Yvonne Whittal

Dulce tortură
Devil's Gateway

În românește de: Venera Coravu

BUCUREȘTI 1996

Colecția „EL și EA”

– 136 –
 CAPITOLUL I

Vicky Reid dădu hârtiile la o parte și aruncă o privire telefonului

de pe birou. Dacă măcar ar vrea să sune… Întâlnirea lui Conrad de
Jongh cu directorul Companiei Atlas fusese fixată la ora opt și
jumătate. Ar fi trebuit de mult să fi ajuns la o înțelegere!
Vicky se ridică alene de pe fotoliu, se apropie de fereastră, își
apăsă fruntea arzătoare de răceala geamului și-și coborî ochii spre
stradă. Ploua, apa forma râulețe care-i deformau viziunea. Roțile
mașinilor fâșâiau pe caldarâmul ud, ridicând jerbe lichide; trecătorii
se grăbeau spre destinația lor sau se strângeau sub acoperișurile
magazinelor, așteptând autobuzele care să-i ducă acasă.
Era în luna mai. La Cap, sezonul ploilor începea cu putere, sub
vântul puternic din sud-est.
Vicky tremura ușor și se strâmbă în fața petelor geamului aburit de
respirația ei.
Unde începuse acel coșmar? se întreba ea. Și, mai important, unde
va sfârși? Timp de douăzeci și șase de ani dusese o existență mai
curând liniștită. Salariul ei de secretară particulară la un arhitect îi
permitea să trăiască confortabil, dacă nu chiar luxos. Își petrecea
liniștită serile acasă citind, ascultând discuri de muzică clasică. Din
când în când se ducea la teatru sau lua masa cu prietenii. Fratele ei
mai mic, Michael, venea câteodată s-o vadă, cel mai adesea pentru a-
i cere bani, pe care uita să-i dea înapoi. Fără a fi pasionantă, viața
tinerei fete era fericită, și nu simțea nici cea mai mică dorință să-și
schimbe rutina zilnică.
Totul începuse cu două zile în urmă, când Helen Jennings o
invitase să ia masa la ei. Invitația nu avea nimic neobișnuit în sine.
Helen o invita deseori pe Vicky să-și petreacă o seară liniștită cu ea și
soțul ei Sam. Neprevăzutul se manifestă când ea descoperi un
autoturism break Holden, staționând în fața casei, și-l găsi în living
pe proprietarul mașinii, confortabil instalat într-un fotoliu.
 Helen, după obiceiul ei, se arătă veselă și încântătoare și Sam o
gratifică cu surâsul lui obișnuit cordial, dar necunoscutul fu cel care-i
captă și reținu atenția.
Se sculase în picioare și Vicky remarcă imediat talia mai înaltă
decât mijlocie, umerii masivi care contrastau cu șoldurile înguste,
ochii pătrunzători care păreau deodată s-o dezbrace de spontaneitatea
ei obișnuită. Avea sentimentul că este o pasăre speriată de apropierea
unui șarpe.
O așteptă pe Helen să facă prezentările. Vizitatorul se numea
Conrad de Jongh, dar nici un alt detaliu nu pătrunse creierul amorțit
al lui Vicky. El îi întinse o mână mare, bronzată, și degetele fine ale
tinerei fete dispărură în ea în întregime.
În tot restul seri, Vicky avu o impresie de irealitate care o făcea să
se simtă prost și o lipsea mai mult sau mai puțin de uzul vorbirii.
Helen și Sam păreau totuși să nu remarce nimic: conversația între ei
și Conrad de Jongh se desfășura în mod normal.
Vizitatorul era un prieten al lui Sam. Cei doi bărbați fuseseră
colegi de clasă, cum fusese și ea cu Helen. Era fermier, înțelese ea,
și-și petrecea câteva zile la Cape Town pentru afaceri.
Așezată în fața lui, ea-i simțea câteodată privirea pătrunzătoare a
ochilor gri oprită asupra ei. Când se duseră în salon, ea profită pentru
a-l privi mai îndeaproape pe Conrad de Jongh, în timp ce Helen
servea cafeaua.
Nu era cu adevărat frumos, din cauza trăsăturilor lui neregulate.
Părul negru ca pana corbului era presărat cu fire gri la tâmple, și
Vicky îi aprecie vârsta în jur de patruzeci de ani. Avea o frunte lată,
marcată de două sprâncene dese, al căror desen oblic îi dădea un aer
de amuzament. Ochii gri-deschis formau un contrast surprinzător cu
părul lui închis la culoare și tenul bronzat. Nasul era acvilin, bărbia
pătrată, voluntară producea o impresie de putere și de hotărâre.
Buzele, delicat cizelate, aveau o linie severă, care trăda o anumită
forță de caracter. Costumul gri, sobru, era dintr-o stofă scumpă.
Pantofii de piele aveau o strălucire luxoasă. Pentru un fermier, se
gândi cu ironie Vicky, era destul de elegant…
El întoarse ușor capul și privirile li se încrucișară.
 — Sunteți întotdeauna atât de tăcută, miss Reid? întrebă el cu o
voce gravă. Sau mai curând aveți prețioasa calitate de a ști să
ascultați? Atât de puține persoane se pot mândri că o au.
Întrebarea bruscă o luă pe nepregătite și o lipsi momentan de
voce. Ea se înroși puternic. Doar prompta intervenție a Helenei îi
permise să-și revină.
— Vicky tace până ce-i cunoaște mai bine de noii-veniți, spuse ea.
— N-am întâlnit niciodată o femeie atentă, spuse Sam râzând.
Conrad de Jongh o privi pe tânăra fată și-i surâse. Din clipa aceea
tensiunea dintre ei se risipi.
— Poate cu vorbăria noastră nu i-am dat domnișoarei Reid ocazia
să vorbească, sugeră el. Îmi pare rău. Ați găsit probabil conversația
destul de plicticoasă.
— Nu, deloc, protestă ea cu vioiciune. Mă interesa.
El aprobă dând din cap; ochii lui mai reținură o clipă privirea lui
Vicky, înainte de a reveni la gazde.
Ea era incapabilă să-și explice emoția. Întâlnise mulți bărbați în
cursul anilor precedenți, dar nici unul nu-i făcuse o asemenea
impresie. Fuseseră camarazi cu care avusese puncte comune și
relațiile lor fuseseră lipsite de orice complicație. Independentă de
felul ei, nu era deloc grăbită să se supună exigențelor unui bărbat și
monotoniei întreținerii unei case. Prietenii ei cunoșteau acest lucru și
nu așteptau de la ea nimic altceva decât prietenia.
Pentru moment, un lucru o tulbura foarte mult și nimeni până
atunci nu-i produsese o asemenea emoție. De ce oare toate simțurile
îi erau deodată în alertă? De ce simțea această teamă inexplicabilă?
Seara trecu și Vicky reuși să se destindă puțin, în ciuda gândurilor
care o chinuiau. Cu prețul unui efort superm, ea reuși să se amestece
în conversație și reveni astfel la un simulacru de bună dispoziție.
Helen însă nu se lăsă înșelată; în mai multe rânduri, privirea ei mirată
se întoarse spre prietena sa.
Când tânăra fată anunță în sfârșit că era timpul pentru ea să plece,
Helen păru pe punctul de a protesta, dar se răzgândi.
— Dacă Conrad mă scuză un moment, am s-o conduc acasă,
propuse Sam.
 — Dacă domnișoara Reid consimte, pot s-o conduc eu, interveni
Conrad de Jongh.
Vicky îl privi încordată. El îi luă din mâini haina și i-o puse pe
umeri.
— Permiteți? Și eu trebuie să plec.
Cuprinsă de spaimă, fu gata să-l refuze, când desluși în ochii lui o
sclipire ironică. Îi citise probabil gândurile, ar fi putut jura, și o punea
la încercare.
Vicky își ridică bărbia și trebui să-și dea capul pe spate pentru a-i
întâlni privirea.
— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule de
Jongh. Vă mulțumesc foarte mult.
Conrad de Jongh păru amuzat și spaima lui Vicky se schimbă în
furie. N-avea decât să se distreze! Dacă crede c-o intimidează, se
înșală. Își luă la revedere de la Sam și Helen, iar Conrad de Jongh o
ajută să ia loc în mașină. Peste câteva minute Vicky se alarmă. Era
foarte nervoasă. Era ridicol, încerca ea să se liniștească. În afara taliei
nu era diferit de ceilalți bărbați pe care-i cunoscuse. Nu, nu-i așa?
Totuși sângele îi curgea mai repede prin vene.
Ea îi dădu câteva indicații pentru a-l ghida spre locuința ei și nu
mai schimbară alte cuvinte până în momentul în care el opri mașina
în fața casei. Vicky era gata să-i spună bună seara, dar el i-o luă
înainte:
— Urc cu dumneata.
În ciuda protestelor ei, el o conduse până la etajul doi ținând-o de
cot cu o mână caldă și fermă. Contactul lui îi trimitea mesaje de
neînțeles, pe care ea refuza să le analizeze. Răsuflă ușurată când el îi
dădu drumul în fața ușii apartamentului pentru a-i lua cheia din
mână. Dacă el simțise ușoara ei ezitare, nu lăsă nimic să se vadă și
Vicky se întrebă dacă el se aștepta să fie invitat să bea un ultim pahar.
Temerile ei fură imediat risipite.
— Nu vreau să vă rețin, declară el. Se face târziu și trebuie să mă
întorc la hotel.
El intrase cu ea și erau acum față-n față în vestibul. Ea se propti de
zid pentru a nu fi prea aproape de ei și-i mulțumi politicos. Și de data
aceasta ea îi zări amuzamentul din ochi.
 — Vreți să luați masa cu mine, mâine seară? În fața invitației
neașteptate, Vicky parcă amuți.
În sfârșit se bâlbâi:
— Eu… Nu știu.
— De ce vă e frică de mine? o întrebă el, cu o voce care evoca un
zgomot de tunet îndepărtat.
— Nu mi-e frică de dumneata, protestă ea.
— Atunci, dovediți-o luând masa cu mine.
Era o provocare și ea nu putea rezista să n-o accepte.
— Accept, sunt de acord, spuse ea pe un ton ferm, ridicându-și cu
mândrie bărbia.
Conrad de Jongh îi întinse mâna, reținând-o pe a fetei puțin prea
mult. Îi surâse aproape tandru.
— Vin să te iau la ora șase și jumătate, Bună seara, Vicky.
Pașii lui se îndepărtară pe scară și Vicky își duse mâna la piept.
Inima îi bătea să se rupă: Vicky!
După ce-i spusese domnișoara Reid toată seara, acum îi spusese
pe nume. Această libertate o surprinse și o lăsă ciudat de neliniștită.
A doua zi dimineața se surprinse așteptând întâlnirea cu Conrad de
Jongh cu un amestec de plăcere și teamă. Dar dimineața primi un
telefon care-i goni din minte orice alt gând. Era Michael, foarte
speriat:
— Vicky, poți veni la Comisariatul Central? Imediat în alertă, ea
își strânse degetele pe telefon.
— Ai avut un accident? Ești rănit…
După o clipă de tăcere, vecea tremurătoare a lui Michael reluă:
— Nu, sunt sănătos, Vicky. Am fost doar arestat.
Șocată, sora lui tăcu pentru a-și reveni. Era vorba probabil de vreo
glumo de prost-gust, se gândi ea mai întâi. Dar o terță persoană
interveni pe fir și află că acel coșmar era realitate.
— Domnișoară Reid, sunt inspectorul Johnson. Fratele
dumneavoastră a fost arestat ieri dimineață pentru o acțiune
frauduloasă; el poate fi eliberat pe cauțiune contra sumei de cinci
sute de ranzi, cu condiția să rămână în oraș până la noi ordine.
— Oh, nu! gemu ea.
 — Sunt dezolat, domnișoară Reid, continuă polițistul scuzându-se.
Vestea este penibilă.
— Da… într-adevăr.
— Puteți face rost de acești bani?
Vicky se gândi imediat la modestele sale economii. Această nouă
poznă a lui Michael îi va lăsa doar câțiva nenorecizi de ranzi.
— Aș putea să mă descurc, dar mai întâi trebuie să trec pe la
bancă, ceea ce îmi va lua puțin timp.
— Nu suntem grăbiți. Îl vom elibera pe domnul Reid îndată ce
formalitățile vor fi îndeplinite.
Vicky se prezentă la comisariat înainte de ora douăsprezece. Un
sfert de oră după aceea, Michael, speriat, pocăit, pleca cu ea.
Inspectorul Johnson se arătase oarecum cordial, date fiind
împrejurările, dar insistase asupra necesității ca tânărul să rămână la
dispoziția justiției.
— Ce-o să faci acum?
Erau față-n față pe trotuar. Privirea lui Vicky trecu de la costumul
mototolit al lui Michael la fața lui nerasă. Avea un aer jalnic care o
mișcă imediat pe fată.
— Să mergem în apartamentul tău, sugeră ea. Vom putea vorbi.
— Nu mai locuiesc acolo. A trebuit să plec acum trei luni, pentru
că nu mai puteam plăti chiria. Acum locuiesc la un prieten.
Vicky închise o secundă ochii, rugând Cerul să-i dea puterea
necesară pentru a putea înfrunta această nouă încercare.
— În acest caz, să mergem să-ți luăm lucrurile. Vei veni la mine,
declară ea pe un ton care nu admitea replică.
De altfel, Michael nu făcu nici o obiecție. Nu-i trebui mult timp
pentru a-și strânge puținele lucruri și ajunseră în curând în
apartamentul tinerei fete. Ea pregăti repede o masă ușoară, dar nici
unul, nici celălalt nu aveau poftă de mâncare.
Vicky se uită la ceas. Unu și jumătate. Ea remarcă cu un aer
supărat:
— Voi fi în întârziere la birou. Dar aș dori totuși să-mi explici.
Se așezară față-n față în salon. Tânărul fuma încontinuu. Vicky îl
examină cu atenție. Avea doar douăzeci de ani, era blond, juvenil.
Părinții lor îl răsfățaseră și, după moartea lor, ea continuase. Cedase
întotdeauna capriciilor lui fără să-i facă nici o observație. Făcuse o
greșeală, își dădea acum seama. Michael ar fi avut nevoie de la
început de o mână fermă.
— Cât? întrebă ea respirând scurt. Michael era incapabil să-i
susțină privirea.
— Cinci mii de ranzi, în mai multe luni. Camera păru să se clatine
în fața ochilor lui Vicky. Ea se agăță de brațul fotoliului.
— De ce, Michael? De ce ai făcut asta?
El își plecă ochii înroșiți, aprinzându-și o altă țigară. Fără îndoială
plânsese și-și ștersese lacrimile cu degetele: obrajii lui aveau urme de
murdărie.
— Aveam datorii la joc, începu el cu o voce tremurătoare.
— Dar de ce joci atât? De ce joci, de fapt? El se agită în fotoliu.
— La început am avut noroc, am câștigat mult. Când am început
să pierd am continuat, în speranța să mă refac. Salariul meu nu-mi
mai ajungea. Atunci…
— Atunci ai furat banii necesari, completă Vicky nemiloasă.
El avu un gest de negare.
— Nu aceasta era intenția mea, Vicky. Am falsificat registrele
societății pentru a-mi procura suma datorată. Speram să pot restabili
situația, dar au angajat un nou expert-contabil, care a examinat
amănunțit dosarele. Natural c-a descoperit totul.
— De ce n-ai venit să-mi ceri ajutor?
— Împrumutasem deja destul de mult de la tine. Strivi o țigară și-
și aprinse alta.
— Suma era atât de mare încât ai fi avut bănuieli.
Tânăra fată gemu surd.
— Dacă mi-ai fi spus totul, Michael, aș fi încercat să găsesc o
soluție.
Se lăsă o tăcere tulburată doar de tic-tacul pendulei.
— Ce-o să devin, Vicky?
Ea suspină, ridicând mâinile într-un gest de disperare.
— Compania și-ar retrage plângerea dacă i-ai rambursa suma?
— Poate, spuse el dând din umeri, dar în locul tău, n-aș crede.
Patronul este intransigent. Nu va fi ușor să-l convingi că în intenția
mea era numai să fac un împrumut…
 — Trebuie să mă întorc la birou. Fă o baie, rade-te și odihnește-te
Și nu te neliniști, voi încerca să aranjez totul.
Propriile ei cuvinte o hărțuiră tot restul după-amiezii. Ce-ar putea
inventa ca să vină în ajutorul fratelui său? Nimic! Și ce speranțe ar
avea să-l vadă pe directorul Companiei Atlas retrăgându-și plângerea
contra lui Michael? De mai multe ori, mâna ei se întinsese spre
telefon, ca să-l sune pe Sam Jennings. El era întotdeauna un bun
sfătuitor. Va putea oare s-o ajute? Dar îi fu rușine și renunță la
această idee.
Când reveni în apartament, Michael se uită la ea cu speranță.
După aerul ei întunecat, înțelese că n-a găsit soluția. Îmbrăcat cu un
pulovăr și niște jeanși vechi, avea o figură mai liniștită. Se răsese, dar
privirea îi rămăsese rătăcită.
Lui Vicky îi fu milă de el. Își trecu afectuos un braț peste umerii
lui.
— Nu te neliniști, Michael; vom găsi o soluție, spuse ea
sărutându-l pe obraz.
Își reaminti atunci de întâlnirea sa cu Conrad de Jongh. Trebuia s-
o anuleze? Cum să-l prevină? Nu știa unde locuia. Tânărul îi văzu
tulburarea și o întrebă ce se întâmplă.
— Nu, Vicky, nu-ți schimba proiectele pentru mine, insistă el. Mă
voi simți foarte bine aici. O să mănânc ceva și-o că mă culc. Sunt
obosit, dezorientat, și tu la fel. Poate că mâine vom avea mintea mai
limpede, sfârși el suspinând,
Vicky ezită un moment. Dacă nu se ținea de cuvânt, Conrad va
crede, ca și în ajun, că-i era frică de el. Dar dacă va lua masa cu el, va
fi incapabilă să profite de seară.
Atunci îi veni o idee: Conrad de Jongh era aproape un necunoscut;
îi va fi desigur mai ușor să-i solicite concursul. Dacă-i va povesti
totul, dacă se va angaja să-i ramburseze banii, poate ar fi dispus să-i
împrumute suma necesară…
După ce se hotărî, se pregăti cu cea mai mare grijă. Nu-i va fi ușor
să i se destăinuiască lui Conrad de Jongh, dar va fi cel puțin o ușurare
să vorbească cuiva care nu era direct interesat. Dacă refuza să-i
împrumute cei cinci mii de ranzi, cel puțin ar putea să-i dea ceva
sugestii.
 Ea alese o rochie de mătase crem foarte decoltată, pentru a fi mai
îndrăzneață. Materialul suplu îi sublinia formele perfecte; fusta lungă
o făcea mai înaltă.
Vicky nu era o frumusețe clasică; ochii îi erau prea mari, prea
depărtați, nasul prea scurt, ușor cârn. Dar privită mai de aproape, i se
putea admira părul de culoarea grâului copt, adus sever la spate și
prins pe ceafă, cu mici șuvițe rebele care se încăpățânau să se
onduleze în jurul feței. Avea culoarea ochilor de un brun auriu,
pomeții perfect modelați, mica bărbie fermă. Gura mai ales era
remarcabilă: buza inferioară avea o curbă senzuală, care-i dădea
deseori un aer de vulnerabilitate, când era necăjită, dar care dădea de
asemenea și o impresie de pasiune ascunsă.
— O Vicky îndrăgostită va fi o revelație, spusese într-o zi Sam
Jennings, sub formă de glumă. Dragostea, ca un val seismic, ar da jos
barierele pe care le-a ridicat în jurul inimii ei și o va deștepta la viață.
Vicky va fi femeia unei singure iubiri și se va dărui cu trup și suflet,
unei singure ființe. Dacă acest bărbat o va respinge, ea nu va mai iubi
niciodată…
La ora șase și jumătate fix, Conrad de Jongh sună la ușă.
Tânăra fată i-l prezentă pe fratele ei și el îi adresă acestuia un
semn rapid din cap, înainte de a o conduce pe Vicky până la mașină.
Se simțea nervoasă, deprimată. Lumina cernută a restaurantului o
făcea mai conștientă de faptul că va petrece restul serii față-n față cu
Conrad de Jongh. Era cu totul paralizată la ideea că se gândise să-i
ceară ajutorul. Se afla acum așezată în fața lui, de partea cealaltă a
unei mese înguste, și tot curajul o părăsise.
Așteptând masa, Conrad comandă o sticlă cu vin și chelnerul turnă
lichidul de un roșu strălucitor în pahare delicate cu picior.
Vicky contemplă argintăria strălucitoare de pe fața de masă albă
ca zăpada, ca pentru a găsi o soluție problemei sale. Vocea
tovarășului său îi întrerupse firul gândurilor.
— Vinul dumitale.
Degetele lor se atinseră și ea simți un fel de șoc electric.
— Încetișor, spuse el pe un ton de tachinare. N-ai băut încă. Cum
vei fi după al doilea pahar?
 Ochii li se întâlniră deasupra flăcării lumânării. Un surâs
involuntar se desenă pe buzele tinerei fete, dansă în ochii ei.
— Îți pare rău că m-ai invitat la masă?
— Deloc, te asigur. Dacă în cursul serii o să mă văd obligat să te
duc în brațe, nu voi vedea nici un inconvenient. Nu am deseori
ocazia să obțin o astfel de favoare de la o femeie drăguță, chiar dacă
ea este puțin beată, adăugă el cu o strălucire ciudată în privire.
Această frază produse asupra lui Vicky efectul unui duș rece. O
mână mare o apucă pe a ei și ea fu tulburată.
— Am fost prea crud? o întrebă el, fără să manifeste cel mai mic
regret.
Ea dădu din cap. Inima îi bătea puternic.
— Când trăiești multă vreme într-o fermă, reluă el cu o nuanță de
umor, și având drept interlocutori doar muncitorii și câțiva vecini, ai
tendința să nu mai știi să te comporți în fața unei doamne.
— Te rog, nu te scuza!
Dar ea știa că nu asta era intenția lui Conrad.
Deodată, gândul de a se afla în brațele lui o alarmă. Cu un surâs,
el îi lăsă degetele și ridică paharul.
— Să bem deci în onoarea unei încântătoare și foarte indulgente
tinere femei, spuse el.
Privirile lor se încrucișară. Chiar după ce-și puse jos paharul,
Vicky fu incapabilă să-și desprindă ochii de pe fața însoțitorului ei.
Ceva în expresia acestuia o speria și o atrăgea în același timp. El se
aplecă deodată către ea ca pentru a-i vorbi, dar chelnerul se apropie
de masa lor. Clipa trecuse și Vicky se surprinse imaginându-și ceea
ce Conrad era pe punctul să-i spună.
El începuse să-și mănânce friptura în tăcere. Vicky vorbi puțin în
timpul mesei, dar aruncă câteva priviri celui din fața ei. Conrad purta
un costum sobru, cu o croială ireproșabilă, o cămașă albă, un papion
negru. Ea nu remarcase la prima lor întâlnire distincția naturală care-l
caracteriza.
— N-ai fost prea vorbăreață, remarcă el puțin mai târziu, în timp
ce-și așteptau cafeaua. Ești preocupată?
„Este momentul”, se gândi ea. Dar ceva o reținea. Va înțelege el?
Era el oare omul căruia să-i ceară ajutor?
 — Deloc, nu, îi răspunse ea în sfârșit, reproșându-și lașitatea.
Chelnerul aduse cafetiera și tânăra femeie apucă ceașca. Mâna îi
tremura vizibil, întinzându-i o ceașcă lui Conrad. El ridică
sprâncenele.
— Minți prost, spuse el. Povestește-mi ce te preocupă. Poate voi fi
în măsură să te ajut.
Inutil să-l înșele. Bău o înghițitură de cafea ca să-și dea curaj
înainte de a-i povesti, cu o voce întretăiată, fără a-i ascunde ceva,
situația supărătoare a lui Michael.
Când isprăvi, Conrad ramase mult timp tăcut, cu ochii fixați pe
fața de masă. Vicky se juca nervos cu o linguriță. În jurul lor se ridica
un murmur de voci, punctat uneori cu o izbucnire de râs. Vicky era
ca amorțită, conștientă doar de întunecata prezență a lui Conrad de
Jongh.
— Poți să-l ajuți? întrebă el în sfârșit. Să încerci, de exmplu, să
faci să fie retrasă plângerea?
El dădu din cap.
— Ai cei cinci mii de ranzi necesari?
— Nu… Mă întrebam…
Ea își adună tot curajul pentru a susține privirea însoțitorului ei.
— Conrad, ai accepta să-mi împrumuți această sumă? Mă voi
angaja să ți-o înapoiez, bineînțeles, cu dobândă, adăugă ea.
Ea vorbise repede și se simți deodată epuizată fizic și mental.
Era imposibil să ghicești ceea ce gândea Conrad. Aplecat înainte,
el se propti de masă și păru să se gândească intens.
— Vreau să-ți avansez acești bani, spuse el după un moment de
tăcere. Da, consimt la asta, reluă el, dar cu două condiții: în primul
rând, fratele dumitale să accepte să treacă sub răspunderea mea și să
consimtă să lucreze pentru mine pentru a se achita astfel de datorie.
Urmă o tăcere încordată. Tânăra fată abia îndrăznea să respire.
— Și în al doilea rând?
Ochii lui Conrad sclipiră ia lumina lumânării.
— Trebuie să accepți să te căsătorești cu mine.
Dacă o descărcare electrică ar fi parcurs-o în întregime, efectul n-
ar fi fost mai brutal. Deschise gura și o închise la loc. El n-o părăsea
din ochi.
 — Nu vorbești serios, spuse ea, cu o voce răgușită.
— Ba da, te asigur. Mă voi explica. Voi returna cei cinci mii de
ranzi și voi face în așa fel încât plângerea contra fratelui dumitale să
fie retrasă. El se va achita lucrând în cadrul fermei mele, ceea ce ar fi
preferabil mai multor ani de pușcărie. Pe de altă parte, am nevoie de
o soție. Devenind soția mea, vei rămâne lângă fratele dumitale, ceea
ce este o consolare.
Cu pupilele dilatate, Vicky îl privea cu un aer îngrozit. Să se
mărite? Cu acest bărbat întâlnit abia în ajun? Era de neconceput!
Imposibil!
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Conrad continuă:
— Nu este vorba, natural, de o adevărată căsătorie, ci de o simplă
tranzacție. Poate că în decursul unui an, vom putea reconsidera
problema; dacă atunci vom putea să continuăm unirea noastră pe
baze normale, vom rămâne împreună. Dacă nu, te voi lăsa să ceri
anularea căsătoriei și eu voi depune pe numele tău o sumă de bani
care-ți va permite să te descurci până în ziua când vei găsi un post
convenabil.
— De ce eu? se interesă ea uluită. Eu nu sunt nici măcar drăguță.
Privirea lui Conrad se opri pe fața ei înainte de a coborî.
Ea se înroși violent.
— Să spunem că mă atrag unele părți, spuse ei pe un ton ușor, cu
un surâs ironic pe buze. Dar era să uit un alt amănunt. Unirea noastră
va trebui să pară normală în ochii tuturor, chiar și în cei ai fratelui
tău. Contez deci pe tine ca să joci puțină comedie în prezența
celorlalți.
El rămase un moment tăcut, parcă vrând să se bucure mai bine de
încurcătura tinerei fete.
— Asta nu poate fi așa de greu, nu?
Vicky abia avu conștiința momentelor care urmară. Știa doar că
sfârșise prin a accepta să se căsătorească cu el. El o recondusese la
apartamentul ei și-i promisese s-o sune la birou, a doua zi, pentru a-i
comunica rezultatul demersului său pe lângă Compania Atlas.
 CAPITOLUL II

Apelul promis nu mai venea. Vicky încercă să-și reia lucrul. Ce se

întâmpla la Compania Atlas? De ce nu telefona Conrad? Se scurse o
oră interminabilă. Când în sfârșit sună telefonul, tânăra fată, la
capătul nervilor, se aruncă spre aparat.
— Vicky?
— Da.
Conrad izbucni în râs.
— Nu lua tonul ăsta neliniștit. Totul este aranjat.
— Ce?! strigă ea. Oh!…
— Directorul Companiei Atlas a acceptat cecul meu și consimte
să-și retragă plângerea.
Vicky percepu în vocea lui o nuanță de triumf.
— Cel mai greu a fost să conving autoritățile să facă la fel, dar te
scutesc de detalii.
Un hohot o înăbuși pe Vicky.
— Nu plângi, sper? întrebă Conrad înainte de a adăuga, mai
brutal, pentru Dumnezeu, Vicky, problemele tale au luat sfârșit.
— Da, știu, răspunse ea, hohotind fără nici o reținere. Niciodată n-
o să-ți pot mulțumi îndeajuns. Sunt atât de fericită!
— Oh, femeile! o certă el cu nerăbdare. Niciodată n-o să le
înțeleg.
Ea reuși să-și rețină lacrimile.
— Și acum? se neliniști ea.
— Acum o să te duci la patronul tău, să-ți dai demisia. Spune-i că
mâine va fi ultima zi de serviciu; te măriți poimâine și părăsești Cape
Town-ul imediat după ceremonie, pleci cu soțul tău, în regiunea
Karroo.
— Dar nu pot pleca cu un preaviz de o singură zi, protestă ea. Voi
pierde o lună de serviciu și patronul meu nu va fi niciodată de acord!
— Asta m-ar mira!
 Ea nu mai insistă în fața vocii amenințătoare a lui Conrad.
— Și apoi? întrebă ea cu timiditate.
— Apoi? Nimic, răspunse el neglijent. Vei continua să lucrezi
până la ora cinci. Voi veni să te iau și te voi duce acasă. Vreau să am
cu fratele tău o mică discuție. Îți convine?
— Da… Conrad, răspunse ea după o ezitare, nimic din toate astea
nu poate fi foarte agreabil pentru tine. Țin să-ți spun cât apreciez
gestul tău.
— În ciuda condițiilor mele? spuse el ironic. Încurcată, ea tăcu un
moment.
— Da, recunoscu ea, spre propria ei surpriză. Orice-ar fi, îți sunt
recunoscătoare.
Un râs înăbușit îi parveni la ureche,
— Duiwelspoort o să-ți placă, cred, remarcă el. Pe curând.
Duiwelspoort era numele fermei? se întrebă ea închizând
telefonul.
Fu mai puțin dificil decât crezuse să-și dea demisia și să-l roage
pe patronul ei s-o lase să plece aproape imediat. Aprobând cererea ei,
el o puse în gardă timp de zece minute în privința unei căsătorii atât
de precipitate. Va fi întotdeauna un post aici pentru ea, conchise el
gentil, dacă dorea să revină. Vicky îi mulțumi din inimă și se întoarse
repede în biroul ei pentru a nu izbucni în lacrimi în fața lui.
În cursul după-amiezii, enormitatea deciziei sale o lovi cu
brutalitate. Pentru a veni în ajutorul lui Michael, era pe punctul de a
renunța la libertatea ei, la viața stabilă și confortabilă, căsătorindu-se
cu un necunoscut. Ce i se întâmplase? Cum a putut ea să accepte
scandaloasa propunere a lui Conrad? Ar trebui să se sacrifice pentru
Michael? se frământa ea, cu fața în mâini. Era prea târziu acum ca să
revină asupra promisiunii făcute. Michael era liber grație lui Conrad,
și ea trebuia să-și îndeplinească cât mai bine partea ei din acord.
Câteva minute după ora cinci tânăra fată ieșea din lift. În hol o
aștepta Conrad, fumându-și pipa. Și-o stinse și o băgă în buzunarul
vestei, apoi o însoți pe Vicky până la mașină. O ajută să ia loc, apoi
se așeză și el la volan. Mirosul tutunului care se degaja din hainele
lui i se părea agreabil.
 Conrad traversă orașul cu o viteză moderată. Mai ploua încă și
picături de ploaie îi scânteiau în păr. Când depăși strada care ducea la
apartamentul ei, Vicky se decise în sfârșit să vorbească.
— Va trebui să întorci la dreapta la viitoarea intersecție, ai
greșit…
— Nu, n-am greșit, răspunse el calm. Te duc într-un loc unde
cafeaua este excelentă și unde vom putea discuta fără a fi deranjați.
— Ah!…
Vicky tăcu. Torsul motorului o destindea. Prezența lui Conrad
alături de ea n-o mai speria, constată ea cu mirare. Mâinile de pe
volan erau viguroase, bronzate de soare, asprite de muncă. Acest atlet
nu-i mai producea frică: din contră, o liniștea.
Ce fel de om era în realitate? se întreba ea, examinându-l în
liniște. Se căsătorea cu el pentru a-și salva fratele de la închisoare și
această idee probabil îl dezgusta tot atât ca și pe ea.
O căsătorie de formă, spusese el. O tranzacție. Dar ce garanție
avea ea?
Conrad părăsi drumul principal și o luă pe un drum secundar,
oprindu-se imediat la un han cu o clădire ca o moară de vânt. Se
instalară la o masă de colț și Conrad comandă cafea.
— Ți-ai dat demisia? întrebă el direct.
— Da, răspunse Vicky, cu ochii plecați.
— Bine.
Tăcu. Un chelner le aducea ceștile. Când fură din nou singuri, el
continuă:
— Cele două persoane cel mai greu de convins de realitatea
căsătoriei noastre vor fi Sam și Helen.
Vicky dădu din cap având parcă un nod în gât.
— Cum vom face?
Umbra unui surâs lumină fața lui Conrad.
— Trebuie să ne arătăm foarte tandri în prezența lor. Ar trebui să
stabilim de pe acum ceea ce le vom povesti celorlalți.
Vicky bău nervos o înghițitură de cafea și lichidul prea fierbinte îi
arse limba.
— Te-ai gândit deja la ceva, bănuiesc?
 — În ceea ce-i privește pe Sam și Helen, am o idee. Pentru
ceilalți, iată cea mai bună versiune: ne-am întâlnit acum șase luni în
timpul unei călătorii de afaceri ale mele la Cape Town, ne-am scris
apoi regulat și după ce ne-am revăzut de data aceasta, ne-am decis să
ne căsătorim.
— Erai la Cape Town acum șase luni?
— Da. După părerea mea ar trebui să încercăm să ne cunoaștem
mai bine, înainte de a convinge anturajul. Nu crezi?
— Eu… da, fără îndoială.
Ezitarea fetei păru să-l amuze pe Conrad.
— Vorbește-mi despre părinții tăi. Ea înghiți cu greu.
— Tatăl rneu a fost omorât într-un accident de mină la
Johannesburg. Aveam zece ani. Mama a murit aici, la Cape Town,
acum doi ani.
Figura lui Conrad deveni gravă.
— Te rog să mă ierți.
Vicky trecea un deget distrat pe desenele feței de masă.
— Nu are importanță.
— N-ai deci altă familie decât pe Michael?
— Nu, pe nimeni.
— Ce vârstă ai, Vicky? se interesă el după o scurtă tăcere.
— Douăzeci și șase de ani, răspunse ea fără să-l privească.
— Sunt deci cu doisprezece ani mai mare decât tine. Ai lucrat
întotdeauna la aceeași instituție?
— Da, am debutat ca dactilografă și acum sunt secretara unuia din
arhitecții de cabinet, explică ea cu o nuanță de mândrie.
O nouă tăcere se instală între ei. Vicky detesta ideea să renunțe la
viața ei obișnuită.
Ea urma să fie transferată într-o existență despre care nu cunoștea
nimic, O viață nesigură și o căsătorie cu acest necunoscut, așezat în
fața ei. Oh, de ce acceptase?
Conrad își coli ceașca și în mod mașinal mâna lui se întinse spre
buzunarul unde Vicky îl văzuse mai înainte băgându-și pipa. Dar se
răzgândi; își așeză coatele pe masă și-și privi tovarășa amuzat.
— N-ai să-mi pui întrebări?
Vicky își alungă gândurile tumultuoase.
 — Poate-mi vei spune ceva ce, după dumneata, ar trebui să știu.
— Foarte bine. Mă cheamă Conrad Stephanos Ludovickus de
Jongh, începu el.
Vicky fu incapabilă să-și rețină un mic zâmbet.
— Este caraghios? întrebă el.
— Nu, nu tocmai.
Avea statura, se gândi ea fără să vrea, să suporte greutatea celor
trei prenume.
— Am primit numele bunicului meu, preciză el cu un aer auster.
Dar Vicky zărise între buzele întredeschise o frântură de surâs; el
înțelesese motivul amuzamentului ei și nu mai era contrariat.
— Bunicul îți semăna? întrebă ea după o privire rapidă asupra
corpolenței interlocutorului ei.
— Toți bărbații familiei de Jongh sunt înalți și soțiile lor mici.
— Există un motiv?
— Nu, nu tocmai, explică el dând din umeri. Poate că femeile
fragile deșteaptă în ei instinctul lor protector. Nu știu.
Printre pleoapele strânse el o examina pe fată: taiorul ei sever,
părul blond, privirea directă a ochilor castanii-aurii aproape luminoși
sub lumina estompată. Conrad adăugă, aproape gânditor:
— Corespunzi puțin acestei imagini.
— Talia mea este fără importanță. Căsătoria noastră nu este decât
o simplă tranzacție, preciză ea roșind.
— Pentru moment este adevărat. Să așteptăm un an, dacă atunci n-
avem chef nici unul nici celălalt să prelungim această unire, voi
încerca să caut o soție definitivă.
Vicky îi aruncă o privire piezișă, pradă unei jene inexplicabile.
Ochii lui Conrad parcă o înghețau deodată. N-ar fi făcut mai bine să
caute ajutor în altă parte? Dar unde?
Conrad îi observase expresia tulburată.
— Să continui să-ți vorbesc despre mine? o întrebă el.
Vicky dădu din cap și el reluă:
— De când s-a retras, acum șase ani, tatăl meu, mă ocup singur de
Duiwelspoort. Este numele fermei.
— Duiwelspoort… murmură Vicky.
 Curios, se gândi ea. Poarta Dracului. Familia de Jongh era mai
mult sau mai puțin diabolică? se gândi ea tremurând.
Conrad poseda darul ciudat de a citi în gândul ei. El explică:
— Numele este înșelător. Se leagă de o poveste, dar e prea lungă
s-o povestesc acum. Curiozitatea îți este satisfăcută?
El vorbise pe un ton brusc și tânăra fată ezită înainte de a întreba:
— Părinții tăi locuiesc cu tine?
— Când s-a retras, tatăl meu a cumpărat o casă nu prea departe de
proprietate. Din timp în timp, de sărbătorile de Crăciun sau de Paști,
îmi fac o vizită.
— După părerea ta, cum vor reacționa la vestea că noi… că tu…
Sub privirea lui Conrad ea se tulbură, se bâlbâi.
— Sunt foarte fericiți să știe că, în sfârșit, m-am decis, declară el.
— I-ai pus deja la curent?
— Da, vor veni pentru căsătoria noastră.
— Și când vor descoperi adevărul? Imediat ochii lui Conrad se
închiseră.
— Nu trebuie să-l afle. Îți cer să te comporți în prezența lor cât
mai convingător posibil.
— Ceri mult, protestă ea.
— Preferi să renunți?
Urmă o tăcere grea. La sfârșit, Vicky dădu din cap.
— Este prea târziu.
Conrad își aruncă o privire pe deasupra umărului.
— Ploaia a încetat pentru moment. O să te conduc, pentru a avea o
discuție cu fratele dumitale.
În timpul drumului de întoarcere în oraș el preciză:
— Am o soră, Barbara, măritată cu un fermier din Transvaal. Au
doi copii, un băiat și o fată.
— Este mai mare decât dumneata?
— Mai mică cu trei ani.
— Ce crești în Karroo? Oi, bănuiesc.
— Exact, aprobă el, cu un surâs ușor. Am de asemenea treizeci de
capete de vite, în special pentru lapte. Mama creștea câteva păsări.
Servitorii se ocupă acum de ele. Eu n-am timp.
 Cu fruntea încrețită, Vicky se uita fix în fața ei și se gândea la
viitor cu teamă. Privi nesigură către profilul sever al vecinului ei și se
întreba dacă și el era pradă aceleiași nesiguranțe. De fapt și ea era o
necunoscută pentru el. O singură diferență: el se întorcea către o
viață cunoscută, iubită, pe când ea… Își mușcă buza inferioară pentru
a o împiedica să tremure. Cu mâinile strânse pe genunchi, începu pe
un ton ezitant:
— Conrad… îți dai seama că eu nu știu nimic despre o fermă?
Nu-i răspunse până nu gară mașina în fața imobilului.
Se întoarse atunci spre Vicky și ochii lui gri o priviră fix.
— Aș putea să-ți spun: așteaptă și vei vedea. Dar n-ar fi prea
cinstit, nu-i așa?
Vicky își regăsi cu greu respirația. Conrad era aplecat către ea, și
apropierea lui o tulbura profund.
— Conrad, mi-am petrecut viața în oraș și nu știu nimic despre
existența rurală. Cum este domeniul tău? Mare sau mic? Dă-mi
detalii, te rog.
El își schimbă subit expresia. Buzele lui își pierdură din asprime.
Ochii lui gri se fixară în depărtare, ca pentru a fixa un spectacol iubit.
— Duiwelspoort se găsește în districtul Koelenberg, în inima
Karroo-ului. După un sezon bun de ploaie, veld-ul se transformă într-
un covor de flori sălbatice, care se întinde cât vezi cu ochii. Aloele
cresc în stare sălbatică, printre spini și piperuși. Proprietatea se află la
opt kilometri de drum și trebuie să traversezi îngrăditurile pentru a
ajunge la ea. Treci pe sub un arc de piatră și urmezi apoi o alee
mărginită de arbori de cauciuc.
— Și casa? Cum este? întrebă ea. Conrad îi aruncă atunci o privire
și zâmbi.
— Trebuie să aștepți s-o vezi. Am un generator care ne furnizează
electricitatea și avem apă curentă. Duiwelspoort nu are nimic
primitiv, dacă acest lucru te sperie.
Vicky îi susținu cu fermitate privirea.
— Știi ceea ce faci, sper, Conrad. Îl iei în grijă pe Michael care
este obișnuit cu plăcerile orașului și care n-a cunoscut niciodată ceva
mai penibil decât lucrări de scris. O să-l pui în fața unei existențe
riguroase, pe care o ignoră. Și nici eu nu valorez mai mult, te asigur.
 Gura lui Conrad se transformă într-o linie subțire, dură.
— Va trebui să vă adaptați și unul, și celălalt.
Vicky nu se putu împiedica să tremure. Îl ghicise. Conrad va fi
fără milă pentru Michael, ca și pentru ea. Dacă n-ar fi fost atât de
mândră, ar fi putut solicita ajutorul unuia dintre prietenii ei, dar
dorința de a proteja reputația fratelui său o împinsese la un demers la
care nu s-ar fi gândit în situații normale. Viitorul devenise un
monstru înfricoșător, care-și întindea spre ea brațele lacome. Tremură
îndelung.
— Perspectiva de a trăi la țară nu te tentează deloc, nu-i așa?
întrebă cu răceală tovarășul ei. Agață-te de ideea că nu va fi decât
pentru un an.
O tăcere penibilă se instalase între ei și a fost ca o ușurare pentru
ea să-l găsească pe Michael destins și surâzător, după tensiunea
ultimelor două zile. Dacă ar fi știut ceea ce Conrad de Jongh îi
pregătea, surâsul lui de bun-venit și-ar fi pierdut din spontaneitate.
Vicky își reținu dorința de a izbucni în lacrimi și-i conduse pe cei
doi bărbați în micul salon, mobilat cu mobile vechi, confortabile.
— Sora mea mi-a spus noutatea, începu Michael, mulțumindu-i
din inimă.
— Când o să auzi ce-ți voi spune, îl întrerupse brusc Conrad, n-o
să mai ai chef să-mi mulțumești. Trebuie mai întâi să te anunț că
Vicky și cu mine ne vom căsători poimâine. Natural, poznele
dumitale au grăbit această veselă ocazie.
El vorbea cu o perfectă ușurință și Vicky, fascinată, îl asculta în
tăcere, precizându-i lui Michael ceea ce aștepta de la el în viitor.
— Dar, domnule de Jongh… ei… Conrad, mergeți prea departe,
nu credeți? Eu apreciez ajutorul dumneavoastră, fiți sigur, dar voi
putea desigur să vă restitui banii în alt fel. De exemplu…
Privirea lui Conrad se înăspri.
— Cum, mai exact?
— Ei bine, eu…
— Nu mai ai serviciu și nu ai nici prea multe șanse să ai vreunul.
Compania Atlas nu-ți va da, desigur, referințe bune. În lipsa lor, orice
eventual patron va fi înclinat să consulte vechiul patron și va
descoperi repede de ce a trebuit să părăsești Compania Atlas.
 — Conrad! protestă Vicky, în fața aerului abătut al fratelui ei. Este
necesar să fii așa de dur?
— Draga mea Vicky, îi explică el cu răbdare, cu cât Michael va
privi mai curând adevărul în față, cu atât va fi mai bine. Luându-l în
serviciul meu, îi dau ocazia să-și ramburseze datoria. După asta va
avea în buzunar o recomandare, care-i va permite să-și găsească un
alt post.
Michael, cu degete tremurătoare, își aprinse o țigară și trase câteva
fumuri cu nervozitate.
— Nu mă pricep deloc la cultivarea pământului și la creșterea
vitelor.
— Îți va fi suficient să înveți, îi răspunse cu fermitate Conrad.
Cei doi bărbați se ridicaseră și se înfruntau din priviri. Privirea
neliniștită a lui Vicky trecu de la unul la celălalt. Michael, furios, nu
arăta nici un pic de teamă. Conrad, sigur pe el, demonstra o hotărâre
neclintită.
— Poți abandona această idee. Eu nu plec! spuse tânărul cu o voce
nu tocmai sigură.
Se lăsă o tăcere grea, aproape explozivă. Mâinile mari ale lui
Conrad se strângeau și se desfăceau. Vicky crezu un moment că-i va
lovi fratele. Grăbită, ea interveni:
— Mi-e teamă, Michael, că n-ai de ales. Michael se întoarse spre
ea, cu figura amenințătoare.
— Ce vrei să spui?
Ea se simți prinsă în capcană. Ce putea să-i destăinuie, fără a-i
dezvălui adevăratul motiv al căsătoriei ei cu Conrad? Ea-i aruncă o
privire speriată lui Conrad, care reacționă imediat.
— Iată ce încearcă Vicky să-ți explice: ori accepți să lucrezi
pentru mine la fermă, ori anulez cecul pe care l-am remis Companiei
Atlas, și din acel moment se reia urmărirea penală contra dumitale.
Tânărul păli vizibil.
— N-o să îndrăznești!
— Crezi? spuse Conrad. Preferi să-ți petreci un timp în închisoare,
decât să lucrezi la fermă?
 Această ultimă remarcă fu suficientă să-i spulbere lui Michael
restul de mândrie și Vicky, ușurată, îl văzu recăzând în fotoliu, cu o
aprobare din cap. Conrad se întoarse către ea.
— Ai luat legătura cu agenția pentru apartamentul tău?
Ea își umezi buzele uscate.
— Da.
El aprobă cu un semn și plecă puțin timp după aceea, refuzând
invitația la masă a lui Vicky.
— Ar trebui să-ți faci bagajele, spuse el. Vicky și fratele ei nu
reveniră asupra subiectului.
Mâncară în tăcere, și, după ce spălă vasele, Vicky începu trierea
lucrurilor ei.
A doua zi, Conrad îi telefonă la birou: făcuse demersurile necesare
pentru căsătoria lor. Ieșind pentru ultima oară din imobil, ea îl găsi
afară, la volanul mașinii. Trecură pe acasă să-l ia pe Michael înainte
de a merge să ia masa la hotelul unde locuia Conrad.
În ciuda șampaniei, seara nu fu veselă. Privirile curioase ale lui
Michael îi constrângeau pe Conrad și Vicky să mimeze fericirea, dar
cu tot efortul lor, masa se termină în tăcere.
După ce-l lăsară acasă pe Michael, Conrad o duse pe Vicky la
Sam și Helen. Când se opriră în fața casei lor, Vicky cedă îngrijorării.
— N-o să ne creadă niciodată! Ce-o să le povestim?
El îi luă mâinile.
— Nu spune nimic. Lasă-mă pe mine. Va fi suficient să încerci să
ai un aer fericit.
Deodată Conrad izbucni în râs. Cu un deget, ridică bărbia lui
Vicky și-i sărută fața în penumbră.
— Ești palidă ca un spectru și pentru o tânără femeie în ajunul
căsătoriei, ai aerul că n-ai fost niciodată sărutată.
În momentul următor ea se află în brațele lui și gura lui Conrad îi
cuprinse buzele. Amețită, ea-și simți inima bătându-i tare. O mână
mare îi alunecă pe ceafă și fără a-i lăsa timp să-i ghicească intenția, îi
desfăcu, unul câte unul, acele din păr. Părul îi căzu ca o cascadă pe
umeri. Conrad îi dădu atunci drumul și, din instinct, ea încercă să-și
refacă pieptănătura.
 — N-ai dreptul să mă îmbrățișezi în felul ăsta. Privește starea
coafurii mele acum.
Degetele lui Conrad se închiseră cu cruzime peste ale ei. El
ordonă:
— Nu-l atinge. Dacă prietenii noștri vor observa că ai o înfățișare
ciudată, nu vor face decât să dea vina pe mine.
— Profiți de situație, strigă ea cu mânie. Ești de disprețuit!
— Este posibil, răspunse el cu răceală, dându-i drumul. Dar eu
posed ceea ce ai nevoie cu disperare, și nu poți nega.
Ea îl privi un moment în tăcere. Îl va înțelege oare vreodată pe
acest bărbat?
— Aș fi vrut să nu te fi întâlnit niciodată, îi strigă ea cu ochii plini
de lacrimi. Să mă fi adresat altcuiva!
— Cui, de exemplu? întrebă el cu un calm agasant.
— Băncii!
— Nu spune prostii. Te-ar fi întrebat pentru ce soliciți acest
împrumut… Cui altcuiva? reluă el după o pauză.
— Lui Sam…
— Sam și-a plasat recent tot ce poseda într-o nouă afacere. Mai
departe?
Ea ar fi vrut să aibă curajul să pălmuiască această față arogantă.
Da, Conrad de Jongh era exasperant și cu atât mai exasperant cu cât
avea toată puterea în mâini. Vicky știa că nimeni n-ar fi putut să-i
vină în ajutor.
— Ai câștigat, spuse ea cu o voce strangulată.
— Bine, spuse el scurt, înainte de a o ajuta să coboare din mașină.
Am trecut cel puțin primul obstacol în relațiile noastre.
Anunțarea viitoarei lor căsătorii îi ului pe Sam și Helen. Sam păru
foarte sceptic și Helen se mulțumi să râdă, ca și când ar fi fost vorba
de o farsă, totuși, ei redeveniră serioși când Conrad le afirmă că
făcuseră toate demersurile necesare pentru căsătorie.
— Dar este ridicol, se miră Helen. Vă cunoașteți doar de două
zile.
— Pentru noi n-are importanță, afirmă el.
— Oh, foarte bine, reluă prietena lor. Admit dragostea la prima
vedere pentru un bărbat ca tine care este celibatar de atâta vreme. Dar
n-o înțeleg pe Vicky, spuse ea întorcându-se către tânăra fată care se
simți fixată de privirea ei pătrunzătoare. Tu n-ai cedat niciodată în
viața ta unui impuls de moment și iată că te grăbești să te căsătorești.
Nu ține, adăugă ea dând din cap.
Conrad își trecuse un braț în jurul umerilor lui Vicky. Ea simți
calda apăsare a degetelor lui. El își coborî ochii spre ea.
— Prietenii noștri ne inundă într-adevăr cu felicitări, murmură el,
sărutând-o ușor pe păr.
Sam, până atunci gânditor, scoase pipa din gură.
— Iartă-ne, Conrad, dar noutatea ne-a luat pe nepregătite… Vă
felicităm și pe unul și pe celălalt din toată inima și vă dorim toată
fericirea din lume.
Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Helen își regăsi surâsul. Ea
aduse o sticlă de șampanie și atmosfera se destinse. Vicky se
surprinse reacționând natural la avansurile lui Conrad. Trebuia să se
prefacă, își spunea ea, dar de ce o ciudată slăbiciune o cuprindea în
fața noii sclipiri a ochilor lui Conrad?
— Ce-o să faci cu mobilele tale? întrebă Helen.
— Sper să le vând.
— Dacă vreți, interveni Sam, pot să mă ocup eu în locul vostru.
Altfel nu veți scoate pe ele nici un ban.
Tânăra acceptă cu ușurare. Ea avea câteva datorii de plătit, înainte
de a părăsi Cape Town. Și chiar dacă mariajul ei nu era de genul
celor care necesitau un trusou adevărat, ea ținea, din pură cochetărie
să-și ofere câteva haine noi, chiar dacă-i va afecta contul în bancă.
Băuse multă șampanie în seara aceea, și revenind cu Conrad spre
casă, se simțea ciudat de ușoară. În umbra porții, la adăpostul
privirilor curioase, tânărul bărbat o luă în brațe și o sărută. Ea se
simțea prea slabă pentru a-i rezista. Mai târziu, după o baie caldă și o
ceașcă de cafea tare, rușinea și umilința fură mai puternice. Pentru
prima dată, de mulți ani, adormi plângând.
 CAPITOLUL III

Noaptea trecută plouase. Când Sam și Helen sosiră ca să-i

conducă pe Vicky și Michael la magistratul care trebuia să celebreze
căsătoria, ploaia încetase, dar nori grei închideau încă cerul.
În timpul drumului, Vicky rămase tăcută. Își imaginase
întotdeauna ziua căsătoriei ei ca cea mai fericită zi când, în rochie și
voal albe, ea devenea soția omului iubit. În loc de asta, ea mergea
spre cea mai simplă dintre ceremonii, îmbrăcată într-un taior bleu ca
cerul, ca să se căsătorească cu un bărbat pe care abia îl cunoștea, cu
scopul de a-și scăpa fratele de închisoare. Ideea era oribilă.
Dispoziția ei se acorda perfect cu timpul mohorât. Dar ea observă
fața neliniștită a lui Michael și-și reveni. Pentru el, ea trebuia să joace
comedia.
Sam îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare.
— Nu ți-e frică, sper? întrebă el.
— Ba da, natural, îl întrerupse Helen. Este îngrozită de bucurie,
este normal.
Sam respiră zgomotos și Vicky se strădui să surâdă.
— Numai tu poți face asemenea asocieri de cuvinte, spuse Sam în
sfârșit, aruncându-i o privire afectuoasă.
Conrad și părinții lui, Anton și Elinor de Jongh, îi așteptau. Din
fericire, prezentările au trebuit să fie scurtate: erau în întârziere.
Imens, impecabil în costumul lui închis la culoare, Conrad se
așeză alături de Vicky. Tatăl lui Conrad era tot atât de înalt, de solid
pentru vârsta lui. Amândoi dominau de departe anturajul.
Mâna lui Vicky tremura sub brațul lui Conrad; o secundă, degetele
acestuia se închiseră peste degetele ei într-o strânsoare liniștitoare.
Era conștient de tumultul emoțiilor ei? Sau adopta doar atitudinea
care era de așteptat din partea lui?
Ceremonia fu scurtă. Conrad puse în sfârșit inelul de aur pe
degetul lui Vicky. Nervoasă, trebui să-și muște buzele pentru a le
împiedica să tremure. Fără să vrea, privirea ei o întâlni pe a lui
Conrad și avu groaznica impresie de a fi o insectă prinsă într-o pânză
de păianjen.
Magistratul îl invită pe soț să-și sărute soția. Conrad se execută,
dar buzele lui Vicky rămaseră de gheață. Era obligat la acest gest, își
dădu seama, în fața familiei și a prietenilor prezenți: totul trebuia să
pară normal. Victoria Reid era acum, în mod legal, Victoria de Jongh.
— Pot să sărut mireasa? întrebă Sam râzând. Fără să aștepte
autorizația lui Conrad, o luă pe Vicky în brațe, depuse o sărutare
afectuoasă pe ambii obraji, după care o ciupi ușor de nas.
— Ceremonia te-a enervat, dar poți să te destinzi acum: s-a
terminat.
Da. Se sfârșise. Imposibil să mai dea înapoi. Helen, înlăcrimată, îi
îmbrățișă la rândul ei pe Vicky și Conrad. Și lui Michael părea să-i
fie greu să vorbească și, în fața lui, Vicky fu gata să izbucnească în
plâns.
Nici de data asta părinții lui Conrad nu avură timp să schimbe
câteva cuvinte cu Vicky. Conrad era grăbit să plece.
— Suntem atât de fericiți pentru voi, spuseră ei doar,
îmbrățișându-i pe amândoi. Elinor de Jongh o trase pe Vicky de-o
parte.
— Nu regret decât un lucru: că nu te cunosc mai bine. Dar sunt
sigură că fiul meu nu s-a înșelat.
Ea cuceri pe dată inima tinerei femei și deșteptă în ea dorința de a-
i întâlni din nou pe socrii ei, după ce s-ar fi obișnuit cu noua sa
existență.
Conrad își pierdea răbdarea.
— Ne așteaptă un drum lung. Cu cât vom pleca mai devreme, cu
atât va fi mai bine, îi explică el.
Inima lui Vicky se strânse dureros.
***
Drumul, prost asfaltat, se întindea la infinit. Lăsaseră de multă
vreme Cape Town-ul în urma lor. Părăsiseră șoseaua și se adânciseră
în inima districtului Karroo, o vastă regiune acoperită de
mărăcinișuri, a căror monotonie era întreruptă de câțiva salcâmi și
arbori de piper. Mașina ridica în spatele ei un nor de praf. Bătaia
regulată a motorului o legăna pe Vicky. Printre pleoapele lăsate,
percepu sclipirea aurului pe mâna ei stângă și-și contemplă îndelung
verigheta. Acest inel o jena, o speria chiar.
Nu vorbiseră mult în timpul drumului. Michael, pe scaunul din
spate, păstrase o tăcere îmbufnată.
Conrad rămăsese și el întunecat și tăcut. Cu capul rezemat de
spătar, Vicky îl observa. Privirea ei se oprea pe părul brun, sur pe la
tâmple, pe fața dură, câteodată crudă, pe umerii puternici sub cămașa
albă. Își ridicase mânecile deasupra coatelor și cea mai mică mișcare
îi scotea în evidență mușchii.
— Mai este mult? întrebă tânăra femeie.
— Încă vreo două ore, răspunse Conrad. Încearcă să dormi. Așa o
să ți se pară drumul mai scurt.
— O să mă trezești înainte de Koelenberg?
El dădu din cap. Pleoapele lui Vicky se închiseră. Pentru prima
dată după trei zile, ea adormi profund și somnul ei s-ar fi prelungit,
dacă n-ar fi simțit o mână care-i mângâia chipul. Deschise brusc
ochii și întâlni o privire familiară. Spre marea ei surprindere,
descoperi că, dormind, alunecase pe-o parte: capul i se odihnea pe
umărul soțului ei.
— Îți cer iertare, murmură ea înroșindu-se, ridicându-se repede.
— Nu-i nimic.
Porni din nou mașina și luă viteză.
— Sosim la Koelenberg.
În depărtare se zăreau acoperișuri. Se apropiau de destinație.
Vicky se întoarse pentru a-i vorbi lui Michael, dar și el era adormit.
— Nu-l trezi, o sfătui Conrad cu voce joasă. Viața lui se va
schimba cu totul de mâine. Lasă-l să profite de ultimele momente de
liniște.
Era doar o simplă delicatețe din partea lui, sau sub aceste cuvinte
se ascundea o amenințare? Fața lui de granit nu-i dezvăluia nimic
tinerei femei.
Dar Vicky nu avu timp să reflecteze mai mult asupra acestei
probleme. Conrad încetini pentru a intra în Koelenberg, iar Vicky
privi în jurul ei cu interes. Fără îndoială că va veni des aici în timpul
șederii ei la Duiwelspoort.
 Era un oraș foarte frumos. Timpul părea să nu fi trecut la
Koelenberg; progresul nu lăsase urme. Vechile magazine erau
pitorești, cu dantelele lor de fier forjat deasupra streșinilor de zinc.
Străzile largi erau mărginite neașteptat de peri înalți.
— Dau într-adevăr fructe? întrebă Vicky, uimită.
— Desigur, dar arborii sunt prea înalți pentru ca să-ți dai silința
să-i culegi, răspunse Conrad, cu un surâs brusc. Doar copiii au destul
curaj să se urce până la ramurile mai joase,
— Făceai și tu lucrul ăsta când erai tânăr? întrebă ea.
— Te-ar mira dacă ți-aș răspunde afirmativ?
— Este foarte natural pentru un băiat să se cațere în arbori,
răspunse ea, eludând întrebarea.
— Dar nu mă poți imagina astfel.
El opri mașina în fața unei clădiri din piatră și se întoarse către
tânăra femeie cu o privire disprețuitoare.
— Am fost, pot să te asigur, un adolescent foarte normal, așa cum
sunt acum un bărbat ca toți ceilalți, o să-ți dai seama.
El coborî din mașină, trântind portiera cu o vigoare ce nu-și avea
sensul.
— Mă duc să-mi iau corespondența.
— Nu-mi spune c-ați avut deja prima ceartă, spuse o voce
somnoroasă în spate.
Vicky se întoarse pe scaun.
— Te-ai trezit?
— Desigur, cu tot acest zgomot, mormăi Michael.
El își trecu, mâinile prin păr și căscă.
— Din ce cauză vă certați?
— Nu te privește, îi răspunse sora lui încorcându-se.
O neliniște care creștea o învăluia pe Vicky. Pentru prima dată își
dădu seama de situație. Ce știa ea într-adevăr despre Conrad de
Jongh? Era un vechi prieten al lui Sam și poseda o fermă numită
Duiwelspoort. Celelalte fragmente de informații nu-i dăduseră vreun
indiciu asupra adevăratului lui caracter. Totuși acceptase să-l ia de
bărbat. O idee neliniștitoare îi trecu prin cap. Ce se va întâmpla dacă
Conrad se decidea să nu respecte hotărârile luate? Desigur, îi spusese
că va fi o căsătorie de formă, dar dacă-și va schimba intenția?
 Era dezorientată când soțul ei reveni la volanul mașinii. Din
fericire părea grăbit să ajungă la Duiwelspoort și-i acordă doar o
privire grăbită.
— Nu suntem prea departe de domeniu, remarcă el, fără să-și dea
seama că ea îl privea cu alți ochi, care exprimau nesiguranța și
teama. Trebuie neapărat să vă pun în gardă pe amândoi, continuă el;
nu lăsați niciodată barierele deschise, asta ar putea avea consecințe
regretabile.
Ce fel de consecințe? se întreba Vicky cu iritare. Dar se abținu să-
și exprime îndoielile. Privi oile care pășteau și încercă să-și calmeze
nervii, numărându-le. O treabă imposibilă, își dădu ea seama imediat.
Cum putea un crescător să observe dacă-i lipseau animale? se gândi
ea. Dar deja mașina părăsea drumul.
Un panou, fixat la barieră, purta cuvintele: C.S.L. de Jongh
Duiwelspoort. La vederea acestuia lui Vicky i se puse un nod în gât.
— Iată-ne acasă, declară Conrad.
Michael coborâse și așteptă ca mașina să treacă pasajul.
— Fii binevenită la Duiwslspoort, doamnă de Jongh.
Buzele lui Vicky se mișcară fără a putea scoate un sunet. Un real
sentiment de panică îi luase parcă glasul.
Cum va putea ea, în acest semi-deșert, în această regiune de
mărăcinișuri, să fie la ea acasă? O numise doamna de Jongh. Era într-
adevăr doamna Conrad de Jongh? Ce demon o împinsese să accepte
așa de ușor această căsătorie? O contaminase nebunia lui Michael?
Depășiră câteva împrejmuiri. Câte? Vicky ar fi fost incapabilă să
spună. Își reluă controlul emoțiilor văzând arcul de piatră despre care
îi vorbise Conrad. Contemplă apoi cu plăcere peluzele spațioase
înconjurate de tufișuri de lemn câinesc, bine tunse și o grădină de
trandafiri. Arbori mari creau zone de umbră, unde fuseseră plasate
bănci de lemn. Grădina oferea o atmosferă de pace și liniște, dar în
acel moment Vicky era incapabilă s-o aprecieze.
Înconjurată de plopi înalți, casa era minunată. Parterul și etajul
aveau multe ferestre; un stoep – o verandă – înconjura pe trei părți
clădirea. Locuința data desigur de o bună sută de ani, dar cu toate
acestea, era în perfectă stare.
 Cu un scârțâit de pietriș, mașina se opri în fața intrării. Vicky ieși
repede afară pentru a examina îndeaproape noua sa locuință. Conrad
și Michael o urmară mai încet. Pentru un motiv necunoscut, ea se
irită din cauza figurii întunecate a fratelui său și se întoarse ca să-și
observe soțul. Sprijinit de mașină, cu mâinile încrucișate, cu capul
puțin aplecat, el o contempla:
— Ei? spuse el.
Nu era o întrebare oarecare. Dorea s-o vadă apreciindu-i domeniul
și neliniștea lui creștea din secundă în secundă.
Vicky își deschise brațele ca pentru a îmbrățișa perspectiva care se
întindea în fața ei.
— Este somptuos, spuse ea. Sunt fericită că mi-ai rezervat această
surpriză.
Privirea lui Conrad avu o expresie uluită și bătăile de inimă ale
tinerei femei se accelerară într-un fel alarmant.
— Aș bea ceva, sugeră Michael, pe un ton nerăbdător.
Conrad se întoarse către el. Privirea lui era rece. Buzele lui
schițară o mutră dezaprobatoare. Vicky se așteptă la un reproș. Dar
trăsăturile lui Conrad se destinseră. Se dezlipi de mașină.
— Este o idee bună. Să ducem mai întâi bagajele.
În ciuda protestelor soțului ei, tânăra femeie insistă să-i ajute.
Abia urcară câteva trepte ale peronului când un zgomot de copite îi
făcu să se întoarcă. O iapă alezană sosea în galop, călărită de fata cea
mai frumoasă pe care o văzuse vreodată Vicky. Corpul ei părea să
facă corp comun cu mișcările calului. Ajungând la peron, ea alunecă
de pe cal și se grăbi spre cei care sosiseră. De aproape era și mai
minunată. Părul ei închis, aproape tot atât de negru ca al lui Conrad,
îi cădea pe umeri. Ochii albaștri, de o strălucire surprinzătoare, erau
fixați asupra lui Conrad; surâsul buzelor roșii descoperea mici dinți
perfecți. Costumul de călărie era impecabil, bluze de un alb imaculat.
Vicky examină propriul ei taior de pânză și descoperi că era
mototolit după lungile ore de drum. Se simți deodată prost.
Noua-venită urcă dintr-o săritură ultimele două trepte și se
precipită spre Conrad. Ea îi înconjură gâtul cu brațele și-l sărută cu
tandrețe din vârful buzelor.
 — Dragul meu, mi-ai lipsit teribil! strigă ea cu o voce puțin
voalată, de seducătoare. Văzând mașina nu m-am putut împiedica să
alerg!
El desfăcu mâinile înnodate de gâtul lui.
— Natalie, începu el, aruncând o privire jenată la perechea
stupefiată și tăcută, aș vrea să ți-o prezint pe soția mea, Vicky, și pe
fratele ei, Michael Reid.
Figura tinerei fete deveni o mască de totală stupefacție.
— Ce-ai spus?
— Ți-o prezint pe soția mea, repetă calm Conrad.
El o înconjură pe Vicky cu brațul, atrăgând-o spre sine.
— Vicky, iat-o pe Natalie van Buren. Părinții ei posedă
exploatarea vecină cu Duiwelspoort.
Natalie păru să-și revină.
— Dar nu mi-ai spus niciodată…
— Ți-am vorbit vreodată de viața mea particulară? o întrerupse
el…
— Nu, dar…
Natalie era uluită. O privi pe Vicky hotărâtă. Privirea ei se
îndreptă apoi spre Michael care o contempla cu un aer admirativ.
Vicky, prea conștientă de contactul cu corpul lui Conrad, o văzu
pe Natalie adresându-i câteva cuvinte lui Michael. Acesta răspunse,
dar Vicky nu-i dădu atenție. Apropierea soțului ei o tulbura mai mult
decât își mărturisea.
— Dacă vrei să ne scuzi, Natalie. Abia am sosit. Suntem obosiți și
ne este foame.
— Foarte bine.
Ea coborî scările repede și sări în șa.
— Mama m-a însărcinat să vă invit mâine seară la masă. Fără
îndoială acum trebuie să invităm trei persoane, adăugă ea cu o ușoară
amărăciune.
Conrad o strânse mai tare pe Vicky, care tremura de furie lângă el.
Cine se crede această fată pentru a vorbi despre ei pe un ton atât de
puțin amabil.
 — Soția mea și fratele ei au nevoie de câtva timp să se instaleze,
declară el. Poate vom accepta invitația mamei tale mai târziu. Dacă-i
vei spune despre ce este vorba, va înțelege, sunt sigur.
— Da, bănuiesc.
Iapa începuse să se agite sub mâna care ținea dur frâul.
— Buna ta educație nu-ți dictează să ne feliciți? întrebă rece
Conrad.
Tânăra fată se înroși.
— Ah, da. Felicitări.
Ea își ridică cu mândrie capul și-și întoarse calul. Amândoi
dispărură în lungul aleii, tot atât de repede precum veniseră.
Vicky își ridică ochii spre soțul ei și simți că i se face rău în fața
expresiei lui severe. O idee i se cuibărise în minte și-i va fi greu în
viitor s-o uite. Conrad era îndrăgostit de Natalie van Buren? În acest
caz, de ce ținuse să se căsătorească cu ea? Natalie era desigur încă
foarte tânără… n-avea mai mult de nouăsprezece ani, și era atât de
seducătoare!
Greaua ușă de stejar se deschise în spatele lor și Vicky își alungă
gândurile mohorâte. O metisă stătea în prag, cu fața luminată de un
zâmbet.
— Sunt atât de mulțumită că v-ați întors, domnule de Jongh, spuse
ea și râse veselă. Fiți binevenită în această casă, doamnă de Jongh,
adăugă ea întorcându-se către Vicky.
Conrad anunțase deci deja căsătoria lui. Ce mai adăugase oare?
Era greu să înșeli multă vreme o servitoare și acestei femei nu-i va
trebui mult să descopere natura relațiilor lor.
Conrad făcu prezentările obișnuite și Lizzie strânse cu căldură
mâna întinsă a lui Vicky, schițând o reverență.
— Era timpul să existe din nou un suflet de femeie la
Duiwelspoort, declară ea, și înțeleg acum de ce domnul a așteptat atât
de mult.
— Într-adevăr? spuse Vicky intrigată.
— Da, doamnă. Sunteți nu numai frumoasă, dar micuță și blondă.
Cei din familia Jongh au iubit întotdeauna acest gen de femei. Lizzie
confirma spusele lui Conrad, adăugându-le un compliment
excepțional. Nimeni, până atunci, n-o găsise pe Vicky foarte
frumoasă.
— Unde este Jim? se informă Conrad. Un negru apăru în prag, în
spatele lor.
— Sunt aici, domnule Conrad.
— Iată-l pe Jim, bărbatul lui Lizzie, îi spuse Conrad lui Vicky.
Noul-venit se înclină respectuos.
— Ajută-ne să urcăm bagajele, Jim, și tu, Lizzie, pregătește-ne o
ceașcă cu ceai, te rog.
Lizzie se îndepărtă în foșnetul bluzei ei albastre și al șorțului alb,
țeapăn de scrobeală.
Cei doi bărbați luară bagajele. Vicky aruncă o privire în jur,
înainte de a-i urma pe scară.
În vestibulul spațios se afla un orologiu vechi. Un colț era ocupat
de un cuier și de mai multe bastoane, câteva împodobite cu sculpturi
minunate. O pălărie mare de safari, împodobită cu o bandă din piele
de leopard, era agățată de un cui. Îi aparținea lui Conrad? Lui Vicky
îi era greu să și-l imagineze purtând o astfel de pălărie. Trei uși
dădeau spre vestibul, dar toate erau închise. Judecând după
zgomotele care se auzeau din culoar, trebuiau neapărat să ducă la
bucătărie.
Cu mâna pe balustrada delicat sculptată, Vicky urcă încet treptele
majestuoasei scări. Pe palier avu timp să examineze portretele
agățate pe perete. Unul din ele, în special, îi atrase atenția. Era al unei
femei mici și blonde, a cărei coafură părea să fie din secolul trecut.
Purta o rochie bleu, garnisită cu dantelă la guler și la manșete și era
de o frumusețe remarcabilă.
— Vii? se auzi vocea lui Conrad, ușor nerăbdătoare.
Vicky își ridică ochii către el surâzând.
— Sosesc.
El o invită să-l urmeze de-a lungul culoarului. Îl întâlniră pe Jim
care-i gratifică cu un surâs larg când Conrad îi mulțumi pentru ajutor.
Intrară imediat într-o cameră a cărei frumusețe îi tăie respirația lui
Vicky. Camera era foarte mare. Sub fereastra încadrată de draperii
grele de catifea se găsea o comodă veche… Un dulap imens cu
oglinzi ocupa cea mai mare parte a unuia din pereți. Toaleta, din
abanos sculptat, avea o oglindă mai mică, aproape de un fotoliu făcut
din benzi subțiri de piele. Vicky înregistra toate aceste detalii, apoi
ochii ei neliniștiți se opriră asupra patului enorm cu baldachin, a
cărui tapiserie de mătase și cuvertură asortată coborau până la
covoare.
Degetele lui Conrad se așezară pe umerii lui Vicky. Ea se încordă
imediat.
— Vei dormi aici, anunță el cu gravitate. Sala de baie este acolo,
adăugă el arătând o ușă, către care ea se îndreptă repede.
Avu surpriza să descopere o instalație foarte modernă, în total
contrast cu restul casei.
— Și această ușă unde dă? se interesă ea arătând un panou
culisant.
O umbră de zâmbet lumină fața soțului ei.
— Într-o cameră care servește în mod normal drept cabinet de
toaletă. Ea are o altă ieșire spre culoar. Vino, să-ți arăt.
Împinse ușa și, cu oarecare ezitare, Vicky intră înaintea lui. Era o
cameră minusculă. Conținea o garderobă, o mică comodă, un fotoliu
cu spătarul drept și un pat îngust.
— Voi dormi aici, declară Conrad.
Privirea lui Vicky se îndreptă imediat spre încuietoare. Nu exista
cheie! El îi ghici gândurile și cu ochi scânteietori, preciză:
— Trebuie să-mi acorzi încrederea ta.
— Unde este camera lui Michael? întrebă ea înroșindu-se, fără a
îndrăzni să-și privească soțul.
— La cealaltă extremitate a culoarului.
Vicky își înăbuși un tremur. Michael o va auzi dacă ea va avea
vreodată nevoie de ajutor? Vicky se apropie repede de fereastră
pentru a admira grădina, și mai frumoasă privită de la această
înălțime. Conrad veni lângă ea, îi ridică o buclă rebelă de pe gât, apoi
îi mângâie obrazul cu degetul.
— Să nu-ți fie frică de mine, Vicky, murmură el. El o obligă să-l
privească în față. Expresia lui era de nedescifrat.
— Nu mi-e teamă, murmură ea, coborându-și privirea.
— Ba da. Ești foarte încordată, nervoasă, speriată, gândindu-te la
ceea ce ți-aș putea face. Mărturisește-o!
 Buzele tinerei femei tresăriră ușor.
— Se întâmplă să ai gesturi sau cuvinte care mă neliniștesc,
recunoscu ea cu regret.
— Nu-mi amintesc să-ți fi spus ceva care să te sperie. Dacă s-a
întâmplat așa ceva, uită-le.
Pentru a patra oară de la prima lor întâlnire, ea se regăsi în brațele
lui și el o sărută îndelung.
— Ce am așa de înspăimântător? întrebă el puțin mai târziu, fără
să-i dea drumul
— Nu trebuie să te porți astfel, spuse ea gâfâind.
— Hai, Vicky, spuse el râzând. Ai douăzeci și șase de ani. N-o să
mă faci să cred că asta nu ți s-a întâmplat niciodată?
— Eu… nu așa… se bâlbâi ea simțindu-se prost.
— Atunci, în ce fel?
Ea încercă să se degajeze din brațele lui.
— Te rog Conrad, încetează această discuție stupidă. Vicky fu pe
punctul să-i scape, dar Conrad fu mai rapid decât ea și o prinse de
mâini.
— Arată-mi, insistă el.
Era sigură că n-o va lăsa în pace până nu se supunea dorinței lui.
Ridicată pe vârful picioarelor, cu obrajii îmbujorați, ea îi atinse
fugitiv gura cu buzele. Conrad își ridică sprâncenele, cu un aer
batjocoritor.
— Tu numești asta un sărut? Ce fel de bărbați ai frecventat?
Ochii castanii-aurii se întunecară.
— Eu nu frecventam bărbați! replică ea cu indignare. Ieșeam cu
unul sau altul, dacă-mi plăcea compania lui.
— Nici unul n-a însemnat ceva pentru tine?
— Nu.
— Nu-ți plac bărbații?
— Nu e vorba de asta. Dar n-am întâlnit nici unul care să mă facă
să-mi doresc să-mi împart viața cu el.
— Te crezi capabilă să recunoști alesul când îl vei întâlni?
— Eu… da, cred că da.
Reușise în sfârșit să se elibereze și-și răsucea mâinile cu
nervozitate, fugind de privirea soțului ei. Va recunoaște ea dragostea
dacă o va întâlni? Era incapabilă s-o spună. Pentru moment, nu era
sigură decât de un lucru: niciodată, nici un bărbat n-o tulburase așa
de mult ca acesta. De ce exercita asupra ei o asemenea putere? De ce
tremura în prezența lui, ca un animal în fața pericolului?
Conrad îi întrerupse șirul gândurilor.
— Aranjează-te, dacă dorești… Când vei fi gata, coboară. Ceaiul
va fi servit în salon.
Fără a-i aștepta răspunsul, Conrad se întoarse și ieși. Vicky avu
impresia că este părăsită pe o insulă pustie. „Nu fi ridicolă”, se certă
ea. Cu un pas hotărât își luă una din valize, scoase o rochie galbenă
ca lămâia, o aruncă pe braț și trecu în baie.
După un moment, răcorită, pieptănată, părăsi camera și se
aventură pe scări, nu fără a arunca o privire tabloului deja remarcat.
Una dintre ușile care dădea în vestibul era acum deschisă. Vicky
auzi un zgomot de voci, de porțelanuri lovite. Intră. Conrad era în
picioare la fereastră, cu o ceașcă în mâini. Michael, tolănit pe o sofa,
părea adâncit în gândurile lui. Atmosfera părea încordată. Nervoasă,
Vicky se apropie de masa rulantă și luă o chiflă unsă cu unt.
— Te simți mai bine? întrebă Conrad.
— Da, mulțumesc, murmură ea.
Simțindu-se prost, ea se așeză pe scaunul cel mai apropiat.
Camera era mobilată cu gust. O canapea confortabilă și patru fotolii
asortate erau acoperite cu tapiserie de culoare crem. Deasupra
șemineului, un tablou mare reprezenta un peisaj. Draperiile grele de
la ferestre erau făcute din aceeași catifea ca cele din cameră. Lângă
fiecare fotoliu se găsea câte o măsuță mică, joasă. Totul era perfect,
dar fără nici o notă feminină, remarcă ea.
Își dădu seama de prezența lui Conrad lângă ea și imediat se
încordă. El îi atinse ușor umărul cu mâna. Voia să-l inducă în eroare
pe Michael?
— Am câteva probleme de rezolvat înainte de a apune soarele,
spuse el, fără a părea să-și dea seama de ciudatele senzații produse de
atingerea lui.
Se întoarse către Michael.
— Ai face bine să mă însoțești, pentru a avea o primă idee despre
noua ta existență.
 După plecarea lor, tânăra femeie simți un nod în gât. Încă o dată,
se regăsea singură, dar nu asta o tulbura; era tulburată de efectul
produs de degetele mângâietoare ale lui Conrad.
În seara aceasta ea descoperi excepționalele talente de bucătăreasă
ale lui Lizzie și nu ezită să-i facă complimente. Își făcea astfel, fără
să știe, o prietenă pe viață.
După masă Vicky termină cu aranjatul lucrurilor. După aceea,
coborî din nou și ieși pe verandă. Aerul era rece și pur, tăcerea
odihnitoare, stelele mai strălucitoare decât în altă parte. Se auzea
doar cântecul greierilor și, în depărtare, orăcăitul broaștelor.
În acel moment, un alt sunet ajunse la urechile lui Vicky. Ea se
întoarse și distinse în penumbră o siluetă înaltă, cu mâinile proptite
pe balustradă. Un miros agreabil de tutun îi ajunse în nări. Trebuia să
intre în casă fără a-și manifesta prezența? O asemenea fugă risca să-l
amuze pe Conrad. Din instinct, fără să se gândească, Vicky se
îndreptă spre el.
— Conrad? șopti ea.
Umbra se întoarse cu vioiciune. Timp de o secundă el o domină cu
înălțimea lui, și ei îi fu aproape teamă. Dar frica i se evaporă îndată.
— Vicky! se miră el cu o voce puțin răgușită. Te credeam în pat.
— Nu. Mi-am desfăcut bagajele.
Ar fi dorit să-i vadă expresia, dar numai luna lumina cerul și
umbra era deasă, misterioasă. Vicky ghici totuși o mișcare: Conrad se
pregătea să-și pună pipa în buzunar.
— Nu, te rog, spuse ea punându-i o mână pe braț. Ea îi simți
pielea călduță, mușchii tari.
Tăcerea care urmă păru plină de tensiune. Vicky își retrase repede
degetele.
— Femeile, în general, nu apreciază mirosul tutunului, remarcă el.
— Ai suferit mult zilele astea, probabil, îl ironiză ea.
El se apropie de ea. Îi simți răsuflarea pe frunte. Deodată, Conrad
se aplecă spre fața ei. Ciudat, dar, el n-o mai speria.
Buzele soțului îi atinseră fruntea.
— Ziua a fost lungă și obositoare pentru tine, Vicky. Dacă te-ai
duce să te culci? O să ai tot timpul mâine să explorezi noua ta
locuință. Acum ar trebui să te odihnești.
 Îi depuse pe buze un sărut ușor. După aceea se depărtă de ea,
coborî treptele peronului și se pierdu în noapte.
 CAPITOLUL IV

A doua zi dimineața, Vicky se sculă la cântatul păsărilor. Printre

perdelele de dantelă, soarele se strecura în cameră. Timp de câteva
secunde nu-și dădu seama unde se află, dar memoria îi reveni repede.
Se sculă, se băgă sub duș și apoi se îmbrăcă în grabă. Puțin mai
târziu, în timp ce se pieptăna și se machia ușor, aruncă o privire spre
camera lui Conrad. La ce oră se întorsese? Mai dormea oare?
Orologiul din vestibul sună șapte și jumătate, când Vicky se îndreptă
spre bucătărie. În ajun, seara, descoperise că a doua ușă ce dădea în
vestibul era aceea a sufrageriei. A treia era mereu închisă. Intră în
bucătărie.
— Bună dimineața, doamnă, o salută Lizzie. Ați dormit bine?
— Foarte bine, mulțumesc, Lizzie. Toată lumea și-a luat deja
micul dejun? întrebă tânăra femeie.
— Da, doamnă. Domnul Conrad și domnul Michael au mâncat
acum o oră, răspunse Lizzie cu un surâs. Ce doriți să mâncați?
— Doar niște pâine prăjită.
Vicky își aruncă ochii la mașina de gătit mare și renunță imediat s-
o utilizeze ea însăși.
— O ceașcă cu cafea va fi binevenită, adăugă ea.
Lizzie emise un sunet plin de amuzament și dezaprobare.
— N-o să vă mulțumiți doar cu o felie de pâine!
— Nu mi-e foame, Lizzie.
Ea capitulă totuși când Lizzie insistă să-i fiarbă un ou.
— O să vă servesc în sufragerie.
— Deloc! protestă tânăra femeie. Voi mânca aici, în bucătărie.
Lizzie râse de plăcere.
— Cum doriți!
Curăță masa repede și Vicky se instală în fața micului dejun, în
timp ce Lizzie își relua treaba.
 — Ești de multă vreme aici, Lizzie? întrebă ea după ce-și termină
micul dejun.
— De ani de zile, doamnă.
După ce luă farfuria goală, îi aduse lui Vicky o cafea.
— Lucrez aici de pe vremea când domnul Conrad era un băiețel.
Eram tânără atunci și eu. Nu eram măritată încă cu Jim.
— Deci îl cunoști bine pe domnul Conrad?
— Oh, desigur, doamnă.
Din nou tăcută, Vicky o privea pe Lizzie lucrând.
— Cum reușești să gătești o mâncare așa de gustoasă pe această
mașină antică? întrebă ea. Lizzie surâse.
— Domnul Conrad a cumpărat una electrică anul trecut. Ea îi
arătă aparatul strălucitor la celălalt capăt al bucătăriei și râse.
— De două ori am ars mâncarea. Atunci domnul Conrad m-a
sfătuit să întrebuințez din nou mașina cu cărbuni. Îi era teamă că va
muri de foame așteptând ca eu să mă obișnuiesc cu cealaltă.
Vicky nu se putu stăpâni să nu zâmbească. Lizzie avea un accent
încântător și un fel într-adevăr unic de a se exprima.
— Dumneata ești cea care faci totul în casa asta? întrebă Vicky cu
interes.
— Când nu era decât domnul Conrad singur, da, dar acum, cu
toată această lume, copilul surorii mele va veni să mă ajute.
Vicky dădu din cap și după un moment de gândire ieși prin ușa
bucătăriei. Ca țâșniți de nu știu unde, doi dogi enormi se repeziră
spre ea, cu viteza fulgerului. Cu un strigăt de groază, tânăra femeie
dădu înapoi și se lovi dureros de pervaz.
— Cezar! Cleo! Jos!
Ordinul veni ca o lovitură de bici, iar cele două animale se așezară
imediat, scheunând ușor.
Speriată, Vicky îl văzu pe Conrad îndreptându-se spre ea. Un
Conrad aproape de nerecunoscut, cu cizmele lui grele, pantaloni
kaki, cămașă cu mâneci scurte și pălăria împodobită cu bandă din
piele de leopard pusă trufaș pe cap.
Lizzie ieși în prag, cu ochii dilatați de frică.
— Să nu-mi spuneți, doamnă, că acești câini v-au atacat!
— Nu… articulă ea cu o voce slabă.
 — Ești rănită? întrebă Conrad.
— Umărul meu… bâlbâi ea cu mâna pe locul care o durea.
— Hai să vedem ce s-a întâmplat.
Vicky nu mai avu timp să protesteze; el o luase de celălalt braț. Își
puse pălăria pe masa bucătăriei și o luă pe Vicky înăuntru în casă. În
baie, el îi indică un taburet.
— Așază-te și arată-mi umărul.
— Oh, Conrad, protestă ea, nu este nimic grav! Conrad începu să-
i descheie nasturii de la bluză și-i împinse mâna când ea vru să-l
oprească. El dădu la o parte bluza și breteaua sutienului. Mâinile
mari erau de o blândețe surprinzătoare palpând umărul rănit.
Contactul mâinilor lui o tulbura pe Vicky, dar reuși să-și păstreze
un calm aparent.
— Nimic grav, declară el. Pielea este puțin julită, o să ai mâine
desigur o vânătaie.
Vicky vru să-și ridice bluza, dar degetele viguroase o opriră.
— Am să-ți pun mai întâi ceva.
El ieși și-l auzi scotocind într-un dulap. După un minut se întoarse
cu o trusă de farmacie în mână.
— Ce vrei să faci? întrebă ea cu o voce ezitantă, conștientă de
semi-nuditatea ei.
— Nu lua acest aer bănuitor.
Conrad scoase un mic flacon și turnă puțin lichid pe un tampon de
vată.
— Vreau doar să curăț puțin rana pentru a-ți micșora durerea, îi
explică el. El tamponă ușor locul rănit. Loțiunea ii produse lui Vicky
o impresie de răcoare și-i liniști usturimea. Conrad puse înapoi
breteaua de la sutien și bluza. Vicky se înroși sub privirea lui și-i
întoarse spatele pentru a-și încheia bluza și a o băga în pantaloni.
Când se întoarse, soțul ei plecase. Mișcă brațul și umărul. Nici o
durere.
Vicky tocmai intra în camera ei, când Conrad ieșea dintr-a lui.
— Te simți mai bine? se interesă el.
— Da, îți mulțumesc mult.
Cu o figură enigmatică, el o privi o clipă.
 — Îmi pare rău că ți-a fost teamă. Nu riscai nimic. Câinii sunt încă
tineri și foarte jucăuși. Primesc vizitatorii cu un entuziasm puțin prea
mare. Dar nu sunt răi – încă nu, adăugă el cu un surâs ușor.
— Erau destul de înspăimântători, recunoscu ea cu o voce
tremurătoare. Totul a fost atât de neașteptat. Dacă aș fi știut că nu
erau periculoși, n-aș fi fost poate atât de speriată. Îmi pare rău că te-
am deranjat.
După o tăcere scurtă, el întrebă deodată:
— Călărești?
— Am călărit… pe vremuri. Michael este un călăreț excelent.
— Mi-am dat seama azi-dimineață. Ți-ar plăcea să călărești din
nou?
— Da, mult, răspunse ea entuziasmată.
— Atunci, de ce nu acum? Te simți destul de bine?
— Da, desigur, te rog…
Ea regretă imediat că pusese în vocea ei prea multă ardoare.
Grajdul se găsea în spatele perdelei de plopi.
Cu respirația tăiată, deoarece îl urmase pe Conrad care mergea cu
pași mari, Vicky așteptă ca el să-i găsească o șa. El înșeuă apoi o iapă
minunată, cu coama neagră și lucioasă.
— Nu știam că obișnuiești să călărești.
— Este mijlocul cel mai ușor pentru a te deplasa când se adună
oile, răspunse el.
Cu timiditate, Vicky mângâie botul animalului.
— Cum se numește?
— Teresa.
Ochii tinerei femei se măriră când un băiat scoase dintr-o boxă un
armăsar mare, negru. Niciodată nu văzuse un animal atât de frumos.
Nu avea nici un fir de păr alb, și la fiecare mișcare mușchii i se
vedeau prin piele. Trăgea cu nerăbdare de hățuri și lovea cu copitele
pământul.
— El este Prinț, spuse Conrad. Să nu riști să-l încaleci; nu ascultă
decât de stăpânul său.
Vicky îi aruncă o privire. Da, vorbea serios; era un avertisment
fără ocolișuri.
— Nu ți-e frică, sper? întrebă el, ajutând-o să încalece.
 — Ba da, puțin, spuse ea. Este așa de mult de când…
— O să-ți revii repede.
Conrad nu se înșela. Îi dădu cu răbdare sfaturi, îi explică cum
propriile ei mișcări trebuiau să se armonizeze cu cele ale calului și lui
Vicky nu-i fu greu să-i urmeze instrucțiunile.
— Ești o călăreață înnăscută, îi spuse el în sfârșit. Vicky se înroși
și el izbucni în râs.
— În epoca noastră care permite totul, femeile nu mai roșesc. Ești
unică.
Obrajii tinerei femei se colorară din nou. Ea se întoarse, nu destul
de repede însă.
— Vezi, încă o dată!
— Nu-i adevărat!
— Ba da!
El se aplecă în șa pentru a o lua pe Vicky de ceafă și a-i atrage
capul către el.
— Să nu-ți pierzi niciodată această calitate, îți stă bine și este ceea
ce-mi place cel mai mult la tine.
Înainte de a se îndrepta în șa, o sărută pe buze.
— Vino, vreau să-ți arăt ceva.
Ea își îndemnă calul și-l urmă. Pe un dâmb, Conrad se opri ca s-o
aștepte.
— La origine, limita domeniului era aici, explică el. Ea se află
acum mult mai încolo…
— N-aș fi crezut că ferma este atât de vastă, șopti ea impresionată.
Cum faci ca s-o supraveghezi singur?
— Nu-i greu, iar salariații mei sunt excelenți muncitori.
— Ce se întâmplă când lipsești?
— Jim mă înlocuiește. Vino, primul care ajunge la umbra acelor
arbori a câștigat
Plecă în galop peste câmpie. Vicky se lansă după el strigând:
— Trișezi! Trebuia să mă avertizezi!
Vicky auzi râsul lui Conrad, o îndemnă pe Teresa, dar nu putură
să-l ajungă pe Prinț și călărețul lui.
Tânăra femeie avea răsuflarea tăiată când îi ajunse în sfârșit. Părul
i se desfăcuse și ea îl prinse cu o eșarfă. Conrad o observa amuzat.
 — Mă întreb de ce-ți faci acel coc, remarcă el. Părul tău este
minunat când îl lași liber.
— După părerea mea, este prea neglijent.
El râse scurt.
— Nu mai ai nevoie de alura unei secretare perfecte.
Această remarcă nevinovată o aduse brutal la realitatea situației
prezente. Ochii i se înlăcrimară și ea își întoarse privirea către oile
care pășteau nu prea departe. Cât era de diferit totul față de biroul ei
mic, confortabil, care fusese domeniul ei timp de câțiva ani. Dusese o
existență simplă, fără emoții, și deodată totul se schimbase. Din
momentul când Conrad intrase în viața ei, se transformase, devenise
o ființă chinuită de nesiguranță, de nehotărâre și Michael contribuise
la această schimbare.
— Îți lipsește deja viața citadină?
— Ce-mi lipsește este rutina zilnică, mărturisi ea cu sinceritate.
Mâna lui Conrad se așeză prietenește pe brațul ei și-l apăsă puțin
înainte de a-i da drumul. Era un gest de înțelegere liniștitoare și
Vicky ridică spre tovarășul ei o privire plină de gratitudine.
— Unde este Michael? se interesă ea.
— Verifică gardurile care ne feresc de șacali. Am pierdut multe
vite în ultimul timp.
— Singur?
— Nu, Jim este cu el.
Conrad își întoarse calul.
— Ai călărit destul pentru prima zi și te previn, te va durea mâine.
— Puțin îmi pasă. Am petrecut o zi foarte agreabilă.
Când Vicky fu singură acasă, orice bucurie o părăsi. Conrad se
arătase excesiv de răbdător cu ea, și ea îi simțise tot timpul prezența.
Era absolut ridicolă. De ce ar fi impresionat-o Conrad? Totuși, ea își
dăduse seama de magnetismul lui când o prinsese de talie ca s-o ajute
să coboare de pe cal. O așezase ușurel pe pământ și mâinile lui
întârziaseră pe talia ei. Pe culoar, Vicky se opri în fața ușii închise.
Putea oare să intre? Conrad îi permisese să exploreze totul, dar…
Mâna întinsă spre clanță se retrase și ea se îndepărtă cu un pas. Nu!
Ușile salonului și ale sufrageriei rămâneau deschise, dar aceasta
rămânea închisă. Ce era în dosul ei? Cabinetul de lucrul al lui
Conrad? Ar fi așa de grav dacă ea și-ar arunca o privire?
Învinse curiozitatea: Vicky apăsă pe clanța. Nu era închisă cu
cheia. Împinse ușa, o închise în spatele ei cu o mână fermă și se
propti de ea ca să-și calmeze bătăile dezordonate ale inimii.
Camera nu avea nimic misterios. Era biroul lui Conrad și-i
dezvălui parțial personalitatea lui. O masă mare de abanos ocupa
aproape tot locul. O fereastră-ușă dădea pe verandă și perdelele grele
erau trase pentru a lăsa să intre toată lumina posibilă.
În spatele biroului se afla un fotoliu de piele, rulant. Alte două
scaune confortabile erau împodobite cu delicate șervețele croșetate.
Lângă un perete se afla o banchetă acoperită cu piele maro. Un perete
întreg era, ocupat de o bibliotecă. Rafturile de jos conțineau volume
de poezii.
Tânăra femeie se uita în jurul ei cu curiozitate. Domnea o ordine
perfectă. Nu exista nici o singură hârtie pe birou. Ori Conrad își
petrecea puțină vreme în acest birou, ori era metodic și foarte
ordonat. Mai multe fotografii erau agățate pe perete și Vicky le
examină cu interes. În majoritate, ele reprezentau o echipă de rugby
și în ele îl puteai recunoaște ușor pe Conrad; el era întotdeauna cel
mai înalt, în ultimul rând, cu bărbia ridicată în sus, în postura lui
obișnuită, arogantă. Pe birou tronau alte două fotografii. Una era a
unei ființe blonde și încântătoare, sora lui, judecând după dedicație:
„Iubitului meu Conrad, Barbara”. Cealaltă îi reprezenta pe amândoi.
Conrad o cuprinsese pe după umeri pe Barbara și râdeau. Părul lui
Conrad cădea în dezordine pe frunte, dându-i un aer nepăsător. Chiar
tânăr era zvelt, cu umerii largi, cu șolduri înguste, picioare
musculoase. Barbara era mică, subțire și foarte feminină. În mod cert
erau foarte apropiați unul de celălalt și Vicky invidia atitudinea
degajată a tinerei fete. Ei, desigur, nu-i era niciodată frică în tovărășia
fratelui ei.
***
Coborând seara la masă, Vicky se opri încă o dată în fața
portretului persoanei a cărei rochie albastră se armoniza cu culoarea
ochilor. Avea trăsături delicat modelate și sprâncenele ei ușor ridicate
dădeau impresia unei persoane cu umor fin.
 Vicky suspină și-și dădu deodată seama de o prezență în spatele
ei. Era Conrad. O știa din instinct. Rămase întoarsă cu spatele și cu
mâinile strânse în fața ei.
— Este foarte frumoasă, spuse ea. Cine e?
— Străbunica mea, Abigail de Jongh.
Conrad se apropie de soția lui și se lipi de perete pentru a o vedea
mai bine. Se schimbase și purta o pereche de pantaloni închiși la
culoare. Privirea lui Vicky urcă de-a lungul picioarelor lui viguroase,
până la cămașa albă și mătăsoasă, al cărei guler desfăcut descoperea
gâtul bronzat și un triunghi din piept. Ochii gri o priveau nonșalant și
ea simți bătăile inimii aceelerându-i-se văzând că el o studia.
— Poate este momentul să-ți vorbesc despre Abigail, spuse el. În
același timp vei afla cum și-a căpătat Duiwelspoort acest nume.
— Duiwelspoort nu s-a numit întotdeauna așa? întrebă ea, brusc
interesată.
— La început domeniul se numea La Coudraie și aparținea
familiei Baxter. Bătrânul Baxter nu avea băieți, ci numai o fată,
Abigail. Nu era prea sănătos și încetul cu încetul, a devenit incapabil
să-și mai administreze singur imensul domeniu. A vândut jumătate
din el străbunicului meu, Lourens de Jongh. În același timp, a angajat
un lucrător ca să-l ajute. După Abigail, acest Stevens era o brută
ipocrită. O simplă privire asupra feței i-a fost de-ajuns. Stevens voia
s-o seducă pe Abigail, dar ea îl iubea pe străbunicul meu, Lourens.
Toate documentele concordă: Stevens era îndrăgostit nebunește de ea
și o amenințase că mai curând o omoară decât s-o vadă măritându-se
cu un altul.
Pasionată de această poveste, Vicky asculta.
— Și a încercat într-adevăr s-o omoare?
— Da, a încercat, dar… mergea prea repede. Nimeni nu l-a luat în
serios și mai ales Abigail. Lourens însă a făcut astfel încât s-o
urmărească pretutindeni, fără ca ea să știe. Cele ce au urmat au
dovedit că făcuse bine. Într-o zi, la sfârșitul după-amiezii, Abigail se
plimba prin livadă, când Stevens a observat-o… Cu cât încerca ea să-
i reziste, cu atât mai mult pasiunea îl înflăcăra pe curtezan. Stevens,
în disperare, a vrut s-o sugrume.
 — Oh, nu! strigă Vicky, cuprinsă de groază la ideea acestui gât
grațios în mâinile unui dement.
— Din fericire, Lourens nu era departe. El a reușit s-o smulgă
agresorului ei. Străbunicul meu Lourens era tot atât de puternic ca el,
dar mânia înzecise energia lui Stevens. Lupta a fost teribilă. Totuși
Lourens a reușit să-l stăpânească pe adversar. Cu ajutorul lui Abigail,
i-a legat mâinile și picioarele, înainte de a-l duce la comisariatul cel
mai apropiat. A fost declarat nebun și s-a sinucis câteva luni după
aceea. Salariații mei jură că el rătăcește mereu prin livezi noaptea, în
căutarea lui Abigail.
— Este adevărat?
— Eu n-am văzut niciodată nimic, răspunse Conrad râzând, deși
când mă întorc târziu, trec deseori pe acolo.
— Nu mi-ai explicat însă cum și-a luat Duiwelspoort acest nume.
Conrad se desprinse de perete și veni în spatele ei.
— Ca să-l tachineze pe străbunicul meu, Abigail deseori îl numea
„duiwel” – diavol – când ea povestea ce se întâmplase în după-
amiaza aceea; mi s-a spus că ea declara întotdeauna că soțul ei,
pentru ca să-i salveze onoarea și viața, a trebuit să se bată ca un
diavol. La moartea bătrânului Baxter, Abigail a moștenit domeniul și
cele două ferme s-au reunit.
Mâinile lui Conrad veniră să se așeze apăsat pe umerii tinerei
femei.
— Abigail a fost cea care a botezat domeniile unite
„Duiwelspoort”.
Privirea lui Vicky rămase fixată pe portret. Cum a putut o astfel de
femeie calmă, senină, să suporte o asemenea încercare? Îi fusese
probabil teribil de frică și ochii ei surâzători se măriseră de groază.
Vicky crezu că distinge o licărire amuzată în acești ochi care o fixau.
Sau era doar un efect al imaginației ei?
Degetele lui Conrad se strânseră pe umărul ei și ea se întoarse
către el.
— Te liniștește să afli că cei din familia de Jongh nu sunt diavoli,
cum o sugerează numele domeniului lor?
— Nu știu dacă trebuie să mă simt liniștită sau nu, ripostă ea, nu
fără o notă de umor. În acele timpuri, acțiunile cavalerești erau la
ordinea zilei. Ai fi capabil, dacă ar fi nevoie, să te bați ca un diavol
pentru a salva onoarea femeii iubite?
Conrad îi dădu subit drumul. Fața lui își pierduse orice expresie.
În timpul tăcerii care urmă, tânăra femeie se miră că pusese o
întrebare atât de îndrăzneață. De fapt, comportamentul lui Conrad
într-o asemenea situație n-o privea deloc.
— Mai trebuie ca ea să și merite, spuse el în sfârșit.
De ce oare acest răspuns o făcu să sufere?
— Iată și portretul străbunicului meu, Lourens de Jongh.
Ea ridică ochii cu surprindere. În fața încântării simțite la vederea
portretului lui Abigail, ea nu dăduse atenție celui de alături.
Examinându-l, simți un șoc. Fără mustață, totul îi amintea de Conrad.
O diferență totuși: ochii. Privirea lui Conrad era întotdeauna rece,
rezervată, sau gata să ironizeze. Cea a lui Lourens de Jongh trăda
căldură și generozitate. Poate că se gândea la iubita lui Abigail când i
se făcuse portretul. Vicky încercă să și-l imagineze pe Conrad cu
aceeași expresie. Deodată, ea își dădu seama că tremură.
Coborând scara, spuse pe un ton care se dorea normal:
— Există o asemănare certă între tine și străbunicul tău.
— Găsești?
— Da, în afară de mustață, bineînțeles.
— Ți-ar plăcea să-mi las mustață?
— Fă cum crezi că e mai bine, răspunse ea pe un ton cam repezit.
Ea simți cum Conrad se încordează. Figura lui încremeni într-o
expresie ironică.
— Unele femei nu mă plac mustăcios. Ele pretind că le gâdil când
le sărut.
Obrajii lui Vicky se înroșiră delicat.
— Eu… personal… nu știu.
— Poate ar trebui să încerc pentru a-ți permite să-ți formezi o
opinie, insistă el nemilos.
Lizzie apăru ca să anunțe că masa este gata și tânăra femeie se
simți ușurată de a nu mai fi obligată să-i răspundă.
În timpul mesei, Michael, ars de soare și obosit în mod vizibil,
păstră o tăcere mohorâtă. De mai multe ori Vicky încercă să-i pună
întrebări, dar fără mare succes. Ea remarcă atunci expresia severă a
soțului ei și înțelese: îl va împinge pe Michael până la limita extremă
a puterilor, în așa fel încât să scoată de la el maximum, fără a se
sinchisi de capacitățile lui fizice, cu mult inferioare alor lui. Plină de
groază la această idee, ea începu să-l plângă pe fratele ei. Era atât de
tânăr, de vulnerabil. În rolul ei de soră mai mare ea fusese
întotdeauna gata să-l ajute și reușise până acum. În prezent, Michael
va trebui să plătească prețul greșelii lui, ca și ea însăși, de altfel, al
propriei nebunii, timp de ani. Conrad va fi un stăpân fără milă.
Imediat după masă Michael se scuză și-i părăsi. Rămasă singură
cu soțul ei, Vicky găsi momentul potrivit pentru a discuta cu el
despre ceea ce o preocupa.
— Conrad, nu fi prea dur cu el, îl rugă ea. Privirea soțului ei se
făcu mai rece.
— N-ar fi beneficiat de nici o indulgență în închisoare. Aici, cel
puțin, este liber.
— Ar fi reușit să ramburseze ceea ce… împrumutase!
— Spune cuvântul… furat!
Își aruncă șervetul pe masă și împinse cu violență scaunul.
— Ai face bine să privești realitatea în față, Vicky. Plângerea
depusă contra lui era pentru acțiuni frauduloase. Știi ce înseamnă
asta?
Cu buzele întredeschise, ea ridică spre el o față palidă.
— Nu numai că a măsluit registrele Companiei, dar a falsificat și
semnătura directorului. Crima era flagrantă! adăugă el fără milă.
Tânăra femeie tresări.
— Era în parte din vina mea! strigă ea. Unghiile îi intrau în podul
palmelor strânse.
— Da, ești parțial responsabilă, continuă Conrad, după o tăcere
scurtă. L-ai răsfățat prea mult. Nu-i puneai niciodată întrebări când
venea să împrumute bani pentru a-și plăti datoriile și ai continuat
până la capăt, până în momentul când a trebuit să te umilești
solicitând un necunoscut pentru a-l scoate din nevoie.
— Dar este fratele meu! spuse ea cu indignare. Și ai fi putut să
refuzi să-mi împrumuți suma.
Cu pumnii strânși, el închise ochii.
— Da, efectiv, spuse el încet, îndreptându-se spre ea.
 Conrad se apropie și Vicky fu străbătută de un tremur de frică, dar
el se mulțumi să-i ia bărbia în mână și să-i ridice fața pentru a o privi
în ochi.
— Aș fi putut refuza, spuse el, dar n-am făcut-o. M-am căsătorit
cu tine și mi-am scutit astfel soția și pe mine de rușinea de a-i vedea
fratele în închisoare.
— Trebuie deci să plătim scump generozitatea ta, observă ea pe
un ton sarcastic, cu ochii strălucind de lacrimi.
— Da, răspunsa el, cu un zâmbet crud pe buze. Într-adevăr.
— Pot să te întreb sub ce formă?
Cu un nod în gât ea îi observă fața dură și ceva îi spunea că merge
prea departe.
— Pentru o femeie nu există decât un singur mod, declară el cu
cinism.
— Mai bine mor! strigă ea.
Se depărtă repede de el și se grăbi spre ușă, dar el ajunse înaintea
ei acolo. Mâinile lui ca niște brățări de oțel se așezară peste pumnii
lui Vicky, care nu-și putu stăpâni un strigăt de durere.
— Pentru moment n-ai de ce să te temi… pentru moment, șuieră
el printre dinți. Voi cere ceea ce-mi datorezi atunci când voi crede că
a venit momentul.
— Căsătoria noastră trebuia să fie o simplă tranzacție, așa mi-ai
spus, îi aduse ea aminte pe un ton acuzator.
— Într-adevăr?
— O știi foarte bine. Ești într-adevăr cu totul lipsit de simțul
onoarei?
El îi dădu drumul brusc.
— Depinde în întregime de tine ca să-mi țin sau nu cuvântul,
draga mea. Vom vedea…
Fără să mai aștepte ceva, Vicky deschise cu brutalitate ușa și sui
scările în goană, pentru a ajunge în camera ei. Acolo privi îndelung
ușa de comunicare între camere. Nu avea nici un mijloc să reziste,
dacă vreodată Conrad îi va cere ceea ce-i datora, așa cum îi
precizase.
 CAPITOLUL V

Atmosfera la Duiwelspoort este deosebit de încordată și Michael

nu contribuia deloc la ameliorarea situației. Antagonismul între el și
Conrad era aproape evident și atingea punctul culminant, în general,
în timpul meselor. Mâinile acoperite de bășici ale lui Michael o
nelinișteau mai mult sau mai puțin pe Vicky, dar mânia îi era trezită
în special de aerul lui de epuizare completă. N-ar servi la nimic, o
știa foarte bine, să protesteze pe lângă Conrad; ar declanșa o scenă
penibilă, ca și data trecută.
Pentru a lupta contra singurătății, Vicky își petrecea lungi
momente în bucătărie cu Lizzie și, spre surpriza ei, începea, ghidată
de buna femeie, să se obișnuiască cu toanele mașinii de gătit cu
cărbuni. Într-o dimineață, câteva zile mai târziu, Michael năvăli în
bucătărie în momentul când Vicky și Lizzie făceau biscuiți. Vicky
tocmai îi scotea din cuptor, când ușa se deschise brusc.
— Ai face bine să te pregătești, anunță Michael iritat. Natalie a
revenit ca să ne invite la masă la ei în seara asta, și Conrad a
acceptat.
Vicky se încruntă. Prin mănușă tava îi frigea mâna și ea o lăsă să
cadă cu zgomot pe masă.
— Michael! făcu ea uimită.
Dar tânărul ieșise deja și urca scările alergând. Toate prăjiturile se
risipiseră pe jos.
— Nu vă supărați, doamnă, mă voi ocupa eu de biscuiți, propuse
Lizzie. Domnului Michael nu-i prea place aici, adăugă ea cu tristețe.
— Nu…
La ce bun să nege?
— Atunci de ce-a venit, doamnă?
Vicky zări o grijă sinceră în ochii întunecați și-și dori să-i poată
spune adevărul.
 — El… avea chef să se îndepărteze un timp de oraș, răspunse ea
pe un ton ezitant. Dar munca aici este mai dură. El nu este, din punct
de vedere fizic, atât de rezistent ca și Conrad.
Lizzie nu insistă. Probabil avea opinia ei asupra acestui subiect.
Observase desigur atmosfera care domnea în casă și o interpreta în
felul ei…
Masa se consumă în liniște.
— Natalie a venit azi-dimineață, spuse în sfârșit Conrad.
Suntem…
— Am informat-o deja pe Vicky, îi tăie vorba Michael pe un ton
acru.
Conrad își puse jos brusc cuțitul și furculița și zgomotul îi făcu pe
toți să tresară.
— Nu cred că ți-am cerut să fii interpretul meu. Tonul glacial o
deranjă pe Vicky.
— Ah, vă rog, nu are importanță. Nu vă certați, vă implor.
Conrad o fulgeră din priviri.
— Nu te amesteca. Problema ne privește pe noi doi.
— Eu nu mă voi duce, declară categoric tânărul.
— Ai să mergi, chiar dacă va trebui să te târăsc tot drumul.
Expresia lui Conrad nu lăsa nici un dubiu asupra intențiilor lui; el își
va pune în practică amenințarea.
Ca și în alte atâtea ocazii de la sosirea lor, Michael își împinse
farfuria și părăsi sufrageria, lăsându-i pe Conrad și Vicky să-și
termine în liniște masa. Tânăra femeie se jucă o clipă cu furculița
înăbușindu-și mânia. Se pregătea să părăsească masa, când se simți
apucată cu putere de mână. Cu o strâmbătură se lăsă din nou să cadă
pe scaun.
— Vei rămâne aici până ce voi termina, o anunță soțul ei pe un ton
anormal de calm… Ai putea să-mi torni o ceașcă de cafea și să te
servești și tu, reluă el după o clipă.
— Nu vreau!
— Fă ceea ce ți se cere.
— Refuz să primesc ordine ca un copil.
În fața furiei care se citea pe fața lui Conrad, regretă imediat ce
spusese.
 Cu maxilarul contractat, el murmură cu un aer amenințător:
— Nu mă scoate din sărite, Vicky!
Fără un cuvânt, ea se supuse. Mâna îi tremură ușor și vărsă puțin
din lichid în farfurioare. Băură cafeaua în tăcere. În acest moment
Vicky își dori cu disperare să-și regăsească viața calmă și liniștită
dinainte, până la întâlnirea cu Conrad. Bietul Michael! Ea nu putea
să-i impute în întregime că o pusese într-o asemenea situație. Nimic
n-o constrânsese să accepte ajutorul lui Conrad. Ar fi putut… Ce? Să
se ducă la bancă? Să i se adreseze lui Sam? Patronul ei? Să-l lase pe
Michael să facă închisoare? Nu! Nu! Nu! Mai bine să suporte
consecințele unei decizii necugetate!
— Michael trebuie neapărat să ne însoțească astă-seară la familia
van Buren? întrebă ea pe un ton care ezita.
— Suntem oameni sociabili, răspunse el rece. Sonia van Buren se
va simți insultată dacă Michael n-ar veni cu noi: ea l-a invitat în mod
special.
— N-am putea…
— Subiectul este închis!
***
În această seară, trei ființe foarte tăcute se duseră la ferma vecină.
Coborând din camera ei, Vicky avusese surpriza să-i găsească în
vestibul pe fratele ei și pe Conrad care o așteptau. Michael chiar îi
adresase un surâs…
Ea își alesese o rochie lungă roșie ca cireașa, ai cărei decolteu
festonat îi punea în valoare linia delicată a gâtului. Ca bijuterie purta
un șirag de perle de cultură care aparținuseră mamei ei.
— Ești încântătoare, draga mea, observă Conrad.
Dar complimentul era adresat pentru a-l înșela pe Michael.
Otto și Sonia van Buren erau niște oameni încântători, calzi, care-i
primiră imediat pe Michael și pe sora lui ca pe niște vechi prieteni.
Natalie, natural, se precipită spre Conrad și din primul moment reuși
să-l acapareze.
Vicky descoperi existența unui alt membru al familiei, Rodney,
fiul. Era cu câțiva ani mai mare decât Natalie și avea probabil vârsta
lui Vicky. Frații semănau mult și Rodney îmbina seducția fizică cu
maniere încântătoare.
 La începutul serii Vicky se neliniști puțin în privința lui Michael,
dar Otto van Buren și el se simpatizară reciproc și discutară multă
vreme împreună.
Tânăra femeie aprecie așa cum trebuia masa savuroasă. Ea se
destinse în vecinătatea lui Rodney și se surprinse râzând de mai
multe ori la unele remarci ale tânărului. De mai multe ori, când își
înălță capul, remarcă fixată asupra ei privirea lui Conrad, dar vecinul
ei îi reclama continuu atenția și nu se mai sinchisi.
— Am fost foarte surprinși, Conrad, trebuie s-o spun, la vestea
căsătoriei tale, remarcă Sonia în timpul mesei. Cum ai putut păstra
atât de bine secretul?
— De fapt nu aveam intenția să mă însor imediat, reluă el. Vicky
m-a convins.
Spre marea ei uimire, tânăra femeie roși, în hohotele de râs ale
celorlalți. Ea aruncă soțului ei o privire aproape veninoasă.
— Am spus ceva deplasat, draga mea? întrebă el cu un surâs
nepăsător.
Vicky l-ar fi sugrumat cu plăcere.
— Nu, dragul meu, replică ea pe un ton tot atât de suav. Când un
bărbat a reușit să rămână atâta vreme celibatar, nu vrea, bineînțeles,
să se știe că așa cum fac ceilalți, a căzut și el sub farmecul unei
creaturi încântătoare.
O izbucnire de râs general îi primi răspunsul.
Privirile celor doi soți se încrucișară, cea a lui Conrad
indescifrabilă, cea a lui Vicky, perfect nevinovată. O expresie ciudată
trecu peste fata lui Conrad.
— Va trebui să nu avem încredere, bătrâne, spuse Otto. Soția ta nu
este așa de timidă precum pare.
— Ai dreptate, Otto, va trebui să descopăr alte fațete ale
caracterului ei, aprobă Conrad cu un surâs nonșalant la adresa lui
Vicky. Perspectiva îmi face plăcere.
Nu prea satisfăcută de întorsătura pe care o lua discuția, Natalie
făcu o diversiune. Ea-și așeză o mână fină pe brațul vecinului ei.
— Vă trebui să vii mâine să vezi noul nostru mânz.
El se întoarse spre ea zâmbind.
— Voi veni îndată ce voi avea o clipă liberă, îi răspunse.
 Mergând în salon, Vicky se văzu așezată lângă Rodney. Acesta se
miră din nou.
— Căsătoria voastră a fost într-adevăr bruscă. Vestea ei ne-a uluit.
— Decizia noastră n-a fost chiar subită, răspunse ea cu ochii lăsați
în jos.
— Vă cunoașteți deci de câtva timp.
— Nu așa de multă vreme. Ne-am întâlnit o dată sau de două ori,
când venea la Cape Town.
— Dragoste la prima vedere, cum s-ar spune. Ea avea impresia că
se zbătea în ape periculoase.
— Ei bine… da, într-un fel.
— Hm… Cine se mărită prea repede, are tot timpul să regrete,
murmură el.
Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare.
— Și după dumneata, este cazul nostru?
— Nu! Mă gândeam doar la vechiul proverb. Bătrânul Conrad,
trebuie să recunosc că nu s-a înșelat.
— Eu… vă rog…?
— Sunteți foarte seducătoare. Cred că știți.
— N-ați spus „foarte frumoasă” și sunt fericită, asta ar fi fost o
minciună sfruntată.
— Frumusețea este deseori trecătoare. Personalitatea este cea care
contează.
La celălalt capăt al camerei, râsul lui Natalie atrase atenția lui
Vicky.
— Sora dumitale este încântătoare.
— Da, și o știe. Dar are doar optsprezece ani. Este încă la vârsta
când o fată dă mare importanță aparențelor, ceea ce atrage mai ales
bărbații indezirabili.
— Da, fără îndoială.
— Pentru moment nu este în pericol, toată atenția ei se
concentrează asupra lui Conrad… De ce, întrebă el după o scurtă
tăcere, o lași să flirteze pe față cu el?
— Dacă o distrează să flirteze cu soțul meu…
Vicky se întrerupse. Îi spunea pentru prima dată lui Conrad așa și
o cuprinse o emoție ciudată.
 — Dacă o distrează, reluă ea rapid, nu am nici o obiecție.
— Nu sunteți geloasă? întrebă el neîncrezător.
— Nu.
Mincinoaso! o acuză o mică voce interioară. De ce intimitatea lor
o tulbura atât? De ce fiecare surâs al lui Conrad o făcea să dorească
să fie în locul lui Natalie? Mai bine să nu răspundă acestor întrebări
jenante, decise ea cu fermitate.
Drumul de întoarcere la Duiwelspoort a fost aproape agreabil.
Conrad părea mai bine dispus.
— Se pare că ți-a plăcut seara, Michael, remarcă el peste umăr. Nu
regreți c-ai venit?
— Nu, sunt într-adevăr oameni încântători.
— Exact, aprobă Conrad,
El îi lăsă în fața ușii de la intrare pentru a duce mașina în garaj.
Încet, suiră treptele peronului.
— Vicky, începu Michael cu o voce nesigură, de ce te-ai măritat
cu Conrad?
— Ce ciudată întrebare! spuse ea cu un râs forțat.
— Dar ți-o pun, insistă el. De ce?
— Deoarece… deoarece îl iubesc.
Pronunță cuvintele cu greutate. Trebuia să fie foarte atentă pentru
a nu-l lăsa pe Michael să ghicească adevărul. Răspunsul ei fusese
prea ezitant pentru a fi într-adevăr convingător.
— Ești sigură?
— Desigur, afirmă ea, îl iubesc.
— De ce în seara asta ai lăsat-o pe Natalie să flirteze în mod
jignitor cu el?
Vicky auzea întrebarea pentru a doua oară.
— Flirta cu el? întrebă ea pentru a câștiga timp.
— O știi foarte bine, răspunse el mânios. Deci îți este indiferent?
— Bineînțeles că nu, se apără ea, pe un ton care se dorea
convingător. Dar la ce ar fi servit să provoc un scandal?
— Ai dreptate, bănuiesc, răspunse cu regret tânărul după o pauză.
Vicky scoase un suspin de ușurare văzând că se apropie Conrad.
De îndată ce intrară în casă, Michael îi devansă și urcă treptele, câte
patru. Conrad și Vicky îl urmară mai încet, fără a vorbi. Ajunși în fața
ușii camerei tinerei femei, Conrad o deschise și, spre marea ei
consternare, o urmă în cameră. Cu nervii încordați ea îl privi un
moment. Decisă de a nu-i arăta în ce măsură o tulbura prezența lui,
ea îi întoarse spatele pentru a se apropia cât mai natural de toaletă.
Tresări, auzindu-i deodată vocea în spatele ei.
— Destinde-te. Nu știu de ce, dar Michael ne-a observat. N-ai
remarcat?
— Nu, spuse ea întorcându-se spre el.
— După părerea ta, ar bănui ceva?
Vicky își reaminti cuvintele schimbate cu fratele său la întoarcere.
— Probabil nu este absolut convins că eu… că noi…
Se simți incapabilă să continue. Cu sprâncenele ridicate, Conrad
nu încerca s-o ajute.
— Începe să se întrebe de ce m-am căsătorit cu tine, termină ea cu
ochii fixați pe cravata închisă la culoare.
— De unde știi?
— El… el m-a întrebat în timp ce te așteptam în fața ușii.
— Ce fel de întrebări? insistă el.
— Voia să știe motivul căsătoriei noastre, răspunse ea cu un gest
mic de neputință. Și i-am spus că m-am căsătorit cu tine pentru că…
pentru că îmi plăceai.
Cu obrajii îmbujorați, ea se întoarse, jucându-se cu peria de păr.
— Ai întrebuințai acest termen? Îți plac…
— Eu… eu… oh, pentru Dumnezeu, Conrad! Nu-ți ajunge să știi
c-am încercat să-l liniștesc? Trebuie să știi chiar fiecare cuvânt
întrebuințat?
— În locul lui Michael, n-aș fi fost prea liniștit auzindu-te
pronunțând acest cuvânt. O femeie nu se mărită cu un bărbat doar
pentru că „îl place”.
— O știu foarte bine, spuse ea, cu ochii în jos. l-am explicat că…
te iubesc.
Se lăsă o tăcere desăvârșită. Vicky își ridică ochii și văzu o
expresie ironică pe figura soțului ei. Îl privi cu un aer neîncrezător.
Furia ei creștea.
— Ipocritule! îi strigă ea cu privirea întunecată. Ai făcut-o
intenționat.
 — Trebuia să-mi iau o revanșă după remarca ta la masă.
— Tu ai atacat primul. Dacă înțeleg bine, Michael nu ne
observase din pragul camerei lui.
— Ba da. Era adevărat.
Tânăra femeie avea un aer sceptic.
— Acesta este adevărul, repetă el, cu mâna ridicată ca pentru un
jurământ solemn.
El o privi cu atenție.
— Este greșeala ta: dai naștere la bănuieli. Ai aerul unei femei
care n-a fost mult timp sărutată…
Ea își simți obrajii arzând.
— Oh, pleacă! Lasă-mă în pace!
Vicky se întoarse, pradă unei emoții puternice. Ar fi dorit mult să-
și poată controla pulsul care-i bătea frenetic la baza gâtului! De ce
Conrad n-o lăsa singură? El îi puse mâinile pe păr și ea avu un gest
instinctiv de apărare.
— Nu! Nu!
Dar era deja prea târziu. Părul i se răspândi pe umeri și soțul ei își
trecu îndelung degetele prin el.
— Ai un păr minunat, Vicky, spuse el cu o voce răgușită. Are
culoarea grâului copt și finețea mătăsii. De ce nu-l porți așa? De ce
întotdeauna îl răsucești într-un coc pe ceafă?
Ea îl privea în oglindă și se întreba de ce imaginea lui îi producea
un astfel de efect.
— Este singurul mod de a-l potoli, spuse ea.
— Să nu-l tai niciodată, Vicky.
El îi atinse ceafa și ea începu să tremure.
— Mi se întâmplă deseori să vreau acest lucru.
— Nu, spuse el cu o intensitate care o sperie. Ar fi păcat. Ți-o
interzic!
— Sincer, Conrad, asta este dictatură! protestă ea cu un râs
nervos.
Surâzând, el o ajută să adune acele răspândite pe jos și le lăsă să
cadă în mâna întinsă a tinerei femei.
— Te-ai distrat bine în seara asta?
— Da, e adevărat.
 — Rodney era vizibil sensibil la farmecul tău. El nu te-a părăsit o
clipă.
— Aș putea să spun același lucru despre Natalie. Atmosfera se
încordase.
— Erai geloasă? întrebă el pe un ton ironic.
— Dar tu?
Ea regretă imediat replica. Brusc, se regăsi prinsă în capcană
lângă pieptul lui mare și materialul aspru al costumului lui îi arse
palmele când vru să-și respingă soțul.
— Nu te juca prea mult cu mine, Vicky. Ar putea să-ți pară rău.
El înclină capul spre fața ei. Ea și-o întoarse când într-o parte când
într-alta pentru a-i evita gura, dar el o trase de păr cu brutalitate.
— Nu, Conrad, te rog! strigă ea.
El se mulțumi să râdă, îi atinse ușor buzele, ignorându-i protestele.
Când sărutul deveni mai insistent, totul începu să se învârtească în
jurul ei. Se zbătu, dar Conrad o strânse mai tare. Sărutul se
prelungea, suscitând în Vicky o furtuna de emoții; atunci ea se
abandonă încântării acestui moment.
Deodată reveni la realitate. Ce făcea? Se lăsa mângâiată de
Conrad și… îi plăcea! Ce gândea el despre ea?
Rușinea îi dădu forța să se elibereze din brațele lui.
— Nu ai dreptul să te comporți astfel! îl acuză ea cu o voce
întretăiată.
El întinse brațele către ea. Vicky strigă tare:
— Nu mă atinge! Aș dori mai curând să mor decât să-ți mai simt
mâinile pe mine! Nu-ți suport atingerea. Te urăsc!
El deveni palid și ochii lui ca două lame tăioase o parcurseră din
cap la picioare.
— Ce-ți spune că mai am poftă să te ating? Nu-ți supraestima
farmecul, draga mea. Nu ai genul de frumusețe care ar putea vreodată
să aducă vreun bărbat la marginea prăpastiei pasiunii.
Cuvintele o loviră cu cruzime. Conrad ieși și închise în urmă ușa
de comunicare.
Lui Vicky i se înmuiară picioarele. Corpul ei fragil fu scuturat de
nu tremur violent. Căzu pe pat și se agăță de cuvertura de mătase.
Lacrimile reținute îi arseră pleoapele. O asaltau remușcările și o
suferință teribilă o sfâșia.
***
La Duiwelspoort zilele se scurgeau cu o încetineală oribilă. Iunie
și iulie trecură, interminabile. În prezența lui Michael ei continuau să
simuleze o înțelegere perfectă, ca între doi soți. Cuvintele tandre ale
lui Conrad reveneau în mintea torturată a lui Vicky când, în fiecare
noapte, ea își căuta somnul, cu ochii mari deschiși în întureric.
Iarna sosise cu toată plenitudinea ei. Tânăra femeie nu avea
intenția să umble la contul aprovizionat de soțul ei, dar în final avu
nevoie s-o facă.
Într-o dimineață se duse cu mașina în oraș pentru a-și cumpăra
îmbrăcăminte mai caldă. La Cape Town îmbrăcămintea ei i-ar fi fost
suficientă, dar nu pentru iarna din Karroo.
La Koelenberg reuși să găsească mai mulți pantaloni de lână,
pulovere, una sau două rochii pentru zi și o rochie de seară de
culoare bleu-pal, care-i punea în evidență finețea taliei. Mânecile
largi se strângeau în manșete late; gulerul montant, subliniat de
dantelă, îi dădea nu aspect ușor învechit, îi accentua ținuta orgolioasă
a capului și linia foarte dreaptă a umerilor.
Vicky descoperi cu surpriză că în oraș toată lumea știe cine este.
Pretutindeni unde mergea era tratată cu o cordialitate care o făcea să
uite că era străină în regiune. Între două curse intră într-un salon de
ceai cu un aer delicios de ceva vechi, și acolo îl întâlni pe Rodney
van Buren.
— Bună ziua, spuse el. Nu te-am văzut de multă vreme. Ești în
continuare în luna de miere?
Ea se mulțumi să-i surâdă, cu un aer care se dorea convingător.
— Vrei să bei un ceai cu mine?
— Dacă nu te deranjez…
Chelnerița veni să ia comanda și Rodney își aprinse o țigară,
studiind-o pe Vicky prin fum.
— Conrad te brutalizează?
— Nu vorbi prostii!
— Ești bolnavă? insistă el.
— Mă simt foarte bine.
 Ea-și cobori ochii și își umplu ceașca. Cum să-i explice cât era de
nenorocită?
Ceaiul lui Rodney fu adus și ea i-l servi. Întrebă:
— Ești în oraș pentru afaceri?
— Am venit să caut o piesă pentru camion. Și dumneata? Ești
singură sau îl aștepți pe Conrad?
— Sunt singură. Am luat Heldon-ul.
— Heldon-ul? întrebă el cu un aer surprins.
— Da. De ce?
— Conrad n-a lăsat niciodată pe cineva să-i atingă această
mașină! Probabil că te iubește la nebunie pentru a te lăsa s-o conduci.
„Probabil că te iubește ta nebunie”. Pe drumul de întoarcere la
Duiwelspoort, cuvintele lui Rodney răsunau încă în mintea lui Vicky.
„La nebunie! La nebunie!” Era ridicol! Dacă ar fi știut Rodney!
Când ajunse acasă, totul i se păru foarte tăcut. Chiar Lizzie era
mai puțin vorbăreață. Dădea din cap și mormăia ceva doar pentru ca.
Degetele înghețate ale fricii strânseră inima tinerei femei.
— Lizzie, ce este? Ce s-a întâmplat?
— Nimic, nu vă neliniștiți. Domnul nu este atât de rău pe cât
pare…
— Dar…
Intrigată, Vicky se întrerupse. Despre ce putea vorbi Lizzie? Se
întâmplase ceva în timpul absenței ei? Michael… O apucă pe Lizzie
de braț.
— I s-a întâmplat ceva lui Michael? Da?
— Nu, doamnă, domnul Michael nu are nimic. Este cu domnul
Conrad și Jim. Îi ajută la vaccinarea oilor…
— Dar atunci ce este? întrebă tânăra femeie cu nerăbdare.
— Doamna ar face mai bine sâ aștepte întoarcerea domnului
Conrad, spuse Lizzie dând din cap.
Ar fi fost inutil să încerci să scoți mai mult de la ea; servitoarea
putea fi încăpățânată ca un catâr când era vorba de Conrad. Dar
Vicky nu așteptă multă vreme; auzi pași în vestibul. Deja Conrad o
chema.
— Sunt aici, răspunse ea.
 Neliniștită, ieși din bucătărie. Soțul ei deschise ușa biroului. Chiar
în penumbra biroului, ea îi observă fața întunecată de furie.
— Intră, spuse el scurt.
El se apropie de masa de lucru, aruncându-și pălăria pe fotoliu.
— Așază-te, reluă el.
Ea ascultă, ridicând capul spre el. În picioare, el o examina cu
severitate.
— Ce se întâmplă, Conrad? Ce-am făcut? Conrad începu să
circule prin cameră cu un pas nervos.
— Deci, îți dai seama c-ai făcut ceva rău?
— Conrad, nu înțeleg…
Ea se agăță de rezemătoarea fotoliului.
Cu pleoapele închise, cu pumnii strânși, el se opri în fața ei.
— Te-ai dus azi-dimineață în oraș?
— Da
— Ai închis barierele după tine?
— Eu…
— Nu încerca să mă minți! strigă el.
Ea întrevăzu adevărul și ochii i se măriră.
— Ai lăsat totul deschis după tine și unul din cei mai buni berbeci
de prăsilă ai mei s-a aventurat pe drum. Erau oi pe partea cealaltă și
el s-a îndreptat spre ele. În acel moment, venea un camion…
Conrad respiră adânc.
— Am rămas fără un berbec de rasă pură care venea din Australia
și care mă costase o avere.
— Oh, nu, gemu Vicky acoperindu-și fața cu mâinile tremurânde.
Oh, Conrad, nu-mi imaginam…
— Nu! strigă el. Nu-ți imaginai! Ți-am spus întotdeauna să nu lași
barierele deschise. Fără îndoială că ai socotit atitudinea mea ca
dictatorială? După tine, voiam să vă fac să-mi simțiți autoritatea?
— Conrad, te rog…
— Inconștiența ta m-a costat mult, urmă el, ca și când ea n-ar fi
spus nimic. Nici n-avusesem măcar ocazia să-l întrebuințez!
Lacrimile îi ardeau ochii lui Vicky. Plină de remușcări, ea ar fi
vrut să găsească un mijloc să i compenseze pierderea pe care Conrad
o suferea din vina ei. Tremurând de furie, el se aplecă spre ea.
 — Îmi jurasem să nu ridic niciodată mâna asupra ta, șuieră el, dar
Dumnezeule, ai merita o bătaie bună!
Vicky, incapabilă să-i susțină privirea, lăsă capul în jos.
— Nu te-aș condamna, murmură ea.
Urmă o tăcere grea. Vicky își păstra privirea în pământ… Ea
aștepta… ce? Pedeapsa lui?
— Vicky…
El îi pronunțase numele cu o voce răgușită. Ea se ridică în picioare
brusc, ca și cum cineva o trăgea de păr. Nu mai exista mânie pe fața
lui Conrad. Expresia lui de plictiseală, amestecată cu un element
indescifrabil, fâcu ca inima lui Vicky să bată mai tare.
Cu un suspin lung, el se îndepărtă de ea.
— Poți pleca, Vicky. Dar dacă o să se mai repete…
El își lăsă fraza neterminată, dar ea ghici cu ușurință urmarea. Ieși
din birou tot atât de repede pe cât îi permiteau picioarele tremurânde
și se refugie în camera ei, unde putea gândi în lipsa prezenței
tulburătoare a soțului ei.
 CAPITOLUL VI

Într-o dimineață, Vicky, așezată în grădină, citea un volum de

poezii găsit în biroul lui Conrad, când auzi mașina urcând aleea.
Soțul ei o văzuse: câteva secunde mai târziu veni spre ea sub stejarul
mare. Ea îl privi, fără a se putea împiedica să-i admire forța și
vitalitatea. În ciuda înălțimii lui, era de o agilitate surprinzătoare,
chiar dacă mișcările lui erau de o înșelătoare nonșalanță.
Se opri în fața ei, cu pipa strânsă între dinții albi, cu un teanc de
hârtii în mână. De la regretabila întâmplare când lăsase barierele
deschise, Conrad nu-i mai oferise Holden-ul ca să se ducă în oraș, și
nici nu-i mai propusese s-o ia cu el.
— O scrisoare pentru tine, spuse el, lăsând să cadă un plic mov pe
genunchii tinerei femei.
Spre mirarea acesteia, el se așeză lângă ea, pentru a-și deschide
propria-i corespondență. Conștientă de prezența lui prea apropiată, ea
își aruncă o privire asupra plicului. Inima îi tresăltă de bucurie
recunoscând scrisul lui Helen și o deschise repede.
„Dragă Vicky”, scria prietena ei, „am fost fericită să primesc
noutăți de la tine. Începusem, Sam și cu mine, să ne întrebăm dacă nu
ne-ai uitat. Alături îți trimit un cec de opt sute de ranzi. Sam a vândut
tot mobilierul, exceptând combina muzicală. Bănuiesc c-ar vrea să și-
o păstreze pentru căsuța de vacanță pe care am cumpărat-o. În
această sumă este inclusă de asemenea și o lună de chirie rambursată
de către proprietarul apartamentului tău.
Ești fericită, Vicky? Scrisoarea ta lungă nu dădea prea multe
detalii și iartă-mă, draga mea, am impresia, contra voinței mele, că
mariajul tău nu este ceea ce ar trebui să fie. Sam se supără pe mine
când îi vorbesc despre asta, dar motivul invocat pentru această
decizie subită nu prea m-a convins. Tu n-ai fost niciodată genul să
cedezi unui impuls, ca mine. Pe de altă parte, tu care visaseși
întotdeauna la o ceremonie la biserică, te-ai mulțumit cu această
cununie civilă grăbită?
Trebuie să-ți spun și altceva. Printre prietenii noștri umblă zvonul
că Michael a fost dat afară de la serviciu pentru deturnare de fonduri.
Vicky, nu vreau deloc să fiu indiscretă, dar sunt prietena ta de multă
vreme. Nu vrei să-mi spui adevărul? Mă rog Cerului ca această
poveste să nu fie motivul deciziei tale precipitate.
Conrad este un tip bine și Sam are cea mai bună părere despre el.
După părerea mea n-ai fi putut găsi pe cineva mai bine, dar nu ca să
scapi de o problemă dificilă. O căsătorie trebuie să se bazeze
neapărat pe dragoste și pe respect reciproc și pe nimic altceva.
Mi-e teamă c-am fost prea sinceră – încă unul din defectele mele –
și contez pe indulgența și înțelegerea ta. Dacă prietenia noastră este
așa de puternică, se datorează faptului că am fost întotdeauna sincere
una față de cealaltă. Te rog, Vicky, scrie-mi și liniștește-mă, dacă poți
s-o faci. Sunt atât de neliniștită în privința ta.
Transmite prietenia mea lui Conrad. Cu afecțiune, Helen.”
În josul paginii se găsea un post-scriptum care-o intrigă pe Vicky.
„Sam ar vrea să cunoască reacția lui Conrad față de cadoul lui de
căsătorie. Acest fapt este destul de misterios. Ești la curent?”
Încetișor, tânăra femeie lăsă să-i cadă foaia pe genunchi. Helen
deci nu fusese păcălită de mica lor comedie. Cu ochii pierduți în
depărtare, Vicky suspină, abia conștientă de privirea lui Conrad
fixată gânditor asupra ei.
— Vești proaste? se interesă el.
Ea ridică repede capul, făcând un gest negativ.
— Este o scrisoare de la Helen.
— Cum o duc?
— Bine. Îți trimit salutările lor prietenești.
Conrad își reaprinse pipa. Un moment, ea îl privi cu atenție.
— Există un post-scriptum care-ți este destinat, reluă ea… I-l citi
și simți cum el se încordează ușor.
— Ce cadou de căsătorie ți-a oferit Sam?
— Oh, nimic important!
El era gata să se îndepărteze.
— Conrad…
 Se opri fără să se întoarcă.
— De ce acest mister? întrebă ea venind lângă el.
— Dacă trebuie neapărat să-ți spun, îi zise el nerăbdător, era vorba
de un pumn de confetti în valiza mea.
— Oh… spuse ea, decepționată fără să știe de ce.
Ea alergă ca să-l prindă din urmă pe Conrad, care se îndepărta.
— Conrad?
— Ce mai este?
Cu respirația tăiată, ea își căută o clipă cuvintele. Apoi, după ce
răsuflă, spuse:
— Helen îmi trimite un cec de opt sute de ranzi. Sam mi-a vândut
mobilele. Aș vrea să ți-l dau.
Ea scoase cecul din plic și i-l întinse. Conrad privi hârtia, apoi
ridică ochii spre soția sa. Expresia lui nu era încurajatoare.
— Speri să-ți scurtezi șederea la Duiwelspoort?
— Nu… Este pentru a compensa într-o oarecare măsură pierderea
berbecului. Îți cer iertare că am lăsat barierele deschise, adăugă ea cu
un nod în gât.
Figura lui Conrad deveni o mască glacială dezaprobatoare.
Privirea lui detaila cu duritate persoana tinerei femei.
— Nu-mi trebuie banii tăi, declară el.
Se întoarse și pătrunse în casă. Ea îl urma repede, pe culoarul care
ducea la birou. În prag, avu o scurtă ezitare înainte de a intra după el.
— Conrad, acceptă acest cec, te rog…
În clipa următoare, ochii ei se măriră de groază. Conrad se
întoarse către ea și-i strângea umerii, scuturând-o cu violență.
— Drept cine mă iei? întrebă el pe un ton fără milă.
— Conrad, te rog! îl imploră ea gata să plângă. Tu… Mă doare.
El îi dădu drumul imediat și dezechilibrată, ea se lovi de ușă.
Durerea îi mări furia.
— Mă crezi lipsită de mândrie, Conrad? întrebă ea cu mânie,
mușcându-și buzele care tremurau. Te gândești că n-am ezitat să
solicit de la tine un împrumut de cinci mii de ranzi? Știi tu în ce
măsură mi-a fost rănită mândria când a trebuit să recurg la un ajutor
pentru a-mi rezolva problemele?
El era gata să vorbească. Ea nu-i lăsă timp.
 — Nu, n-ai înțeles cât m-am simțit de umilită. N-o să știi
niciodată cum este să fii împinsă de frică, de nesiguranță și să
îndeplinești un demers cu totul contrar principiilor tale. Apoi
gândindu-te la acest lucru nu mai simți decât dezgust de tine, abia
mai poți să trăiești cu această rușine care te macină, care te face să-ți
dorești moartea…
— Vicky, ascultă-mă!…
— Nu, ascultă-mă tu! Era deja destul de greu să-ți cer să-mi
împrumuți această sumă; nu aveam intenția să profit mai mult de
generozitatea ta. Am evitat cu scrupulozitate să iau din contul pe care
mi l-ai deschis, cu excepția hainelor pe care mi le-am cumpărat
pentru iarnă. Aveam intenția să ți-i dau înapoi îndată ce puteam, dar
acum, berbecul tău cel mai valoros a fost omorât din cauza mea și
suma nu va acoperi poate această pierdere. Oh, Conrad, dacă am fost
capabilă să-mi uit mândria pentru a-ți cerși cinci mii de ranzi, poți
foarte bine să accepți cererea mea. Cer prea mult? termină ea pe un
ton plângăreț.
Rămaseră față-n față în tăcere. În sfârșit, Conrad se întoarse, își
luă pipă din buzunar și o vârî între dinți, fără totuși a o aprinde.
— Eu nu sunt nici prost, nici insensibil, Vicky. Știu ce te-a costat
să soliciți acest împrumut. Dar, fii sigură că nu sunt încă aproape de
faliment.
— Nu înțeleg.
— Micuța mea, mi s-a întâmplat să pierd într-o noapte treizeci sau
patruzeci de oi; aduci un camion, lași jos o rampă și pleci cu
animalele. O asemenea dispariție, mai ales când oile sunt gata să fete,
este mult mai grea decât moartea unui singur animal.
— Dar erai atât de furios…
Gonrad luă de jos scrisoarea și i-o dădu.
— Natural. N-ai fi, dacă cineva ți-ar încălca în mod deliberat
instrucțiunile?
— Nu am făcut-o cu intenție, protestă ea.
— Știu acum, spuse el potolit. Nu vreau banii tăi, Vicky, dar nu
voi uita cu câtă generozitate mi i-ai oferit.
Ea se întoarse repede, pentru a-și ascunde lacrimile.
Vocea lui Conrad se îndulci.
 — Vicky, ai călărit-o pe Teresa doar o dată de la sosirea ta aici. Ea
este la dispoziția ta. Băiatul de la grajd o să ți-o înșeueze, și dacă ți-e
frică să ieși singură, îi voi cere lui Jim să te însoțească. Este un
profesor excelent.
Ea murmură un mulțumesc aproape imperceptibil, deschise ușa și
fugi în camera ei. Lacrimile îi curgeau pe față. Până la un anumit
punct suporta mânia soțului ei sau indiferența lui rece, dar
amabilitatea lui o lipsea de orice apărare, o tulbura profund.
Chiar în aceeași zi, ea profită de oferta lui Conrad. După masă se
odihni puțin și se duse apoi la grajduri. Teresa era liniștită și tânăra
femeie nu simțea nici cea mai mică teamă. Ea se îndreptă către locul
unde lucra Conrad.
Se opri o clipă pe o mică movilă, cu ochii luminați de plăcere, cu
buzele întredeschise într-un surâs, la vederea soțului ei în depărtare.
Tocmai dădu pinteni calului, când văzu o iapă alezană trecând peste
gard în mare galop și îndreptându-se spre Conrad. Vicky recunoscu
părul lung, negru care zbura în vânt. Era Natalie.
Și Conrad zărise fata. El coborî repede și apucă animalul de frâu.
Natalie, agățată cu mâna de umărul lui, se aplecă spre el ca să-i
vorbească. Cu un semn rapid din cap el își dezlegă calul și plecară
împreună.
Decepția se oglindi pe fața lui Vicky. Natalie venise probabil cu
un mesaj urgent, gândi ea, văzând graba cu care Conrad plecase cu
aceasta. Cineva bolnav, poate? Cu un suspin, Vicky își reluă
plimbarea solitară. Dacă era vorba de ceva grav, soțul ei îi va telefona
probabil. Și își goni repede din minte acest ciudat episod.
La ora șase, în seara aceea, Conrad nu dăduse încă nici un semn
de viață. Michael intrase și se schimbase, dar Vicky întârzia masa în
speranța revenirii soțului ei. La ora șapte, neliniștea cedase locul
mâniei,
— Este prea de tot, îi spuse ea lui Lizzie, cu ocazia uneia din
frecventele ei vizite la bucătărie. Ar fi putut măcar să aibă politețea
să ne anunțe intențiile lui.
— De ce nu telefonați? sugeră Lizzie care supraveghea mâncarea
cu ochii neliniștiți.
 — Nu, n-am chef să fiu ridicolă. Oh, cum poate să fie lipsit de
grijă chiar în așa măsură?
— Domnul Conrad are obiceiul să se ducă și să vină cum are chef.
— Este însurat acum! Trebuie să se gândească la soția lui. Când
are chef să se ducă undeva și să-și petreacă acolo ore întregi, ar putea
măcar să mă informeze!
Michael intră.
— Mi-e foame. Când ne așezăm la masă?
— Ajunge! strigă Vicky bătând din picior. Servește, Lizzie, și la
dracu’ cu Conrad!
— Îi voi lăsa porția domnului Conrad la cuptor, declară Lizzie
surâzând.
— Poți s-o dai câinilor! Nu mă interesează. Urmată de Michael, ea
ieși furtunos.
— Ce se întâmplă? întrebă fratele ei, după ce Lizzie îi servise.
Unde este Conrad?
— La familia van Buren, bănuiesc.
— Ce face acolo?
— De unde să știu? Natalie a sosit în galop pe iapa ei și Conrad a
părăsit totul pentru a o urma.
— Natalie stă cam mult pe aici, spuse el cu o grimasă. Ea și
Conrad râd și vorbesc împreună, parcă ar fi amorezați unul de
celălalt.
— Michael!
— Iartă-mă, Vicky.
Tânăra femeie se juca cu conținutul farfuriei sale.
Puțin mai târziu, când trecu în salon, fratele ei o aștepta.
— N-ai chef să stai singură, bănuiesc?
— Dacă nu ești prea obosit, răspunse ea cu un zâmbet
recunoscător.
Michael rămânea rareori cu ei seara. De obicei se ducea în camera
lui și-i lăsa singuri. Conrad dispărea în spatele ziarului său, iar Vicky
broda. Deseori, și soțul ei se ducea direct în birou. Atunci, Vicky urca
la rândul ei să se culce și adormea cu greutate. În astfel de ocazii ea îl
auzea rar pe Conrad intrând la el, bănuia că lucra până târziu după
miezul nopții. Când se scula dimineața, Conrad nu mai era în cameră.
Cearșafurile șifonate și mirosul pipei erau singurele martore ale
prezenței lui. Vicky luase obiceiul să facă paturile și ordine în
camerele lor. Îi displăcea ideea s-o vadă pe Lizzie și pe nepoata ei
întrebându-se asupra comportamentului lor.
Trântit într-un fotoliu, Michael, obosit, închidea pe jumătate ochii.
Fața și brațele îi erau acum foarte bronzate, dar nu avea un aer fericit.
— Nu te simți bine aici, nu-i așa, Michael? îl întrebă ea cu
simpatie.
El își ridică pleoapele grele.
— M-am săturat, spuse el enervat. Îmi pare rău, Vicky. Conrad
este soțul tău, dar nu mai tolerez felul în care mă tratează. Jim și cu el
mă privesc în timp ce eu mă omor muncind. Nu este drept. Aud fără
încetare: „Michael fă asta, Michael fă aia”. Și în timpul ăsta, el
flirtează cu idioata aia mică!
— Nu-ți permit să vorbești astfel, protestă Vicky. Dar recunoștea
că era un jalnic efort ca să-și manifeste loialitatea față de Conrad.
Soțul ei! Michael se aplecă înainte. Figura lui tânără solicita puțină
înțelegere.
— Vicky, nu mă pot întoarce la Cape Town? Asta mi-a servit de
lecția; niciodată nu voi face nu lucru atât de stupid, jur. Nu vrei să
vorbești cu Conrad?
Inima tinerei femei se strânse.
— Trebuie să rămâi aici până în ziua când îți vei plăti datoria, îi
readuse ea aminte cu blândețe.
— N-aș putea să mai rezist o lună! strigă el. Voi muri! N-am
veleități de fermier. Nu sunt obișnuit cu o astfel de viață și nici n-am
chef să mă obișnuiesc.
— Conrad n-o să mă asculte. De altfel, cum crezi tu că-i vei putea
înapoia cei cinci mii de ranzi?
— Voi găsi totuși un mijloc.
El scoase din buzunar țigările și-și aprinse una.
— Vicky, discută, te rog, cu Conrad.
— Voi încerca, suspină ea, fiind totuși sigură de răspunsul lui.
— Ești cea mai bună soră din lume, declară el, sărutând-o pe
obraz.
 Mai rămase puțin cu ea. În final, amețit de somn, se duse la
culcare, lăsând-o pe tânăra femeie singură, cu gândurile ei, lângă foc.
Unde era Conrad? Ce făcea? De ce nu trimisese un mesaj ca să-i
anunțe întârzierea? Cineva era bolnav? Otto? Sonia? Poate Rodney?
Oh, la dracu' cu omul ăsta. Ar fi putut telefona!
Era ora unsprezece trecut când auzi un zgomot în bucătărie. Pașii
lui Conrad răsunară pe culoar. Ea așteptă. Inima îi bătu mai repede
când el apăru în prag.
— Bună seara! Încă în picioare?
Părea obosit, se gândi ea. Dar mânia goni repede această impresie,
— Unde ai fost?
— La familia van Buren… Dar o știai, adăugă el încruntând
sprâncenele.
— Ah, da?
Ea observă în ochii lui o licărire de amuzament, ceea ce-i mări
furia.
— O să am dreptul la o scenă casnică? se interesă el ironic.
— Conrad, nu este momentul pentru glume!
— Sunt de acord. Este ora să mergem la culcare.
— Conrad!
El se opri lângă ușă. Se întoarse. Fața lui era din nou o mască
politicoasă.
— De ce nu mi-ai telefonat că vei petrece seara la familia van
Bauren?
— N-am petrecut seara la ei. Am ajutat…
— Cineva era bolnav? îl întrerupse ea.
Conrad închise ochii, Vicky se ridică și se duse spre el.
— Dacă a fost așa, îmi pare rău, Conrad. Eu am bănuit tot felul de
lucruri ridicole. Conrad se uită la ea.
— Natalie nu ți-a spus nimic?
— Trebuia s-o facă? întrebă cu prudență Vicky.
Totul devenea limpede deodată. Conrad îi ceruse lui Natalie s-o
sune, dar tânăra fată n-o făcuse.
El îi confirmă bănuielile.
— La începutul serii am rugat-o pe Natalie să te prevină, dar mica
diavoliță evident că n-a făcut-o. Îmi pare rău, Vicky. Una din vaci era
gata să fete și operația se anunța grea. Au avut nevoie de mine; dacă
nu, riscau să piardă și vaca și vițelul.
Hainele lui erau murdare și avea sânge pe manșeta cămășii.
Vicky remorca aceste detalii pentru prima dată și mânia ei se risipi
imediat.
— Eram neliniștită, mărturisi ea cu regret.
— Îmi dau seama și-ți cer iertare.
— Cred că ai mâncat, bănuiesc, dar poate pot să-ți aduc o ceașcă
cu cafea?
El își privi hainele cu dezgust.
— Pot mai întâi să mă duc să fac un duș?
— Te aștept.
Vicky nu se putu împotrivi plăcerii care o cuprinse la gândul că
Conrad n-o uitase. De ce nu telefonase Natalie? Era o simplă
omisiune sau a făcut-o cu bună-știință? Ridică din umeri, așeză
ceștile pe o tavă și turnă lichidul fierbinte. Era o ocazie memorabilă.
Conrad și cu ea nu fuseseră niciodată singuri la această oră din
noapte.
Vicky simți un nod în gât atunci când Conrad intră în cameră.
Avea o alură tinerească în halatul de mătase bleu, cu părul negru încă
ud și periat cu grijă spre spate. Se răsese și after-shave-ul degaja un
parfum plăcut.
Se așeză în fotoliul lui obișnuit, aproape de foc, și Vicky îi întinse
ceașca. Degetele lor se atinseră și băură cafeaua în tăcere, gândurile
lui Vicky revenind asupra conversației cu Michael. Poate că
momentul era bine ales pentru a-i vorbi lui Conrad? Totuși nu se
putea hotărî. Ea îi aruncă o privire și îl văzu contemplându-și pipa
goală, pierdut în gânduri.
Tânăra femeie se înduioșă. Să abordeze problema lui Michael în
această clipă ar însemna să distrugă această atmosferă de pace între
ei. Totuși, fratele ei cerea un răspuns a doua zi. Minutele treceau. Era
sfâșiată între dorința de a-l ajuta pe Michael și convingerea că de
data asta ar trebui să plătească prețul imprudențelor lui.
— Conrad… începu ea. În legătură cu Michael…
Calm, el așteptă urmarea.
— Nu este prea fericit aici, continuă ea.
 — Nu sunt prea surprins.
— El… el ar dori să se reîntoarcă la Cape Town.
— Într-adevăr? spuse el ironic. Este imposibil, ești conștientă de
acest lucru, sper?
— Da, desigur, recunoscu ea cu ochii în jos. Dacă o să-și
regăsească prietenii o să aibă aceleași probleme peste puțin timp.
Cu ochii închiși pe jumătate, Conrad trăgea din pipă.
— Există o altă cauză. Autoritățile n-ar fi lăsat Compania Atlas să-
și retragă plângerea dacă eu nu l-aș fi luat pe răspunderea mea.
— Știu asta.
— Dar? Există desigur un „dar”. Ea respiră adânc din nou.
— Nu crezi că lucrează prea greu?
— Nu, spuse el, cu maxilarul încordat. Necazul lui Michael este
incapacitatea lui să accepte o disciplină. Este un element pe care l-a
ignorat totalmente în tânăra lui viață, trebuie s-o admiți.
— Conrad, eu…
— Eu nu te condamn, Vicky, dar indulgența în privința lui n-a
corectat cu siguranță această greșeală. Nu-i așa?
— Este adevărat.
Inima femeii începu să bată mai tare.
— Bănuiesc că Michael ți-a vorbit? Întrebarea a prins-o
nepregătită.
— Da, a făcut aluzie la dorința lui de a pleca. Tăcerea care urmă
fu aproape de nesuportat. Vicky își frământa cu nervozitate degetele.
— Ești convinsă că fac tot ce e mai bine pentru Michael? întrebă
în sfârșit Conrad.
Mâinile nervoase se imobilizară. Avea ea într-adevăr încredere în
soțul ei? Ținea el într-adevăr la interesele lui Michael sau dorea doar
rambursarea datoriei? Nu! Conrad nu era astfel. El îl înțelegea mai
bine decât credea ea pe tânărul bărbat. Michael avea nevoie de o
disciplină și ea trebuia să admită, Conrad avea autoritatea necesară
pentru a ajunge ia acest rezultat.
— Eu… eu l-am ajutat să-și strice viața, se pare, răspunse ea cu o
voce tremurătoare. O să-ți fiu recunoscătoare dacă vei reuși să
salvezi ceva din această sordidă poveste.
 — Sordidă? repetă el. Cuvântul mi se pare prea tare. Aș fi preferat
„nenorocită”. Găsești sordid faptul că ești măritată cu mine și că
trăiești la Duiwelspoort?
— Nu… eu… eu n-am vrut să spun asta, Conrad. Eu vorbeam de
Michael și de… furtul lui.
Vicky privea fix focul care murea. Conrad se ridică și se apropie
de cămin.
— Vicky, ești fericită aici, sau suferi de singurătate?
— Nu mă simt singură câtuși de puțin.
— Îți lipsesc prietenii?
— Helen da, eram foarte legate.
— N-ai răspuns la prima parte a întrebării mele, remarcă el, cu
spatele întors. Ești fericită aici?
Cu ce se măsoară fericirea? se întrebă ea. Dacă o căutai, pe ce
trebuia să te bazezi pentru a o găsi? De ce rău suferea ea oare în mod
exact?
Conrad se întoarse și ea îi susținu privirea întrebătoare.
— Îmi place casa ta și grădina și nu mă deranjează că trăiesc
departe de oraș. Totuși, adăugă ea cu un mic zâmbet nesigur, îmi face
impresia că sunt o intrusă.
— Dar ești soția mea. Ești la tine acasă ca și mine.
Soția lui pentru un an! Și apoi? Un surâs involuntar îi scăpă. Ea-și
întoarse privirea.
— Mi-ar plăcea să te văd considerând Duiwelspoort drept casa ta,
îi auzi ea spunând. Vreau să te simți liberă, să faci ceea ce-ți place,
fără să te simți obligată să-mi ceri permisiunea.
— Îți mulțumesc, Conrad, ești foarte bun.
O secundă privirile lor se întâlniră. Conrad se întoarse și Vicky
duse ceștile la bucătărie. Le spălă și le lăsă pe scurgător. Era trecut de
miezul nopții. Conrad era încă în salon, așezat în fotoliul lui, cu pipa
între dinți.
Vicky ezită în prag.
— Noapte bună, Conrad.
— Noapte bună, Vicky, spuse el ridicându-se. Somn ușor. Ochii
lui aveau o lucire stranie. Vicky simți deodată cum îi bate mai tare
inima; picioarele refuzau să se miște.
 — Vicky?
Conrad veni până la ea și ea trebui să-și dea capul pe spate pentru
a-l privi.
— Eu… nu înțeleg, spuse ea cu o voce confuză. Nu știu despre ce
este vorba, dar mi-e frică pentru că nu înțeleg.
Vicky abia își dădea seama ce spune, nu era conștientă că-și
exprima cu voce tare gândurile.
Mâinile lui Conrad, calde și aspre, îi încadrau fața.
— Nu te neliniști, Vicky, murmură el. Și-i zâmbi.
În această noapte, Vicky nu putu dormi. Ea-și petrecuse orele
întorcându-se în pat când pe-o parte când pe alta, așteptând zorile.
Și Conrad părea tot atât de agitat. Vicky îl auzea plimbându-se în
camera vecină. Ce se întâmpla oare? Ce devenise femeia echilibrată
de acum câteva luni? De ce era oare atât de puțin sigură de ea însăși?
Avea câteodată impresia că este pe punctul de a găsi răspunsul, dar
acesta se pierdea, lăsând-o încă și mai descumpănită.
Duiwelspoort era acum casa ei, îi afirmase Conrad. Îi va vorbi
oare celei de-a doua soții despre prima lui căsătorie? Îi va descrie în
detaliu anul petrecut cu Vicky? Va râde cu ea de micile incidente care
i-au părut amuzante? Ca de exemplu reacția ei la sărutările lui?
Cu un geamăt, își băgă capul în pernă. Dacă măcar s-ar termina
această noapte! Orele interminabile, torturante, se scurseră.
În momentul când o lumină se ivi la răsărit, Vicky alunecă într-un
somn al epuizării, cu părul de culoarea grâului copt răspândit pe
pernă și cu lungile ei gene umede de lacrimi.
 CAPITOLUL VII

Cu apropierea primăverii, gândul tuturor se îndrepta deja spre

tunsul oilor. Lui Vicky îi venea greu să creadă că era deja la
Duiwelspoort de trei luni. Își petrecea acum o mare parte din zile
explorând domeniul, călare, în timpul unei asemenea plimbări,
descoperise un iaz minunat lângă o moară de vânt. În timpul lunilor
de vară arinii și arborii de cauciuc puteau procura o umbră plăcută.
Vicky o întrebă pe Lizzie despre iaz și i se răspunse că putea înota
acolo în toată siguranța, când va fi cald.
— Este un lac natural care servea la adăpatul animalelor, îi explică
servitoarea. Tatăl lui Conrad a plantat arborii pentru a da mai multă
umbră oilor; este foarte cald vara în Karroo. Mai târziu, când domnul
Conrad și domnișoara Barbara obișnuiau să facă baie acolo, tatăl
domnului Conrad a înconjurat malul apei cu garduri și a instalat
jgheaburi pentru animale.
Vicky, fără voia ei, începu să se gândească cu plăcere la
perspectiva unei veri la Duiwelspoort.
Rodney van Buren devenise un vizitator frecvent. Deseori o
însoțea pe tânăra femeie în plimbările ei călare. Conrad îi urmărise
deseori cu o privire întunecată plecând să se plimbe și Vicky simțea o
bucurie ciudată să se revanșeze pentru toate dățile când ea îl văzuse
galopând în compania lui Natalie. Singura legătură care exista între
fratele Nataliei și ea era una de prietenie și atunci când el îi punea
prea multe întrebări personale, ea schimba subiectul.
Vicky își reamintea clar ziua când își legaseră caii în vârful unei
movile înainte de a se așeza pe trunchiul unui copac tăiat. Cursa îi
colorase obrajii lui Vicky, vântul îi desfăcuse părul.
— Mă gândesc ca în viitor să nu mai vin atât de des, remarcă
Rodney. Sunt îndrăgostit de tine. O știi, nu-i așa?
Tânăra femeie își întoarse ochii spre locul din veld unde Michael
și Jim lăsau oile să pătrundă în țarcuri. Da, își dăduse seama de câtva
timp că Rodney își schimbase atitudinea fața de ea, dar nu suporta
ideea să pună capăt prieteniei lor. Avea multă afecțiune pentru el. El
îi umplea orele de singuratate și în mod egoist, ea se prefăcuse că nu
vede.
— Îmi pare rău, Rodney, murmură ea, este greșeala mea.
El îi luă mâinile și i le strânse.
— Nu spune asta! Nu m-ai încurajat deloc. Eu sunt singurul
vinovat! Mă întreb dacă Conrad își dă seama ce noroc are, continuă
el, privind-o cu tandrețe. Dacă ai fi fost soția mea, Vicky, nu te-aș fi
părăsit din ochi nici o clipă, ești fericită? adăugă el.
Vicky se neliniști. Toată lumea părea preocupată de fericirea ei.
Mai întâi scrisoarea lui Helen. Vicky îi răspunsese minciuni ticluite
cu grijă, care-i făcuseră rău; ea insistase, îi scrisese ea, ca Michael s-
o însoțească; era încă atât de tânăr, atât de influențabil. Apoi Conrad
îi pusese aceeași întrebare și ea evitase un răspuns direct. Acum era
rândul lui Rodney și el nu se va lăsa tot atât de ușor înșelat ca ceilalți,
era convinsă.
— De ce-ți faci atâtea griji pentru fericirea mea? întrebă ea pe un
ton ușor.
— Poate pentru că meriți să fii fericită.
— Cum s-ar putea merita fericirea? Nu trebuie s-o găsești în ceea
ce ne înconjoară? Mirosul pământului, behăitul unui miel care-și
caută mama, imaginea unui vițel care se cuibărește lângă mama lui
pentru a suge după pofta inimii, parfumul pătrunzător al
mărăcinișurilor din Karroo, încă umede de rouă? Oh, da, continuă ea,
văzând că Rodney ridică sprâncenele, mi s-a întâmplat să mă plimb
în veld în primele ore ale dimineții, când soarele se căznește să
risipească ceața nopții. Toate astea nu fac oare parte din fericire?
întrebă ea privindu-l pe Rodney.
Niciodată nu va uita privirea tânărului în acea clipă. Rodney
simțea că Vicky evitase încă o dată întrebarea, cu dibăcie. Probabil că
era sigur ca și Helen că între ea și Conrad lucrurile nu mergeau prea
bine și Vicky se detesta că trebuie să-l mintă. Fără s-o privească, el
reluă:
 — Iartă-mă, Vicky, dar l-ai luat pe Conrad pentru bani? Ea avu
impresia că primește un duș de apă înghețată. Desigur, acest lucru era
adevărat într-un sens, dar nu într-acela sugerat de Rodney.
— Mă întrebi ca și cum Conrad ar fi foarte bogat, se bâlbâi ea.
El întoarse către ea o figură mirată.
— Să nu-mi spui că nu știai?
— Ce-ar trebui să știu, pentru numele lui Dumnezeu?
— El este unul din cei mai bogați crescători din regiune.
Mai târziu nu-și mai aminti de reacția pe care o avusese. Adâncită
în gândurile ei, se reîntorsese în tăcere acasă. Nu era de mirare că
Rodney îi pusese această întrebare. Câte persoane nu ajunseseră
probabil la aceeași concluzie…
Când se despărți de Rodney în acea zi, se simți foarte abătută și
tristă.
Atitudinea lui Michael față de Conrad rămânea aceeași. Era o
cauză continuă de încordare, fiind deseori pe punctul de a se bate. În
asemenea ocazii, intervenția lui Vicky lărgea mai mult prăpastia
dintre ea și Conrad: el o acuza că prea își răsfață fratele, care era pe
cale să devină un rebel.
— Nu ești drept! îi strigă ea soțului ei într-o seară când se aflau
singuri în salon. Îi ceri o muncă dincolo de limitele puterii lui. Fizic
este incapabil să facă ceea ce tu aștepți de la el și nu are experiența
ta.
— Fizic este capabil de mai mult, iar în ceea ce privește
experiența, ar putea s-o capete dacă într-adevăr ar dori-o, răspunse
furios Conrad. L-ai răsfățat prea mult, Vicky. Nu mai este un copil.
Dacă a avut destulă maturitate de gândire pentru a comite furtul,
trebuie s-o aibă ca să și plătească.
— Ești crud și fără suflet!
Fața lividă a lui Conrad o sperie.
— Crud și fără suflet? O să-ți arăt eu până la ce punct!
Presiunea mâinilor și a buzelor lui fu pentru Vicky o tortură de
neuitat. Între timp, ca urmare a acestei scene, semnele rămase pe
brațele ei fură suficiente s-o reducă la tăcere, în toate situațiile când
Michael dădea curs temperamentului său.
 Într-o dimineață, Vicky se trezi bine dispusă. Motivul putea să fie
doar primăvara. Soarele de septembrie strălucea pe un cer fără nori și
de la fereastra ei vedea păsările îmbăindu-se în bazinul din grădină,
în țarcul apropiat oile pășteau cu mielușeii lor. Pe peluză, Cezar și
Cleo se jucau împreună și se tăvăleau pe gazonul umed. Ea deschise
mai tare jaluzelele și chemă câinii; ei își întrerupseră imediat jocul ca
să-și ridice capetele spre ea, mișcându-și frenetic cozile. Vicky
respiră adânc aerul curat și proaspăt.
— Și voi simțiți primăvara? strigă ea celor doi câini.
Îi răspunseră cu un lătrat și ea râse de bucurie.
— Evident că te-au înțeles.
Se întoarse brusc. Conrad stătea în pragul ușii de comunicare.
Conștientă de transparența cămășii ei de noapte, se grăbi să-și pună
capotul rămas la picioarele patului.
— Ai fi putut să bați, spuse ea fără să-l privească.
— Am bătut, dar nu m-ai auzit.
Inima tinerei femei bătea cu disperare.
— Dorești ceva?
— Ce-ai spune dacă aș răspunde „da”. Tu…? Ea ridică brusc
capul și-l privi. Conrad veni spre ea și ea se dădu înapoi fără să vrea.
— Nu te alarma, spuse el cu un râs ironic. Detest să forțez o
femeie… Nu este deloc plăcut…
— Bănuiesc că vorbești din experiență, remarcă Vicky.
— Am treizeci și opt de ani și sunt bărbat.
— Au fost multe femei în viața ta?
— Câteva, admise el râzând. Asta te șochează? Cu un nod în gât,
ea își încrucișă la spate mâinile care-i tremurau.
— Nu mă privește.
— Ai dreptate, spuse el cu brutalitate. Asta nu te privește.
Urmă o tăcere încordată.
— De ce… de ce doreai să mă vezi?
— Plec în oraș. Vrei să vii cu mine?
— Da, da, cu plăcere. El își privi ceasul.
— Îți acord o jumătate de oră ca să te îmbraci. Vom pleca imediat
după micul dejun.
 Ușa se închise după el. Vicky înghiți cu greutate, înainte de a se
grăbi spre baie. Treizeci de minute mai târziu, ea se așeză în fața
soțului ei în sufragerie. El o gratifică cu un surâs aprobator.
— Încă o calitate pe care o apreciez la femei: punctualitatea și
ascultarea.
— Oh, ajunge!
— Și trebuie să aibă și o oarecare ardoare.
— Conrad, nu deveni mai insuportabil decât ești!
— Menționam doar câteva din…
— Da, știu, îl întrerupse ea cu amărăciune. Câteva din calitățile pe
care le apreciezi la… partenerele tale.
— Exact, aprobă el cu un aer vesel.
— Ei bine, eu nu fac parte din listă!
— Ba da, desigur, ripostă el fără să se zăpăcească. Ești numărul
unu în aceasfă casă și posed un certificat pentru a o dovedi…
— Ești…
Ea ezită și-și mușcă buzele.
— Mizerabil? completă el cu un surâs cinic. Poate că da, dar în
general tu ești cea care mă provoci.
— Eu te provoc? Niciodată!
— Oh, ba da!
— Îți bați mereu joc de mine. De ce?
Ridicând din umeri, el începu să mănânce.
— Te tachinez, asta-i tot, mai ales pentru că-mi place atunci când
te înroșești și ochii-ți strălucesc de mânie.
Îngrozită, Vicky simți cum obrajii îi deveneau stacojii.
— Ca în acest moment, de exemplu, urmă el.
Nu avusese niciodată o asemenea dorință de a pălmui pe cineva.
Își strânse pumnii sub fața de masă.
— Dac-aș fi bărbat… șuieră ea printre dinți.
— Draga mea, nu este cazul, răspunse el surâzând. Ești femeia cea
mai încântătoare și cea mai delicioasă pe care am cunoscut-o. Și
acum mănâncă. Este târziu.
Drumul până-n oraș n-a fost neplăcut. Coborând pe strada
principală, Conrad întrebă:
— Unde trebuie să te las?
 — În fața farmaciei.
— O să-ți cumperi unele din produsele pe care femeile și le pun
pe față?
— Eu nu-mi pun „produse” pe față, replică ea cu indignare. Eu mă
folosesc de fond de ten, de pudră și de ruj de buze.
— Remarcabil, cu totul remarcabil, spuse el în acel moment,
parcând mașina la marginea trotuarului. Cum faci să ai un ten atât de
curat?
— Am poate noroc.
El întoarse spre ea o figură ironică.
— Te înroșești din nou.
— Și tu, ești imposibil! strigă ea deschizând portiera. Unde ne
vom reîntâlni?
— La salonul de ceai, bănuiesc, peste o oră.
— Bună ziua!
Amândoi își ridicară capetele. Natalie se apropie de mașină și se
aplecă ușor pe geam în partea lui Conrad.
— Sunt mulțumită să vă întâlnesc, spuse ea, după ce o salutase pe
Vicky cu un semn din cap. Tocmai am văzut un cal absolut minunat.
Mi-ar plăcea să-l vezi și tu.
— Unde este?
— În parcul cu animale.
Natalie îi adresă lui Vicky un surâs de o încântătoare nevinovăție.
— Sper că nu vă deranjează? Mi-l păstrează până mă decid.
Vicky coborî.
— Nu, deloc, răspunse ea pe un ton sec. Conrad ii aruncă o privire
rapidă.
— La salonul de ceai, Vicky? într-o oră.
— Voi fi acolo.
Ea le întoarse spatele și intră în farmacie. Prin vitrină o văzu pe
Natalie instalându-se pe locul ei. Râdea și privirea lui Conrad era și
ea amuzată. Mașina dispăru și tânăra femeie se adresă vânzătoarei.
Încărcată cu pachete, ea ajunse la salonul de ceai cu zece minute
mai devreme. Alese o masă în apropierea intrării și se abținu să facă
comanda. Conrad nu va întârzia. Trecură cincisprezece minute…
douăzeci… treizeci! Unde era oare? Chelnerița îi arunca lui Vicky
priviri intrigate. Mai trecură câteva minute. Pe Vicky o cuprinse o
mânie surdă. O credea idicată? Timpul nu mai conta, desigur, când
era cu Natalie. Ceilalți puteau să aștepte!
Își comandă ceai. La naiba cu Conrad și Natalie!
Mult mai târziu, soțul ei înaintă spre ea cu pași mari.
— Vicky, îți cer iertare…
— Oh, te rog, Conrad. Am petrecut o oră foarte agreabilă sub
privirile curioase ale personalului.
— Vicky! șuieră el cu un aer amenințător.
Ea îi surâse pentru că ceilalți se uitau la ei, dar vocea ei conținea o
mânie rece.
— Ți-a fost atât de greu să te desparți de Natalie?
— Natalie n-are nimic de-a face în această problemă!
— Într-adevăr…? Ceaiul este rece, reluă ea, dar aș putea comanda
altul, dacă suporți să fii văzut în compania mea.
— Ai terminat?
Ea îi susținu privirea rece.
— Da, Conrad.
— Foarte bine. Să mergem!
Întoarcerea avu loc într-o tăcere prevestitoare de furtună. Când
ajunseră pe alee, Jim alergă în întâmpinarea lor cu un aer răvășit.
— Oh, Dumnezeule, ce s-a mai întâmplat? întrebă Conrad
coborând din mașină. Vicky îl auzi pe Jim declarând:
— Domnul Michael a plecat. O cuorinse o frică îngrozitoare.
— Ce?! strigă soțul ei.
— Și-a făcut valizele și a plecat cu camioneta, explică Jirn cu o
privire de scuze față de Vicky, care se apropiase.
— Și de ce, pentru Dumnezeu, nu l-ai împiedicat?
— Când am înțeles era deja prea târziu, domnule Conrad, vă cer
iertare.
— De acord, Jim. Poți să te retragi. Vicky se întoarse către soțul
ei.
— Îmi pare rău…
— Ești la curent?
În fața furiei lui ea se dădu cu un pas înapoi.
— Nu. N-am avut idee.
 — În caz contrar, nu mi-ai fi spus nimic!
— Conrad, eu…
Ea deschise ochii mari văzându-l luând din nou mașina.
— Unde te duci?
— Mă duc să-l găsesc și să-l aduc înapoi!
— Te însoțesc!
Ea se așeză pe locul ei în momentul când Conrad puse motorul în
funcțiune. Acesta nu-i răspunse. Expresia lui hotărâtă o îngrozi pe
Vicky. Îi fu teamă pentru Michael.
Drumul fu pentru ea un coșmar. Conrad conducea cu viteză și ea
se crampona pe locul ei, cu ochii închiși mai tot timpul, și rugându-se
încontinuu. În oraș, Conrad încetini. Deodată, în momentul când
treceau prin fața gării, frână violent și tânăra femeie fu gata să fie
proiectată prin parbriz.
— Camioneta mea este aici! spuse el. Coborî din mașină, apoi
intră în clădire. Câteva minute mai târziu ieși din nou și se așeză la
volan.
— A luat trenul spre Cape Town. Noroc că este personalul.
— Vei încerca să-l prinzi din urmă? întrebă ea neîncrezătoare.
— N-o să mă mulțumesc numai să încerc, replică el, cu buzele
strânse. Ține-te bine!
Coșmarul păru că se va prelungi ore în șir.
— Conrad, o să ne omori pe amândoi, dacă continui așa! îi strigă
ea când mașina derapă într-un viraj.
— Nu ți-am cerut să mă însoțești!
— Dar era necesar. E fratele meu și eu… Incapabilă să mai
continue, tăcu.
— Ți-e teamă de ceea ce-aș putea să-i fac?
— Da. Nu ești tu însuți în clipa asta.
Expresia lui Conrad se aspri mai mult.
— Am să-i dau lui Michael o lecție pe care n-o s-o uite niciodată.
Și nu vreau să te văd intervenind, Este clar?
Ea preferă să nu răspundă și păstră tăcerea până în clipa când
zăriră trenul. Ajunseră la mica haltă înainte de sosirea trenului.
Conrad opri mașina și sări de pe locul lui. Era deja pe peron când
vagoanele se opriră. Vicky îl văzu vorbind cu șeful de tren, Amândoi
merseră de-a lungul peronului și cu inima bătând, tânăra femeie își
văzu soțul dispărând într-un vagon. Trecerea timpului i se păru o
eternitate, în final, Michael coborî, cu o valiză în mână. Conrad îi
urma îndeaproape. Schimbă câteva cuvinte cu șeful trenului. Michael
se urcă în mașină, în spate, și lăsă să-i cadă valiza lângă el. Fața lui
mohorâtă exprima un amestec de furie și dezorientare. Vicky, cu
inima grea, îi zâmbi.
Întoarcerea la Duiwelspoort fu mai puțin hazardată decât drumul
și tânăra femeie mulțumi Cerului, în gară la Koelenberg Conrad opri
pentru a-și recupera camioneta și-i ordonă lui Vicky să preia volanul.
Ea fu de acord cu plăcere: va avea astfel câteva momente de
singurătate cu fratele ei.
— De ce-ai făcut asta? întrebă ea.
— Eu… mă săturasem să fiu la ordinele lui Conrad și să tot fiu
trimis într-un loc sau altul ca un pion; doream să plec…
Ea nu-l auzise niciodată bâlbâindu-se. Fusese întotdeauna atât de
sigur pe el…
— Conrad este furios, îți dai seama, bănuiesc. Și de data asta îi
dau dreptate.
Ea îi întâlni privirea în retrovizor și-l văzu înghi-țindu-și saliva în
mod convulsiv.
— Oh, Michael, suspină ea. De ce n-ai avut destulă minte ca să
rămâi acolo unde erai? Doar nu este pentru toată viața!
— Cum puteam să rămân? Conrad mă detestă. Știu asta! exclamă
el cu un gest larg.
— Să te deteste? Dar este ridicol ce spui! Conrad nu te detestă!
— Ba da! Mă disprețuiește pentru ce am făcut! Trebuiră să-și
întrerupă conversația. Ajunseseră deja în fața barierelor. Michael
coborî pentru a le deschide una după alta, pentru a face loc celor
două mașini. Conrad se duse să-și gareze camioneta, încordați, Vicky
și fratele ei așteptară să se întoarcă.
Conrad veni imediat, cu fața crispată.
— Vino cu mine, Michael, am ceva să-ți spun!
— Conrad, nu crezi că… se hazardă Vicky.
El se întoarse spre ea și Vicky își mușca buzele.
— Ai face bine să mă lași să rezolv eu problema.
 — Dar care-ți sunt intențiile? întrebă ea cu o voce tremurătoare.
— Nu te privește.
— Conrad, nu…
— Intră în casă, îi porunci el.
Terorizată, Vicky alergă să se refugieze în apartamentul ei. Se
plimbă prin salon un moment, care îi păru o veșnicie. La fiecare
trecere prin fața ferestrelor, arunca o privire afară, fără să-i zărească
pe cei doi bărbați. Ce făceau acolo? Sau mai curând, ce făcea
Conrad? Ignoranța o rodea. Dacă soțul ei ar putea să-și stăpânească
mânia! Dacă vreodată vor ajunge să se bată, Michael ar fi cu
siguranță învins.
Tensiunea îi creștea din secundă în secundă. Mașina plină de praf,
rămasă pe alee, îi reaminti momentele de spaimă din cursa lor
nebună în urmărirea lui Michael. Dacă Conrad n-ar fi fost un șofer
excepțional, n-ar fi ajuns vii la destinație, se gândea ea cu un tremur.
Auzi pași pe pietriș și rămase împietrită în mijlocul camerei. Ușa
de la intrare se deschise, apoi se închise. Incapabilă să suporte în
continuare tensiunea, Vicky se precipită în vestibul, și privirea ei
speriată trecea de la unul la celălalt. Ce se întâmpla oare? Îi fusese
frică de o teribilă înfruntare, se așteptase la mânie din partea lui
Michael, la ranchiună și la o furie îngrozitoare din partea lui Conrad.
Dar cei doi surâdeau. Ce se întâmplase pentru a se produce o astfel
de schimbare de atitudine?
— Eu… nu înțeleg nimic, murmură ea. Unul din voi se va hotărî
să-mi explice și mie?
Fratele ei i-o luă înainte lui Conrad.
— Vicky, ne-am decis să îngropăm securea de război. Eu am fost
responsabil de ostilitatea dintre noi, recunosc, și regret. Aveam
impresia că Conrad căuta să mă scoată din fire. Mă răzvrăteam
contra fiecărui ordin de-al lui, îi făceam viața dificilă. Înțeleg acum
că nu aveam dreptate. Conrad îmi acordă o nouă șansă! adăugă el cu
un surâs tineresc.
Vicky își privi soțul. El confirmă cu un semn din cap. Vicky
scoase un suspin prelung, fără a înțelege prea bine schimbarea lui
Michael.
 Întrevederea dintre cei doi bărbați a marcat o schimbare în șederea
lui Vicky și a fratelui ei la Duiwelspoort. Pentru prima oară, părea că
lui Michael îi place noua lui existență și seara, când se întâlneau în
salon, el vorbea liber cu Conrad. Vicky broda sau tricota. Câteodată
făcea cafea. Michael se simțea bine cu Conrad. Vicky nu putea spune
același lucru și despre sine, dar aceste noi relații destindeau mult
atmosfera casei.
***
Lunile trecură. Rodney continua să vină adesea la Duiwelspoort.
Avea grijă să nu vorbească despre sentimentele lui și Vicky menținea
conversațiile lor în jurul unor subiecte neutre. Și Natalie venea
adesea, dar tânăra femeie o vedea puțin: ea se ducea de obicei direct
la locul unde lucrau Conrad și Michael. Comportamentul ei o înfuria
pe Vicky, dar se simțea neputincioasă. Vara se apropia, zilele erau tot
mai calde. Vicky se obișnuise să meargă călare la iaz pentru a înota.
Nu era nimeni, niciodată și locul era izolat în mijlocul arborilor.
Încerca să și-i imagineze pe Conrad și pe sora lui adolescenți, râzând,
stropindu-se. Dar îi era imposibil să și-l imagineze pe soțul ei ca pe
un copil nepăsător.
Într-o zi, într-o după-amiază arzătoare de sfârșit de noiembrie,
Vicky, călare pe Teresa, se duse încă o dată la marginea apei. Nu avea
intenția să facă baie și nu-și adusese costumul. Dar căldura era
sufocantă și sub razele arzătoare ale soarelui, iazul era și mai
atrăgător. După o scurtă ezitare, ea își legă iapa de un arbore, înainte
de a arunca în jurul ei o privire rapidă. Nu se zărea nimeni. Se
ascunse printre copaci și se dezbrăcă. Își agăță hainele pe o ramură
joasă înainte de a se băga în apă. Apa era rece, înviorătoare. Să înoate
goală era pentru Vicky o experiență nouă. Dacă Helen ar fi văzut-o,
ar fi fost scandalizată.
Tânăra femeie râse de propriile ei gânduri și se îndreptă încet spre
celălalt mal. Era delicios. De ce nu se gândise mai de mult? Ea se
întoarse pe spate și constată cu groază că nu mai era singură. Conrad,
proptit de copacul unde-și agățase ea lucrurile, cu pipa între dinți,
privea cu un aer amuzat obrajii ei îmbujorați. Vicky se urî pentru
prostia ei.
— Ce faci aici? îi strigă ea, băgându-se mai adânc în apă.
 — Te căutam și am avut norocul s-o zăresc pe Teresa.
— Pleacă!
— De ce?
— N-am nimic pe mine, spuse ea furioasă.
— Am remarcat, spuse el cu nevinovăție.
El își băgă pipa în buzunarul vestei și începu să-și descheie
nasturii.
— Pot veni?
— Nu!
Cu un soi de fascinație îngrozitoare, ea îl văzu scoțându-și vesta,
desfăcându-și cureaua de la pantaloni.
— Pe Dumnezeu, Conrad, oprește-te! urlă ea. Își acoperi fața cu
mâinile. Se aștepta în fiecare clipă să-l audă scufundându-se.
— Trebuie să-ți vorbesc, îl auzi ea spunând. N-o să rămân aici să
te aștept. Sau vin la tine, sau ieși.
Ea privi printre degete. El era în picioare, la marginea apei, cu
pumnii în șolduri, cu pantalonii la locul lor.
— Eu… eu am să ies, se bâlbâi ea. Vrei să te întorci și să-mi
promiți că nu te uiți în timp ce mă îmbrac?
— Și dacă nu promit nimic? spuse el cu un râs scurt.
Ea își puse mâinile pe obrajii roșii. Inima îi bătea tare. Își mușca
buzele fără a putea scoate un sunet. În sfârșit, Conrad se întoarse.
— Grăbește-te! îi spuse el peste umăr.
El se așeză pe un butuc și își puse vesta din nou. Din două
mișcări, Vicky ajunse la mal și ieși din apă. Să pui lucrurile pe un
trup ud nu era prea ușor, și prezența tulburătoare a lui Conrad o făcea
neîndemânatică.
— Ești gata?
— Nu!
Ea își luă bluza și o ținu în fața ei.
— Eu… am să-ți spun eu când să te întorci. Cu un suspin, el își
aprinse pipa.
— Îți trebuie atâta timp ca să te îmbraci?
— N-am adus prosoape ca să mă șterg…
— Unde ești?
 — Privește în fața ta! strigă ea când el vru să-și întoarcă ochii. Își
puse repede bluza. O încheie cu degete tremurânde.
— Poți să te întorci, spuse ea în sfârșit. Își scoase acele care-i
țineau părul, și-l lăsă să cadă pe umeri.
Încet, Conrad se întoarse. Privirea lui o parcurse pe Vicky
întreagă, fără reținere.
El arătă trunchiul pe care era așezat.
— Vino lângă mine. Vreau să-ți vorbesc. Ea se instală stângaci
lângă el.
— Ai aerul foarte serios, începu ea.
— Problema este destul de serioasă, spuse el fără s-o piardă din
ochi. A telefonat mama: tata și cu ea vor veni săptămâna viitoare și
vor petrece Crăciunul la noi, dacă nu ne deranjează.
— Nu, desigur, spuse ea repede, fericită la ideea de a-i revedea pe
părinții lui Conrad.
El tăcu o clipă, cu ochii fixați spre iaz.
— Nu-ți dai seama ce implică vizita lor, declară el încet, evitându-
i privirea. Va trebui să jucăm comedia, și mai ales…
— Ai face bine să-mi spui ce-i mai rău.
— Mama mea are un fel al ei de a examina totul, explică el. Nu o
face din răutate, dar asta poate fi foarte stânjenitor. Are de exemplu
obiceiul să parcurgă toate camerele, poate pentru a retrăi timpurile
când ea era stăpâna acestei case.
Conrad avu o ezitare, apoi își goli pipa lovind-o de pământ.
— Dacă observă patul aranjat în cabinetul de toaletă, se va întreba
de ce, și o să facă totul pentru a afla motivul.
— Propui să…
— Nu propun nimic, o întrerupse el cu brutalitate. Vor trebui
scoase cearșafurile de pe acest pat pe durata șederii lor. O să mă
mulțumesc cu o pătură și o pernă care vor fi strânse în fiecare
dimineață. Vor trebui de asemenea transportate în camera ta lucruri
de-ale mele.
— Bine… Desigur…
— Încă ceva. Până la plecarea lor, îți sugerez să te îmbraci în sala
de baie. Ar putea părea ciudat dacă ar trebui să bat în ușa camerei,
întrebând dacă ești îmbrăcată.
 Vicky, roșie, își întoarse privirea.
— Crezi că-i vom putea face să creadă că avem un mariaj
veritabil? Dând din umeri, el se sculă și făcu câțiva pași.
— Totul depinde în întregime de tine.
— Ce vrei să spui?
— Mama va remarca reacția ta la sărutările și mângâierile mele. A
așteptat multă vreme să mă vadă însurat și o să vrea să se asigure de
fericirea mea.
— Dar este imposibil! strigă ea.
— Nu tocmai, replică el râzând.
Îi luă mâinile și o obligă să se ridice.
— Dispunem de o săptămână ca să exersăm.
Vicky se îndepărtă de el, dar Conrad nu-i dădu drumul.
— Conrad, te rog…
— Trebuie să te obișnuiești, mai devreme sau mai târziu. Cel mai
bine e mai devreme, sau mama ar putea avea bănuieli,
Vicky se zbătu, dar el o atrăgea neînduplecat spre sine. Brațele lui
se închiseră în final peste ea:
— Destinde-te, Vicky, murmură el, atingându-i buzele cu ale lui;
uită că sunt eu acela care te îmbrățișează; imaginează-te cu un altul.
Asta era o sugestie ridicolă: nici un bărbat n-o îmbrățișase așa.
Nici un alt bărbat decât Conrad nu trezise în ea asemenea emoții,
doar prin simplul contact al mâinilor și al gurii lui.
Fără voia ei, se abandonă îmbrățișării.
— Este chiar așa de teribil? întrebă el, ridicându-și puțin capul
pentru a o privi în adâncul ochilor.
— Nu, spuse ea.
— Încercăm din nou?
— Da, murmură ea, pradă unei delicioase amețeli. Ea își înnodă
mâinile în jurul gâtului lui, își băgă degetele în părul lui negru,
Mai târziu, mult mai târziu, buzele lui Conrad îi alunecară de-a
lungul gâtului. Erau gata să coboare mai jos, dar Vicky avu o
tresărire de luciditate.
— Este o nebunie! șopti ea…
Se dădu înapoi. Acest gest îl luă pe soțul ei pe nepregătite.
— Crezi într-adevăr, dragă Vicky? șopti el cu o voce surdă.
 Expresia ochilor lui îi produse teamă.
— Da! strigă ea într-un hohot gâtuit. Este o nebunie să speri să-i
înșeli pe ceilalți în felul ăsta, și… și…
Conrad venea spre ea. Până să-și termine fraza, tânăra femeie se
îndreptă spre locul unde-și legase iapa. Urcă în șa și, fără o privire
înapoi, plecă în galop spre casă. Vântul îi sufla în urechi, îi ardea
obrajii. Simțea în fundul sufletului ei o mare durere pe care nu putea,
pe care nu voia să și-o explice.
 CAPITOLUL VIII

Anton și Elinor de Jongh sosiră săptămâna următoare. Spre marea

încurcătură a lui Vicky, ei aprobau pe față alegerea lui Conrad.
Tânăra femeie se urî pe sine și pe soțul ei, pentru că trebuiau să
înșele astfel aceste două ființe minunate. Ea își promise să vorbească
cu Conrad, de îndată ce vor fi singuri.
În ciuda părului său alb, Anton de Jongh era încă într-o formă
fizică bună. Fiul lui îi semăna uluitor: aveau aceeași lucire ironică în
ochii lor gri ca oțelul. Lângă soțul ei, Elinor era micuță, dar silueta
nu pierduse nimic din grațioasa ei subțirime. Părul ei blond se
argintase cu vârsta.
— În ziua când Conrad ne-a telefonat ca să ne anunțe că se va
căsători, am simțit un șoc, trebuie să mărturisesc, declară Elinor, într-
o dimineață când cele două femei luau ceaiul pe verandă. Am fi
preferat o căsătorie la biserică, dar el nu ținea la asta. N-are
importanță, sunt fericită că am putut participa la ceremonie.
— Îmi pare rău, murmură Vicky.
— Oh, Vicky, te rog, spuse repede soacra ei, cu un surâs cald.
Trebuie să încep să te cunosc. Când Conrad ia o decizie, el
acționează instantaneu. Am fi fost și mai surprinși dacă ar fi acceptat
o logodnă lungă. El n-a fost niciodată răbdător.
Vicky se abținu de la orice comentariu. Își bău ceașca în tăcere.
Cezar și Cleo, lungiți pe scări, se încălzeau la soare, cu un plescăit al
botului din când în când, pentru a goni o muscă supărătoare. Ea
zâmbi privindu-i; deveniseră prietenii ei credincioși.
— Conrad ne-a spus ieri cât de mult voia fratele tău să se inițieze
în creșterea vitelor, reluă Elinor, servindu-se din nou cu ceai. Iată de
ce a avut buna idee de a-l aduce aici, pentru a căpăta o oarecare
experiență practică… Dar pari surprinsă, adăugă ea.
Vicky își reveni repede.
 — Mă mir că Conrad a abordat această problemă cu
dumneavoastră și că nu vedeți în aceasta nici un inconvenient.
— De ce am vedea? spuse Elinor râzând. De altfel, Conrad are
nevoie de ajutor. Muncește mult.
— Da, este adevărat.
— Sunt foarte mulțumită că s-a căsătorit cu tine, Vicky. Ești
fericită aici, la Duiwelspoort?
Tânăra femeie simți un nod în gât.
— Da… da, foarte fericită.
Cel puțin acesta era adevărul. Când va veni pentru ea timpul să
plece, o va face cu tristețe…
— Cu Conrad nu este întotdeauna ușor să trăiești, continuă vesel
Elinor. Îl iubești mult, probabil.
— Eu…
Privirea lui Vicky se întunecă, obrajii i se înroșiră.
— Eu… da, îl iubesc.
Putuse să pronunțe aceste cuvinte fără efort, în fața lui Michael și
a lui Rodney. Cu Elinor de Jongh era altceva. Minciuna era de data
asta mai condamnabilă, păcatul mai grav.
Fără să bănuiască nimic, Elinor își spuse părerea:
— Eu mă regăsesc în tine. Mi-au trebuit doi ani pentru a nu mai
roși când vorbeam de dragostea mea pentru Anton.
Vicky surâse nervos și fu fericită să-l vadă pe Conrad venind spre
ele, cu pălăria ștrengărește trasă pe o ureche, cu cizmele pline de
praf. Câinii se repeziră la el cu exuberanță, până în clipa când îi
potoli cu un ordin scurt. Urcă scările repede și se opri în fata lui
Vicky. Privirea lui observă obrajii ei îmbujorați. Îi luă mâinile,
făcând-o să se ridice.
— Mama te-a făcut să te înroșești? întrebă el. Elinor îi privi cu
dragoste.
— Am întrebat-o dacă te iubește.
— Și mă iubește?
Privirea lui o tachina cu tandrețe. El o luă pe Vicky de talie pentru
a o strânge lângă el.
— Tu… o știi bine.
 El coborî capul și spre marea bucurie a mamei lui, își sărută
îndelung soția.
Elinor era satisfăcută. Vicky își dădu seama. Își jucaseră bine
rolul.
În acea seară, când se regăsiră singuri în cameră, ea-i vorbi lui
Conrad despre această comedie.
— Nu-mi place, Conrad. Te gândești ce vor simți părinții tăi când
vor descoperi adevărul?
— Vor ști totul atunci când se va sfârși anul. Nici un argument nu
putea să-l facă să revină asupra deciziei lui. El o trase spre sine fără
milă.
— Nu te neliniști, Vicky, murmură el îmbrățișând-o.
Sărutul lui deșteptă în ea acea reacție care nu înceta niciodată să o
surprindă. Când buzele lor se despărțiră în sfârșit, ea spuse cu
severitate:
— Ai uitat că suntem singuri.
— Repetițiile sunt indispensabile oricărui actor, răspunse ei
surâzând. Prin țesătura subțire a rochiei mâinile lui îi ardeau pielea.
Buzele lui se așezară la adâncitura gâtului, apoi pe umăr. O dorință
necunoscută o cuprinse pe Vicky. Vru să-și respingă soțul și simți sub
degete bătăile inimii lui.
— Nu, șopti ea. Lasă-mă, Conrad, te rog. Niciodată nu-și
imaginase că putea arăta atât de puțină rezistență în fața unui bărbat.
Conrad avea un fel de a fi care o făcea să nu se mai gândească la
nimic. Ar fi trebuit să lupte, dar corpul ei nu ținea cont de nici un
mesaj al creierului.
Râse de propria ei slăbiciune și lăsă capul în jos, Dacă o mai
săruta o dată, era pierdută. Repede, își puse mâinile între buzele lor.
— Te rog, Conrad! Ajunge!
O luminiță se stinse în ochii soțului ei. El o lăsă imediat.
— De ce ți-e atât de frică de dragoste, Vicky? Întrebarea o tulbură.
Se întoarse și se apropie de fereastră, privind în noapte.
— Nu mi-e teamă de dragoste. Dar aici nu este vorba de dragoste.
Este…
— Dorință, completă el cu vioiciune.
Conrad veni lângă ea și o forță să se întoarcă spre el.
 — Pentru o femeie de douăzeci și șase de ani ai aerul extraordinar
de inocent. Este timpul să crești, Vicky, și să privești adevărul în față.
Noapte bună!
În sfârșit singură, ea se dezbrăcă încet, se băgă între cearșafurile
răcoroase și stinse lumina. Ce-a vrut să spună Conrad? Era oare atât
de naivă? Și de care realitate fugea ea?
Adormi cu greu. Nimic nu mai avea sens. Fiecare cuvânt avea o
semnificație ascunsă care-i scăpa, o lăsa frustrată. Mai ales nu-și
înțelegea propriile emoții, închise ochii. În camera vecină auzea
mișcările lui Conrad. La ce se gândea el oare? Detesta ca și ea
această căsătorie stupidă? De la sosirea părinților lui, el își punea
aparatul de ras, peria, pieptenul, inevitabila pipă la toaletă, și foarte
des unele haine îi stăteau pe un fotoliu.
— Trebuie să dăm o impresie de realism, spusese el într-o seară
când, în pijama și halat, intrase la ea în cameră să-și pună lucrurile.
Lăsase să-i cadă cizmele grele la piciorul patului. Vicky îl privise cu
un oarecare amuzament. Totul era foarte aproape de ridicol… Totuși,
vederea lucrurilor lui personale răspândite în cameră, trezea în ea o
emoție ciudată.
Își îndesă perna cu pumnii, se întoarse încă o dată. De ce
gândurile ei erau așa de dezordonate? De ce existența îi era tulburată
în așa măsură? Un an trecea atât de repede…
În timpul vizitei lui Anton și a lui Elinor, Natalie o surprinse pe
Vicky cu vizite aproape zilnice. Fără îndoială că avea pentru ei o
profundă afecțiune și ei la fel.
— A crescut sub ochii noștri, explică într-o zi Elinor. Natalie este
într-adevăr un copil delicios.
Vicky nu protestă, dar pentru ea, Natalie era o femeie în toată
firea, nu o adolescentă. O femeie încântătoare care părea că știe
foarte bine ce aștepta de la viață. Conrad făcea parte din ceea ce voia
Natalie. Ea îi adresa rareori cuvântul lui Vicky, dar dacă apărea
Conrad, părea să-și revină la viață, și-l acapara pentru toată durata
vizitei ei. Dacă, uneori, comportamentul lor trezea bănuielile lui
Elinor și ale lui Anton, Conrad le risipea; o copleșea pe Vicky cu
manifestări de tandrețe exasperante, care reușeau întotdeauna să-i
distreze și să-i încânte pe părinții lui.
 În acele momente, tânăra femeie era gata să-l urască; știind că față
de ei ea nu-i putea respinge avansurile, el profita de situație.
În mai multe ocazii, Vicky îi întovărăși pe părinții lui Conrad la
Otto și Sonia van Buren. Erau prieteni vechi.
Cu apropierea Crăciunului, activitățile părură să se înmulțească pe
domeniu. Camioanele îi duceau la oraș pe muncitorii care doreau să-
și facă cumpărăturile pentru sărbători. Bărbații, surescitați, începeau
să cânte la cea mai mică ocazie. Și Lizzie cânta toată ziua.
Pregătirile pentru masa de Crăciun începură și, spre marea plăcere
a lui Lizzie, Elinor și Vicky veniră și ele la bucătărie, pentru a o ajuta
să facă puddingul și să stabilească meniul.
— Este întotdeauna atât de cald în ziua de Crăciun, se plânse
Elinor. Dar nu pot renunța la curcan și la plum-pudding.
Vicky o aprobă bucuroasă. De mulți ani nu mai cunoscuse o
veritabilă masă de Crăciun. Sănătatea fragilă a mamei sale le obliga,
cea mai mare parte din timp, să se mulțumească cu carne rece și
salate.
În ajunul Crăciunului, Conrad o chemă pe Vicky în biroul lui.
— Am un cadou pentru tine și m-am gândit că e preferabil să ți-l
dau de pe acum. N-o să trebuiască deci să-mi mulțumești în fața
părinților.
Ea privea micul pachet pe care i-l întindea.
— Ce este? întrebă ea prostește.
— Desfă-l și o să vezi.
Vicky desfăcu panglica și hârtia. Era o cutiuță de bijuterii. Când o
deschise i se opri respirația. Pe catifeaua albastră strălucea un inel
împodobit cu un diamant, încadrat de safire.
— Este, cu puțină întârziere, un inel de logodnă, explică Conrad.
— Eu… eu nu pot să-l accept, se bâlbâi ea. Nu-l merit, adăugă ea
cu buzele tremurătoare.
Cu un suspin exasperat, el îi luă cutia din mână, scoase inelul din
cuibul lui de catifea, luă mâna lui Vicky și-i puse inelul pe deget.
— Acum ai și verigheta și inelul de logodnă. Dacă nu-ți place îl
putem schimba.
— Este minunat, dar nu știu ce să spun.
— „Mulțumesc” ar fi suficient, sugeră el.
 Profund mișcată, ea făcu mai mult. Se ridică pe vârful picioarelor
și-i depuse pe buze un sărut ușor.
— Îți mulțumesc, Conrad, murmură ea, subit încurcată.
Ea îl săruta pentru prima oară din proprie inițiativă și o tăcere
încordată îi urmă gestul…
— Ar trebui să-ți fac mai des cadouri, se pare, observă Conrad.
Vocea lui vibra de o emoție ciudată. Sărutul tău era lipsit de pasiune,
dar ești în progres.
— Nu mă tachina, spuse ea, înroșindu-se sub privirea lui.
— Vino, să mergem în salon la părinții mei.
Elinor se arătă încântată de cadoul fiului ei pentru Vicky: pentru
ea era simbolul unei iubiri eterne. Ar fi fost tulburată dacă ar fi
cunoscut adevărul. Vicky Se îngrozi la gândul că într-o zi visele
acesteia se vor spulbera. Ar avea impresia că pălmuiește un copil
nevinovat.
În acea seară, după cină, își făcură cadourile. Conrad se arătă
încântat de cadoul soției sale, un suport pentru pipe, delicat sculptat.
Cu un deget sub bărbia ei, îi ridică fața și o sărută pe gură.
— Mică șmecheră, ai remarcat ca aveam nevoie,
— Îți lași întotdeauna, ici și colo, pipele în toată casa, explică ea
calmă. Așa o să le știi pe toate în același loc.
Anton, alt fumător de pipă, izbucni în râs.
— Fiul meu, mi se pare, a comis greșeala să se însoare cu o
femeie ca a mea. De la început, Elinor n-a încetat să mă facă să
înțeleg cât eram de dezordonat. Și ce-a câștigat cu asta?
— Nimic, doar acuzația că sunt cicălitoare, spuse Elinor,
mângâind cu o mână iubitoare părul lui alb.
Anton îi surâse lui Vicky.
— Așteaptă sfârșitul primului an de căsătorie, și o să vezi dacă
Conrad n-o să-ți găsească defecte!
Să aștepte sfârșitul primului an de mariaj! Un an! Va fi toată
durata căsniciei lor! Douăsprezece luni… și șapte trecuseră deja.
Când totul va fi terminat, va putea să-și reia vechea existență? Își
alungă imediat acest gând.
Anton și Elinor trebuiau să se întoarcă la ei acasă cu câteva zile
înainte de Noul An. S-au decis să invite familia van Buren să ia masa
cu ei în ajunul plecării. Vicky se gândea fără plăcere la această seară.
Începea să fie obosită de această comedie. Era nervoasă, se înfuria la
fiecare provocare, oricât de mică. Michael își dădu repede seama de
această schimbare.
— Ce ți se întâmplă, Vicky? întrebă el într-o dimineață când o
găsi în bucătărie la micul dejun. Doar nu socrii tăi sunt cei care te
exasperează? Sunt atât de drăguți! Nu cumva ești bolnavă?
— Nu, nu sunt bolnavă. Anton și Elinor sunt adorabili. Este vorba
pur și simplu de… Poate e timpul. Se pregătește o furtună. O să mă
simt mai bine după ploaie.
Michael păru puțin sceptic, dar nu mai întrebă nimic.
Seara dineului sosi. Rodney venise și el și Vicky fu fericită;
prezența lui îi va ușura puțin încordarea. Michael părea puțin mai
întunecat, fără a fi însă dezagreabil. Natalie încercă în mai multe
rânduri să înceapă o conversație cu el, dar sfârși prin a renunța și-și
îndreptă toată atenția asupra lui Conrad, tot restul serii.
Masa fu foarte reușită, și când toată lumea trecu în salon ca să bea
o cafea, atmosfera era agreabilă, destinsă. Părinții lui Conrad și soții
van Buren se instalară împreună pentru a discuta. Vicky se bucură;
nu i se va mai da nici o atenție în mod deosebit.
— Îmi permiți să-ți spun că ești extrem de încântătoare în seara
asta? întrebă Rodney, așezându-se lângă ea.
Era îmbrăcată într-o rochie de muselină bleu-pal, care-i
descoperea umerii catifelați și bronzați.
— Ești foarte drăguț.
— Să fim serioși! Acesta nu este decât adevărul!
Ea își coborî ochii: își reamintise de ziua în care Rodney îi
declarase dragostea lui. Nu, Rodney nu mințea. Ea avu un sentiment
de falsă securitate.
Privirea i se opri de cealaltă parte a camerei, asupra lui Conrad și
Natalie, într-o discuție înflăcărată. Le invidia naturalețea cu care
discutau. Dacă și relațiile sale cu soțul ei ar fi putut fi tot atât de
naturale…
Michael era singur. Ea îl chemă. Se apropie cu regret. Rodney îl
întrebă cum se adaptează existenței lui câmpenești. Spre marea
surpriză a surorii sale, el răspunse cu entuziasm. Din ziua când
Conrad și el se explicaseră, în Michael se produsese o schimbare
remarcabilă.
Deodată constată că Natalie și Conrad nu mai erau acolo. Unde
puteau să se ducă? În ciuda ușilor și ferestrelor deschise, era foarte
cald. Aerul era foarte înăbușitor. Migrena care o chinuia de la
începutul după-amiezii părea să se înrăutățească. Unde erau Conrad
și Natalie?
Cu primul pretext, ea ieși din salon în mod discret. Afară, pe
verandă, era mai răcoare. Vicky se sprijini de balustradă și închise
ochii. Noaptea era tăcută și liniștită. Gardeniile parfumau aerul.
Vocile care urcară deodată spre ea o aduseră la realitate. Erau ei?
Privirea ei cercetă întunericul. Observă rochia albă a Nataliei printre
arbori. Tânăra fată nu era singură. Vicky recunoscu silueta înaltă,
familiară care stătea lângă ea. Erau foarte apropiați unul de celălalt și
Natalie avea capul plecat, ca și când s-ar fi rezemat de pieptul larg al
lui Conrad, care-o înconjura cu brațele.
Vicky, ca sub efectul unei palme, se dădu repede înapoi. O
suferință îngrozitoare o lovi ca un pumnal. I se puse un nod în gât,
Tot ce-o înconjura se învârtea vertiginos. O obseda un singur gând:
trebuia să plece fără să fie văzută… dar picioarele îi refuzau orice
mișcare. Se sprijini de zid. O gelozie violentă, cumplită, o învălui.
Atunci înțelese cu o claritate înfricoșătoare motivul propriei
reacții. În cursul lunilor trecute ea luptase împotriva neînțeleselor
emoții care-o cuprindeau, în prezent știa: îl iubea pe Conrad! Iată de
ce fusese incapabilă să-i reziste, de ce o privire, o atingere, îi
accelerau bătăile inimii. Această siguranță o făcu să sufere în mod
ciudat. Să iubești ar trebui să fie o bucurie și nu această dorință
disperată, dureroasă. De ce fusese atât de nebună să se
îndrăgostească de un bărbat care nu simțea nimic pentru ea? Lacrimi
îi umplură ochii, alunecară apoi pe obraji și ea se lăsă un moment
pradă aceste dureri. Dar nu servea la nimic să plângă. Conrad se
căsătorise cu ea din motive personale… poate pentru a se amuza.
Dar, pe tot timpul șederii ei ia Duiwelspoort, ea va trebui să lupte
contra propriilor sentimente. Dacă dorea să aibă într-o zi o viață
normală, trebuia să-și smulgă din inimă această dragoste descoperită
subit. În orice caz, ea nu-i va arăta niciodată soțului ei cât de mult
fusese rănită. Se duse repede în camera ei pentru a-și șterge urmele
lacrimilor. Cadoul de Crăciun al lui Conrad strălucea la degetul ei și
ironia acestui cadou va deschide în inima ei o suferință inevitabilă.
Totuși, ea se machie din nou cu grijă. Nimeni nu trebuia să-și dea
seama de nimic. Peste câteva momente, palidă dar calmă, se întoarse
la invitații ei. Aproape imediat, Conrad și Natalie pătrunseră în salon.
Fața lui Conrad era de nedescifrat, dar ochii lui Natalie aveau o
strălucire suspectă, ca și când ar fi plâns recent. Decisă să nu cedeze
propriei emoții, tânăra femeie discuta cu Rodney cu o animație care,
în mod vizibil, îl încânta. Ea întâlni de mai multe ori privirea
întunecată a soțului ei și asta o încurajă să fie și mai vioaie.
— Vicky, te comporți bizar în această seară, murmură Rodney,
privind-o intens. Este foarte flatant pentru mine, mărturisesc, dar nu
ești tu. Ceva te-a tulburat?
Ea încercă să rămână naturală.
— De ce cauți un motiv amabilității mele față de atențiile tale?
Tânărul râse scurt.
— Ai fost întotdeauna drăguță cu mine, dar în seara asta faci ceva
în plus și asta îmi atrage priviri furioase din partea soțului tău. Nu pot
să-i port pică.
— Îmi pare rău, Rodney, iartă-mă.
— Nu este nimic de iertat, Vicky, i-o întoarse el surâzând. Ea îi fu
recunoscătoare pentru înțelegere.
Vicky găsi serata interminabilă. Era epuizată atunci când invitații
lor se pregătiră să-și ia rămas-bun. Trecând pe verandă, Natalie
rămase aproape de Michael și tânăra femeie avu surpriza s-o vadă
luându-l de mână. N-avu timp să întârzie asupra acestui mister;
trebuiau să-și spună la revedere.
Anton și Eiinor se retraseră imediat în camera lor, Vicky întârzie
pentru a goli salonul de ceștile de cafea și de scrumierele pline.
Conrad, la rândul lui, urcă la etaj. Fu ușurată că nu trebuia să-i facă
față la această oră târzie; totuși, știa că-și va spune părerea despre
comportamentul ei, după plecarea părinților lui.
Vicky stinse lămpile și se duse în cameră. Se dezbrăcă repede, își
puse neglijeul înainte de a se demachia. Auzea mișcările soțului ei în
camera alăturată. O dorință arzătoare o cuprinse deodată și cu toate
eforturile ei, îi fu cu neputință s-o alunge. Ea își desfăcu părul și
începu să-l perie.
Deodată încremeni! Conrad era în picioare pe prag, cu mâinile în
buzunarele halatului de mătase bleu. Se apropie și Vicky își dădu
seama de transparența capotului ei. El se opri în spatele ei și mâinile
lui îi mângâiară umerii.
— Erai absolut încântătoare în seara asta, șopti el. Dar Rodney
desigur că ți-a spus-o, adăugă el.
Pe Vicky o apucă furia. O lua drept o imbecilă? Ea lupta contra
emoțiilor pe care jurase să și le înăbușe.
— Doreai să mă vezi, Conrad? întrebă ea cu un calm simulat. El îi
luă peria din mână și o obligă să se ridice. Era acum foarte aproape
de el. Ea dori să se îndepărteze. Imediat, el o strânse mai tare.
— De ce ai flirtat cu Rodney toată seara?
— N-am flirtat cu Rodney, protestă ea slab, cu bărbia sus. De
altfel, ceea ce fac nu te interesează.
Degetele lui Conrad se crispară pe umerii ei.
— Ceea ce faci mă privește. Ești soția mea. El puse accentul pe
„soția mea”. Un semnal de alarmă răsună în creierul lui Vicky, dar ea
îl ignoră cu hotărâre. Furia ei se întețea.
— Tu ai pus aceste condiții când mi-ai împrumutat banii, și nu eu!
îi aruncă ea. Ai plătit ca să mă ai lângă tine, dar eu rămân liberă pe
actele mele.
Un strigăt ascuțit îi scăpă când presiunea lui Conrad se accentua.
Ea ridică privirea și văzu dansându-i în ochi o licărire de furie.
Buzele crispate ale lui Conrad îi descoperiră dinții și o arteră îi bătea
violent la gât.
— Nu mă împinge prea departe, Vicky, o certă el scuturând-o
violent. Toată seara a trebuit să te privesc zâmbindu-i lui Rodney,
râzând cu el. Erai caldă cu el, prietenoasă, cum nu te-am văzut
niciodată. Dar de îndată ce mă apropii de tine, devii de gheață.
— Conrad, te rog, sunt obosită, mă doare capul și sincer, această
discuție mă plictisește.
Corpul lui Conrad vibra în întregime de furie. Brațele lui se
închiseră peste ea, ca o menghină. Ea îl iubea din tot sufletul, dar în
acest moment o speria.
 — Poate c-aș putea să-ți vindec plictiseala, mormăi el.
Câteva secunde îi fură suficiente tinerei femei pentru a-i ghici
intențiile. Ea se zbătu cu toată forța, dar el se mulțumi să râdă și acest
râs o sfâșie, pentru că el îi lua dragostea în derâdere.
El o ridică în brațe, o așeză pe pat, întinzând în același timp mâna
ca să stingă lumina.
— Conrad, pentru Dumnezeu, nu face nimic ce ai putea să regreți
apoi! îl rugă ea cu disperare.
Buzele lui o reduseră pe Vicky la tăcere, și ea trebui să îndure
violența pasiunii lui, în timp ce inima îi plângea. Totul ar fi fost atât
de diferit, dacă și el ar fi iubit-o…
Multă vreme după plecarea soțului ei, tânăra femeie rămase
trează, cu ochii mari deschiși în noapte. Niciodată ea nu l-ar fi crezut
pe Conrad capabil să nu-și țină cuvântul, dar vina era a ei.
Privi perna pe care se lăsase capul brun și o detestă. Da, în acest
moment ea îl detesta tot atât de mult pe cât îl iubea! El îi omorâse
dintr-o dată visurile, speranțele, tot ceea ce pentru ea era dragostea.
Niciodată el nu pronunțase cuvintele pe care ea ar fi dorit atât să le
audă. Nu-i spusese că o iubește.
 CAPITOLUL IX

Când Vicky se sculă a doua zi, Conrad nu mai era în camera lui.
Nu reapăru decât la ora de plecare a părinților săi. Când îi însoțiră pe
Anton și Elinor la mașină lor, tânăra femeie îi evită cu grijă privirea.
— Sunt încântată că te-am cunoscut mai bine, draga mea fată,
declară Elinor, strângând-o în brațe. Poate vei reuși să-l convingi pe
Conrad să ne viziteze mai des.
Vicky murmură un răspuns. Ea surprinsese surâsul puțin crispat al
soțului ei, nuanța de neliniște din ochii lui. Anton îi puse un braț în
jurul umerilor, dându-i o sărutare pe frunte.
— Nu te certa prea des cu fiul meu, murmură el. Ea zâmbi figurii
atât de asemănătoare cu a lui Conrad.
— Drum bun, spuse ea, depărtându-se de mașină.
Când aceasta trecu de arcul de piatră, Conrad se întoarse spre
Vicky.
— Trebuie să-ți vorbesc, îi spuse el, cu o privire semnificativă la
adresa lui Michael.
Tânărul dădu din umeri, vru să se îndepărteze, dar Vicky îl reținu
de braț.
— Nu… nu pleca… dacă ai ceva să-mi spui, reluă ea privindu-și
soțul în față, prezența lui Michael nu mă jenează.
Buzele lui Conrad se crispară. Ea avu impresia că-i scapă ceva
important, dar era hotărâtă să nu cedeze.
Conrad păru că este de acord, apoi se răzgândi. Se întoarse și se
îndreptă cu pași mari către locul unde Jim supraveghea oile, într-un
țarc nou. Michael se eliberă de mâna surorii lui.
— Era prudent? întrebă el. Este foarte prost dispus acum și refuzul
tău de a-i vorbi n-o să aranjeze lucrurile.
— Știu despre ce dorea să-mi vorbească și n-aveam nici un chef
să discut acest subiect cu el.
— V-ați certat?
 — Întrucâtva…
Ea dorea să-și gonească din minte ceea ce se petrecuse. Michael
suspină exasperat.
— Ascultă, Vicky, dacă pot să te ajut, îmi vei spune?
— Tu nu poți face nimic, dar îți mulțumesc oricum, Michael,
răspunse ea cu ochii plini de lacrimi.
Merseră câtva timp unul lângă altul în tăcere, înainte de a-i
propune:
— Mă duc în oraș azi după-amiază, vrei să mă însoțești?
— Nu, dar mi-ar plăcea dacă mi-ai duce o scrisoare la poștă.
— De acord. Pregătește-o pentru ora mesei. Eu plec imediat după
aceea.
Ea intră în casă. Neavând cu ce să se ocupe, își spălă părul, îl
uscă, îl perie și-l legă simplu cu o pangiică. Își puse apoi o pereche
de pantaloni și o bluză, înainte de a se duce la grajd.
Teresa cel puțin, era fericită s-o vadă. Ea necheză încetișor, își
frecă botul de brațul lui Vicky, iar aceasta mângâie multă vreme gâtul
satinat. Nu mai avea nevoie de ajutor pentru a-și monta șaua și se
achită cu plăcere de sarcina ei. Teresa reprezenta pentru ea libertatea,
destinderea, uitarea. Nu mai trebuia să gândească și asta era dorința
ei cea mai mare: să nu se mai gândească! Să uite totul…
Vicky reveni cu o oră înaintea mesei. Se simțea mai bine. Urcă să
aducă din camera ei scrisoarea destinată lui Helen și căută un plic.
Poate Conrad avea unul în biroul lui, gândi ea.
Ușa biroului era întredeschisă, așa că o împinse și intră. Pe birou
nu erau plicuri și atunci căută în sertare.
Îl trase pe primul, la dreapta, și încremeni, îngrozită. Peste un
teanc de hârtii se afla o fotografie a ei, în picioare, pe nisipul unei
plaje, cu părul desfăcut, dat pe spate. Își ținea picioarele puțin
desfăcute pentru a rezista violenței vântului care-i lipea rochia pe
trup și-i scotea în evidență curba trupului tineresc. Cu capul dat pe
spate, râdea. Fotografia era deosebit de provocatoare.
Cu o mână ezitantă luă fotografia și o examină îndelung. Își
amintea în ce împrejurare fusese făcută. Sam și Helen o invitaseră la
un picnic pe o mică plajă izolată. Timpul fusese execrabil, dar se
distraseră bine: Vicky își sărbătorea majoratul și Helen se bucura de
perspectiva unui prim copil. După ce se plimbase pe plajă, tânăra fată
revenise luptând contra vântului și Sam, cu toate protestele ei,
profitase pentru a o fotografia.
Unde și cum își procurase Conrad aceasta fotografie? Sam îi
dăduse lui Vicky unica fotografie și ea o distrusese, cerându-i lui
Sam să facă același lucru cu negativul. Cu siguranță n-o ascultase, și-
i dăduse lui Conrad această copie. Dar de ce? În ce scop? Oare se
uita la fotografie în orele pe care le petrecea singur în birou? Și care
erau atunci gândurile lui? O credea capabilă să ia o poză voit
provocatoare? O credea lipsită de orice moralitate. Familia ei,
prietenii ei știau despre ea exact contrariul, natural, dar el?
Un zgomot de pași în spatele ei o făcu să se întoarcă, cu o tresărire
vinovată. Privirea lui Conrad trecu de la fața ei la sertar. Ochii lui
aveau sclipirea oțelului.
— Ai găsit ceea ce căutai, sper?
Vocea lui conținea o amenințare ca zgomotul tunelului în
depărtare, anunțând o furtună violentă.
— Căutam plicuri…
— Ai găsit?
— Nu.
— Dar ai descoperit fotografia?
— Da, șopti ea într-un murmur aproape imperceptibil.
Conrad se apropie și ea se dădu cu un pas înapoi. Se aștepta să fie
lovită, dar el se opri lângă birou și scoase fotografia. Contemplând
îndelung imaginea, înainte de a-și ridica ochii pentru a o studia, cu o
privire insultătoare, pe tânăra femeie care tremura. Aruncă apoi
fotografia pe jos.
— Am în fața mea o reprezentare reală a caracterului tău, spuse el.
O lovitură de pumn n-ar fi rănit-o mai crud. Ea se retrase lângă
bibliotecă și-și dori ca pământul să se deschidă sub ea. Dar trebuia să
înfrunte realitatea acuzării care se ascundea în spatele cuvintelor
soțului ei. El interpretase fotografia exact așa cum se temuse ea că o
va face. O cuprinse un val de umilire care o lăsă fără putere. Se agăță
de spătarul fotoliului care se rotea, dar acesta se învârti sub mâna ei
și căzu fără să vrea în el. Prea obosită pentru a se sinchisi, rămase
acolo, neîndrăznind să-și ridice ochii spre soțul ei care o domina cu
toată înălțimea lui. Ea nu-i mai putea suporta aerul ironic.
— Sam ți-a dat-o? întrebă ea pe un ton mohorât.
— N-am de ce să-ți spun de unde și cum mi-am procurat-o.
— Distruge-o, te rog.
— De ce? întrebă el cu brutalitate. De ce-ți ascunzi adevăratul
temperament în spatele unui exterior de gheață?
— Te rog, îl imploră ea învinsă, plină de suferință. Această
fotografie ar fi trebuit să fie de mult distrusă.
— Distruge-o dacă vrei, dar te avertizez că posed negativul. Ea-și
ridică repede capul, cu ochii plini de mânie, cu fața lividă.
— Ești de disprețuit!
Conrad deveni și el palid.
— Vicky, ieri seară…
Ea-și acoperi urechile cu mâinile și strigă:
— Nu, nu doresc să vorbesc de ieri seară… nici acum, nici altă
dată.
În momentul următor, Conrad o apucă de brațe cu violență și o
ridică de pe fotoliu.
Ea se afla acum lipită de pieptul lui puternic. Ochii lui Conrad
luceau de mânie. Cu o mână el o apucă de gât și ea crezu o clipă că o
s-o sugrume. Dar Conrad se mulțumi doar să-i dea capul pe spate. În
același timp, cu cealaltă mână îi imobiliză pumnii la spate, făcând-o
neputincioasă.
— Mă urăști, nu-i așa? o întrebă el printre dinți.
Ea crezu că-i surprinde în ochi o expresie îndurerată, fără a ști
dacă nu era un efect al propriei imaginații. Dorea ca el să sufere tot
așa cum suferea și ea.
— Da, da, te urăsc! îi strigă ea.
Totuși, ea știa în sinea ei că-l va iubi până ce va muri pe acest
bărbat crud, detestabil. El îi cucerise inima fără voia ei, și o călcase
în picioare. Această inimă nu-i mai aparținea: era a lui pentru
totdeauna.
Gura lui Conrad se năpusti peste a ei și-i deschise cu forța buzele
deja rănite, Degeaba își mobiliză toate forțele pentru a rezista, el îi
smulse încă o dată o reacție care o lăsă slabă și tremurând în brațele
lui. Fără a se sinchisi de consecințe, ea îi înapoie sărutul cu o pasiune
care o ameți.
El îi dădu drumul la mâini. Mâinile lui alunecară într-o mângâiere
posesivă pe șoldurile tinerei femei, buzele lui căutară dulceața
umerilor ei.
Vicky se disprețuia fiindcă ceda astfel mângâierilor lui, dar acum
nu mai conta nimic, ci doar valul emoțional care o cuprinsese.
Deodată, el o îndepărtă. Vicky se clătină și se propti de colțul
mesei, Conrad se întoarse și ieși cu pași mari din birou, trântind ușa
în urma lui.
Vicky rămase o clipă cu ochii fixați pe ușă, fața ei exprimând o
stupoare totală, clar umilința era mai puternică. Se prăbuși lângă
fotoliu și izbucni în lacrimi. Plânse astfel multă vreme…
Conrad nu va mai avea ocazia s-o umilească astfel. Niciodată!
***
După acest nenorocit episod, viața își reluă cursul ei aparent
normal. Vicky duse din nou lucrurile lui Conrad în camera alăturată.
Îi fusese frică să nu-l vadă revenind la ea, dar această teamă era
nejustificată. Când erau împreună el se arăta curtenitor și chiar
Michael se convinse că totul merge bine între ei. Doar Vicky putea să
măsoare încordarea, constrângerea, suferința pe care o îndura în
fiecare zi.
Conrad părea că nu se sinchisește de cearcănele mari de sub ochii
soției lui, din cauza disperării și a lipsei de somn. Seara el și-o
petrecea din ce în ce mai des în biroul lui. Deseori Michael îl
întovărășea. Vicky rămânea singură, ascultându-i vorbind și râzând.
Ea suferea mult și adesea adormea plângând.
Momentul plecării ei se apropia și ea se temea de acest lucru mult
mai mult decât de venirea ei la Duiwelspoort. În ciuda a tot ce se
întâmplase, se simțea aici ca la ea acasă. Când va pleca, o parte din
ea va rămâne pentru totdeauna printre copăceii acestei regiuni de
semi-deșert. O va regreta pe Teresa și plimbările lor minunate. Îi va
regreta de asemenea pe Cezar și Cleo care fuseseră tovarășii ei de
fiecare zi. Dar mai mult decât orice, îi va lipsi Conrad…
— Doamna are un aer trist astăzi, remarcă Lizzie într-o dimineață
când Vicky bea o ceașcă de ceai în bucătărie.
 — Da, Lizzie, sunt tristă. Îmi spuneam c-aș fi foarte nenorocită
dacă aș pleca de aici.
Lizie deschise ochii mari.
— Dar domnul Conrad nu ne-a spus că veți pleca.
O lacrimă se prelinse pe obrajii lui Vicky. Ea și-o șterse repede cu
dosul mâinii.
— Nu-mi da atenție, Lizzie, sunt o proastă.
— Poate că nu vă simțiți bine. Ați slăbit foarte mult!
Tânăra femeie începu să râdă cu o veselie forțată.
— Să nu mai vorbim despre mine. Vorbește-mi mai bine despre
Conrad. Cum era în copilărie?
— Insuportabil, doamnă.
Lizzie își șterse mâinile și-i turnă încă o ceașcă cu ceai lui Vicky.
— Câteodată o făcea să plângă pe miss Barbara tot tachinând-o,
dar se iubeau mult.
— A început creșterea vitelor imediat după terminarea școlii? Sau
a făcut mai întâi studii?
— Domnul Conrad s-a dus mai întâi la Universitate, dar nu pentru
a învăța creșterea vitelor. El dorea să fie vet… vet…
— Veterinar? șopti repede Vicky.
Revelația o surprindea, iată de ce vecinii îi cereau câteodată să le
examineze vitele!
— Da. Asta-i. A rămas doi ani la Universitate. Dar a avut necazuri
și Oubaas – bunicul domnului Conrad, s-a dus direct la Stellenbosch
și l-a adus pe domnul Conrad cu el.
— De ce? Despre ce necazuri era vorba?
— Domnul Conrad nu v-a spus?
— Nu.
— Poate că nu dorește să știți.
— Nu s-a gândit, asta-i tot. Povestește-mi, Lizzie. Servitoarea își
reluă povestirea cu regret.
— Domnul cunoscuse diverși tipi acolo, la Stellenbosch, nu prea
recomandabili. Părinții lui erau foarte neliniștiți: se temeau ca băiatul
lor să nu înceapă să facă prostii…
— Ce vrei să spui? Ce făceau aceia?
— …Jucau mult. Eu nu știu tot…
 Îngrozită, Vicky se uita la ea.
— Nu pot să cred!
Lizzie dădu viguros din cap.
— Ba da, doamnă. Domnul Conrad a mărturisit c-a pierdut chiar
bani. L-am auzit cu urechile mele. Iată de ce Oubaas l-a obligat să
revină aici.
— Și el a ascultat fără să protesteze? Și-a abandonat studiile așa
de ușor?
Lizzie avu un aer mirat.
— Doamnă, când Oubaas dădea un ordin, nu era cazul să fie
discutat. Nici chiar de domnul Conrad! Și apoi, n-avea încă douăzeci
și unu de ani!
— Bunicul era probabil foarte sever.
— Sever? Domnul Conrad nu voia să se ocupe de domeniu, dar
bunicul l-a obligat.
— Nu cred! spuse Vicky cu un râs forțat.
— Doamnă, ăsta-i adevărul. Domnul Conrad a fost crescut cu
asprime.
— Și părinții lui Conrad au îngăduit ca fiul lor să fie astfel tratat?
— Ei protestau, desigur! Mai ales doamna! Domnul Anton era de
acord cu Oubaas. Oubaas era hotărât să facă om din nepotul său și a
reușit!
Vicky se gândi în tăcere. Înțelegea acum de ce Conrad se oferise
să-l ajute pe Michael; înțelegea și maniera pe care o întrebuințase. El
se regăsise, mai mult sau mai puțin, în Michael, și adoptase metoda
bunicului său ca să ajungă la același rezultat. Se întrebă dacă-i
vorbise lui Michael despre copilăria lui în ziua când au avut cea mai
violentă confruntare. Asta ar explica desigur schimbarea lui Michael
în aceeași zi.
Dar de ce ținuse să se căsătorească cu ea? Doar pentru a-i permite
să rămână lângă Michael? Sau Natalie fusese cea care-l influențase?
Mirarea lui Vicky crescu și mai mult când Natalie își luă obiceiul
să vină s-o vadă în timpul zilei pentru a bea o ceașcă cu ceai
împreună și a sta de vorbă.
 Se părea că tânăra fată se maturiza de la o zi la alta și Vicky, spre
surpriza ei, observă că-i place Natalie. Totuși, era sigură că aceasta îl
mai iubea pe Conrad.
— Mama ar vrea să știe când îi vei face o vizită, îi spuse într-o
dimineață Natalie. Este neliniștită, cred, că ai slăbit și ai o mină
proastă.
Vicky evită privirea atentă a lui Natalie.
— Mama ta n-are nici un motiv să se neliniștească. Mă simt bine.
— Nu s-ar spune.
— Aparențele pot fi înșelătoare. Într-adevăr, n-am nimic. Nu dorm
prea bine, asta-i tot.
— Pot să-i anunț vizita dumitale mâine dimineață?
— Desigur.
Aerul era sufocant.
— Aș vrea să plouă, suspină Vicky, întinzându-i lui Natalie o
ceașcă cu ceai.
— Tata prevede o tornadă violentă pentru zilele următoare. El, în
general nu se înșală, și mi-e puțin frică.
— De ce?
— Nu ești de destulă vreme aici ca să cunoști furtunile din
Karroo. Râurile se revarsă, gardurile sunt luate de apă, iar deseori și
oile. În anul când digul unuia din baraje s-a rupt sub presiunea apei,
Conrad a pierdut optzeci de oi. Și tatăl meu a avut de asemenea
pierderi considerabile.
Privirea lui Natalie se pierdea în depărtare, dar Vicky o văzu
devenind subit mai atentă. Tânăra femeie își aruncă o privire în
aceeași direcție; Conrad și Michael examinau bariera unuia din
țarcuri. Cine reținea oare atenția tinerei fete? Conrad sau Michael?
Cei doi bărbați dispărură. Natalie se destinse.
— Michael își va sărbători săptămâna viitoare cei douăzeci și unu
de ani, cred? spuse ea. O să invitați câțiva prieteni?
— M-am gândit, da, dar n-am vorbit încă cu Conrad.
— Drace, de ce trebuie să vorbești mai întâi cu el?
Vicky se uită în ochii albaștri surprinși. Desigur, are dreptate, de
ce ar trebui să-l consulte pe Conrad? Dacă nu dorea să participe la
sărbătorire, n-avea decât să nu participe.
 Natalie hotărî în locul ei.
— Să organizăm o petrecere-surpriză. Îi voi cere mamei să ne
pregătească cele necesare și vom veni după masă să-l sărbătorim.
Ești de acord, Vicky?
— Ei bine, da. Este o idee excelentă. De acord!
— Bravo!
Surescitată, Natalie plecă. Vicky, rămasă singură pe verandă, era
cam nedumerită. O înțelegea din ce în ce mai puțin pe Natalie van
Buren! Era exasperant!
Furtuna prezisă de Otto van Buren izbucni două zile mai târziu și
o îngrozi pe Vicky. Debută în timpul nopții și bântui până la ora
mesei a doua zi, lăsând în urmă ținutul devastat. Tunetele și fulgerele
torturau nervii tinerei femei. Ceea ce o chinuia cel mai mult era să-i
știe pe Conrad și Michael în ploaia diluviană: ei verificau soliditatea
țarcurilor și a barajului și se asigurau că animalele nu erau în pericol.
Conrad îi refuzase propunerea de a-i ajuta. Vicky se întreba ce era
mai rău: să se afle afară cu bărbații în această furtună îngrozitoare,
sau să-și petreacă ore întregi în casă, avănd-o doar pe Lizzie ca
tovarășă.
Conrad îi trimise un mesaj: nu vor veni la dejun. Trebuiau să
repare cele mai multe din stricăciuni înainte de căderea nopții. O
rugă pe tânăra femeie să dea mâncare rece purtătorului acestui mesaj
și ea se execută fără întârziere.
Așteptarea continuă. Cel puțin tornada se mai potolise, cerul se
lumina și nu-i mai era frică că pot fi loviți de trăsnet. În ciuda acestui
gând consolator, ea nu putea să înlăture un presentiment de dezastru.
Se făcuse întuneric de multă vreme, când auzi afară zgomote.
Cezar și Cleo lătrau și scheunau amândoi. Vicky rămase ca paralizată
în mijlocul bucătăriei.
— S-a întâmplat ceva, Lizzie, murmură ea. Își strânse pumnii, și
așa crispați.
— Ba nu, calmați-vă, spuse Lizzie râzând.
— Nu, este ceva. Este…
Conrad, Conrad a fost rănit, se gândi ea înnebunită. Ea reacționă
imediat, se repezi la ușă, o deschise. Conrad era în prag, cu Michael
aruncat pe umărul lui.
 — Fără panică! spuse, văzând-o deschizând gura. A căzut, este în
stare de șoc, asta-i tot.
— Domnul Conrad! Ce s-a întâmplat? Tenul lui Lizzie devenise
cenușiu.
— Nimic, Lizzie, nu te neliniști.
Vicky îl urmă până în camera lui Michael.
— Ce s-a întâmplat? murmură ea,
Înainte de a-i răspunde, îl așeză ușor pe tânăr pe pat.
— Barierele au fost rupte. Taurul s-a înfuriat.
— Dar de obicei nu este agresiv!
— Din cauza furtunii, animalele sunt toate nervoase, agitate.
— N-a fost luat în coarne?
— Din fericire am putut să-l pun la timp la adăpost, dar s-a lovit
cu capul de un stâlp.
El o privea pe tânăra femeie. În jurul gurii ei se răspândise o
paloare ciudată.
— Crezi că-și va reveni?
Abia terminase fraza că Michael deschise ochii.
— Ce… ce…
— Totul e bine, Michael, îl asigură Vicky, examinându-i o
zgârietură de pe frunte. Ți-ai pierdut cunoștința, dar s-a terminat. Nu
te mișca. Mă duc să caut trusa de prim ajutor.
Ea se întoarse. Conrad nu mai era acolo. Unde plecase atât de
brusc? N-avu timp să se gândească. Făcu ceea ce trebuia ca să curețe
rana superficială a fratelui său, apoi o acoperi cu un pansament
adeziv.
— Ești gata din nou de atac, îi spuse ea surâzând. Dar ești foarte
murdar.
El se ridică, vrând să se dea jos din pat.
— Oh, capul meu! gemu el luându-l între mâini.
— Bea asta.
Ea îi puse două pastile în mână și-i ridică până la buze paharul cu
apă.
— Ar trebui să te odihnești puțin.
El înghiți pastilele cu o strâmbătură.
— Nu. În curând mă voi simți mai bine.
 El ridică ochii spre sora sa și ea fu gata să izbucnească în râs în
fața figurii lui murdare de noroi.
— El mi-a salvat viața, știi?
— Conrad?!
— Când taurul s-a înfuriat, Conrad a sărit gardul și m-a aruncat de
cealaltă parte. M-am lovit de un stâlp, dar fără intervenția lui aș fi
fost luat în coarne… Iar în ceea ce-l privește pe Conrad, a scăpat
ieftin…
Vicky simți un nod în gât. Dacă Conrad ar fi fost în mod serios
rănit, dându-i ajutor lui Michael, niciodată nu și-ar fi iertat teribilele
acuzații pe care i le adusese în gând. Dar scăpase teafăr; n-ar fi putut
altfel să-l aducă pe Michael până acasă.
Michael făcu un duș. Tâmplele care îl dureau îl obligară apoi să se
culce din nou și Vicky îi aduse ceva de mâncare. Conrad reapăru.
— O să mănânc mai târziu, declară el ducându-se în birou.
Tânăra femeie se așeză la masă singură, dar îi fu imposibil să
mănânce. Lizzie se strâmbă în fața farfuriei intacte și se duse la
bucătărie. Puțin după aceea deveni foarte liniștită, ca și cum își
reținea răsuflarea.
Natalie sosi la volanul mașinii tatălui ei și Vicky fu fericită pentru
această diversiune.
— Tocmai am aflat de accidentul lui Michael. Am venit să aflu
cum se simte.
Vicky explică ceea ce se întâmplase.
— Urcă-te să-l vezi o clipă, sugeră ea. Tânăra fată ezită.
— Crezi că n-o să se supere?
— De ce să se supere?
Dând din umeri, Natalie urcă scara. Vicky rămase din nou singură.
Ea îl auzise pe Conrad plimbându-se în sus și-n jos în birou, și era
foarte neliniștit. Ce-ar face dacă s-ar duce la el? În ultimul timp el îi
suporta greu prezența. Desigur că va fi certată. Ezită în fața ușii
biroului. Un obiect căzu cu zgomot și Conrad trase o înjurătură.
Totuși Vicky nu se mișcă. Dar câteva secunde mai târziu, se auzi un
alt zgomot surd. Se hotărî și deschise ușa.
 În picioare, cu mâinile sprijinite pe birou, Conrad își ținea capul
aplecat. Privirea tinerei femei se îndreptă spre el și respirația i se opri
în piept la vederea cămășii pline de sânge.
— Ești rănit! strigă ea.
Conrad întoarse către ea o față mâniată.
— Nu mă poți lăsa în pace?
Ea se apropie de el repede.
— De ce nu mi-ai spus nimic?! Arată-mi!
— Nu!
El îi luă mâinile pentru a o ține la distanță.
— Nu am nimic. Du-te să te culci!
— Conrad! Nu fi ridicol! Vreau să te ajut!
— Ești sigură că poți suporta?!
Buzele i se crispară din cauza durerii; el își întoarse ochii.
— Hai, scumpă infirmieră.
Ea îi săltă cămașa și scoase pansamentul plin de sânge care
ascundea o rană adâncă. Ea își înghiți greața care i se urca în gât.
— Pentru Dumnezeu, Conrad, ai nevoie de un medic!
— Acum ești ridicolă.
Scoase un râs răgușit, dar se prăbuși pe masă.
— Drace, o să leșin!
Vicky se grăbi să-l susțină. Reuși să-l așeze pe un fotoliu.
— Ce se întâmplă aici?
Vicky ridică repede ochii și o văzu pe Natalie în prag.
— Am bătut, dar probabil n-ați auzit!
— Natalie! Ce noroc că ești aici! Conrad a fost rănit și trebuie să-l
duc la un doctor.
— Vă rog, gemu el încetișor, este doar o zgârietură.
— Natalie, reluă tânăra femeie fără să-i răspundă, ai putea să-i
scoți mașina din garaj și s-o aduci la intrare? Cheia este agățată pe
perete, lângă frigider.
Conștientă de urgență, Natalie plecă alergând. N-avea timp să-i
schimbe pansamentul lui Conrad și Vicky nu îndrăznea să-l lase
singur. Michael apăru în pijama și halat.
— Mi s-a părut că aud mașina, ce se întâmplă?
— Conrad e rănit.
 — Oh, Dumnezeule!
— Destul, șopti Conrad fără a-și putea reține o strâmbătură de
durere.
— Crezi c-o să poți să te sprijini de mine? Am să te ajut să urci în
mașină.
— Sunt prea greu…
Dar, fără să ezite, ea îi luă mâna, se băga sub umărul lui și-i puse o
mână în jurul taliei, pentru a-l susține mai bine. N-a fost o treabă
ușoară să-l ducă afară și să-l instaleze în mașină, dar toți trei,
Michael, Natalie și ea, reușiră. Conrad era conștient, dar pierduse
mult sânge, părea tot timpul pe cale să leșine. Vicky se așeză la
volan.
— Te însoțesc, declară Michael.
— Nici vorbă! Îmi ajunge un rănit. Telefonează-i doctorului și
anunță-l că sosim. Voi avea nevoie de ajutor pentru a-l coborî pe
Conrad.
— Îți voi deschide barierele, propuse Natalie. Ea alergă la propria-
i mașină și o luă înainte.
Era imposibil să mergi repede pe drumul spre Koelenberg; ploaia
îl făcuse aproape impracticabil și Vicky trebuia să înainteze cu viteză
de melc. Ea îl auzea pe Conrad gemând, când mașina sălta pe
neașteptate. Teama o împingea pe tânăra femeie să continue oricum.
Conrad nu trebuia să moară! Nu trebuia! Dacă i se întâmpla ceva…?
Să trăiască fără el era de neimaginat.
Teama de a pierde o ființă atât de prețioasă mărea spaima lui
Vicky. Fără îndoială, în continuare, el o va detesta, după ce-și arătase
în fața ei slăbiciunea. Era mândru. Prea mândru ca să accepte ajutorul
cuiva. Dar în seara asta nu avusese de ales. Mândria lui va fi și mai
rănită…
 CAPITOLUL X

Când Vicky trecu porțile grădinii, doctorul Stewart era afară și o

aștepta. Ei doi putură să-l transporte pe Conrad până la cabinetul de
consultații și să-l întindă pe canapea. Doctorul scoase pansamentul și
fluieră printre dinți.
— Cum s-a întâmplat?
Vicky îi explică ce se întâmplase. Inima i se strângea la vederea
soțului ei atât de palid. Conrad era conștient și probabil că suferea
mult: își mușca buza inferioară și picături de transpirație îi umezeau
tâmplele.
— Este grav? întrebă încet tânăra femeie. Doctorul dădu din cap.
— Rana este mai puțin adâncă decât pare și noroc că nu mai sunt
și altele. Am să dezinfectez și să cos, înainte de a-i face o injecție cu
penicilină.
Doctorul se duse să se spele pe mâni și să-și aducă instrumentele.
— Puteți aștepta în camera alăturată, doamnă de Jongh.
Ea îi aruncă o privire rapidă lui Conrad. Nu avea chef să-l lase,
dar poate că el dorea acest lucru. Conrad o apucă de o mână.
— Rămâi… dacă poți îndura spectacolul.
Plină de bucurie și tandrețe, ea îi zâmbi.
— Voi rămâne, dacă dorești.
El aprobă din cap și își întări presiunea degetelor. Expresia ochilor
lui gri era de nedescifrat.
Niciodată Vicky nu va uita această experiență. Din când în când ea
strângea din dinți până la durere. Pentru Conrad trebuia să rămână
calmă în aparență: el n-o părăsea din priviri.
Când se sfârși, doctorul Stewart îi invită să-și petreacă noaptea la
el, dar Conrad dorea să se întoarcă acasă. Fața medicului se întunecă.
— Doamnă de Jongh, credeți că vă veți putea descurca?
— Desigur, răspunse ea, ajutând să-l instaleze pe soțul ei în
mașină. Bună seara, doctore, și mulțumesc.
 Spre marea ușurare a tinerei femei, Jim îi aștepta la barieră. El o
închise și sări pe bancheta din spate.
— Când domnul Michael ne-a povestit ce s-a întâmplat, am
hotărât să aștept întoarcerea dumneavoastră pentru a deschide
barierele și pentru a vă ajuta să-l culcați pe domnul.
El îl privea pe Conrad, cu un aer neliniștit.
— Cum vă simțiți?
— Nu sunt încă mort, Jim, răspunse rănitul.
— Te credeam adormit, remarcă Vicky.
— Cum aș putea să dorm? Mă scuturi ca pe un sac cu cartofi.
Jim izbucni într-un râs vesel.
— Unde este Michael? întrebă Vicky îngrijorată.
— Domnul Michael s-a culcat din nou. Îl durea capul. Dar e
voinic, doamnă.
Vicky nu avea de ales. Trebuia să-l instaleze pe Conrad în propria
ei cameră.
Îi instalară pe pat și Vicky îi mulțumi lui Jim, care-i lăsă singuri.
Conrad era acum somnoros, dar un mic surâs ciudat îi înflori pe
buze, când soția lui îl ajută să-și scoată cămașa. Ea îi scoase
încălțămintea și ciorapii și-l acoperi cu o pătură.
— Ce este așa de nostim? se interesă ea.
— Tu. Toată această poveste.
Ea îl privi cu un aer sever.
— Ce are atât de amuzant?
— Și tu ar trebui să vezi partea comică, Vicky. Iată-mă în patul
tău, deoarece în fața lui Jim nu puteai să mă așezi în altă parte. Și
culmea, ești obligată să mă și dezbraci.
— Nu-i nimic caraghios!
El reluă cu un aer mai grav:
— N-o să dorm în pantaloni!
— O să trebuiască, ripostă ea cu obrajii stacojii.
El nu mai discută. Era probabil epuizat. Adormi aproape imediat.
Vicky își trase un fotoliu pentru a se așeza la căpătâiul lui. Ce aer
lipsit de apărare avea în somn! Părea atât de tânăr, cu trăsăturile
destinse într-o umbră de zâmbet. Cuprinsă de o dorință teribilă de a-l
săruta, se aplecă asupra lui, dar se retrase imediat. Își imagina
privirea lui ironică, dacă s-ar fi deșteptat în acel moment.
Conrad dormea profund. Paloarea i se atenuase. Trecu o oră.
Tânăra femeie începu să moțăie. Se întinse. Niciodată nu va ști cum
ea, atât de slabă, reușise să susțină greutatea lui Conrad. Îi fusese atât
de frică să nu-l piardă! Dacă i s-ar fi întâmplat ceva? Simți lacrimile
inundându-i ochii. Și-i șterse repede și se ridică.
— Vicky?
Se întoarse. Conrad deschisese ochii. Ea luă mâna care i se
întindea. Imediat, degetele soțului ei se strânseră peste ale ei.
— Rămâi, Vicky. Te rog. Nu pleca… nu pleca.
Îl liniști încetișor. Mâine, își spuse ea, reinstalându-se pe fotoliu,
nu-și va mai aminti aceste cuvinte.
Când fu sigură că el dormea, își degajă mâna și stinse lumina. Cu
picioarele țepene, făcu înconjurul potului și foarte încet, pentru a nu-i
trezi, se lungi lângă el. Dacă avea nevoie de ea, trebuia să fie acolo;
cea mai mică mișcare o va trezi din somn. La lumina lunii, ea
contemplă o clipă capul brun atât de apropiat de al ei, înainte de a
adormi la rândul său.
Vicky se trezi brusc. Soarele intra din plin în cameră. O briză
ușoară mișca perdelele. Cuvertura pe care o pusese peste Conrad era
acum peste ea. Soțul ei nu mai era acolo.
Ea simți o mișcare în sala de baie. Repede, își luă câteva lucruri
înainte de a se duce în cealaltă baie, la capătul culoarului, Avea părul
în dezordine, pantalonii și bluza îi erau șifonate. Făcu o baie și se
schimbă cât mai repede, dar când se întoarse auzi zgomot de sertare
trase în camera vecină. Conrad se îmbrăca și el. Se apropie de ușă,
ezitând. În aceeași clipă ușa se deschise. O privea batjocoritor.
— N-ar trebui să fii în picioare!
În starea ei confuză, ea vorbise pe un ton de reproș, pe care-l
regretă imediat: fața soțului ei deveni o mască de indiferență.
— Eu sunt capabil să judec ce trebuie și ce nu trebuie să fac, spuse
el cu răceală. Țin să-ți cer scuze pentru deranjul de ieri seară. Grija ta
pentru mine era emoționantă, dar nu mai este necesară.
Ea-și înghiți lacrimile, ridicându-și cu mândrie bărbia.
 — N-am intenția să-mi risipesc grija pentru cineva care n-are
nevoie de ea. Ceea ce am făcut pentru tine aș fi făcut pentru oricine
în condiții asemănătoare și… sunt fericită că nu mai ai nevoie de
serviciile mele.
Ea se întoarse, dar el o rechemă pe nume. Privirile lor se întâlniră
și ea pierdu orice noțiune de timp. Cu un suspin lung, Conrad se lăsă
să cadă greoi pe pat.
— Vicky, vreau să ți vorbesc.
— Despre ce?
— Așază-te.
Ea luă loc în fotoliul cu spătarul drept. Pentru prima oară remarcă
cutele adânci oare încadrau gura lui Conrad. Aplecat înainte, își
strângea mâinile pe genunchi.
— Dacă vrei să te întorci la Cape Town, eu te eliberez de acordul
nostru, spuse el în sfârșit. Nu te voi reține la Duiwelspoort până la
sfârșitul anului, cum convenisem.
— Îți mulțumesc foarte mult.
Respira din greu.
— Ce vei face acolo? întrebă el pe un ton degajat.
Vicky se ridică și se apropie de fereastră. În grădină roua strălucea
la soare.
— Intențiile mele pentru viitor nu te privesc, replică ea, cu spatele
întors.
Nu dorea cu nici un preț ca el să-i ghicească pasiunea, disperarea.
— Ba mă privesc, remarcă el cu gravitate. Mie-mi place să-ți ofer
tot sprijinul financiar pentru…
— La dracu’! Ajutorul tău financiar! strigă ea, „Doresc doar
dragostea ta”, gemea o mică voce interioară.
— O să-l ai totuși, insistă el. Nu fi încăpățânată, Vicky. Am
desigur dreptul de a-ți cunoaște proiectele.
Ea-și lăsă capul în jos.
— Nu cunosc intențiile lui Michael, dar eu vreau să-mi reiau viața
pe care o duceam înainte de a te cunoaște.
— Michael nu se va întoarce în capitală, declară el calm. Nu ți-a
spus nimic? adăugă el văzând că se întoarce.
 Vicky rămase mută de uimire. Umerii lați schițară o mișcare
ușoară.
— Am cumpărat un alt domeniu, vecin cu al meu, și Michael
dorește să rămână aici pentru a-l exploata pentru mine, preciză
Conrad.
— Ah!… îmi dau seama…
Michael, care nu voia deloc să vină la Duiwelspoort, era acum
dispus să rămână aici pentru totdeauna, din propria lui voință. Era
inimaginabil.
— De ce te-ai căsătorit cu mine, Conrad? Tăcerea care se lăsase
era parcă asurzitoare.
Ce demon o împinsese să-i pună această întrebare? În ce măsură
răspunsul lui Conrad ar schimba ceva?
— Era una din condițiile împrumutului, adu-ți aminte.
— Asta-i tot? întrebă ea cu o voce strangulată.
— Dracu’ să te ia! Nu, nu era totul!
El se ridică. Fu lângă ea din doi pași. Violența mișcării îl făcu să
se strâmbe de durere. Vicky era incapabilă să se miște. Ea privi figura
lui torturată și simți vibrând furia lui Conrad.
— Văzându-te intrând în salonul lui Sam și Helen, m-am gândit:
„Ea este!”. Timpul pe care-l puteam petrece la Cape Town era limitat,
dar eram decis să te văd cât mai des posibil. Te-am invitat să iei masa
cu mine a doua zi seara. Aș fi terminat prin a te invita pe domeniul
meu. Aș fi făcut să să coincidă vizita ta cu cea a părinților mei,
pentru a salva aparențele, dar totul s-a întâmplat altfel, nu-i așa?
Suspină adânc.
— Tu mi-ai creat această ocazie și eu am apucat-o cu ambele
mâini. Erai mult prea seducătoare. Nu puteam lăsa altuia posibiltatea
să te cucerească în lipsa mea.
— Ce spui? murmură ea cu o voce înăbușită.
— Îți declar dragostea mea, spuse el cu asprime. Te-am iubit din
prima clipă și te voi obliga să mă iubești, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Bucuria care o cuprinse pe tânăra femeie era de o dulceață
îmbătătoare. Își aplecă cochet pleoapele, cu o siguranță pe care nu și-
o cunoștea.
— Și cum ți-ai propus să reușești acest lucru?
 — O să-ți arăt.
Fără să se sinchisească de rană, el întinse brațele, o atrase pe
Vicky la pieptul lui și o acoperi de sărutări. Uimită, ea răspunse
mângâierilor lui. Îi trecu brațele pe după gât, îi atinse ceafa cu vârful
degetelor. Simțea inima soțului ei bătând cu violență lângă ea și fu
scuturată de un fior.
El îi dădu drumul atât de brusc, încât ea se clătină și trebui să se
agațe de spătarul fotoliului.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Vicky, niciodată nu te voi reține
aici contra voinței tale, o știi bine!
Flăcările pasiunii îi dansau în ochi.
— Nu te juca cu focul. Sunt la capătul…
El se întrerupse deodată, cu ochii măriți. Masca de indiferență
politicoasă dispăruse de pe fața lui Vicky. Privirea ei luminoasă nu-i
mai ascundea nimic din ce-i umplea inima.
— Vicky?
El făcu un pas nesigur către ea și se aplecă pentru a o privi mai de-
aproape. Ea murmură în urechea lui:
— Dragul meu, eu…
Ea nu sfârși ce avea de spus și se trezi în brațele lui ce-o
strângeau, gata s-o sufoace.
— Mai spune-mi o dată! ceru el cu o voce răgușită.
— Dragul meu…
— Este chiar adevărat? Repetă-mi. Repetă că mă iubești!
— Te iubesc, spuse ea încetișor. Oh, dragul meu, te iubesc atât de
mult!
Sărutările, mângâierile lui Conrad se intensificară. El îi scoase
acele din păr și-și băgă fața în părul ei parfumat. După care, într-un
geamăt, căută din nou gura tinerei femei.
— Vicky, murmură el lângă pieptul ei, dulcea mea, încântătoarea,
iubita mea Vicky.
Aceste cuvinte erau pentru ea o altă muzică. Epuizată de violența
emoției, se agăță de el.
— Conrad, te rog, șopti ea, evitând buzele lui lacome. Trebuie să
vorbim în mod rațional și tu ar trebui să stai întins.
 Râzând puțin, el îi dădu drumul. O secundă ea se simți prea slăbită
ca să se țină pe picioare și se agăță de cămașa soțului ei. Natural că el
o luă din nou în brațe. Vicky trebui sa facă apei la toată diplomația ei
pentru a-l convinge să se lungească pe pat.
— Altfel n-o să-ți spun nimic, îl amenință ea.
Râzând în continuare, el o atrase pe marginea patului.
— Te ascult.
În același timp, el îi mângâia brațul gol, umărul, ceafa.
— Cum aș putea să rămân serioasă când tu mă mângâi astfel?
protestă ea.
După ce o îmbrățișă încă o dată cu pasiune, el se lăsă pe pernă,
încrucișându-și mâinile sub ceafă.
— Este mai bine așa?
Ea îl gratifică cu un surâs blând.
— Mult mai bine.
— Atunci sunt numai urechi!
— Te credeam îndrăgostit de Natalie.
— Natalie este o copilă căreia îi plăcea să-și exerseze primele
experiențe amoroase, explică el când își reluă sângele rece. Eram un
bătrân celibatar îndârjit, idealul pentru a-i servi de cobai. Ea se
simțea în siguranță, știind că n-o voi lua niciodată în serios.
El luă mâna lui Vicky și o duse la buze.
— Când ai știut că mă iubești?
A fost rândul tinerei femei să râdă.
— În general femeia este cea care pune prima această întrebare.
— Este posibil, dar tu-mi cunoști acum sentimentele. Deci?
— Dacă mă gândesc bine, cred că te-am iubit și eu de la început.
Produceai cu siguranță un efect alarmant asupra emoțiilor mele,
dar…
Ea își aplecă fața și părul i-o ascunse.
— Am fost sigură că te iubesc în ajunul plecării părinților tăi,
când te-am văzut cu Natalie în grădină.
Amintirea acelei nopți făcu să-i treacă o undă de suferință peste
trăsăturile delicate. Conrad o atrase imediat în brațele lui, și-i puse
capul pe umăr.
 — Nu, draga mea, nu lua acest aer, îi spuse el mângâindu-i
obrazul. Îți datorez o explicație și ea nu va fi ușoară.
Conrad păstră un moment de tăcere. Când se hotărî să vorbească,
o făcu cu o voce joasă și plină de remușcări.
— În acea seară Natalie voia cu orice preț să vorbească singură cu
mine. Era ceva urgent, îmi spunea ea și s-a gândit să ne ducem în
grădină. Ea mi-a încredințat atunci dragostea ei pentru Michael…
Oricât de surprinzător ar părea, este adevărat.
Cuibărită lângă el, Vicky închise ochii, așteptând urmarea.
Natalie era deci îndrăgostită de Michael și el era îndrăgostit, era
sigură de asta, dar ceva se părea că-l împiedică să i-o spună.
— Michael o iubește? îl întrerupse ea.
— Da. N-ai observat?
— Nu. Eram prea absorbită de problemele mele.
— Pentru a reveni la Michael, ea mi-a cerut să-i spun dacă știam
ce-l reține pe Michael și i-am explicat motivele probabile ale reținerii
lui.
— I-ai vorbit și despre noi? se întoarse ea, ținându-și respirația.
— Nu. Natalie ezita asupra felului în care ar trebui să acționeze. I-
am sugerat să aștepte. Dacă situația devenea critică, vom putea lua
atunci o hotărâre.
El își strânse convulsiv brațele peste Vicky.
— Ea a plâns puțin și eu am consolat-o cum am putut. Când ne-
am întors, te-am văzut flirtând cu Rodney.
— Nu, eu nu flirtam, protestă ea. În sfârșit… poate, un pic.
— Disperarea mea s-a transformat în furie, o furie care a clocit tot
restul seratei. Ne-am regăsit în sfârșit singuri. Tu mi-ai spus că-ți
repugnam și mânia mea s-a transformat în furie.
Cu un geamăt el își ascunse fața în părul tinerei femei.
— În seara aceea, Vicky, m-am comportat ca un bădăran și nu voi
uita niciodată expresia ta. De atunci ea mă chinuiește, zi și noapte.
Ea îi puse un deget pe buze.
— Sst! Nu te mai gândi. Înțeleg și te iert.
— Dar eu n-o să mi-o iert niciodată. De multe ori am vrut să mă
scuz, dar tu refuzai să-mi dai ocazia. Nu găsesc cuvintele care să
califice dezgustul pe care-l aveam pentru mine însumi.
 La amintirea acestui spectacol, ea tremură.
— Aveai aerul foarte neliniștit ieri, urmă el. Totuși, nu îndrăzneam
să sper. Într-o astfel de situație, mi-am spus, te-ai fi neliniștit pentru
oricine. Și mi-ai confirmat-o singură, îți amintești? adăugă el, cu o
notă de tachinare în voce.
— Ah, Conrad, am crezut că mor la vederea acestei răni! îi strigă
ea.
Pentru a împiedica buzele să-i tremure, el i le acoperi cu ale lui.
— Conrad, murmură ea, mult mai târziu, acea fotografie…
— Fotografia unde ești în picioare pe o plajă? Ea dădu din cap,
lipită de umărul lui.
— Tu pretinzi…
— Că ea dezvăluie adevăratul tău caracter, completă el cu o
privire stranie. Sam a băgat negativul în buzunarul meu, în ziua
căsătoriei noastre. Era cadoul despre care Helen făcea aluzie în
scrisoarea ei. Dar erau și confetti în valiza mea; deci n-am mințit, în
acea zi, cuvintele lui Sam au fost exact astea: „Vicky m-a rugat să-l
distrug, dar n-am putut. L-am păstrat, știind că bărbatul care o va iubi
îi va aprecia frumusețea și simplitatea”.
— Este o fotografie foarte stânjenitoare, protestă ea, cu obrajii
îmbujorați.
— Vrei să știi ce reprezintă această fotografie pentru mine? …Ea
reprezintă, continuă el, fără să-i lase timp să răspundă, inocența,
frumusețea și o personalitate debordantă de căldură și dragoste. Era
în ea și imaginea unei pasiuni care dormita și pe care un bărbat, într-o
zi, va fi capabil s-o deștepte. Mă rugam Cerului ca eu să fiu acel
bărbat.
Ea nu-și credea urechilor. Bănuise că el avea o cu totul altă părere
despre ea. Nu trebui să-i explice; el înțelesese.
Conrad o îmbrățișă îndelung, cu tandrețe.
— Oh, ce nebuni am fost! Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să mi
le ierți, draga mea… N-aș fi putut să-ți port pică dacă tu nu doreai să
continui această căsătorie.
— Nu doresc s-o continui, declară ea pe un ton ferm.
Conrad o îndepărtă de el pentru a-i arunca o privire neliniștită și
ea îi zâmbi.
 — Nu în condițiile pe care le-ai pus la început, preciza ea.
— Și ce fel de căsătorie ai în vedere?
— Vreau una veritabilă, Conrad. O adevărată unire cu demonul
care mi-a furat inima la Duiwelspoort.
— Nu-mi imaginez nimic mai minunat, murmură el.
Și o trase spre el pentru a-i săruta buzele oferite spontan…