UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”

DIN BACĂU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII,
SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonatorştiinţific:
Conf.univ.dr. BALINT TATIANA

Absolvent:
GRAMA MARIANA

2020
 UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”
DIN BACĂU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII,
SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN RECUPERAREA

FUNCȚIONALĂ A COLOANEI VERTEBRALE ÎN
URMA TRAUMATISMELOR MEMBRELOR
INFERIOARE

Coordonatorştiinţific:
Conf.univ.dr. BALINT TATIANA

Absolvent:
GRAMA MARIANA

2020
 CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării 1

1.1. Actualitatea temei 1
1.2. Motivarea alegerii temei 2

Capitolul 2. Fundamentareateoretică a lucrării 4

2.1. Anatomia și biomecanica coloanei vertebrale 4
2.1.1. Scheletul coloanei vertebrale 4
2.1.2. Articulațiile coloanei vertebrele 7
2.1.3. Biomecanica coloanei vertebrale 8
2.1.4. Biomecanica membrului inferior 11
2.2.Traumatisme cu influență asupra funcțiilor aparatului locomotor 13
2.2.1. Clasificare. Cauze. Semne și simptome 13
2.2.2. Tratamentul 19
2.3. Rolul segmentelor corpului asupra staticii și dinamicii organismului 20

Capitolul 3. Organizarea şi desfăşurarea cercetării 21

3.1. Obiectivele, sarcinile şi etapele cercetării 2
3.2. Ipotezele cercetării 2
3.3. Subiecţii şi condiţiile de desfăşurare ale cercetării 2
3.4. Metode de cercetare folosite 2
3.4.1.Metoda documentării teoretice 2
3.4.2.Metoda anchetei 2
3.4.3.Metoda observaţiei 2
3.4.4. Metoda măsurării şi evaluării 2
3.4.5.Metoda înregistrării şi prelucrării datelor 2
3.4.6. Metodareprezentăriigrafice 2
3.5. Desfăşurarea cercetării 2

Capitolul 4. Rezultatelecercetăriişiinterpretareaacestora 3
4.1. Prezentarea şi analiza datelor 3
4.2. Interpretarea rezultatelor 3

Capitolul 5. Concluzii 3
Bibliografie 3
Anexe 3
CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

Precum coloana infinitului a lui Brâncuși, coloana vertebrală sfidează

gravitația și încadrează rasa umană în categoria bipedelor. Coloana vertebrală
alcătuiește infrastructura unei mașini biologice care ancorează lanțuri kinetice și
trasformă forțele biomecanice în activități funcționale coordonate. Supusă
îmbatrânirii, coloana vertrebrală se adaptează efectelor gravitației și ale
încărcării biomecanice prin modificări neurochimice și structurale
compensatorii, unele dintre ele putând determina apariția durerii și dizabilității.
Unele reacții compensatorii sunt ușoare, relativ bine tolerate de pacient, altele
sunt distructive și interferă cu capacitatea organismului de funcționare.
Funcționalitatea normală a coloanei vertebrale este cel mai grav afectată
de traumatismele directe la acest nivel, dar și de traumatismele membrelor
inferioare care reprezintă stâlpii de susținere a etajelor superioare ale corpului.
Orice traumatism al membrelor inferioare care modifică statica și biomecanica
acestora, deranjează centura pelvină care transmite mai departe deviațiile, către
coloana vertebrală, centura scapulară, membre superioare și craniu.

Figura nr.1 Evoluția posturii umane

(https://inbors.com/mistere-despre-evolutia-omului/)

Traumatismele mеmbrеlor infеrioаrе sunt dintrе сеlе mаi invаlidаntе

аfесţiuni din lumе, сu un рroсеnt dе 33% dintrе расiеnţi саrе sunt totаl
dереndеnţi sаu аu nеvoiе dе аsistеnţă mеdiсаlă lа domiсiliu. Сifrеlе sunt сu аtât
mаi ingrijorătoаrе сu сât sе еstimеаză сă un număr dе реstе 1,6 milioаnе dе
frасturi аu loс аnuаl în lumе. Din рunсt dе vеdеrе gеogrаfiс, Еuroра şi Аmеriса
dе Nord аu сеl mаi mаrе număr dе расiеnţi сu frасturi аlе mеmbrеlor, сu реstе
50% din саzurilе întâlnitе lа nivеl globаl, сеi mаi аfесtаţi fiind loсuitorii din
ţărilе sсаndinаvе (httрs://www.сsid.ro ›Hеаlth ›Sănătаtе/ traumatisme -mеmbre).
1
 Traumatismele membrelor inferioare afectează preponderent grupele de
vârstă cele mai active și mai productive din punct de vedere economic. Deși
impactul socio-economic al acestora este evident, în multe țări, inclusiv în țara
noastră, nu există fonduri suficiente pentru tratament, fiind considerate „boala
neglijată a societății moderne”. De asemenea, 90% din traumatisme sunt
întâlnite în țările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate și, din punct de vedere
al incidenței, prezintă un trend crescător, ceea ce le face să fie o problemă
majoră și actuală de sănătate atât în țara noastră, cât și în întraga lume.
Studiile au arătat că o marjă de aproximativ 30-40% din mortalitatea în
politraumatisme poate fi corectată prin simpla existență a unor centre
specializate de traumatologie distribuite uniform într-o populație bine definită.
Deși mortalitatea din politraumatismele cu interesarea lezională a aparatului
locomotor este cea mai mică (16%) din toate interesările regionale (cranio-
cerebrală, toracică, abdominală), dizabilitățile și diformitățile aparatului
locomotor după politraumatisme, rezultate mai ales ca urmare a fracturilor de
membre inferioare, reprezintă principala problemă a pacienților.
Fracturile membrului inferior sunt un factor de prognostic nefavorabil în
recuperarea funcţională a bolnavilor politraumatizaţi prin prelungirea timpului
de reintegrare socială. Deşi unii pacienţi obţin recuperarea mobilităţii articulare
în primele luni posttraumă, în marea majoritate a cazurilor este nevoie de o
perioadă mai lungă pentru o evaluare corectă a consecinţelor permanente ale
acestor leziuni. Studiile efectuate arată că în traumatismele membrelor inferioare
procentul cumulativ al bolnavilor care se întorc la locul de muncă are o tendinţă
ascendentă până la 30 de luni posttraumă, însă sechelele leziunilor membrelor
inferioare reprezintă principala problemă a pacienților evaluați după 2-3 ani de
la producerea traumatismului.
Cele mai multe traumatisme ale membrelor inferioare se produc în urma
accidentelor rutiere (68%), cu incidenţa maximă între 20-50 ani. Accidentele de
muncă produc traumatisme doar în proporție de 5%, prin cădere de la înălțime
sau strivire. Traumatismele membrelor produse prin cădere, care produc fracturi,
luxaţii, sau entorse și agresiunile fizice diverse, reprezintă deasemenea un
procent mic din totalul traumatismelor (17%), restul de 10% se datorează
vârstei. În ce privește vârsta, pentru factori traumatici identici ca intensitate,
durată şi mod de acţiune, efectele sunt diferite în funcţie de vârstă. Astfel, dacă
copiii şi tinerii suportă mult mai uşor traumele datorită unei flexibilităţi mai mari
a scheletului, în schimb, la vârstnici, deşi incidenţa traumatismelor este mai
mică, pentru acelaşi bilanţ lezional recuperarea este de lungă durată, sechelele
sunt mult mai importante, iar riscul de complicații este mult mai mare faţă de
tineri (de 5 ori mai mare la bolnavii peste 70 ani) datorită scăderii rezervelor
viscerale, patologiei asociate (cardio-vasculare, pulmonare, metabolice, etc.)
Referitor la sex, se pare că incidenţa traumatismelor este mai crescută în
rândul bărbaților (4/1) datorită profesiunilor acestora, mult mai expuse la factori
de risc, dar şi implicării lor în conflicte armate sau agresiuni individuale (http :
// www.umfcv// traumatismele –interesarea –lezionala –a-aparatului-locomotor).
2
 1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Motto: „Doar acela care cunoaște în ce fel este angrenată coloana în jocul
static și dinamic al forțelor organismului uman, va putea integra correct întreaga
importanță a acestui organ central, în gândirea sa diagnostică și terapeutică”.
(Dr. Schmore-Iughanns)
Am ales această temă deoarece coloana vertebrală și membrele inferioare,
datorită anatomiei și fiziologiei complexe, au o importanţă funcţională majoră în
viaţa de zi cu zi a omului, activităţile personale dar şi cele profesionale
depinzând de buna funcţionare a coloanei vertebrale şi a membrelor inferioare.
Având acest rol important în desfăşurarea activităţilor umane, cred că este
prioritar ca noi oamenii să avem grijă, să protejăm aceste segmente ale corpului
uman, menținându-le sănătoase pe toată durata vieții, evitând invalidităţile
produse în cazul unor traumatisme ale membrelor inferioare.
Pe perioada anilor de facultate, în perioadele de practică pe care le-am
efectuat la căminele de bătrâni, am înțeles că kinetoterapia împreună cu
mijloacele, tehnicile și metodele sale, este de mare folos în tratamentul
sechelelor post-imobilizare în urma traumatismelor, îmunătăţind astfel calitatea
vieţii pacienţilor cu diverse traumatisme ale membrelor inferioare.
Deasemenea, în timpul practicii voluntare pe care am efectuat-o pe
perioada vacanțelor de vară în cadrul Spitalului Județean de Urgență din Piatra
Neamț, la secția de kinetoterapie, am avut ocazia să mă implic activ în
recuperarea pacienților cu afecțiuni ale membrelor inferioare, care netratate la
timp și corespunzător, au dus la disfuncții ale coloanei vertebrale.
În plus am avut rude cu traumatisme ale membrelor inferioare, care au
avut nevoie de timp îndelugat pentru recuperare și asistență atât calificată cât și
din partea familiei pe tot parcursul recuperării.
Înțelegând astfel, implicațiile familiale, sociale și profesionale pe care
traumatismele membrelor inferioare le determină, precum şi limitările pe care
aceastea le impun, mă determină să îmi doresc să mă alătur celor care se
implică, în descoperirea de noi și eficiente metode pentru tratarea şi recuperarea
cât mai rapidă a sechelelor post imobilizare, cunoscut fiind faptul că o coloană
vertebrală care reprezintă unul din punctele principale ale ortostatismului și ale
echilibrului, nu poate funcţiona fără membrele inferioare integer și sănătoase.

3
CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A
CERCETĂRII

2.1. ANATOMIA ȘI BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

ȘI A MEMBRELOR INFERIOARE
2.1.1. Coloana vertebrală

Coloana vertebrală ocupă o poziție centrală în cadrul aparatului locomotor

al omului, având o mare complexitate structurală, cu multiple funcţii, precum şi
numeroase interacţiuni cu toate părţile corpului, numindu-se pe bună dreptate
organul axial al corpului. La realizarea coloanei vertebrale participă:
• componenta dură osoasă (vertebrele);
• componenta conjunctivă formată din structuri fibroase și elastice, care fac
legătura dintre vertebre (discuri intervertebrale, capsule articulare, ligamente);
• componenta musculară (mușchii coloanei vertebrale);
• componenta neuro - vasculară (măduvă, rădăcini nervoase, vase sanguine).

Figura nr. 2 Coloana vertebrală și regiunile acesteia

(https://coloana-vertebrala-aparatul-de-sustinere-al-omului)

Importanţa funcţională a CV
Protecţia măduvei şi a viscerelor. În canalul vertebral se găseşte măduva
spinării, învelită în meninge. Aceasta este protejată de coloana vertebrală,
formată anterior de către corpurile vertebrelor, iar în posterior de arcurile
vertebrelor suprapuse. Coloana vertebrală constituie o parte din pereţii cavităţii
toracice, abdominale şi a bazinului, asigurând protecţia organelor interne
împotriva agresiunilor mecanice;
4
 Rolul static, antigravitaţional. În ortostatism CV reprezintă un ax solid ce
susţine capul, trunchiul şi membrele superioare, ea transmite greutatea corpului
la pelvis şi la membrele inferioare.
Rolul dinamic. Prin complexitatea construcției sale, coloana vertebrală
conferă corpului posibilitatea de a se mișca și de a se deplasa în spațiu, fiind
antrenată în mişcări numeroase, de o mare mobilitate.
Coloana vertebrală este constituită din succesiunea a 33-34 piese osoase
numite vertebre, dispuse metameric. Vertebrele sunt denumite după prima
literă a zonelor în care se întâlnesc (C-cervical, T-toracic, L-lombar) și cu un
număr pentru a indica poziția lor de-a lungul coloanei vertebrale. De exemplu, a
cincea vertebră lombară, cea mai de jos, situată sub a patra vertebră lombară,
este numită vertebra L5. Coloana vertebrală are 5 regiuni majore: zona
cervicală, zona toracică, zona lombară, zona sacrală și zona coccigiană, dar
pentru că doar vertebrele primelor trei regiuni sunt independente înte ele se
numerotează separate și se nuesc vertebre adevărate. Vertebrele zonei sacrale și
coccigiene sunt sudate între ele numindu-se vertebre false.

Figura nr.3 Regiunile coloanei vertebrale și tipurile de vertebre

(https://sistemul-osos.weebly.com/coloana-vertebral.html)

Fiecare vertebră are mai multe componente importante. Partea anterioară a unei

vertebre este numită corp, iar partea posterioară ce este numită arc. Aceste două
părți închid între ele canalul vertebral (Albu I., Georgia R., 1998: 126).
5
 Vertebrele se aliniază așa încât canalele lor formează un tub gol și osos,
pentru protecția măduvei spinării împotriva loviturilor și infecțiilor. Între
vertebre coloanei se găsesc mici spații cunoscute drept canale intervertebrale,
care permit nervilor spinali să iasă din măduva spinării și să se conecteze la
diferitele regiuni ale corpului.
Zona cervicală este reprezentată de cele 7 vertebre de la nivelul gâtului.
Vertebrele cervicale sunt cele mai subțiri și delicate ale coloanei vertebrale, dar
oferă o foarte mare flexibilitate gâtului. Prima vertebră cervicală, C1, susține
craniul și este numită „atlas”, după titanul grec care a ținut lumea pe umeri.
Craniul pivotează pe atlas atunci când se deplasează în sus și în jos. Cea de-a
doua vertebră cervicală, C2, este cunoscută sub numele de „axis” deoarece
permite craniului și atlasului să se rotească spre stânga și spre dreapta.
Zona toracică este formată din cele 12 vertebre din zona pieptului.
Vertebrele toracice sunt mai mari și mai puternice decât vertebrele cervicale, dar
mult mai puțin flexibile. O caracteristică unică a vertebrelor toracice este că
fiecare dintre ele formează articulații cu o pereche de coaste pentru a forma
coastele robuste care protejează organele pieptului.
Următoarele 5 vertebre ale părții inferioare formează zona lombară a
coloanei vertebrale. Vertebrele lombare sunt și mai mari și mai puternice decât
vertebrele toracice, dar spre deosebire de acestea sunt mai flexibile datorită
lipsei coastelor. Toată greutatea superioară a corpului este suportată de
vertebrele lombare, ceea ce duce la apariția multor probleme ale spatelui în
această regiune, în ciuda dimensiunilor și puterii vertebrelor.
Zona sacrală a coloanei vertebrale conține doar osul sacru, un singur os în
scheletul adult care este format prin sudarea a 5 vertebre mai mici în
adolescență. Osul sacru este un os plat, triunghiular aflat în partea inferioară a
spatelui și prins între cele 2 oase ale șoldului.
Zona coccigiană a coloanei conține doar coccisul – această regiune
corespunde oaselor din cozile animalelor. La oameni, coccisul susține greutatea
corpului nostru atunci când stăm jos și oferă puncte de susținere pentru mușchii
din regiunea pelviană și fesieră. În timp ce majoritatea oamenilor au un coccis
format din 4 vertebre sudate, coccisul poate fi format și din 3 sau 5 vertebre.
Lungimea coccisului nu afectează în nici un fel funcțiile organismului.
Particularități ale coloanei vertebrale:
În medie, lungimea coloanei vertebrale la bărbați este de 73 de centimetri,
iar la femei este de 63 de centimetri;
Coloana vertebrală reprezintă aproximativ 40% din lungimea totală a
corpului uman. Lățimea maximă a coloanei vertebrale este întâlnită la baza
osului sacru, unde măsoară aproximativ 11 centimetri;
Este alcătuită pe lângă cele 34 de vertebre, din 344 de suprafețe articulare,
23 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserție;
Asupra coloanei acționează un număr impresionant de mușchi, nu mai
puțin de 730 , la care se mai adaugă formațiunile nervoase și vasculare.

6
 2.1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

 Articulaţiile corpilor vertebrali

Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioară şi inferioară, uşor
concave ale corpilor vertebrali. Articulaţiile apofizelor articulare ale corpilor
vertebrali sunt plane şi permit doar simpla alunecare a suprafeţelor articulare
una pe cealaltă. Componenta cea mai importantă a segmentului de mobilitate o
constituie însă, discul intervertebral, care ontogenetic începe să se constituie
încă de la embrionul de 40 mm.
Discul intervertebral este așezat între corpii vertebrali, pe care îi separă
dar îi și solodarizează în același timp. Acesta este lipsit de capsula articulară, nu
posedă membrană sinovială și nici lichid sinovial. Este format dintr-o porțiune
periferică, alcătuită din țesut conjunctiv-fibros și numită inel fibros, și o porțiune
centrală cu aspect gelatinos, care poartă denumirea de nucleu pulpos.
Rezistenţa inelului fibros creşte de la centru spre periferie, și de la partea
posterioară către partea anterioară. În structura inelului intră lame de țesut
fibros, dispuse concentric în jurul nucleului pulpos. Aceste lame conțin fibre de
colagen care se inserează pe fețele adiacente ale corpilor celor două vertebre
vecine, între care este situat discul intervertebral. În partea anterioară a nucleului
pulpos se află 15-20 de lame concentric ale inelului fibros, în timp ce în partea
posterioară se află numai 7-10 lamele, fapt ce explică slaba rezistență la
solicitări a acestei zone.

Figura nr.4 Discul intervertebral și poziția acestuia la diferite mișcări ale coloanei
(https://iffieokoronkwomd.com/with-stem-cells-to-new-intervertebral-discs/)

Nucleul pulpos este o formațiune sferică de natură gelatinoasă, situat

central, bine fixat la periferie, de inelul fibros. Are caracter hidrofil captând
multă apă și dezvoltând presiuni interioare ridicate asupra corpilor vertebrali.
Datorită acestei proprietăți a nucleului pulpos, discurile intervertebrale măresc
elasticitatea coloanei vertebrale și absorb șocurile mecanice, acționând ca un
amortizor pentru a susține greutatea corpului și pentru a preveni lovirea
dureroasă a corpilor vertebrali între ei, în timp ce se află sub presiune.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
• contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
• favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru ;
7
• transmit, în toate direcţiile, greutatea corpului diferitelor segmente ale
coloanei;
• amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este supus în mod
special în cursul mişcărilor şi eforturilor;
În toată lungimea coloanei vertebrale se întind două ligamente:
• ligamentul vertebral comun anterior pus în tensiune în timpul extensiei
coloanei, pe care o limitează;
• ligamentul vertebral comun posterior pus în tensiune de mişcarea de flexie a
coloanei pe care o limitează.
 Articulaţiile arcurilor vertebrale nu sunt articulaţii propriu-zise. Ele sunt
unite prin ligamente speciale, numite ligamente galbene, care prin structura lor
permit apropierea şi depărtarea arcurilor (lamelor) vertebrale una faţă de alta.
 Articulaţiile apofizelor spinoase sunt realizate de două feluri de ligamente
• ligamentele interspinoase (între două apofize spinoase);
• ligamentul supraspinos (pe toată lungimea coloanei vertebrale). În
regiunea cervicală posterioară, ligamentul are rolul de a menţine pasiv capul şi
gâtul, pentru a nu se flecta înainte.
Articulaţiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite între ele prin
ligamentele intertransverse (Ifrim M., 1990: 158).

2.1.3. Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală leagă toate celelalte segmente, care alcătuiesc

trunchiul (toracele si bazinul) și tot de ea se articulează membrele superioare și
membrele inferioare conferind simetria corpului, direcţia de mişcare, dar şi
mobilitatea şi stabilitatea corpului.
Principalele mişcări executate la nivelul coloanei sunt:
Mişcarea de flexie (mişcarea de înclinare înainte în jurul axului frontal),
în care porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp
ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele
interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub tensiune;
Mişcarea de extensie (aplecarea coloanei înapoi în jurul axului frontal), în
care porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp
ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune;
Mişcarea de înclinare laterală dreapta sau stânga în jurul axului sagital,
are maximum de mobilitate și amplitudine în segmentul lombar;
Mişcarea de rotaţie spre dreapta sau stânga în jurul unui ax vertical ce
trece prin centrul discurilor intervertebrale. Este maximă în regiunea cervicală.
Coloana dorsală se rotează puţin şi numai dacă se înclină şi lateral. Coloana
lombară se răsuceşte când este în extensie.
Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a
mişcărilor precedente flexie, înclinare laterală, rotație, extensie, în care trunchiul
descrie o traiectorie circulară completă în jurul axului.
8
 Mişcările CV sunt dependente de:
• înălţimea discului intervertebral (raportat la înălţimea corpurilor vertebrale);
• forma şi orientarea apofizelor articulare;
• forma şi orientarea apofizelor spinoase şi transversale.
Cea mai mobilă zonă a coloanei vertebrale este segmentul cervical,
această particularitate fiind dată de înălţimea discului intervertebral (raportul
dintre înălţimea discului şi cea a corpului vertebral este de 2 : 5), cât şi de
plasarea feţelor apofizelor articulare în plan orizontal, ce permit realizarea
mişcărilor de alunecare în articulaţiile zigapofiziale.
Segmentul toracal este mai rigid datorită înălţimii mai reduse a discului
intervertebral (raportul dintre înălţimea discului şi cea a corpului vertebral este
de aproximativ 1:5), precum şi datorită plasării feţelor apofizelor articulare în
plan frontal şi poziţiei oblice a apofizelor spinoase (suprapunerea apofizelor
spinoase limitează mişcarea de extensie). În regiunea toracală mişcarea este
limitată şi de prezenţa coastelor.
Segmentul lombar are mobilitate mai mică decât segmentul cervical şi
mai mare decât a celui toracal. Raportul dintre înălţimea discului intervertebral
şi înălţimea corpului vertebral este de 1:3, mişcările în acest segment fiind
limitate de plasarea în plan sagital a apofizelor articulare.

Figura nr.5 Segmentul de mişcare sau motosegmentul

(https://anatop.usmf.md/Anatomia-Coloanei-Vertebrale)

Mişcările coloanei vertebrale se efectuează concomitent în articulaţia

dintre corpurile vertebrale şi articulaţia apofizelor articulare. Mişcarea
intervertebrală este mică şi proprie, dirijată şi limitată. Prin însumarea
deplasărilor uşoare intervertebrale, accentuate pe discurile intervertebrale, se
produce o mişcare amplă şi vastă.
Componentele osoase care alternează cu componentele elastice alcătuiesc
segmentul de mişcare sau motosegmentul. Componentele acestuia sunt:discul
intervertebral, ligamentele longitudinale anterior şi posterior, ligamentele
galbene, articulaţiile zigapofizale, muşchii intervertebrali.
Unii autori includ în noţiunea de segment de mişcare şi elementele
corespunzătoare ale canalului vertebral, segmentul medular cu perechea de nervi
spinali,ce trec prin orificiile intervertebrale, precum şi spaţiile dintre apofizele
spinoase şi transversale (Niculescu C., 1999., 1981: 189).

9
 Un rol important în menţinerea poziţiei verticale a corpului revine
muşchilor, amplasaţi anterior şi posterior de coloană. Fasciculele musculare
permit coloanei vertebrale, pe de o parte, să suporte solicitările întregului corp,
iar pe de altă parte, să execute o serie de mişcări în toate planurile corpului.
Cinematic grupele muscular sunt situate pe faţa ventrală a trunchiului
realizând flexia ventrală, iar muşchii dispuşi pe faţa dorsală şi laterală a
trunchiului realizează flexia dorsală (extensia) şi mişcarea de lateralitate.

Figura.nr.6 Linia spirală a lanțurilor musculare ce participă la locomoție, vedere anterioară și posterioară
(Human Kinetics 2010, Biomechanics of resistance exercise, by E. Harman, edited by R.W. Earle:68)

Mișcarea de flexie este realizată de următoarele lanţuri musculare:

Primul lanţ cinematic flexor, e format de muşchii prevertebrali cervicali
dreptul anterior al capului, dreptul lateral al capului, lungul gâtului, cât şi de
muşchii latero-vertebrali, toraco-abdominali, stâlpii diafragmului, psoasul iliac;
Al doilea lanţ cinematic flexor, este format din muşchii scaleni, continuaţi
de muşchii intercostali interni, care după o încrucişare la nivelul coloanei
lombare, continuă cu fibrele psoasului iliac;
Al treilea lanţ cinematic flexor, este reprezentat de muşchii gâtului,
continuat de muşchii antero-laterali ai toracelui şi ai abdomenului până la pube.
Mişcarea de extensie este realizată de patru lanţuri musculare:
Primul lanţ cinematic format din muşchii superficiali, este constituit de
marele dorsal, continuat de aponevroza toraco-lombară de partea opusă şi
fasciculele superficiale ale fesierului mare;
Al doilea lanţ este constituit de spleniusul gâtului, continuat de fasciculele
semispinalului de partea opusă, de iliocostal şi de oblicul extern al abdomenului;
Al treilea lanţ este reprezentat de spleniusul capului, continuat de dinţatul
postero-superior din partea opusă şi de intercostalii externi;
Al patrulea lanţ este format de splenius, continuat de fasciculele spinalului
toracic din partea opusă, de transversospinos şi de fesierul mare de aceiaşi parte
cu spleniusul.
10
 Mişcarea de rotație sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul spino-
transvers al muşchilor paravertebrali. Răsucirea de aceeaşi parte se face prin:
marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului şi micul oblic abdominal. Răsucirea de
partea opusă prin: spino-transvers şi marele oblic abdominal.
Mișcarea de înclinare a coloanei vertebrale: pătratul lombelor, psoasul,
intertransversalii și dreptul lateral al capului. Mai pot interveni paravertebralii,
sistemul transverso-spinos, SCM-ul, scalenii, muşchii cefei, trapezul, marele şi
micul oblic abdominal (Raţă M., 2014: 125-130).

2.1.4. Biomecanica membrelor inferioare

Membrul inferior propriu-zis este alcătuit din trei segmente osoase:

coapsa cu osul femur, gamba cu tibia și peroneul și piciorul, care se articulează
între ele prin articulația genubchiului respectiv a piciorului. Membrul inferior se
articulează de trunchi și de coloana vertebrală prin intermediul centurii pelvine.
 Bazinul face legătura între coloana vertebrală şi membrele inferioare.
Datorită poziţiei lui şi prin analogie cu centura scapulară a membrului superior,
bazinul se mai numeşte şi centura pelvină. Spre deosebire însă, de centura
scapulară care este deosebit de mobilă, centura pelvină este rigidă. Rolul ei este
numai de a transmite greutatea corpului spre membrele inferioare şi de a susţine
viscerele abdominale. Are deci, un rol static prin excelenţă.
Bazinul este alcătuit din două oase coxale, reunite anterior prin simfiza
pubiană şi posterior prin segmentul sacro-coccigian al coloanei vertebrale, cu
care oasele coxale se articulează strâns. La nivelul bazinului se efectuează
mişcări de nutaţie şi contranutaţie.

Figura nr.7. Articulaţia coxo-femurală

(https://anatomie.romedic.ro/articulatia-coxofemurala-soldul)

Articulaţia coxo-femurală, datorită structurii sale, are 3 grade de libertate

şi permite efectuarea mişcărilor de flexie, extensie, abducţie, adducţie,
rotaţie şi circumducţie. Mușchii care participă la efectuarea acestor mișcări sunt:
• flexorii principali: drept anterior, psoas-iliac, tensorul fasciei lata, croitorul ;
• extensorii principali: ischio-gambieri, fasciculele posterioare ale fesierului
mijlociu şi fesierul mare;
• abducţia: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu şi croitorul;
11
• adducţia: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei
adductori, semitendinosul, semimembranosul.
• muşchi rotatori externi: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare), fesierul
mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior şi inferior), piramidalul, cei doi
obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi croitorul;
• muşchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare),
fesierul mic, semitendinosul şi semimembranosul .
 Genunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă
coapsa de gambă. La omul normal, când sprijinul se repartizează în mod egal pe
ambele membre inferioare, greutatea corpului se transmite prin capetele
femurale la genunchi şi de aici la plante, linia de forţă trecând prin mijlocul
capului femural, prin mijlocul genunchiului şi prin mijlocul articulaţiei gleznei.
Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior. După coapsă, ea
reprezintă a doua pârghie importantă a membrului inferior. În alcătuirea
articulaţiilor gambei intră două oase lungi: tibia şi peroneul. Cele două oase ale
gambei se articulează între ele atât prin extremităţile lor superioare cât şi prin
cele distale, formând două articulaţii tibio-peroniere (superioară şi inferioară).

Figura nr.8 Scheletul membrului inferior, articulaţia genunchiului și a gleznei

(httр://smаrtumf.ro/wр/2018/04/11/sсhеlеtul-mеmbrеlor-infеrioаrе)

Muşchii lojei anterioare sunt: gambierul anterior, extensorul comun al

degetelor, extensorul propriu al halucelui, peronierul anterior. Muşchii lojei
laterale sunt: lungul şi scurtul peronier lateral. Muşchii lojei posterioare sunt:
tricepsul sural cel mai voluminos muşchi al gambei, este alcătuit din cei doi
gemeni (intern şi extern) şi solearul, plantarul subţire, mușchiul popliteu,
flexorul comun al degetelor, flexorul lung al halucelui, gambierul posterior.
Articulaţia tibio-peronieră superioară, nu permite decât mişcări de
alunecare de mică amplitudine a celor două suprafeţe articulare una faţă de
cealaltă. Aceste mişcări sunt indispensabile dinamicii articulaţiei tibio-peroniere
inferioare şi gleznei de care sunt funcţional strâns legate.

12
 Articulaţia tibio-peronieră inferioară intervine în mişcările de flexie şi
extensie ale piciorului pe gambă, mosorul astragalului rulează înainte şi înapoi
pe faţa articulară a pensei tibio-peroniere. Este o articulaţie ligamentară, fără
cartilaj articular şi fără sinovială. Rolul ligamentelor este de a menţine în contact
cele două extremităţi ale oaselor gambei în mişcările piciorului şi în statică.
 Piciorul reprezintă, după coapsă şi gambă, a treia pârghie principală a
membrului inferior. El este elementul de legătură dintre corp şi sol, cu o
structură adecvată acestor funcţii. Piciorul, în structura sa complexă, este format
din 26 de oase scurte, legate între ele prin ligamente relativ scurte, dar foarte
puternice, cu 32 de articulaţii, cu inserţii a 11 muşchi ai gambei şi a 20 proprii
piciorului. Scheletul e format din 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange.
În articulaţia gleznei au loc mişcări de flexie şi extensie ale piciorului.
Axa biomecanică în jurul căreia se execută aceste mişcări, deşi este transversală,
face un unghi de 80⁰ cu linia bimaleolară, aşa încât, dacă piciorul se aşează în
flexie dorsală, vârful lui se duce şi în adducţie. Piciorul are o astfel de structură,
încât să poată suporta greutatea individului dar şi o alta în plus. El are
posibilităţi mari de mişcare, în totalitatea sa, putându-se mişca în toate sensurile
(flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţia internă şi externă şi circumucţie).
 Membrul inferior ca lanţ cinematic. Toate componentele membrului
inferior (inclusiv bazinul) acţionează în cursul diferitelor poziţii şi mişcări ca un
lanţ cinematic deschis sau închis.
Ca lanţ cinematic închis acţionează în următoarele poziţii şi mişcări:
• susţinerea corpului în poziţiile stând, pe genunchi şi şezând,
• propulsia corpului în sus/înainte/înapoi (ridicare pe vârfuri, bătaia la sărituri),
• amortizarea căderii pe sol (în căderea în picioare).
Ca lanţ cinematic deschis, acţionează în:
• lovirea, împingerea şi chiar apucarea (în cazuri speciale),
• răsucirea în afară şi înăuntru ,
• rotaţia dinapoi înainte şi dinainte înapoi,
• depărtarea şi apropierea picioarelor (Baciu C., 1981:138).

2.2.TRAUMATISME CE INFLUENȚEAZĂ APARATUL LOCOMOTOR

2.2.1. Definiție. Cauze. Clasificare. Simptome.

Traumatismele care influențează funcțiile aparatului locomotor sunt cele

obișnuite: contuzii, entorse, luxații, fracturi, putând interesa toate structurile
anatomice: piele, ligamnente, mușchi, tendoane, articulații, oase, vase și nervi.
Corpul uman, fiind purtat de membrele inferioare, serveşte drept
contraforţă pentru forţele din afara lui, care îl agresează. Astfel, membrul
inferior, situat fiind între aceste forţe, deseori primeşte întreaga lovitură asupra
sa, de unde rezultă traumatisme cu mari dislocări şi cominuţii masive.

13
 Cauzele principale ale traumatismelor membrelor inferioare sunt:
accidente rutiere, căderi de la înălţime, aterizare greșită pe suprafața dură sau
teren denivelat, accidente sportive (contact violent cu adversarul, lovituri
puternice directe în timpul jocului),  acidente industriale, catastrofe naturale etc.
 Entorsele.
Sunt cele mai frecvente dintre toate localizările traumatismelor aparatului
locomotor, entorsele deținând primul loc, urmate de luxații și fracturi.
Entorsa este o leziune traumatică ce forţează articulaţiile să facă o mişcare
cu amplitudine mai mare decât cea normală, producând întinderea sau ruperea
fibrelor ligamentare, fără pierderea contactului dintre suprafeţele articulare.
Mobilizarea articulației este posibilă, durerea fiind suportabilă.
Taumatismele se pot produce fie în mod direct, prin contactul articulaţiei
cu agentul traumatic, fie indirect prin căderi sau alunecări. Deşi orice
articulaţie poate suferi o entorsă, cele mai frecvente articulaţii traumatizate sunt:
• glezna. Aceasta este entorsa cea mai comună şi se consideră că entorsele
grave de gleznă sunt mai dureroase şi necesită mai mult timp pentru vindecare
chiar decât ruperea oaselor din acea zonă;
• genunchii. Unele dintre cele mai frecvente entorse sunt cele ale ligamentului
încrucişat anterior (ACL) al genunchiului. Aceste entorse sunt obişnuite mai ales
în cazul sportivilor ce practică fotbalul american, fotbalul, baschetul, săritura cu
prăjina, softball, baseball şi unele stiluri de arte marţiale;
• articulațiile mâinii, ale cotului.
În cazul entorsei de gleznă , modul de producere: inversie sau eversie.

Figura nr.9 Moduri de producere a entorsei

(httр://smаrtumf.ro/wр/2018/04/11/sсhеlеtul-mеmbrеlor-infеrioаrе)

Leziunea prin inversie este cea mai frecventă cauză de entorsă de gleznă
şi apare atunci când piciorul este adus în supinaţie, flexie plantară şi adducţie,
rezultând astfel întinderea sau ruperea ligamentelor laterale ale articulaţiei.
Leziunea prin eversie apare atunci când piciorul este adus în pronaţie,
flexie dorsală şi abducţie, rezultând astfel întinderea sau ruperea ligamentelor
mediale ale articulaţiei gleznei.  Entorsele prin eversie sunt foarte rare
ligamentul deltoidian rupându-se de obicei în urma fracturilor maleolare sau a
fracturii peroneului.

14
 Clasificare
Entorsa de gradul I reprezintă întinderea sau lezionarea uşoară a
ligamentelor, vindecarea producându-se repede, fără complicaţii, în cca două
săptămâni. Majoritatea bolnavilor pot merge fără baston, dar nu pot sări sau fugi.
Entorsa de gradul II reprezintă ruperea ligamentelor, ruptura nefiind
însă, totală. Vindecarea în acest caz se produce mai greu , necesitând
imobilizare. Pacienţii prezintă durere la mers, dar pot efectua câţiva paşi.
Entorsa de gradul III reprezintă ruperea completă a ligamentelor afectate.
În acest caz pentru vindecare e nevoie de 4-8 săptămâni cu imobilizare, uneori
fiind necesară intervenția chirurgicală pentru refacerea ligamentelor rupte. 
Simptomele pornesc de la o durere ușoară cu echimoză, edem minor și
ușoară rigiditate, în cazul entorsei de gradul I, până la durere de intensitate mare,
instabilitate articulară, impotenţă funcţională totală, edem local pronunţat,
poziţie anormală a segmentelor articulare. Diagnosticul clinic de entorsă se
face pe baza anamnezei şi a semnelor clinice. Radiografia e necesară deoarece
exclude ipoteza unor traumatisme mai grave precum fracturile.
 Luxațiile.
Sunt traumatisme ce au ca efect pierderea contactului dintre suprafetele
articulare, ligamentul și capsula articulară rupându-se, iar oasele ieșind sau nu
din cavitate. Datorită durerilor foarte mari, mobilizarea sau spijinul pe
segmentul afectat devin imposibile. Luxațiile sunt însoțite deseori și de o
fractură, cazurile de luxatie simplă fiind destul de rare. Ca și în cazul
entorselor, luxațiile pot apare la orice articulație, însă cele mai frecvente sunt
luxațiile de gleznă, genunchi, șold, umăr, cot, mână.
• Tipuri de luxații ale gleznei: tibio-astragaliană, subtalară, luxația totală a
astragalului, luxații mediotarsiene, tarso-metatarsiene, metatarsofalangiene,
luxații interfalangiene.

Figura nr.10 Luxații tibioastragaliană, subtalară, tarso-metatarsiene, metatarsofalangiene

(https://www.kinetic.ro/afectiune/ortopedie-si-afectiuni-post-traumatice -de-glezna/ )

Simptome: durere ascuțită de intensitate mare; cracmente în momentul

luxației; tumefiere și deformare accentuată a gleznei; imposibilitate de mișcare;
lipsa pulsului periferic sau senzația de "răcire" a gleznei (în unele cazuri).
Diagnosticul de certitudine se pune pe baza radiografiei sau examen RMN.

15
 Clasificare.
În funcție de gravitate, direcție de deplasare și zonă, luxațiile pot fi:
simple sau mixte, recente sau vechi (de peste 24 ore), parțiale sau totale.
Luxatia totală sau completă are loc cand tibia, peroneul sau talusul pierd
contactul dintre ele în totalitate. Luxația parțială, incompletă (subluxația) se
produce atunci când contactul dintre oase este menținut, însă nu în totalitate. 
inițială, fiindcă în timpul dislocării alimentarea cu sânge poate fi compromisă.
Unele articulații au un risc mare de luxare, în special după o accidentare
inițială. Aceasta se întâmplă din cauza slăbirii mușchilor și ligamentelor care
susțin articulația în poziție normală. Șoldul este un prim exemplu; oricare luxare
de șold ar trebui să fie urmată neapărat de fizioterapie. În cazul unor boli,
precum sindromul Ehlers-Danlos sau diferite alte boli congenitale, luxațiile sunt
frecvente și spontane.
• Luxațiile de genunchi se clasifică în funcție de: d irecție ( anterioare,
posterioare, mediale, laterale, rotatorii); de complexitate (simple sau mixte);
moment de producere (recente sau vechi-peste 24 ore); desprindere (parțială
sau totală).

Figura nr.11 Tipuri de luxații ale genunchiului

(https://www.kinetic.ro/afectiune/ortopedie-si-afectiuni-post-traumatice-genunchi)

Luxatia totală sau completă de genunchi are loc când tibia, femurul sau
rotula pierd definitiv contactul dintre ele, în timp ce luxația parțială sau
incompletă se produce când conectarea dintre oase se menține, însa nu total.
Luxatia anterioară a genunchiului este cel mai întalnit tip de luxație la
genunchi (aprox 40% din cazuri), fiind cauzată de hiperextensia acestuia.
Hiperextensia poate produce luxația anterioară de genunchi cu ruperea
ligamentului colateral posterior și risc de lezare a arterei poplitee, în timpul
accidentelor auto, accidentărilor survenite pe terenul de sport (ex: fotbal, rugby)
sau chiar atunci cand se calcă din greșeală într-o groapă. Ca factor potențial de
risc, obezitatea morbidă este o cauză des întâlnită a acestui tip de luxație,
forțele aplicate pe mușchii susținători și articulație fiind extreme.
Luxația posterioară este pe locul doi ca frecvență, fiind remarcată în
33% din cazurile de luxație a genunchiului. Mecanismul frecvent de
producere a acestui tip de luxatie este aplicarea unei forțe direct pe tibie în
timp ce genunchiul este în flexie. Luxația posterioară are loc cand tibiei i se
16
opune o forță sau când un sportiv cade pe un genunchi flexat și mai puțin
atunci când se primește o lovitură directă sau când se pășește greșit.

Figura nr.12 Tipuri de luxații ale genunchiului

(https://dr.codorean.ro/afectiuni/afectiuni-genunchi/luxatia-de-rotula/)

• Luxația de rotulă cu dislocarea patelară laterală reprezintă cel mai

frecvent tip de luxație rotuliană și are ca simptom specific proeminența
exterioră a genunchiului însoțită de durerea severă. Atunci când apare o
luxație rotuliană, partea laterală a genunchiului are o formă distorsionată,
anormală, fapt ce indică dislocarea rotulei de la locul său. De obicei, luxația
de rotulă este însoțită de lezarea cartilajului articular, în acest caz
recomandându-se o artroscopie de rutină pentru evaluarea afecțiunii.
 Fracturi.
Fractura reprezintă întreruperea continuităţii unui os în urma unui
traumatism de intensitate variabilă. Există situaţii când, din cauza unor boli cum
ar fi rahitismul, scorbutul, osteomielita, tumori osoase, osul îşi pierde rezistenţa
normală şi atunci fractura poate apărea şi la traumatisme minime (simplă
alunecare, o mişcare forţată). Frecvenţa fracturilor este deosebit de mare în
condiţiile vieţii moderne.
Semne și simptome.
Semne de probabilitate: durerea localizată într-un punct fix unde atinge
maximumul şi se accentuează la orice mişcare a regiunii fracturate; deformarea
regiunii cauzată de deplasarea fragmentelor osoase sau prin dezvoltarea
hematomului local; impotenţa funcţională; scurtarea segmentului lezat şi poziţie
vicioasă; echimoza ce apare imediat sau tardiv (24-28 ore) şi la distanţă (când
segmentul osos e acoperit de muşchi).
Semne de certitudine: mobilitate anormală a segmentului fracturat la
mişcări active sau pasive (în fracturile complete); crepitaţii osoase produse la
palparea segmentelor osoase fracturate (lipsesc în fracturile incomplete sau când
între fragmentele osoase s-au interpus părţi moi).
Clasificare.
În funcţie de agentul cauzal se deosebesc:
• fracturi traumatice (accidente rutiere, lovituri, căderi, smulgeri, striviri etc.);
• fracturi patologice (tumori osoase, osteomielita, rahitism, îmbătrânire etc.).
La bătrâni sau la persoane cu diverse afecţiuni  osoase pot apare fracturi înurma
unor traumatisme minore, sau chiar la efectuarea unui pas greşit.
17
 După mecanismul de producere traiectul fracturii poate avea aspecte
foarte variate: fracturi spiroide, oblice, transverse, fracture înfundate, deplasate.
Fracturile traumatice pot fi: fracturi închise când tegumentul care acoperă
fractura este intact; fracturi deschise când osul comunică cu exteriorul prin
intermediul plăgii; fracturi incomplete în care numai o parte din os este afectat;
fracturi complete când este afectată întreaga circumferinţă a osului;
fracturi directe în care agentul traumatizant acţionează  chiar la locul de
producere a fracturii; fracturi indirecte în care traiectul de fractură  apare la
distanţă  față de locul de acţiune  al agentului vulnerant.
Duрă numărul de fragmente: simple, sеgmеntаrе (dublă frасtură); сu
frаgmеnt intеrmеdiаr sau „ în futurе”; сominutivе (cu сеl рuțin 3 frаgmеntе).

Figura nr.13 Tipuri de fracturi

(https://www.revista-galenus/31240509/traumatismele-membrelor)

Fracturile pot afecta nu doar oasele lungi. Ele se pot produce pe orice os
din organism indiferent de mărimea acestuia. Membrele inferioare pot suferi de
fracturi ale bazinului, femurului, patelei, tibiei, peroneului și a tuturor oaselor
care alcătuiesc piciorul.

Figura nr.14 Imagini radiologice de fracture: femur, patella, tibie și peroneu, calcaneu, metatarsiene
(Trаtаt dе сhirurgiе, Ortoреdiе-Trаumаtologiе, vol. X, Рoреsсu I., 2009: 327)

 Diаgnostiсul frасturii. Rаdiogrаfiа rерrеzintă modul сеl mаi obișnuit dе а

еvаluа o frасtură, асеаstа furnizând imаgini сlаrе аlе osului. Rаdiogrаfiilе рot
еvidеnțiа dасă un os еstе intасt sаu еstе frасturаt și рot ofеri informаții dеsрrе
tiрul dе frасtură și loсаlizаrеа асеstеiа lа nivеlul fеmurului. Еxаmеnul СT рoаtе
fi indiсаt dе сătrе mеdiс аtunсi сând liniа dе frасtură е foаrtе subțirе și grеu dе
idеntifiсаt ре o rаdiogrаfiе simрlă. În асеst саz tomogrаfiа сomрutеrizаtă рoаtе
рunе diаgnostiсul dе сеrtitudinе (Antonescu D., 2009: 257-482).
18
 2.2.2 Tratamentul traumatismelor membrelor inferioare

 Tratamentul unei entorse se bazează pe terapia durerii. În cazul

entorselor ușoare pentru recuperarea rapidă, pe lângă medicaţia antialgică şi
antiinflamatoare care reduce durerea şi combate edemul, este foarte eficient
protocolul P.R.I.C.E.=protecție, repaus, gheață (până dispare edemul se aplică
pachete de gheaţă  timp de 20-30 min de 3-4 ori/zi), compresie cu fașă elastică,
ridicarea gleznei cât mai sus posibil. În cazul entorselor de gradul II sau III se
imobilizează glezna în ghips.
În cazuri de luxații minore, recuperarea poate dura câteva săptămâni,
perioada crescând cu gravitatea traumatismului chiar până la 2 luni. După ce
diagnosticul este confirmat, articulația este adusă la poziția normală.
 Luxația de genunchi este o afecțiune severă ce necesită tratament imediat
de reducere ortopedică (tracțiune, corectarea deformării) și stabilizare  neuro-
vasculară, urmat de program de recuperare ce constă în imobilizare cu atelă
femuro- podală  sau tratament artroscopic. În plus exercițiile intense și
îndelungate de reabilitate, fizioterapia și tratamente cu infiltrații cu plasmă sunt
mijoace de tratare pentru o recuperare cat mai rapidă și completă dupa luxația de
genunchi. Tratamentul necorespunzător sau incomplet are urmări cu implicații
nedorite asupra genunchilor luxați: instabilitate, recidive, laxitate ligamentară,
compromiterea cartilajelor, meniscurilor sau oaselor implicate. Cele mai grave
complicatii sunt cele neurovasculare.
 O frасtură еstе сonsidеrаtă întotdеаunа o urgеnță mеdiсаlă саrе nесеsită
еvаluаrе și trаtаmеnt imеdiаt. Sсoрul trаtаmеntului frасturii osoаsе еstе dе а
rеstаbili сontinuitаtеа асеstuiа сât mаi арroаре dе реrfесțiunе și totodаtă să
аsigurе o rесuреrаrе funсționаlă а mеmbrului сât mаi арroаре dе normаl.
Асеst obiесtiv sе obținе рrin trеi асtе mеdiсаlе fundаmеntаlе: rеduсеrеа
disloсării frаgmеntеlor osoаsе frасturаtе, сontеnțiа rеduсеrii рână lа
сonsolidаrеа саlusului frасturаr și rееduсаrеа mеmbrului реntru rесâștigаrеа
funсționаlității. Rеfасеrеа unеi frасturi sе рoаtе rеаlizа рrin trаtаmеnt
сonsеrvаtor sаu сhirurgiсаl. Trаtаmеntul сonsеrvаtor аl frасturilor рrеsuрunе
imobilizаrе (giрs,ortеză), rераus lа раt și trасțiunе еtс. Rесuреrаrеа funсționаlă
înсере аbiа duрă реrioаdа dе imobilizаrе dе 3-4 săрtămâni. Trаtаmеntul
сhirurgiсаl аl frасturilor еstе mult mаi еfiсiеnt, реrmițând rесuреrаrеа și
intеgrаrеа soсioрrofеsionаlă mult mаi rарidă dесât сеl сonsеrvаtor, реntru сă
rесuреrаrеа funсționаlă înсере imеdiаt а douа zi рostoреrаtor.
Vindесаrеа frасturilor nесеsită, în gеnеrаl, 6 рână lа 8 luni реntru
vindесаrе. Асеаstă реrioаdă рoаtе fi mаi lungă, dасă frасturа а fost dеsсhisă sаu
сu multiрlе frаgmеntе. Расiеnții сu frасturi dе fеmur de exemplu, înсер să sе
rеаbilitеzе рrin fiziotеrарiе grаduаlă și аsistаtă, реntru а rеstаbili forțа
musсulаră, flеxibilitаtеа șoldului și рrеvеnirеа сomрliсаțiilor. Аtât în timрul сât
și imеdiаt duрă реrioаdа dе imobilizаrе, ре lângă tеrарiа аntiinflаmаtoаrе,
fiziotеrарiа inсludе: сriotеrарiа și tеrmotеrарiа, mobilizаrеа аrtiсulаră,
hidrotеrарiе, еlесtrotеrарiе, kinеtotеrарiе și mаsаj (Sbenghe T., 2002: 256).
19
2.3. ROLUL SEGMENTELOR CORPULUI ASUPRA STATICII ȘI
DINAMICII ORGANISMULUI

Gravitația este factorul determinant al reacțiilor posturale , care permit

menținerea anumitor poziții, trecerea din așezat în stând și invers, precum și
menținerea unei atitudini stabile după o dezechilibrare.
Postura este o atitudine „statică", cu puternice limite de oscilaţie, în timp
ce echilibrul este „dinamic" şi poate fi menţinut sub oscilaţii mai ample, care
necesită o serie de atitudini posturale ce ţin proiecţia centrului pe pământ, în
poligonul de susţinere (Cordun M., 2009: 185).
Comportamentul spațial al corpului se adaptează permanent, voluntar sau
involutar pentru a menține verticalitatea în relație cu forța de gravitație, pe baza
informațiilor kinestezice, tactile, termice și dureroase recepționate. Prin
raportare continuă la axul vertical, centrul de greutate al corpului se proiectează
în interiorul poligonului de susținere, asigurând menținerea echilibrului static.
Poziția stând este antigravitațională fiind caracterizată prin eliberarea
membrelor superioare și echilibrarea centrului de greutate care este intr-o
permanentă oscilație. Omul este singura ființă capabilă să realizeze extensia
completă a genunchiului în încărcare. În timpul fazelor de sprijin unipodal, în
mers, genunchiul și glezna se plasează direct sub centrul de greutate al corpului.
Menținerea echilibrului dinamic al organismului este un proces complex
la care participă sistemul nervos central prin decriptarea informațiilor primite
permanent de la receptori și elaborarea cât mai rapidă a răspunsului de adaptare.
Stabilitatea verticală antigravitațională este menținută atât în repaus cât și în
mișcare de distribuția echilibrată a tensiunilor musculare și tendino-ligamentare
în întregul corp, dezechilibrele musculare fiind responsabile de apariția unor
fenomene dureroase osteo-articulare cu diverse localizări, dar și de modificarea
armoniei posturii prin deviații ale dispoziției spațiale a segmentelor corporale
Rolul segmentelor corpului omenesc în menținerea echilibrului, se
observă ce mai bine la sportivii de performanță, la dansatori, balerini etc.

Figura nr. 15 Săritura în lungime cu extensie

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Locomo%C8%9Bie)

20