Prereformatorii

Sunt consideraţi prereformatori acei teologi care, prin opera și activitatea lor, au
pregătit Reforma din secolul al XVI-lea. Cei trei prereformatori ce au pregătit
terenul pentru ideile reformatoare de mai târziu sunt: John Wycliff (cca 1335-1384),
profesor de teologie și filosofie la Universitatea din Oxford și paroh la
Lutterworth, Jan Hus (cca 1372-1415), profesor de filosofie la Universitatea din
Praga și predicator la capela imperială, și Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr
dominican și predicator la Florenţa.

John Wycliff (Wycliffe, cca 1335-1384)

Data și locul nașterii nu se cunosc cu certitudine; s-a născut cândva între 1324 și
1335, în ţinutul nordic Yorkshire. A studiat la Universitatea din Oxford, la colegiul
Merton, unde, în anul 1356, a devenit licenţiat în Litere și filosofie; în 1360-1361, era
înscris ca master la colegiul Balliol. În 1363, a început studiile de teologie,
încununate cu titlul de licenţiat (martie 1369) și cu cel de doctor (1372).
În 1365-1367, a fost numit de arhiepiscopul de Canterbury, Simon Islip (1349-1366),
director al colegiului Canterbury, fiind destituit în 1367 de succesorul lui Islip,
Simon Langham, care a decis ca acest colegiu să fie rezervat benedictinilor. A
făcut apel la Roma, însă a fost respins, și Wycliff a fost îndepărtat de la conducerea
colegiului.
A fost paroh la Fillingham, în Lincolnshire (1361-1368), la Ludgershall, în
Buckinghamshire (1368-1384) și la Lutterworth, în Leicestershire (1374-1384), dar a
locuit în cea mai mare parte a timpului la Oxford, la Queen’s College din 1363. În
1381, a părăsit Oxfordul pentru a trăi la Lutterworth.
Wycliff a susţinut politica engleză de emancipare de sub tutela papei promovată
de regele Eduard al III-lea (1327-1377). După 1371, s-a aflat în serviciul lui Eduard
„Prinţul negru” (1330-1376), prinţ de Wales, duce de Cornwall, prinţ de Aquitania,
și a lui John of Gaunt (1340-1399) , duce de Lancaster, custodele puterii regale, cel
mai puternic și cel mai nepopular personaj în Anglia anilor 1370, al treilea fiu în
viaţă al regelui Eduard al III-lea (1327-1377). A fost trimis ca mesager în negocierile
dintre Coroana engleză și Curie în 1374, purtate la Bruges, negocieri privind
chestiuni financiare. În contextul disputelor dintre Franţa și Anglia (Războiul de 100
de ani, 1337-1453), papii de la Avignon au cerut plata tributului către Papalitate la
care se angajase în 1213 regele Ioan Fără de ţară (1199-1216), lucru cu care
Parlamentul nu mai era de acord. A apărat punctul de vedere că, în situaţie de
necesitate, puterea seculară poate confisca proprietăţile bisericești, proprietăţi
donate iniţial tot de laici și care acum slujeau prezervării statului.
Wycliff a fost propagandist al guvernului între 1376-1378, iar John of Gaunt și Joan,
văduva lui Eduard „Prinţul Negru”, l-au protejat în faţa sancţiunilor bisericești din
1377, 1378 și probabil 1382.
După analiza tezelor sale de către ierarhi și teologi fideli Romei, la 22 mai 1377,
papa Grigorie al XI-lea (1370-1378), printr-o serie de cinci bule, a condamnat 18
(sau 19) propoziţii eronate susţinute de Wycliff și a poruncit arestarea și judecarea
sa, acţiunile papei fiind probabil provocate de intrigile dușmanilor benedictini ai lui
Wycliff.
Vicecancelarul Universităţii Oxford a ordonat să fie închis în temniţa Black Hall,
pentru a da ascultare poruncii papale, dar Gaunt l-a eliberat nu după mult timp.
Mai multe încercări de a fi judecat în Anglia au eșuat mai cu seamă din pricina
protecţiei acordate de Joan, văduva lui Eduard „Prinţul Negru” și mama viitorului
rege Richard al II-lea (1377-1399).
În octombrie 1378, a apărut în faţa Parlamentului, unde a apărat intervenţia unui
grup de soldaţi care pătrunseseră în Westminster Abbey și capturaseră un
condamnat, violând dreptul de azil al sanctuarului.
În 1380, cu o majoritate simplă, o comisie a Universităţii Oxford a condamnat
doctrina lui despre Euharistie. În anul următor, s-a retras la Lutterworth, unde a
continuat să scrie. La 21 mai 1382, Wycliff a fost chemat faţa tribunalului ecleziastic
de către arhiepiscopul Londrei, William Courtenay. Conciliul care l-a judecat pe
Wycliff a avut loc la Blackfriars, Londra, și este cunoscut și sub numele de
„conciliul cutremurului”. Aici au fost condamnate ca eretice sau eronate 24 de
teze (10 sunt considerate eretice, 14 sunt catalogate eronate), fiind înlăturat de la
catedră în 1382, însă nu a fost excomunicat. După condamnare, s-a retras la
Lutterworh, revizuindu-și lucrările și scriind o serie de pamflete împotriva
adversarilor săi. A fost în continuare înconjurat de un mic grup de teologi care i-au
rămas fideli.
Sănătatea lui Wycliff s-a deteriorat; a suferit un atac cerebral în noiembrie 1382 și
un al doilea la 28 decembrie 1384, chiar în timpul Sfintei Liturghii săvârșite de
prietenul său John Percy, iar după trei zile a murit (31 dec. 1384). Predicile sale și-au
găsit ecoul în popor până în veacul al XVI-lea, în mișcarea „lollarzilor“ (în olandeza
medievală, „lollen/lullen” însemna „a cânta”, „a murmura”), mișcare care a
radicalizat ideile mentorului, atrăgând condamnarea acestuia în 1388, 1398 și, în
cele din urmă, 1415.
Scrierile și învăţăturile sale (267 de articole) au fost condamnate oficial la Conciliul
de la Konstanz (1414-1418), prin decretul Fidem catholicam. La 4 mai 1415, a fost
condamnată persoana sa ca eretic nepocăit și sinodul a ordonat deshumarea și
arderea rămășiţelor sale, cenușa urmând să fie risipită în cele patru vânturi
(decretul Insuper). În vara anului 1428, la insistenţele papei Martin al V-lea, un
grup de clerici au exhumat osemintele lui Wycliff și le-au ars, iar cenușa a fost
aruncată în râul Swift. La monumentul din vechea biserică din Lutterworth, se
găsește o gravură pentru perpetuarea numelui său: „Întreaga lui viaţă a fost un
zbucium continuu împotriva corupţiei și a neregulilor Curţii Papale”.
Sprijinit de ducele de Lancaster, a tradus – potrivit unei alte ipoteze, nu a avut nici
un rol în traducerea efectivă a Bibliei în limba engleză, realizată de discipolii săi
(cca. 1380-1392), dar proiectul îi aparţine – și comentat Sfânta Scriptură în limba
engleză.
În lucrarea De dominio divino (1367-1368), Wycliff a formulat principiul conform
căruia toată stăpânirea este acordată de Dumnezeu și numai un om drept exercită
în modul cuvenit autoritatea, consecinţa fiind aceea că nu există o autoritate
intrinsecă a oficiului (bisericesc sau secular) și că numai un om drept/sfânt poate
exercita legitim autoritatea. De asemenea, papa nu este singurul vicar al lui
Hristos, regele este într-o măsură mai mare vicarul lui Dumnezeu decât papa,
puterea regală fiind la fel de sfântă ca cea eclesială. Tot aici susţine că deţinerea
de proprietăţi a fost nocivă pentru Biserică și propune exproprierea totală a
Bisericii de către rege, pledează pentru supunerea clerului în faţa autorităţii
seculare.
De asemenea, contestă autoritatea papei (nu există o necesitate dogmatică în a
avea un papă!), Papalitatea nu este o instituţie dumnezeiescă, pentru că nu are
temei în Scriptură. De asemenea, Wycliff susţine că cei aflaţi în păcate de moarte
nu pot sluji ca preoţi. Afirma că Biserica putea fi condamnată dacă acţiona
împotriva legii lui Hristos, care este o lege a sărăciei, a conducerii duhovnicești.
Wycliff disocia între două forme de administrare umană, conducerea naturală sau
evanghelică, care este legea iubirii, și administrarea civilă, rezultat al păcatului,
care presupune recurgerea la forţă/constrângere pentru atingerea binelui trupesc
și duhovnicesc. În Biserică, forţa nu e necesară; legea lui Hristos este legea iubirii
care se exprimă în slujire, de aici consecinţa că Biserica trebuie să fie săracă, idee
anticipată de franciscanii radicali și de Gioacchino da Fiore (cca. 1130-1202).
În lucrarea De civili dominio (1375-1376), Wycliff a susţinut că autoritatea seculară și
bisericească sunt condiţionate de har și, din acest motiv, clerul poate fi deposedat
de beneficiile sale de puterea seculară.

În aceeași lucrare, apoi mai dezvoltat în De ecclesia (1378/1379), vorbește despre

natura Bisericii: oamenii sunt divizaţi în două categorii, cei predestinaţi pentru
Civitate Dei și cei reprobaţi (damnaţi), distincţia este eternă și a fost stabilită de
Dumnezeu. Numai cei predestinaţi spre mântuire fac parte din Biserică, care este
„comunitatea tuturor celor predestinaţi”, congregatio omnium predestinatorum,
ecclesia predestinatorum.
Biserica actuală, cu papa în frunte, nu trebuie identificată cu Biserica autentică, ea
are numai o relaţie accidentală, temporală, cu adevărata Biserică. Calitatea de
membru al Bisericii actuale nu asigură calitatea de membru al Bisericii celor
predestinaţi. Ascultarea faţă de edictele sau slujitorii Bisericii actuale nu trebuie să
fie obligatorie, decât numai dacă acele edicte sunt conforme voii lui Dumnezeu și
dacă slujitorii bisericești sunt membri ai Bisericii adevărate. Un membru al Bisericii
adevărate este mai aproape de Dumnezeu decât papa. Aici Wycliff a fost aproape să
conteste preoţia sacramentală și să îmbrăţișeze noţiunea de preoţie universală.
Numai un predestinat putea primi iertarea păcatelor; prin urmare, absolvirea
Bisericii actuale era condiţionată de judecata lui Dumnezeu, trebuia să fie în acord
cu judecata lui Dumnezeu pentru a nu fi o blasfemie.

În tripticul De Ecclesia, De veritate Sacrae Scripturae și De potestate papae
(1377-1378) a susţinut că Biblia este singura normă a credinţei; nu a respins
autoritatea Părinţilor (Augustin, în special, Grigorie cel Mare, Robert Grosseteste),
însă a susţinut că validitatea lor constă în faptul că ei confirmă Scriptura și că nicio
autoritate bisericească nu este îndreptăţită să facă vreun adaos. Nu de puţine ori,
apelează la Părinţi în interpretarea unor locuri obscure, deși numai Scriptura este
în întregime autoritativă. Întrucât Scriptura era singura normă a credinţei, a
afirmat chiar că praedicatio verbi este mai importantă decât orice Sfântă Taină. A
reafirmat că autoritatea papei nu are vreun fundament în Scriptură.

În De apostasia (cca 1382), a condamnat monahismul, considerând că nu are temei

scripturistic și a făcut apel la puterea seculară pentru a reforma Biserica Angliei.
Considera că monahismul trebuie abolit, pentru că introduce o scindare în Biserica
una; ar trebui să existe o communis religio căreia toţi să-i aparţină. A lansat atacuri
violente la adresa ordinelor cerșetoare.
A condamnat alte forme ale evlaviei contemporane: indulgenţele, pelerinajele,
rugăciunile pentru morţi, venerarea icoanelor. A susţinut că omul nu se mântuiește
prin ceremonii, indulgenţe și acte de falsă pocăinţă, ci prin vrednicia faptelor lui.
Dacă viaţa clerului nu se conformează vieţii lui Hristos și a Apostolilor, trebuie
condamnată. Condamnă revendicarea puterii politice și temporale de către
Biserică; atacă luxul clerical și cere slujitorilor altarelor să se mulţumească cu
donaţii și zeciuieli, urmând ca restul averilor (domenii, robi, castele) să fie date
săracilor după modelul apostolic.

În lucrarea Schisma Papae, scrisă după izbucnirea schismei occidentale (1378),

prezintă întregul sistem papal ca anticreștin și antihristic, cerând suveranilor
Europei să distrugă Papalitatea. Considera că papa trebuie să fie conducătorul
duhovnicesc al Bisericii adevărate, al celor predestinaţi. Dacă papa nu trăiește în
dragoste, umilinţă și sărăcie, nu este un adevărat papă, nu este cu adevărat vicarul lui
Hristos, nu este capabil să distribuie indulgenţe, numai Dumnezeu o poate face.
Pentru că a confiscat puterea seculară, prin donatio Constantini, devenind prinţ al
Romei și suveran al jumătăţii occidentale a Imperiului, a devenit Antihrist.

Ceea ce a atras condamnarea sa definitivă a fost doctrina despre Euharistie. Către

1380, Wycliff a denunţat doctrina romană a transubstanţierii, considerând că este
cea mai mare dintre toate erorile Bisericii văzute. Wycliff considera că această
doctrină încurajează atitudinea superstiţioasă faţă de Euharistie, acuzând faptul că
determină un cult popular care frizează magia.
La sfârșitul anului 1380, un conciliu de la Oxford a cenzurat două propoziţii
euharistice aparţinând lui John Wyclif. Prima susţinea că substanţa pâinii și a
vinului rămâne după consacrare (așa-numita remanenţă euharistică specifice lui
Wycliff; potrivit teoriei romano-catolice, substanţa se preface, dar accidenţii rămân
neschimbaţi); iar a doua că Hristos nu este prezent în Euharistie substanţial și
corporal, ci numai virtual și în sens figurat. Susţinea că Trupul lui Hristos, spaţial
vorbind, este în cer, este numai în potenţă (virtualiter) în pâinea și vinul
euharistice, dar nu spaţial. La această concluzie ajunsese pentru că era un filosof
realist, care considera că natura nu se poate preface, fiind neschimbătoare,
constantă.
Când a fost condamnat de Biserică, a lansat ideea că Biserica oficială se putea
înșela, că nu era infailibilă. A criticat ideea că unele dintre Sfintele Taine – Botezul,
Mirungerea, Preoţia – au caracter indelebil (character indelebilis).

Influenţa sa filosofică la Oxford a fost foarte importantă pentru o generaţie. După

condamnarea lui Wycliff la conciliul de la Blackfriars, Universitatea din Oxford a
fost convinsă se denunţe ideile sale. Cei mai apropiaţi discipoli ai lui Wycliff au fost
obligaţi să retracteze, iar foștii susţinători ai cauzei sale și-au retras sprijinul. Prin
constituţiile arhiepiscopului Thomas Arundell (1407, aprobate în 1409), discuţiile
pe marginea unor subiecte precum transubstanţiaţia erau curmate, concepţiile
studenţilor la Oxford erau verificate constant, și deţinerea lucrărilor lui Wycliff a
fost interzisă. După câteva răscoale ale unor aderenţi ai lui Wycliff, mișcarea a
intrat în clandestinitate; intrată în declin la mijlocul veacului al XV-lea, a renăscut
către 1490, când ideile lui Wycliff erau îmbrăţișate încă de meșteșugari și lucrătorii
din orașe.
„Lollarzii“ au vulgarizat și radicalizat doctrina lui Wycliff; învăţătura lor cuprindea
următoarele elemente: predestinaţia divină, Scriptura – singura normă a credinţei
– pe care orice credincios este îndreptăţit să o citească și să o interpreteze, critici
la adresa celibatului clerical, dogmei transubstantiaţiei, mărturisirii auriculare,
indulgenţelor și pelerinajelor; de asemenea, aveau credinţa că validitatea actelor
sacerdotale este condiţionată de caracterul moral al preotului (ex opere operantis,
spre deosebire de învăţătura catolică a validităţii ex opere operato); considerau că
ierarhia, Papalitatea, donaţiile și „religiile private” ale monahilor sunt
nescripturistice. Au fost persecutaţi de autorităţile civile și bisericești.

Scrierile sale filosofice și teologice au exercitat o covârșitoare influenţă asupra

teologilor cehi, îndeosebi asupra lui Jan Hus, iar multe dintre scrierile sale
supravieţuiesc numai în limba cehă. De altfel, husiţii au fost adesea numiţi
„wycliffiţi” (Wyclifistae) în Boemia, iar Wycliff, „al cincilea Evanghelist”. Multe
dintre ideile sale au fost preluate de reformatori; de pildă, Luther a cunoscut prin
Hus ideile lui Wycliff; în mod cert, Wycliff a pregătit terenul pentru reforma în
Anglia și ieșirea acestei Biserici din orbita Papalităţii și, de asemenea, a pregătit
anumite medii pentru acceptarea luteranismului.
Jan Hus (cca 1372-6 iulie 1415)

Mișcarea husită din Cehia a jucat însă un rol mult mai important în istoria Europei.
În Cehia lui Jan Hus, în secolul al XIV-lea, se mai păstra împărtășania sub ambele
forme și apăruseră voci care insistau pentru traducerea Bibliei în limba cehă.
Biserica era cel mai mare feudal, deţinând o treime din totalitatea pământurilor
Cehiei și ducând o politică fiscală apăsătoare. Existau importante tensiuni sociale și
etnice, care se manifestau în relaţiile dintre cehi și germani. Din această cauză,
mulţi istorici au privit mișcarea husită ca o mișcare pur naţionalistă.
Cu câţiva ani înaintea apariţiei lui Jan Hus, activau în Cehia mai mulţi predicatori
care înfierau simonia și arghirofilia clerului catolic, lăcomia și desfrâul acestuia,
unul dintre aceștia, Jan Milic, murind la Avignon în temniţele Inchiziţiei.

Prereformatorul Jan Hus s-a născut către 1372, la Husineţ, în Boemia, într-o familie
de ţărani. A urmat cursurile de filosofie și de teologie ale Universităţii Carol din
Praga. În anul 1400 sau 1401, a fost hirotonit preot în Praga, iar începând cu 1402
predicator în capela Betleem (Betlémská kaple) din palatul regal și confesor al
reginei Sofia. În același timp, a activat ca profesor de filosofie la Universitatea din
Praga, începând din 1401 fiind ales decan al Facultăţii de Teologie. Între 1409 și
1410, a deţinut funcţia de rector al Universităţii din Praga.
Hus nu a fost un teolog foarte original. A fost influenţat de Wycliff, fiind un
admirator entuziast al reformatorului englez. Predicator carismatic, el a cucerit
mulţimile cu predicile sale în care a transpus și câteva dintre ideile lui Wycliff.
Datorită legăturilor dintre Cehia și Anglia, legături intensificate prin căsătoria
Annei, sora regelui Venceslav al IV-lea, rege al Boemiei (1363-1419) și rege german
(1376-1400), cu Richard al II-lea al Angliei, ideile lui Wycliff erau cunoscute la Praga.
Hus cunoaște doctrina lui Wycliff, fără a împărtăși toate concepţiile teologice ale
acestuia; nu a preluat necritic ideile lui Wycliff, cărora le oferă cea mai bună
interpretare, ferindu-se de consecinţele extreme ale ideilor acestuia. Nu a atacat
instituţia Bisericii, nici Tainele ei, ci doar abuzurile Papalităţii. A fost atras de
filosofia politică a lui Wycliff, mai cu seamă de ideile secularizării averilor bisericești
și organizării ierarhice a societăţii; de asemenea, a preluat de la Wycliff ideea de
predestinaţie și conceptul de Biserică a celor aleși.
Teologii catolici vor trata însă husitismul a priori ca pe o erezie, iar pe Jan Hus ca pe
un eretic care și-a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug.

Teologia lui Hus

Era dezamăgit de clerul catolic, dezgustat de luxul acestuia și de puterea pe care o
cumulase. De la amvonul capelei Betleem, o biserică imensă din Praga, în limba
cehă, Hus a enunţat idei radicale: capela era decorată cu imagini care îl
reprezentau pe un papă în toată strălucirea alături de un Hristos sărac și umil.
Mesajul acestor imagini nu putea scăpa nici măcar acelora care nu înţelegeau
predica lui Hus. Puterea papei și opulenţa/luxul cardinalilor contrasta cu
simplitatea, sărăcia și umilinţa lui Hristos. De asemenea, a înfierat păcatele clerului,
în special simonia, împotriva căreia a scris un tratat devastator.
Concepţia sa teologică reiese din tratatul Despre Biserică (1413). Principalele
învăţături ale lui erau următoarele:
• Biserica este – și pentru Hus – universitas praedestinatorum, „totalitatea celor
predestinaţi”, Capul ei este Hristos, nu papa. Mulţi consideră că sunt mădulare ale
Bisericii, însă ei nu fac parte din adevărata Biserică a celor predestinaţi. Consecinţa
acestei învăţături: puterea unui papă, dacă nu se află printre cei predestinaţi, este
ilegitimă; numai un papă care se află între cei predestinaţi este un papă legitim; nu
putea accepta că papa este sfânt numai pentru că este pontif; nu considera că
ascultarea faţă de papă este o condiţie a mântuirii.
• La Sfânta Euharistie are loc prefacerea Darurilor (a respins vehement la Konstanz
doctrina lui Wycliff despre „remanenţa” vinului și pâinii euharistice) și de aceea ea
trebuie oferită sub ambele forme (considera privarea credincioșilor de Sfântul
Sânge drept o practică nescripturistică);
•Sfintele icoane și sfintele moaște sunt vrednice de cinstire și se pot aprinde
lumânări înaintea lor.
•Considera că este îndreptăţit ca puterea laică să deposedeze clericii păcătoși de
proprietăţi și considera că zeciuiala plătită Bisericii nu trebuie să fie obligatorie.
• limba cultului să fie cea a poporului, limba vernaculară.
Ceea ce îl interesa pe Hus era „obţinerea mântuirii sufletului în Biserica lui Hristos
și ducerea unei vieţi conforme cu spiritul Evangheliilor”. Nu ura șovină și
naţionalistă faţă de germani l-a determinat să acţioneze astfel. Hus își considera
opera ca o contribuţie la tratarea maladiilor a toată creștinătatea și voia ca opera
de reformare a Bisericii să se facă la scară largă.

A fost iniţial încurajat și susţinut de arhiepiscopul de Praga, Sbinko von

Hasenburg, un german, în pofida criticilor lui Hus la adresa clericilor din Boemia,
marea majoritate a acestora fiind germani, și a admiraţiei sale pentru Wycliff, deși
Universitatea din Praga condamnase 45 de propoziţii din scrierile acestuia (1403).
Admiraţia sa pentru Wycliff, un eretic condamnat la acea dată, și criticile sale la
adresa imoralităţii clerului au fost făcute cunoscute la Roma, în 1407, și
arhiepiscopul de Praga, Sbinko von Hasenburg, la porunca lui Inocenţiu al VII-lea,
i-a interzis lui Hus să predice.
Când scaunul papal era disputat de Alexandru al V-lea și Grigorie al XII-lea, Hus,
regele Wenceslav și universitarii cehi din universitate l-au susţinut pe Alexandru al
V-lea, Sbinko și celelalte naţiuni din Universitate – bavarezi, saxoni și polonezi – l-
au susţinut pe Grigorie al XII-lea. Hus beneficia în continuare de protecţia regelui
Wenceslav, care, la 18 ianuarie 1409, prin decret regal (decretul de la Kutna Hora) a
conferit controlul Universităţii naţiunii cehe. Universitatea din Praga a devenit
bastionul ideilor lui Wycliff, iar Hus a fost ales rector al acesteia. Viaţa universitară
fusese până atunci controlată de germani; la Universitatea din Praga, înfiinţată în
1348, germanii deţineau trei voturi, iar cehii, unul singur. Hus era idolatrizat de
profesorii cehi din Universitate, însă detestat de cei germani.

Când arhiepiscopul Sbinko a recunoscut autoritatea lui Alexandru al V-lea

(1409-1410), acesta, în semn de bunăvoinţă, a promulgat o bulă (9 martie 1410),
ordonând distrugerea cărţilor lui Wycliff și condamnând din nou învăţăturile
prereformatorului englez; de asemenea, i-a interzis lui Hus să mai predice în capela
Bethleem sau în alte capele private. Hus s-a opus cu vehemenţă, a apărat
ortodoxia lui Wycliff, a ignorat interdicţia și a continuat să predice, având încă
susţinerea lui Wenceslav al IV-lea.
De acum și până în 1414, când va pleca spre Elveţia, va duce o luptă neînfricată de
la amvon și de la catedră împotriva indulgenţelor și bulelor papale. Papa Alexandru
al V-lea a trimis pe cardinalul Colonna să se ocupe de „cazul Hus”. Chemat la
anchetă, Hus a refuzat să vină, iar bulele papale au fost arse.
Un punct critic a fost atins în 1411-1412. Atunci, Ioan al XXIII-lea (1410-1415),
succesorul lui Alexandru al V-lea, a emis o bulă prin care lansa un apel la cruciadă
împotriva regelui Ladislau al Neapolelui, care susţinea un papă rival. Hus a fost
revoltat de ideea că un papă provoacă un război pentru a-și asigura scaunul papal și a
condamnat public această bulă. Praghezii s-au răsculat și au ars bula papală care
proclama cruciada, iar autorităţile civile au decapitat trei răsculaţi, primii martiri ai
cauzei husite.
În februarie 1411, Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat; un an mai târziu, susţinătorii lui
Hus au fost puși sub interdict. Regele Wenceslav se afla într-o situaţie
stânjenitoare, nu dorea să fie perceput drept un protector al ereticilor, astfel încât
l-a forţat pe Hus să părăsească Praga, acesta fiind găzduit de nobilimea cehă. A
redactat în această perioadă lucrarea sa fundamentală intitulată De ecclesia (1413).
Pentru a se stinge conflictul, propunerea Universităţii din Praga era ca Hus și
susţinătorii săi să recunoască pe papă drept cap al Bisericii și pe cardinali drept
trupul ei. Hus a replicat că Hristos este capul Bisericii, iar credincioșii sunt
mădularele acesteia, nu numai ierarhia înaltă. Controversa a continuat până la
intervenţia fratelui lui Wenceslas, regele Sigismund de Luxemburg, care, aspirând
la tronul imperial, a dorit să anihileze erezia.
Pentru a se rezolva problemele cu care se confrunta Biserica Romano-Catolică – în
principal Marea Schismă occidentală –, regele Sigismund de Luxemburg
(1410-1437) a convocat conciliul de la Konstanz (1414-1418), în Elveţia.
Hus, care făcuse apel la un conciliu general împotriva hotărârilor Curiei, s-a
îndreptat spre Konstanz, beneficiind și de un salvconduct acordat de regele
Sigismund pentru a se înfăţișa înaintea conciliului. La 4 noiembrie 1414, ajungea la
Konstanz, însă, la scurtă vreme după sosirea lui, a fost aruncat în temniţă în
mănăstirea dominicanilor, apoi în cea a castelului episcopului de Konstanz și, în
cele din urmă, în mănăstirea franciscanilor. El credea că prin puterea cuvântului și
cu ajutorul Mântuitorului Hristos va convinge conciliul, dar, din nefericire, se va
trezi în faţa unui tribunal care îl va judeca.
A fost somat să condamne lucrările lui Wycliff și să își retragă afirmaţiile eronate. I
s-au găsit 30 de afirmaţii imputabile/eretice, pe unele le-a combătut, altele a
susţinut că nu-i aparţin; contesta sensul lor eretic și încerca să le interpreteze
ortodox; a susţinut că va renega toate afirmaţiile pe care conciliul le va proba
drept eronate. A răspuns acuzaţiilor cu mult curaj și a acuzat conciliul că este în
slujba lui Antihrist.
La 6 iulie 1415, în catedrala orașului Konstanz, s-a pronunţat sentinţa: era
condamnat la moarte pentru că „dogmatizase, apărase și propovăduise” ereziile
lui Wycliff prin scrierile sale. După ce a protestat, s-a rugat în genunchi și a cerut
iertare pentru dușmanii săi. Veșmintele preoţești i-au fost luate, părul capului i-a
fost ras, punându-i-se în loc un coif de hârtie pe care scria „eretic”. Nu a vrut să
retracteze nimic, iar în timp ce era pe rug ar fi rostit celebrele cuvinte: „O sancta
simplicitas!”. I se atribuie și această declaraţie: „Dumnezeu îmi este martor că nu
am învăţat niciodată acele lucruri de care mă acuză martorii mincinoși. În lumina
adevărului Evangheliei despre care am scris, am învăţat și predicat, voi muri astăzi
bucuros!”. Când era deja pe rug, a fost rugat să retracteze, a refuzat din nou cu
fermitate. A murit intoxicat cu fum, cenușa i-a fost împrăștiată în Rin.
De asemenea, îi sunt atribuite cuvintele: „Ardeţi acum o gâscă, dar va veni o lebădă
pe care nu o veţi mai putea nici fierbe, nici frige”, înţelese ca o profeţie despre
Luther și despre mișcarea iniţiată de acesta.

După moartea sa, Hus a devenit un erou naţional, iar un uriaș val revoluţionar a
frământat Cehia între anii 1414-1434. Universitatea din Praga l-a declarat martir și a
anunţat că 6 iulie va fi ziua prăznuirii sale. Au izbucnit în forme violente
nemulţumirile sociale și politice ale cehilor din Boemia faţă de bogăţia și corupţia
Bisericii, faţă de poziţia dominantă a germanilor în ţară.
Un asemenea episod violent l-a constituit „defenestrarea de la Praga” din 1419:
când asupra husiţilor a fost aruncată o piatră dintr-o încăpere a Primăriei din
Praga, husiţii au reacţionat prin defenestrarea a șapte consilieri. Auzind despre
aceste evenimente, regele Wenceslas a murit în urma unui atac de cord.
În 1420, husiţii au elaborat un program (Cele 4 articole de la Praga) care viza:
secularizarea averilor bisericești, utraqism-ul (communio sub utraque specie),
liturghia și predica în limba vernaculară (ceha) și reforma Bisericii.
Sigismund, devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman, a pregătit represiunea
husiţilor, fiind organizate împotriva lor cinci cruciade între 1420 și 1430. În cele din
urmă, în 1434, husiţii au fost înfrânţi și din cauza disensiunilor lor interne, deși
armatele husite, sub conducerea lui Jan Ziska, repurtaseră anterior strălucite
victorii, fiind cunoscută ferocitatea cu care luptau. Războaiele husite s-au încheiat
în 1434: la 30 mai 1434, în bătălia de la Lipany, oștile radicalilor husiţi au fost
învinse de o alianţă a catolicilor cu nobilimea utraquistă, iar în 1437 vor fi cucerite
ultimele lor puncte de rezistenţă: Tabor, Hradec Kralove și Sion.
Încă de la început, husiţii se divizaseră în două tabere: husiţii radicali sau taboriţii
(de la numele principalei lor fortăreţe, Tabor), care au trecut dincolo de programul
reformator al lui Hus, voind răsturnarea orânduirii existente, și au contestat chiar
transubstanţiaţia, și husiţii moderaţi, utraquiști sau calixtinii (numele lor provine
de la calix, potir), care voiau doar reformarea vieţii Bisericii și a societăţii.

În ceea ce-i privește pe calixtini, aceștia au ajuns la un acord cu autorităţile

catolice, încheindu-se, la 30 noiembrie 1433, Compactatele de la Praga, prin care li
se recunoștea dreptul de a primi Sfânta Împărtășanie sub ambele forme (sub
utraque specie) și predica liberă. Regentul George de Podiebrady va limpezi
lucrurile în sensul că statul se declara stat husit, iar Rokyţana era recunoscut ca
arhiepiscop al utraquiștilor (calixtini).
În 1457, Rokyţana va căuta unificarea facţiunilor husite în „Uniunea Fraţilor cehi și
moravi” (unitas fratrum), a căror doctrină a devenit treptat una protestantă. Se
vor menţine sub această formă până în 1520, când se vor uni cu luteranii, iar mai
apoi cu calvinii, dar vor rămâne și deosebiţi atât de catolici, cât și de protestanţi
până în secolul al XVII-lea, când în 1670 moare ultimul lor episcop, marele pedagog
Jan Amos Comenius.
Din cauza persecuţiilor, husiţii s-au refugiat pe pământ românesc, în Moldova, dar
și în Transilvania. Atestaţi în ţara noastră la doar cinci ani după arderea lui Jan Hus
pe rug, în 1420, ei au reușit să se menţină mai ales în Moldova până în anul 1571,
când secretarul episcopului catolic din Cameniţa își anunţă episcopul că ultimii
„eretici” din Huși, Roman și satele vecine au fost aduși la catolicism. Refugiindu-se
în Transilvania și Moldova, datorită unor împrejurări prielnice, au avut colonii în cel
puţin șapte orașe din Moldova: Trotuș, Bacău, Roman, Târgu Neamţ, Cotnari, Huși și
Ciubărciu și au reușit să se menţină în pofida acţiunilor autorităţilor catolice. Se
pare că husiţii de pe teritoriul patriei noastre făceau parte din aripa radicală husită,
așa cum rezultă din punctele lor de doctrină combătute de către catolici. Cu toate
acestea, domnitorii moldoveni nu numai că i-au tolerat, dar unii dintre ei, ca
Alexandru cel Bun (1400-1432), le-a acordat și unele privilegii, ceea ce a provocat
indignarea regelui polon Vladislav al II-lea Iagello (1386-1434).). Efectul șederii lor
pe teritoriul românesc a fost cercetat de mulţi istorici, teologi, lingviști și critici
literari, ale căror păreri converg spre o întreită influenţă: social-politică (tensiuni
sociale), religioasă (influenţa ideilor reformatoare) și literară (traducerea Sfintei
Scripturi în limba poporului).

Girolamo Savonarola (1452-1498)

Girolamo Savonarola nu a fost un prereformator în adevăratul sens al cuvântului,

ci un fel de predicator ce condamna luxul Papalităţii și al ierarhiei bisericești, ajuns
la apogeu în timpul papei Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Născut și educat
la Ferrara, a intrat în ordinului dominican la Bologna în 1475; a fost lector la San
Marco, în Florenţa, și prior al aceleiași biserici (1491). Girolamo îndemna clerul și
poporul la viaţă morală în acord cu Evanghelia lui Hristos; chemarea sa la pocăinţă
a transfigurat Florenţa după 1491.
Era un predicator apocaliptic foarte carismatic, care anunţa că o pedeapsă divină
este iminentă din pricina corupţiei Bisericii și a societăţii; de asemenea, susţinea
că primește descoperiri dumnezeiești. Critica sa nu cruţa nici membrii familiei
Medici, nici pe papa Alexandru al VI-lea. După moartea lui Lorenzo de Medici
(1492), a instaurat în Florenţa un fel de democraţie teocratică, urmărind o reformă
deplină a moravurilor; s-a opus cu vehemenţă culturii păgâne a umaniștilor.
Întrucât l-a considerat de regele francez Carol al VIII-lea instrumentul lui
Dumnezeu în reformarea Bisericii, a intrat în conflict cu papa Alexandru al VI-lea.
Papa a căutat să scape de predicatorul incomod: în 1495, papa l-a chemat la Roma,
însă Savonarola a refuzat să părăsească Florenţa, în replică, papa i-a interzis să
predice. După o scurtă tăcere, și-a reluat predica, considerând că papa nu acţiona
în cunoștinţă de cauză și că o asemenea hotărâre care se afla în contradicţie cu
poruncile divine nu trebuia respectată.
A fost excomunicat la 13 mai 1497. Întâi, Savonarola a șovăit, apoi, beneficiind de
sprijinul autorităţilor dominicane, a considerat excomunicarea invalidă și a fost
convins că papa Alexandru al VI-lea nu era un pontif adevărat, pentru că dobândise
pontificatul prin simonie. Conflictul s-a acutizat în 1498, când Savonarola a scris
suveranilor occidentali, cerându-le să convoace un sinod care să constate
ilegitimitatea papei Borgia. Papa a replicat printr-un interdict asupra Florenţei dacă
nu era redus la tăcere Savonarola. Autorităţile florentine l-au părăsit pe
Savonarola, iar dușmanii săi l-au arestat pe prior și l-au predat papei, împreună cu
alţi doi dominicani. După ce a fost întemniţat și torturat și s-au adus împotriva sa
mărturii mincinoase, a fost condamnat la moarte ca „eretic, schismatic și
dispreţuitor al Sfântului Scaun”. A fost spânzurat și apoi ars pe rug la 23 mai 1498,
împreună cu alţi doi dominicani. În ultimele clipe, avea remușcări dacă procedase
corect; nu atacase Papalitatea sau Biserica, ci pe Alexandru al VI-lea, pe care nu-l
considera un papă legitim, nu-l considera nici măcar creștin, considera că Biserica
Romei este prigonită de persoana nevrednică a lui Alexandru al VI-lea.
Unii istorici catolici consideră că a fost un agitator și un amăgitor, alţii susţin cu
tărie că a fost un sfânt, un profet și un martir care și-a jertfit viaţa pentru Biserica
Catolică. Ordinul dominican urmărește începând cu 1955 canonizarea sa (procesul
a început în 1988).

Reforma

Reforma a reprezentat, fără îndoială, o cezură profundă în istoria Bisericii

occidentale, a fost – spunea un istoric catolic (Joseph Lortz) – „cea mai mare
catastrofă care a afectat Biserica în întreaga sa istorie până în zilele noastre”. Odată
cu Reforma începe epoca numită modernă în istoria creștinismului.
În mod inevitabil, Reforma era necesară și era așteptată, dar nu era așteptată
Reforma protestantă, care a evoluat ca un curent potrivnic Bisericii. Era dorită o
mișcare reformatoare în interiorul Bisericii care să aducă vindecarea lăuntrică
(August Franzen).
Reforma este un fenomen complex, cu caracter religios, social-politic și ideologic,
prin care, în secolul al XVI-lea, s-a produs scindarea Bisericii catolice și care a
determinat apariţia de noi culte creștine în Europa. Unitatea Bisericii medievale a
fost sfărâmată și gândirea creștină occidentală nu a mai fost unitară, a fost
pulverizată și s-a scindat în reflecţie confesională.
În general, termenul de Reformă se aplică mișcării care a avut ca efect apariţia
confesiunilor protestante, dar ampla mișcare declanșată de Martin Luther a avut,
prin ricoșeu, consecinţe și asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel și de o
Reformă catolică, prin care s-a încercat acea reorganizare internă a Bisericii
apusene (reformatio in capite et in membris) cerută în zadar de mulţi reprezentanţi
ai creștinătăţii apusene în secolele precedente. Această mișcare are însă și scopul
de a lupta împotriva protestanţilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de
a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel încât putem vorbi și
despre o Contrareformă.
În analiza apariţiei și consolidării Reformei, se face apel la o multitudine de factori,
aparţinând diferitelor domenii, religios și intelectual, economic și social, politic și
naţional, fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia.
Există o serie de aspecte generale, comune, dar dincolo de acestea, există
particularităţi locale în care factorii generali se combină în proporţii specifice.

Fundalul religios al Evului Mediu târziu

Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realităţi frecvente și
moartea era o prezenţă cotidiană, omul medieval avea obsesia morţii, așa cum dă
mărturie arta. Din secolul al XIV-lea, după Marea Ciumă și distrugerile aduse de
Războiul de 100 de ani, temele macabre sunt o prezenţă constantă în orizontul
mental al omului medieval. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism,
fie la o viaţă robită patimilor, după cum arată Boccacio (Decameron). O altă
posibilă reacţie în faţa iminenţei morţii a fost intensificarea pietăţii și vivacitatea
credinţei. Acestea se manifestă în numeroase donaţii făcute Bisericii, în construcţii
bisericești monumentale, în operele de artă apărute și în așezămintele filantropice
înfiinţate.
Obsedat de moarte, la sfârșitul Evului Mediu, omul a dorit să aibă certitudinea
mântuirii personale, înregistrându-se o intensificare a cultului moaștelor și
relicvelor, a cinstirii sfinţilor, a pelerinajelor. Toate acestea erau dovezi ale unei
religiozităţi puternice și din ce în ce mai interiorizate. Nu lipseau însă excesele, iar
superstiţia parazita această evlavie a omului medieval.
În mod evident, nu există „o ostilitate generală sau larg răspândită faţă de
Biserică. Nicăieri în secolul al XV-lea nu se poate constata o apostazie în masă de
la Biserică” (A. Franzen). Au apărut însă, la început timid, apoi din ce în ce mai
vehement, nemulţumiri, contestări și chiar atacuri la adresa Bisericii instituţionale,
care amânase mult prea mult timp reforma internă mult așteptată (Wycliff, Hus,
Savonarola).
Criticile nu veneau numai din mediul teologic. Dante, de pildă, în Divina Comedie,
nu pune în discuţie legitimitatea oficiului papal și eclezial, dar lucrarea conţine
largi secţiuni anticlericale și atacuri susţinute împotriva papilor nevrednici. Între
altele, Dante le pune în vedere prelaţilor vremii că „Evanghelia și Marii Doctori ai
Bisericii sunt daţi uitării”, iar clericii „nu se gândesc la Nazaret, unde și-a deschis
aripile arhanghelul Gavriil”.
Dezamăgiţi, mulţi credincioși s-au îndepărtat de Biserica instituţională, văzută, și s-
au îndreptat către o Biserică spirituală, nevăzută. Noţiunea de Ecclesia spiritualis,
„Biserica Duhului Sfânt”, care o va înlocui pe cea papală, apăruse încă din veacul
al XII-lea, fiind lansată de abatele Gioacchino da Fiore (cca. 1130-1202) și fusese larg
răspândită de franciscanii spirituali în secolele XIII-XIV. Această noţiune a dus la
apariţia unei „noi” pietăţi, subiectiviste, interiorizate, care își căuta împlinirea în
afara Bisericii, erodându-se dimensiunea comunitară, eclezială, a vieţii creștine.
Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renașterii
și al capitalismului incipient, în care se pune accent pe om ca persoană, și mai puţin
ca membru al unei colectivităţi. Spre deosebire de omul medieval, care considera
că nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social, în epoca Renașterii,
omul se consideră mai puţin membru al colectivităţii numite Biserică și se
descoperă ca o individualitate, ca o entitate autonomă. Acum se preconizează, cel
puţin teoretic, ideea eliberării individului și se consideră că această personalitate
independentă poate să intre în contact cu divinitatea și fără medierea Bisericii.

Apare astfel o „nouă pietate”, personală și lăuntrică, interiorizată, o devoţiune

modernă, care nu este în mod fundamental ostilă Bisericii, așa cum demonstrează
mișcarea întemeiată de olandezul Gerhard Groote (Geert Grot, Gerardus Magnus,
1340-1384), la Deventer, care s-a propagat din Olanda și în Germania, Franţa și
Italia. Groote a fondat asociaţia numită „fraţii vieţii comune” (fratres communis
vitae). Această mișcare a rămas fidelă Bisericii.
În centrul acestei spiritualităţi nu se aflau celebrarea euharistică și Sfintele Taine,
ci mai degrabă contemplarea Pătimirilor și reflecţia la Predica de pe munte. Era
cultivată viaţa lăuntrică și era încurajată meditaţia metodică la Viaţa și Pătimirea
Mântuitorului. În acest spirit este scrisă lucrarea Urmarea lui Hristos, de către
Thomas de Kempis (cca. 1380-1471), unul dintre ucenicii lui Groote („fraţii vieţii
comune”). În această lucrare, Biserica și Sfintele Taine abia dacă sunt prezente,
dar, în schimb, lectura Sfintei Scripturi ocupă locul central. Această „devoţiune
modernă” (devotio moderna), care viza o reformă internă a Bisericii, prin
subaprecierea Bisericii și a Sfintelor Taine, a anticipat Reforma lui Luther.

Un nou pas în această direcţia diminuării vieţii sacramentale fusese făcut prin
teologia franciscanului englez William of Ockham (cca 1285-1347), părintele unei
noi variante de nominalism. A învăţat și a predat la Oxford, învinuit de erezie de
către teologii papei Ioan al XXII-lea, a lansat acuzaţii de erezie la adresa papei
(1327), a fost excomunicat (1328) și exclus din ordinul franciscan, fiind condamnat
la închisoare perpetuă. S-a refugiat la curtea lui Ludovic de Bavaria, de a cărui
protecţie a beneficiat până la moarte.
Teolog aparţinând tradiţiei augustiniene, acesta a contestat via antiqua,
reprezentată de Toma de Aquino și Duns Scot, a fost întemeietorul unei noi
variante de nominalism, contribuind astfel la declinul teologiei scolastice. Potrivit
lui, trebuia contestată existenţa universaliilor; ceea ce există, susţinea Ockham,
sunt lucrurile individuale. Potrivit lui, doctrina privind existenţa ideilor eterne în
gândirea dumnezeiască potrivit cărora este creată și rânduită lumea ar limita
omnipotenţa dumnezeiască.
De asemenea, credea că existenţa lui Dumnezeu nu se poate proba raţional (nu
accepta argumentele raţionale privind existenţa lui Dumnezeu, care era – credea
Ockham – imposibil de demonstrat pe cale filosofică), nu exista nicio punte între
natural și supranatural, Dumnezeu și omul erau separaţi de un abis de netrecut
pentru raţiunea umană.
Neîncrederea în raţiune era însoţită de o mare încredere în Revelaţie. Singura
cale prin care omul putea cunoaște ceva despre Dumnezeu era prin Revelaţia
dumnezeiască, de aici importanţa excepţională a Sfintei Scripturi pentru Ockham
(se prefigura principiul luteran sola Scriptura). Sfânta Scriptură, cuprinzând
Revelaţia, era unicul temei și sursa credinţei noastre.
Raţiunea umană era neputincioasă, numai credinţa ne poate conduce la
cunoașterea lui Dumnezeu și la mântuirea noastră: se anunţa principiul sola fide,
care a fost absolutizat de Luther. Natura nu putea face nimic pentru mântuire cu
de la sine putere, totul era har, har pur. Învăţătura lui Toma care așeza natura
înaintea harului era contestată de Ockham, care era foarte sceptic faţă de natura
umană.
Luther a găsit cele trei sola – sola Scriptura, sola fide, sola gratia – în sistemul
teologic al lui Ockham, a preluat și elaborat aceste învăţături și le-a absolutizat. De
altfel, Luther și-a declarat simpatia pentru teologia lui Ockham.
Accentuând credinţa și Revelaţia în procesul mântuirii, nominalismul a diminuat
importanţa Bisericii sacramentale. A apărut astfel ideea periculoasă că omul se
poate mântui și în afara Bisericii.

De asemenea, alte premise ale Reformei au fost umanismul și „mișcarea biblică”

sau biblicismul. Odată cu redescoperirea Antichităţii în toate manifestările ei –
opere de artă, manuscrise, filosofia Antichităţii (a fost redescoperit
neoplatonismul, aristotelismul a început să-și piardă din importanţă) etc. –, a
survenit și o altă mutaţie: viziunea teocentrică a fost abandonată în detrimentul
unei viziuni antropocentrice, în centrul cercetării știinţifice și creaţiei artistice a
fost așezat omul.
Între umaniștii care au pavat calea lui Luther, deși mai târziu s-a despărţit de
reformatorul german, trebuie menţionat, în primul rând, Desiderius Erasmus/
Erasmus din Rotterdam (1466/1469-1536).
Fiul unui cleric și al unei fiice de medic, născut la Rotterdam către 1466, a urmat
cursurile școlii din Deventer, unde s-a familiarizat cu devotio moderna prin
intermediul „fraţilor vieţii comune”; astfel se explică dispreţul său pentru teologia
scolastică. În 1486/1487, a intrat în obștea canonicilor augustinieni, fiind hirotonit
preot în 1492. Secretar al episcopului de Cambrai (1493-1495), Henri de Bergen, a
studiat la Paris (1495-1499), s-a dedicat studiilor clasice, ajungând să cunoască
limba latină mai bine decât limba maternă (este autorul unor gramatici latinești
care l-au făcut celebru).
A studiat la Bologna, la Veneţia, a călătorit la Roma și în Anglia, unde a predat
limba greacă și cursuri de teologie la Cambridge, intrând în contact cu alţi umaniști
celebri precum Thomas Morus și John Fischer. A primit doctoratul în Teologie la
Torino, la 4 septembrie 1506. În 1516, la Basel, a publicat prima ediţie critică a
textului Noului Testament, însoţită de o celebră traducere în latina clasică.
Începând cu 1516, a devenit consilier al lui Carol al V-lea. A locuit la Basel
(1521-1529), apoi la Freiburg im Breisgau (1529-1535), murind la Basel în 1536.
Propria viziune asupra reformării Bisericii o expune în Enchiridion Militis Christiani
(1504) și Μωρίας ἐγκώμιον seu Laus Stultitiae (Elogiul nebuniei, 1509) – aceasta din
urmă o satiră la adresa monahismului și a denaturărilor din Biserica medievală.
Principiul său era următorul: Tollantur abusus, non substantia, să fie înlăturate
abuzurile, nu substanţa credinţei, care trebuie să rămână intactă. Insista asupra
simplităţii vieţii creștine, sublinia necesitatea unei înnoiri a vieţii creștine pornind
de la izvor, de la Sfânta Scriptură (în special de la Predica de pe munte) și de la
teologia biblică. Spiritul simplu și limpede trebuia să predomine, balastul
tradiţiilor bisericești urma să fie eliminat. El a avut meritul de a lega proiectul de
reformare a Bisericii de Sfânta Scriptură, iar propunerile sale de Reformă au fost
primite cu entuziasm, mulţi considerând că el va fi omul care va realiza dorita
reformă.
Eruditul umanist a polemizat cu Luther în problema liberului arbitru (Diatribe de
libero arbitrio – 1524; Hyperaspistes – 1526) și s-a distanţat de monahul furibund de
la Wittenberg; nu împărtășea scepticismul nominalist al lui Luther faţă de natura
umană și faţă de raţiunea umană (De servo arbitrio, 1515), considera că liberul
arbitru (libertas spiritus) este condiţia oricărui progres (deviza lui era: Prin
libertatea spiritului către adevărata evlavie). A militat pentru revenirea adepţilor
Reformei în Biserică, condamnând excesele lor; a pus bazele unei teologii a
medierii, care a condus, până către anii ’60 ai veacului al XVI-lea, la o convieţuire
pașnică între catolici și luterani în zona renană. A respins orice brutalitate faţă de
luterani, crezând că este mai bine să se tolereze mișcarea luterană decât să
izbucnească un război religios.
Este o personalitate controversată, este considerat un sceptic adogmatic de unii
cercetători, alţii îl consideră un liber cugetător, în vreme ce alţii insistă asupra
faptului că acest umanist creștin a fost un catolic devotat Bisericii și Revelaţiei.
După moarte, Universitatea din Paris a condamnat mai multe dintre afirmaţiile
sale; scrierile sale au fost trecute la index în 1558 (Paul al IV-lea), s-a revenit parţial
asupra acestei hotărâri la conciliul tridentin, însă interzicerea a fost reimpusă in
toto de Sixtus al V-lea în 1590. Ediţiile mai târzii ale Indexului (Index librorum
prohibitorum) au interzis unele scrieri ale sale, îngăduindu-le pe altele după
îndepărtarea celor mai caustice fragmente.

Starea Bisericii occidentale
Reforma a fost generată de starea în care se afla Biserica occidentală, o Biserică
care se lăsase tot mai mult contaminată de temporal. Biserica era roasă până la
măduvă de scandaluri, abuzuri, deficienţe și de apariţia unor teologi plini de
îndrăzneală care denunţau aceste realităţi. Reforma in capite et membris, pentru
care pledau minţi lucide din interiorul Bisericii, fusese mult prea multă vreme
amânată.

Papalitatea. Viaţa religioasă și bisericească a vremii crease o mulţime de

nemulţumiri. În primul rând, amestecul Papalităţii în cele lumești.
În timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216), se atinsese apogeul
puterii papale. Succesorii lui nu au reușit să păstreze poziţia pe care Papalitatea o
dobândise graţie eforturilor lui, din pricina implicării tot mai accentuate în
chestiunile politice, seculare. Stăpânirea seculară nu poate fi niciodată misiunea
Bisericii (A. Franzen).
Din ce în ce mai preocupaţi de chestiunile politice și teritoriale (menţinerea și
expansiunea statului papal), papii se dezinteresează de misiunea lor spirituală.
Punctul culminant al acestui fenomen se atinge în timpul Renașterii, când tiara
papală este deţinută de papi laicizaţi și vicioși. Această stare de lucruri, la care se
adaugă creșterea dependenţei deţinătorilor Scaunului Romei de actorii politici
(„captivitatea babilonică la Avignon”), urmată de Marea Schismă occidentală, a
contribuit la declinul puterii papale, la compromiterea ideii de supremaţie papală și
la pierderea autorităţii morale a Papalităţii, câștigată în timpul lui Grigorie al VII-
lea și Inocenţiu al III-lea.
Papalitatea era absorbită de grijile lumești pentru statul papal și orice încercare de
reformă se lovise de inerţia acestui sistem și fusese abandonată. În Occident, în
această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători și laici
exigenţi: nepotismul, simonia, incultura și imoralitatea clerului.
Răul – spunea August Franzen – părea să se fi instituţionalizat, Papalitatea era
viciată și părea să nu poată ieși din cercul vicios în care intrase: cardinali răi
alegeau papi răi, papi răi alegeau cardinali răi.
Nepotismul a făcut din papii Renașterii adevărate dinastii de uzufructuari și
favoriţi. Simonia și fiscalismul cel mai exagerat au înflorit în sec. XIII-XIV, încât
minţi luminate precum Dante și Macchiavelli se plângeau ca în Roma sunt numai
curiali și perceptori papali, și foarte puţini teologi.
Vinderea și cumpărarea demnităţilor bisericești atinseseră proporţii cu adevărat
catastrofale.
Se spunea că papii aveau venituri de 100 de ori mai mari decât împăratul. Se
estimau aceste venituri la 220.000 florini, din care jumătate proveneau din
dispense, privilegiile și beneficiile rezervate papei, iar cealaltă jumătate din
impozitele ordinare și extraordinare (îndeosebi indulgenţe). Papalitatea încasa
dijma din veniturile tuturor bisericilor. În Anglia, obolul Sfântului Petru, în Spania
contribuţii regulate pentru inchiziţii etc. La numirea într-o funcţie bisericească se
plătea până la jumătatea venitului anual al funcţiei, ceea ce făcea ca diecezele
ramase adeseori vacante să se ruineze complet. Revenea Papalităţii 1/3 din
veniturile Angliei, Germaniei și Spaniei, ceea ce provoca nemulţumiri.
Activitatea de susţinători ai culturii desfășurată de papii renascentiști a avut, în
mod poate greu de înţeles astăzi, pe termen scurt, consecinţe negative asupra
Bisericii, fiscalitatea excesivă și expedientele pe care le foloseau (indulgenţele)
pentru a finanţa arta și pe artiști au generat contestări virulente. Ca o consecinţă a
acestei stări de lucruri, adepţii Reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă,
întrucât priveau arta ca pe un lux inutil și ca o piedică în calea comunicării directe
dintre credincios și divinitate.
Mulţi dintre papi erau imorali, lumești și chiar necreștini (Alexandru al VI-lea
Borgia, 1492-1503, Leon al X-lea/Giovanni di Lorenzo de' Medici, 1513-1521). Atât de
mare era imoralitatea, încât Adrian al IV-lea, contemporanul lui Luther, a repetat în
prima sa cuvântare consistorială cuvintele lui Bernard de Clairvaux: „Atât au
crescut păcatele Romei, încât cei întinaţi de ele nici nu le mai simt mirosul”.

Arivismul și nepotismul nu se întâlneau numai la Roma, ci și în administraţia

episcopală. Funcţiile bisericești se cumpărau și se vindeau, existau prelaţi care
cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini, dar care le
aduceau beneficii materiale. Clerul superior, recrutat conform uzanţelor din rândul
nobilimii, uneori la vârsta minoratului, era adeseori lipsit de vocaţie, trăia în lux și
opulenţă, se complăcea în imoralitate și concubinaj; mai presus de orice, aparţinea
nobilimii și era îndatorat acesteia.
În pofida reformei gregoriene, clerul continua să fie imoral și ignorant în proporţii
mari, iar papii și cardinalii dădeau primii exemple de corupţie și desfrâu. Mulţi
membri ai înaltei ierarhii bisericești rezidau în Roma, pentru a fi aproape de centrul
de putere și de influenţă al Curiei papale, sau la Curţile regilor și principilor,
dezinteresându-se de asistenţa și îndrumarea credincioșilor (absenteismul
ierarhilor).
Clerul de mir trăia în mizerie și nevoi, era incult și imoral, fapt pentru care era
desconsiderat de credincioși.
Viaţa monahală decăzuse, viaţa de obște fusese în multe mănăstiri abandonată,
mulţi dintre monahi locuiau în afara mănăstirii, iar unii erau chiar imorali. Nu erau
iubiţi, nici respectaţi, din pricina imoralităţii lor și a lăcomiei și exploatării păturilor
umile ale societăţii. Luxul personal al prelaţilor și bogăţia excesivă a Bisericii făceau
de asemenea obiectul criticilor.
Toate acestea nu reprezentau situaţii excepţionale, căci constituiau
„normalitatea” în interiorul Bisericii occidentale, singurul element de noutate
adus de începutul secolului al XVI-lea fiind înmulţirea scandalurilor și denunţurilor
privind această stare de fapt. Folosindu-se tiparul și desenul, prin caricaturi,
manifeste și foi volante, se propagă cu o iuţeală uimitoare o adevărată ură contra
Romei și clerului său.
Inventarea tiparului a contribuit enorm la propagarea Reformei. Prin această
metodă perfecţionată către 1450 de un argintar german, Johannes Gutenberg,
textele se puteau multiplica ieftin și rapid. Prin acest mijloc, umaniștii au putut
publica operele Antichităţii clasice și ediţii ale Noului Testament, iar reformatorii și-
au putut disemina ideile radicale în întreaga Europă.

Condiţiile culturale
Bipolaritatea culturală (știutorii – neștiutorii de carte) și sexuală (celibatari –
căsătoriţi) era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului, dar
condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a Evului Mediu.
Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani, pentru bărbaţi, dar și pentru femei,
obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai
îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se
contractau în timpul pubertăţii. În aceste condiţii, argumentul vieţii neprihănite a
clericilor nu mai putea avea prea multă greutate pentru a justifica privilegiile faţă
de laici, mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor
era greu de contestat.
Știinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc”, provenită în
principal din orașe (centre de activitate meșteșugărească și comercială), care a
trebuit să dobândească un nivel minim de instrucţie. De asemenea, progresele
Renașterii și umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-și cultive spiritul
contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici.
Un efect foarte important al creșterii numărului știutorilor de carte este accesul
direct la Biblie, facilitat, pe de o parte, de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite,
iar pe de altă parte, de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel,
rolul tiparului în succesul Reformei este foarte important datorită climatului
intelectual pe care îl favorizează, întrucât el contribuia nu doar la răspândirea
Bibliei și a lucrărilor teologice, dar și a operelor umaniștilor. Aceștia, preocupaţi de
întoarcerea la surse, dezvoltă cercetarea filologică, prin intermediul căreia sunt
descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. De exemplu, o
lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea
de către Lorenzo Valla, în secolul al XV-lea, a falsităţii Donaţiei lui Constantin,
document pe care se bazau multe din pretenţiile Papalităţii la stăpânirea
temporală. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către
Erasmus din Rotterdam a Noului Testament, întrucât astfel se revelau greșelile
traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Unele din traducerile
greșite din versiunea aceasta, denumită Vulgata și considerată oficială pe tot
parcursul Evului Mediu, stătuseră la baza constituirii unor dogme ale Bisericii
Catolice, ceea ce a justificat acum contestarea lor.
În concluzie, se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de
înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale.

Factori economico-sociali
Biserica occidentală reprezenta o piedică ideologică și materială în calea
schimbărilor angrenate de capitalismul născând. De exemplu, Biserica Catolică
persista în condamnarea comerţului și a împrumutului cu dobândă, chiar dacă își
mai atenuase în timp poziţia, prin „inventarea” Purgatoriului, al treilea loc
destinat, în principal, să ofere speranţe de mântuire negustorilor și bancherilor,
„contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Această ideologie care susţinea că
„banii nu fac pui” și dobânda nu e permisă intra în contradicţie cu nevoile
fundamentale ale „clasei de mijloc”, angajată pe calea profitului de tip capitalist.
Pe de altă parte, bogăţia Bisericii, mai ales cea funciară, suscita dorinţa de
secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocraţiei și a puterii
seculare. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi, așa cum o dovediseră
tulburările husite și cum urma să demonstreze Războiul ţărănesc german.

Factori politici
Succesul Reformei este explicat și de incompatibilitatea dintre statul modern, care
evolua în direcţia naţională, și universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca
un organism supranaţional.
În secolele XV-XVI, statele occidentale porniseră pe calea modernizării și, sub
forma absolutismului monarhic, realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor
teritoriu, dorind să elimine un centru concurent de putere care nu se afla pe
teritoriul lor (Roma). Din aceste motive, privilegiile și imunităţile Bisericii nu mai
erau tolerate.
Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l
poată folosi în interesul propriu. În cazul în care au reușit să-și asigure controlul
Bisericii prin bună înţelegere, deschizându-se calea spre secularizare și laicizare,
monarhii nu au fost interesaţi să sprijine Reforma. În alte condiţii, monarhii aflaţi în
permanentă nevoie de fonduri, datorită sporirii aparatului birocratic sau a
necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte, au putut fi ușor câștigaţi de
ideea secularizării importantelor averi bisericești. În general, această motivaţie
economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul
entităţilor politice mici: orașe, cantoane, principate. Cu excepţia Angliei, unde a
acţionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost
câștigat în întregime de ideile Reformei.

Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe, datorită unor factori care
acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei și în diferite momente, apar
și se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea.
Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther și pot fi sintetizate în: mântuirea prin
credinţă (sola fide), sacerdoţiul universal (orice creștin este preot; nu mai este nevoie
de rolul de mediator al clericilor și al Bisericii), autoritatea exclusivă a Bibliei, care
reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).

Martin Luther

Martin Luther (1483-1546), promotorul Reformei în Germania, a fost o

personalitate uriașă, însă plină de contradicţii interioare, clădită din extreme şi
exprimată în paradoxuri. „Arareori a avut o personalitate individuală atâta
importanţă pentru un proces istoric de anvergură, transformator în mod radical,
câtă are Luther pentru Reformă” (Joseph Lortz).
Nu a fost un teolog foarte original; reformatorul nu a exprimat idei novatoare,
aproape toate ideile sale fuseseră rostite înaintea lui, însă el le-a dat acestora
marca lui personală, încât toate au părut nemaiauzite contemporanilor. În mod
evident, Luther nu a intenţionat să producă o schismă în Biserica occidentală.
Emotiv și sincer, binevoitor și naiv, Luther avea o personalitate impetuoasă,
tumultuoasă, un caracter conflictual, pătimaș, așa cum se va dovedi atât în
confruntările cu teologii papali, cât și cu anabaptiștii exaltaţi. Cu o înfăţișare
dezagreabilă, supraponderal, butucănos, era totuși o prezenţă fermecătoare și o
personalitate carismatică, plină de umor (atunci când nu era depresiv), un teolog și
un polemist de mare forţă, cu un stil incisiv, fără echivoc, caustic, și cu un limbaj
foarte colorat. Avea ochi pătrunzători, a căror strălucire îi hipnotiza pe cei care-l
ascultau predicând sau predând.
Dacă imaginea protestantă despre Luther este aceea a unui apostol sau profet
prin gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum nu a mai făcut-o de la Sfântul Apostol
Pavel încoace, un erou şi un geniu (un genial creator de sistem filosofic),
perspectiva catolică a evoluat în ultimele decenii: dacă istoricii catolici din secolul
al XIX-lea-începutul celui de-al XX-lea îl prezentau ca un psihopat și un scelerat care
a infectat omenirea cu crezul său, imaginea catolică despre Luther s-a modificat în
ultimele decenii, existând încercări în istoriografia catolică de a-l înţelege și
interpreta prin prisma vremii sale și în contextul unei dorinţe de reformă internă
care se manifesta cu putere și care fusese amânată mult prea multă vreme.
Nimeni nu se mai îndoiește astăzi de puritatea intenţiilor sale, de sinceritatea sa
atunci când se considera apărătorul învăţăturii catolice împotriva denaturărilor.
Ceea ce a fost tragic în destinul său este că iniţiativa sa nu a rămas în interiorul
Bisericii apusene și că a devenit reformator împotriva acesteia.

Biografia
S-a născut la 10 noiembrie 1483 (probabil în 1483, mama sa amintindu-și mai bine
ora decât anul nașterii), la Eisleben, un sătuc din nordul Germaniei, în familia
ţăranilor Hans Luder/Lothar și Margrethe Luther (Lindemann). A crescut la
Mansfeld, în Saxonia, unde tatăl său lucra ca miner, reușind prin mari eforturi să
adune o mică avere.
A crescut într-o atmosferă de strictă religiozitate. Întrucât tatăl său visa să
consolideze statutul social al fiului său printr-o carieră de avocat, Martin a fost
trimis la studii: a urmat școala primară în Mansfeld (1489-1495), școala latină din
Magdeburg (1496-1497), unde a locuit la „fraţii vieţii comune”, cunoscând prin ei
devotio moderna, apoi la Eisenach (1498-1501). S-a înscris apoi la cursurile
Universităţii din Erfurt (1501-1505), urmând cursul de filosofie, încheiat în 1505 cu
acordarea titlului de magister artium.
În perioada studiilor la Erfurt, Luther și-a însușit via moderna, nominalismul,
intrând sub influenţa nominaliștilor Jodocus Trutvetter și Bartholomäus Arnoldi
din Usingen. De aici a preluat ideea că binele și răul nu depind de voinţa omului, ci
de Dumnezeu, că totul depinde de harul lui Dumnezeu, Care este absolut liber în
distribuirea lui, procedând chiar arbitrar. Omul nu poate face nimic, poate doar să
spere că Dumnezeu va fi îndurător, el trebuie să se abandoneze în mâinile lui
Dumnezeu; nici Biserica – laborator al mântuirii/sfinţirii –, nici Sfintele Taine nu-l
pot ajuta. Dacă Dumnezeu se uită la păcătos cu milă, atunci păcătosul este
îndreptat, justificat, Dumnezeu îl consideră îndreptăţit, deși el rămâne păcătos
(simul iustus et peccator).
În 1505, la vârsta de 21 de ani, împotriva voinţei tatălui, tânărul Martin a părăsit
viaţa seculară: la 2 iulie 1505, surprins de o furtună năprasnică, a făcut o
promisiune Sfintei Ana că va intra în mănăstire dacă va supravieţui. Peste câteva
zile, la 17 iulie 1505, fără o pregătire prealabilă, a intrat într-o mănăstire a
eremiţilor augustinieni din Erfurt. Tatăl său a fost foarte furios, însă nu s-a putut
împotrivi.
După noviciat, a fost hirotonit preot la 3 aprilie 1507 și a început studiile de
teologie propriu-zisă, pe baza scrierilor unui alt teolog nominalist, Gabriel Biel. În
1508, a fost trimis la Wittenberg pentru a preda filosofie morală în cadrul recent
înfiinţatei Universităţi.
Mai târziu, va mărturisi despre teribilele lupte lăuntrice avute în timpul șederii în
mănăstire: fire deosebit de sensibilă, depresivă (Luther a suferit pe parcursul vieţii
câteva episoade de depresie severă), era îngrozit de gândul majestăţii lui
Dumnezeu, avea un mare dispreţ și o repulsie faţă de propria persoană, la fel ca
Augustin, părintele ordinului său, avea un neobișnuit sentiment al propriei
păcătoșenii, își simţea păcatul, credea că fusese părăsit de Dumnezeu și
condamnat, era chinuit de îndoieli în privinţa mântuirii lui. Îngrozit de osânda
veșnică și convins că se afla între cei reprobaţi, avea sentimentul că rugăciunile,
posturile, indulgenţele și toate faptele sale și chiar lucrările Bisericii (Sfintele
Taine) nu-l puteau ajuta. Din pricina formării sale nominaliste, nu s-a putut raporta
corect la Sfintele Taine. Ispitele și îndoielile îl devorau, căzuse pradă unei profunde
depresii, avea viziuni cerești și chiar viziuni demonice înspăimântătoare. O mică
mângâiere găsea numai în cuvintele lui Johannes von Staupitz (cca 1466-1524),
vicar general al augustinienilor germani, care îl sfătuia să nu mai stea în cumpănă și
să se socotească reprobat, ci să mediteze la Patimile/Rănile lui Hristos, care a adus
Pătimirea Sa ca jertfă de răscumpărare în locul nostru.
A dezvoltat o obsesie pentru versetul de la Romani 1, 17, care vorbește despre
dreptatea/neprihănirea lui Dumnezeu și despre îndreptarea prin credinţă1.
„Eu, un călugăr neprihănit cum eram, am simţit că înaintea lui Dumnezeu eram un
păcătos cu o incredibilă conștiinţă a vinovăţiei: Nu puteam fi sigur că Dumnezeu
era mulţumit de ceea ce făceam ca să Îl împac. Nu Îl iubeam. Nu, Îl uram pe
Dumnezeul neprihănit care pedepsește păcătoșii. În liniștea mea nu am spus nimic
blasfemator, însă m-am plâns totuși și m-am mâniat pe Dumnezeu”.

În 1510-1511, a călătorit la Roma, fără vreun un folos duhovnicesc. Nu a aflat un

folos duhovnicesc nici măcar urcând Treptele Sfinte (Scala Sancta), aflate într-un
sanctuar numit astăzi Pontificio Santuario della Scala Santa, situat în proximitatea
bazilicii San Giovanni in Laterano, scări care conduc către Chiesa di San Lorenzo in
Palatio ad Sancta Sanctorum sau, mai simplu, Sancta Sanctorum (Sfânta Sfintelor),
capela privată a primilor papi. Ritualul presupunea rostirea rugăciunii Tatăl nostru
pe fiecare dintre cele 28 de trepte și se credea că șterge toate păcatele
penitentului. Luther nu a simţit nimic, ajuns în vârf, s-a întrebat: „Cum pot ști că
toate acestea sunt adevărate?”.
În 1511, a revenit la Wittenberg, a obţinut titlul de doctor în teologie și, graţie lui
Johannes von Staupitz, a preluat catedra de exegeză biblică a Facultăţii de
Teologie din cadrul Universităţii din Wittenberg, funcţie pe care deţinut-o până la
moarte. A devenit vicar al ordinului în 1515. La Wittenberg, a ţinut prelegeri despre
Psalmi (1513-1515), Epistola către Romani (1515-1516), Epistola către Galateni
(1516-1517), Epistola către Evrei (1517-1518) și iarăși despre Psalmi (1518-1519).
În această perioadă a avut loc „experienţa din turn” (Turmerlebnis), care este
uneori situată în 1518-1519 (potrivit mărturiei lui Luther, a avut această revelaţie în
timpul celei de-a doua lecturi a Psalmilor, Luther a ţinut al doilea ciclu de prelegeri
asupra Psalmilor în 1518-1519), alteori mai devreme, în 1511-1512 sau 1512-1513.
Meditând la Romani 1, 17 în chilia sa din turnul mănăstirii din Wittenberg, a avut o
revelaţie și a dobândit o nouă înţelegere a „dreptăţii lui Dumnezeu” și o nouă
imagine despre Dumnezeu: îndreptăţirea prin credinţă/prin har înseamnă că, în
virtutea Pătimirii răscumpărătoare a lui Hristos, Dumnezeu, în marea Sa
milostivire, îl privește pe om cu îndurare și îl face drept. Omul, prin propriile
puteri, este incapabil să răspundă lui Dumnezeu fără harul dumnezeiesc, acesta
se poate mântui numai prin credinţă (per solam fidem), prin meritele lui Hristos
imputate lui; faptele bune și expresiile evlaviei sunt irelevante.
„Am meditat zi și noapte asupra acestor cuvinte până când, în sfârșit, prin
îndurarea lui Dumnezeu, am înţeles contextul afirmaţiilor: Înţelepciunea lui
Dumnezeu se descoperă în aceasta, căci este scris: Dreptul va trăi prin credinţă. Am
început să înţeleg că în acest verset «dreptatea lui Dumnezeu» înseamnă modul în
care o persoană neprihănită trăiește printr-un dar al lui Dumnezeu, adică prin
credinţă. Am început să înţeleg că acest verset înseamnă că dreptatea lui
Dumnezeu se descoperă prin Evanghelie, însă este o neprihănire pasivă, adică
aceea prin care Dumnezeul îndurării ne face neprihăniţi prin credinţă, așa cum este

1 Romani 1, 17: Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum

este scris: „Iar dreptul din credinţă va fi viu”.

scris: Dreptul va trăi prin credinţă. Brusc am simţit că m-am născut din nou și că am
intrat în Paradis prin porţile deschise. Imediat am văzut Scriptura într-o altă
lumină” („Prefaţă” la Opere complete).
Treptat, Luther încetează a mai fi catolic în gândirea sa; în 1517, când a comentat
Epistola către Evrei, a deviat de la ecleziologia și misteriologia catolică și și-a expus
propria învăţătură despre justificarea numai prin credinţă (sola fide).

Scandalul indulgenţelor
Vânzarea indulgenţelor era o practică datând din veacul al XII-lea, când cei înstăriţi
au fost scutiţi de penitenţă dacă ofereau o contribuţie pentru organizarea unei
cruciade. În vremea lui Luther, sistemul penitenţelor era destul de elaborat. Exista
credinţa că sufletul răposatului, chiar dacă era mântuit, înainte de a intra în rai,
trebuia purificat în purgatoriu; chiar dacă fusese mântuit și pedeapsa pentru
păcatele lui fusese neutralizată prin Pătimirea lui Hristos și prin Botez, păcatele i-
au corupt sufletul răposatului, astfel încât este absolut necesară o ședere mai
scurtă sau mai îndelungată în purgatoriu, pentru înlăturarea efectelor păcatului.
Sufletul unui om de condiţie medie se credea că putea sta în purgatoriu mii sau
milioane de ani. Sfinţii însă au avut o asemenea viaţă de pocăinţă, încât au adunat
o comoară de merite, un fel de depozit de fapte bune la dispoziţia Bisericii
Catolice, care putea transfera aceste fapte bune în contul sufletelor păcătoase,
scutindu-l astfel pe cumpărător de perioada petrecută în purgatoriu. De un mare
succes se bucurau indulgenţele pentru morţi: dacă cineva cumpăra o indulgenţă în
numele lor, se credea că le scurta astfel șederea în purgatoriu.

Scandalul indulgenţelor a izbucnit în 1517. La 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătorii

Tuturor Sfinţilor, Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii castelului din
Wittenberg și le-a trimis către arhiepiscopul de Mainz, Albrecht de Brandenburg,
și episcopului de Brandenburg, Hieronymus Schulz, şi altora. Unii istorici se
îndoiesc de istoricitatea evenimentului, considerând că era imposibil să fi afișat
tezele pe poarta bisericii în semn de protest, aceasta fiind o legendă răspândită de
Melanchton începând cu 1546. Potrivit acestei versiuni a evenimentelor, el ar fi
trimis tezele episcopilor amintiţi și altor minţi luminate, dorind să provoace o
dezbatere teologică/academică. Când unul dintre prietenii lui Luther, Johannes
Lang din Erfurt, a încredinţat tezele sale tiparului, s-a declanșat o furtună de care
însuși Luther s-a speriat.
Prin aceste teze, Luther a protestat împotriva abuzului indulgenţelor și predicării
comerciale a indulgenţelor de către dominicanul Johannes Tetzel, căruia îi fusese
acordată această permisiune de către papa Leon al X-lea (1513-1521), care
intenţiona să renoveze bazilica San Pietro cu aceste contribuţii ale credincioșilor.
Acest dominican l-a scandalizat pe Luther mai cu seamă prin afirmaţia: „Îndată ce
aurul (banul) sună în cutie, sufletul zboară la cer” („Sobald das Geld im Kasten klingt,
die Seele im Himmel springt”).
Tezele lui Luther se opuneau unui abuz și unei concepţii grosolan materialiste
despre indulgenţe: Luther critică principiul însuși al indulgenţelor, care nu
presupuneau căinţă sinceră, a atacat Papalitatea, care susţinea că iartă aprioric
toate păcatele și care îngăduia aceste abuzuri, și a criticat învăţătura despre
tezaurul meritelor prisositoare. Tezele, deși nu spuneau ceva revoluţionar despre
această practică, sunt considerate un manifest al Reformei.
„Ceea ce am făcut a răsturnat cerul și a mistuit pământul prin foc”, a comentat
Luther mai târziu. În locul dezbaterii academice, Luther provocase o furtună.
Tetzel a reacţionat vehement, l-a denunţat pe Luther papei, a pus să fie arse tezele
lui Luther, a scris propria listă de 106 teze, care au fost trimise la Wittenberg, unde
au fost arse de ucenicii lui Luther.
Luther nu a fugit de dezbaterea pe care a intenţionat să o provoace: în aprilie 1518,
și-a apărat punctul de vedere și și-a expus principiile teologice în disputa de la
Heidelberg, unde a convins mai mulţi augustinieni și chiar dominicani (M. Bucer) să
îmbrăţișeze învăţătura sa. În același an, în iunie 1518, a fost judecat in absentia la
Roma pentru erezie, însă principele elector al Saxoniei, Frederic al III-lea cel
Înţelept, a obţinut ca audierea să aibă loc la Augsburg, unde papa a trimis un
teolog de frunte, pe cardinalul Tommaso Cajetan de Vio. Așteptarea cardinalului
Cajetan era ca Luther să retracteze, însă acesta a spus că papa însuși trebuie să se
supună Scripturii, iar cardinalul Cajetan a pus capăt disputei, cerându-i să se
întoarcă la Augsburg numai dacă era hotărât să-și reconsidere poziţia. A fugit la
Wittenberg, unde a beneficiat de protecţia principelui Frederic al Saxoniei. De la
Wittenberg, a făcut recurs la papă (a papa male informato ad papam melius
informandum) și, apoi, la 28 noiembrie 1518, la un conciliu general. În ianuarie 1519,
negocierile cu un alt delegat papal, camerarius Carol Miltitz, au fost mai rodnice,
acesta a obţinut promisiunea că Luther va tăcea dacă nu va fi atacat”.
În 1519, între 27 iunie și 6 iulie, a avut loc disputa de la Leipzig, între Luther și
teologul Johannes Eck (1486-1543) din Ingolstadt. Acesta intuise că atacul lui
Luther viza instituţia indulgenţei, autoritatea papei de a oferi indulgenţe și chiar
structura sacramentală a Bisericii Romano-Catolice. În cursul disputei, Luther a
contestat primatul papei, considerând că nu există un temei scripturistic, și
infailibilitatea conciliilor generale (spre a proba această afirmaţie, Luther amintea
că sinodul de la Konstanz se înșelase în privinţa lui Hus). Scriptura singură este
infailibilă. Cu acest rezultat al disputei, Eck a mers la Roma, unde s-a reluat
procesul împotriva lui Luther, care tergiversa din pricina intervenţiei principelui
Frederic al Saxoniei și situaţiei politice din Germania de dinaintea alegerii lui Carol
al V-lea.

La 15 iunie 1520, prin bula Exurge Domine, Luther a fost ameninţat cu

excomunicarea dacă nu retracta în termen de 60 de zile cele 41 de propoziţii
extrase din scrierile sale. Eck a adus bula în Germania.
1520 a fost anul rupturii definitive de Roma. În 1520, Luther și-a conștientizat tot mai
mult poziţia și a formulat programul de reformă printr-un apel adresat naţiunii
germane spre a realiza reformarea Bisericii.
Au apărut în acest an trei scrieri-program prin care ataca fără rezerve Papalitatea și
Biserica instituţională și chema la luptă împotriva lor, nu la reformarea lor:
• Către nobilimea germană, despre îmbunătăţirea stării creștine (august 1520);
Adresată principilor germani și dedicată împăratului Carol al V-lea (1519-1556),
scrierea oferea un program unei mișcări de reformă a Bisericii iniţiată de laici, dat
fiind dezinteresul Romei pentru reformă: „Unde ești tu, mărite împărat Carol?
Unde sunteţi voi, principi creștini? V-aţi unit cu Hristos prin Botez și puteţi răbda
această voce drăcească a Antihristului?”.
Biserica Romei este, pentru Luther, o lucrare diavolească, iar papa este
Antihristul în persoană, Tainele Bisericii nu sunt altceva decât piedici în calea
mântuirii prin credinţă. Luther îndemna poporul să distrugă cele trei ziduri în
spatele cărora se ascundea Papalitatea: puterea spirituală, dreptul de a comenta
Scriptura și dreptul de a convoca concilii; acestor trei ziduri Luther le opunea
preoţia universală, libertatea pentru toţi de a comenta Scriptura și dreptul
poporului de a convoca sinoade reformatoare.
Temelia aspiraţiilor lumești ale papalităţii, Donatio Constantini, este un fals;
principii trebuie să înceteze să mai plătească tribut Romei, pelerinajele la Roma și
sărutarea piciorului papei trebuie să înceteze. De asemenea, milita pentru
renunţarea la mai multe instituţii și practici catolice: pleda pentru renunţarea la
celibatul preoţesc, la rugăciunile pentru morţi.
„Ne-am săturat de cerșetoria şi de dezmăţul ordinelor călugărești; preoţii să se
căsătorească şi să nu mai trăiască, mai departe, într-o rușinoasă stare de
promiscuitate; afară cu păgânul Aristotel din teologie; Sfânta Scriptură să fie
pusă în centrul ridicării poporului”.

•Despre captivitatea babiloniană a Bisericii (De captivitate babylonica Ecclesiae

praeludium, octombrie 1520)
Trei (sau două) dintre Taine și-au păstrat caracterul sacramental: Botezul și
Euharistia și, într-o oarecare măsură, și Spovedania, celelalte sunt ceremonii
pioase adăugate de oameni. Luther susţinea că Biserica Catolică a întunecat
caracterul primordial al Sfintelor Taine: a renunţat la împărtășirea sub ambele
forme (sub utraque specie, răpind laicilor potirul), a întunecat prezenţa reală a
Mântuitorului în Sfânta Euharistie prin subtilităţi scolastice (învăţătura despre
transubstanţiere/transsubstantiatio).

•Despre libertatea omului creștin (noiembrie 1520)

Scrisă în limba germană şi adresată papei Leon al X-lea, este un fel de justificare în
faţa excomunicării previzibile. „Un creștin adevărat e stăpân, prin credinţă, peste
toate şi nesupus nimănui”, scria Luther, afirmând însă că „adevăratul creștin e un
slujitor întru toate prin iubire”. „Nu-i oare o adevărată minune – se întreabă Luther
– că Hristos, Mirele cel bogat, bun şi nobil, S-a unit cu desfrânata ceată omenească
pentru a o scăpa de tot răul și a o face una cu Sine? Prin credinţă să trăim în Hristos
şi prin iubire întru aproapele”.

Când s-a împlinit termenul pentru retractare, la 10 decembrie 1520, Luther a

răspuns printr-un pamflet intitulat Împotriva bulei lui Antihrist şi, la poarta Elster,
a aruncat în foc bula şi Corpus Juris canonici.
La 3 ianuarie 1521, papa Leon al X-lea l-a anatematizat solemn pe Luther prin bula
Decet Romanum Pontificem.

Ca și predecesorul său, Sigismund, un secol mai devreme, împăratul Carol Quintul

(1519-1556) a intervenit. Deși avea relaţii reci cu papa Leon al X-lea, care îl susţinuse
pe rivalul său, regele francez Francisc I, împăratul era decis să apere Biserica
oficială atacată de Luther, acesta înţelegându-și misiunea în sensul unui
protectorat asupra Bisericii și creștinătăţii occidentale. Împăratul a convocat dieta
de la Worms, fiind decis să-l expulzeze pe Luther din Imperiu. La insistenţele
principelui Frederic al Saxoniei, împăratul a acceptat ca Luther să fie audiat. La 6
martie 1521, Carol Quintul a semnat citaţia adresată lui Luther, care îi garanta
protecţia.
Luther cel excomunicat s-a îndreptat către Worms, pretutindeni fiind primit cu
mare simpatie, astfel încât această călătorie a fost un adevărat marș triumfal. La 17
aprilie 1521, a început audierea lui Luther. A admis paternitatea scrierilor sale, i s-a
cerut să retracteze, a cerut timp de reflecţie, a doua zi și-a prezentat apărarea:
refuza cu multă fermitate orice retractare: „Dacă nu sunt convins cu mărturii ale
Scripturii sau cu temeiuri raţionale clare – pentru că eu nu dau crezare nici papei,
nici conciliilor în exclusivitate, de vreme ce e vădit că s-au înșelat adesea și s-au
contrazis reciproc –, rămân legat de Scripturile pe care le-am citat. Conștiinţa mea
este înrobită Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu doresc să retractez nimic,
pentru că nu este nici sigur, nici înţelept să acţionezi împotriva propriei conștiinţe.
Iată stau aici, nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin”.

A doua zi împăratul s-a adresat Dietei, declarând că este de neconceput ca un

monah care se împotrivește Bisericii să aibă dreptate, întrucât ar însemna că
Biserica apuseană a fost în rătăcire timp de o mie de ani:
„După ce am ascultat ieri discursul lui Luther, vă spun că regret că am ezitat atât
de mult să iau măsuri împotriva lui. Eu nu îl voi mai asculta niciodată. Să se
descurce singur! Dar eu de acum îl voi socoti eretic notoriu și nădăjduiesc că și voi
veţi face la fel ca buni creștini”.

La 8 mai a fost emis edictul de la Worms (semnat de împărat la 26 mai), care

prevedea condamnarea învăţăturilor lui Luther și expulzarea lui din Imperiu.
Pentru a fi protejat de orice fel de persecuţie, Luther a fost răpit de cavaleri ai
principelui elector Frederic al Saxoniei, care l-au condus la castelul Wartburg,
lângă Eisenach, unde și-a petrecut următoarele luni incognito (sub numele de
„cavalerul Jorg”). A rămas la Wartburg în perioada mai 1521-martie 1522, aceasta
fiind una dintre perioadele cele mai rodnice ale activităţii sale. Aici a tradus în
Sfânta Scriptură în limba germană (Noul Testament după originalul grecesc al lui
Erasmus, traducerea Noului Testament a fost publicată în septembrie 1522; Vechiul
Testament a fost tradus după originalul ebraic, traducerea a apărut în 1534). Prima
traducere integrală a Sfintei Scripturi a fost publicată în 1535, a fost reeditată în
mai multe rânduri, cunoscând 52 de retipăriri până în 1546.
Ca și Wycliff, era ferm convins că toţi credincioșii trebuie să aibă acces la Scriptură,
era atât de obsedat de această idee încât a avut o viziune a diavolului care încerca
să-l împiedice să isprăvească traducerea: Luther a aruncat cu călimara cu cerneală
în direcţia diavolului, lăsând pe perete o pată care poate fi văzută și astăzi.
Nu era prima traducere germană a Sfintei Scripturi, însă noutatea era că Luther
realizase o traducere accesibilă tuturor, traducerea sa constituind o „genială
realizare a creaţiei în această limbă”. Calitatea și notorietatea autorului au asigurat
traducerii o largă difuzare.

A redactat în această perioadă lucrări mai mărunte (de pildă, Despre voturile
monahale) în care ataca alte instituţii catolice: monahismul, Euharistia, preoţia,
celibatul și Papalitatea.
Situaţia s-a deteriorat și lucrurile au scăpat de sub control, ideile lui Luther circulau
graţie tiparului și erau îmbrăţișate, iar aderenţii săi se desprindeau din Biserică,
formând alte congregaţii. Principii germani susţineau această mișcare,
considerând că puteau profita de această conjunctură pentru a contesta
autoritatea papei. Sunt documentate cazurile unor preoţi care au renunţat la
celibat și s-au căsătorit, mulţi călugări fără vocaţie și-au părăsit mănăstirile, a
existat un adevărat exod din mănăstiri și multe mănăstiri și-au închis porţile.
Au apărut însă și elemente radicale, precum „profeţii din Zwickau”, anabaptiști
timpurii care se considerau îndrumaţi de Duhul Sfânt, respingeau pedobaptismul și
aveau credinţe hiliaste. Unul dintre adepţii lui Luther, un preot numit Andreas
Karlstadt (Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt/Andreas Bodenstein,
1486-1541), instiga mulţimile să ardă icoanele și îndemna clerul să se căsătorească.
Au existat și cazuri de violenţe asupra preoţilor. Luther s-a văzut obligat să revină
la Wittenberg și să condamne aceste excese, să restabilească situaţia cu ajutorul
autorităţilor seculare.
În 1524, după ce renunţase anterior la alte practici catolice (mese private,
posturi), Luther a renunţat și la veșmântul monahal, iar la 13 iunie 1525 s-a
căsătorit cu o fostă monahie cisterciană, Katarina von Bora. Din această căsătorie
s-au născut șase copii, de care Luther a fost foarte apropiat. Notorietatea lui
Luther nu a adus bunăstare acestei familii, pentru că reformatorul a refuzat orice
retribuţie pentru lucrările sale, considerând că fuseseră scrise spre slava lui
Dumnezeu, mulţumindu-se cu salariul său modest plătit de Universitate.
Tot în 1525, Luther a condamnat „războiul ţărănesc”, care izbucnise de la poalele
munţilor Pădurea Neagră și cuprinsese Suabia, Franconia, Alsacia și Thuringia. Deși
iniţial a făcut un Apel la pace, aflând despre violenţele ţăranilor, Luther a redactat
una dintre cele mai extremiste lucrări ale sale – Împotriva gloatei tâlhărești și
ucigașe a ţăranilor – în care îi încuraja pe nobili să reprime fără milă revolta.
Mișcarea, căreia i se alăturase un reformator radical precum Thomas Münzer (cca 
1489-1525), s-a încheiat prin exterminarea a aproximativ 100.000 de ţărani.

În 1525, a polemizat cu Erasmus din Rotterdam pe tema liberului arbitru (a scris

atunci lucrarea De Servo Arbitrio), Erasmus aprobase Reforma, nu însă și
desprinderea de catolicism și, de asemenea, obiectase împotriva tăgăduirii
liberului arbitru (Erasmus a replicat prin lucrarea De Libero Arbitrio). Delimitarea de
Biserica Romano-Catolică a fost însoţită, pentru Luther, și de distanţarea faţă de
umaniști. Unii dintre reformatorii de la Wittenberg precum Philipp Melanchton au
fost mâhniţi de această polemică.

Ideile lui Luther au continuat să se propage, în pofida condamnării sale, la aceasta

contribuind folosirea limbii germane în cult, la lecturile biblice. Mulţi dintre
principii electori au sprijinit apariţia Bisericilor protestante și chiar unii principi au
început să o impună sistematic (Saxonia, Hessa). O dietă de la Speyer (1526) a
lăsat rezolvarea problemei bisericești la latitudinea principilor fiecărui land. Când
în dieta de la Speyer (1529), s-a hotărât să se execute edictul de la Worms, stările
care îmbrăţișaseră teologia lui Luther au protestat public contra acestei măsuri,
numindu-se din acest moment „protestanţi”.

În 1529, a avut loc conferinţa/colocviul de la Marburg între Luther și Huldrych

Zwingli, promotorul unei mișcări de reformă în Elveţia, o mișcare asemănătoare cu
cea a lui Luther, însă independentă. Diferenţele s-au dovedit ireconciliabile în
privinţa Cinei Domnului: Luther insista asupra prezenţei reale a lui Hristos în
Euharistie (Hoc est corp meum), propunând teoria consubstanţiaţiei (după
consacrare, coexistă în Sfânta Euharistie substanţa Trupului și Sângelui lui Hristos
cu substanţa pâinii și a vinului), Zwingli susţinea, în schimb, numai o prezenţă
simbolică a lui Hristos în Sfânta Euharistie. La colocviul de la Marburg, acordul
celor doi reformatori a fost compromis de diferenţele euharistice, fiecare a rămas
la propriile convingeri. Luther, foarte pătimaș, a refuzat să-i strângă mâna lui
Zwingli, ceea ce a stârnit lacrimile acestuia.

Germania se afla în pragul războiului civil, împăratul Carol al V-lea văzându-se

obligat să intervină. A convocat dieta de la Augsburg (1530), la care Luther, fiind
excomunicat și proscris, nu a putut participa. Melanchton, profesor de greacă de
la Wittenberg, teolog mai moderat, a fost reprezentantul protestanţilor. Chiar
dacă Dieta a respins punctul de vedere al lui Melanchton, mărturisirea de credinţă
a acestuia (Confessio Augustana, Confesiunea de la Augsburg) a devenit o declaraţie
oficială a teologiei Bisericii luterane. Confessio Augustana are un caracter
conciliator, intenţia lui Melanchton fiind aceea de a expune învăţătura lui Luther în
așa fel încât să nu se observe nicio diferenţă faţă de teologia catolică. Conștient
sau nu, Melanchton trecea cu vederea aspecte fundamentale ale teologiei
luterane (sola fide, argumentele lui Luther împotriva liberului arbitru, împotriva
transubstantiatio, împotriva primatului papal, unul de drept divin, potrivit teologiei
catolice), întreţinând iluzia că era posibilă revenirea luteranilor în Biserică.

Luther a continuat să predea la Universitatea din Wittenberg și să predice. În

ultimii ani a scris lucrări de o mare violenţă – Împotriva Papalităţii de la Roma,
întemeiate de diavol (1545), Portretul papalităţii (1545), Despre iudei și minciunile lor
(1543) –, atacând papalitatea, monahismul, liturghia. Cu o mare încăpăţânare, a
revendicat pentru sine o autoritate doctrinară infailibilă pe care o contesta
episcopului Romei.
Starea sănătăţii sale s-a deteriorat, în 1546 a suferit un atac de cord, a răposat la 18
februarie, fiind înmormântat în biserica din Wittenberg. Întrebat pe patul de
moarte dacă rămâne alături de Hristos și de doctrina predicată, reformatorul a
răspuns: „Da” și și-a dat ultima suflare.
Alte elemente de teologie luterană
• Mântuirea prin har (sola gratia) și justificarea prin credinţă (sola fide): oamenii,
care rămân în esenţă păcătoși, sunt îndreptaţi, socotiţi justificaţi, sunt socotiţi
drepţi în faţa lui Dumnezeu pentru Jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele lor,
fără nicio iniţiativă din partea lor. Faptele nu sunt o condiţie a justificării, sau un
adaos la credinţă, ci un efect al îndreptăţirii. Luther atacă practica indulgenţelor
tocmai pentru că aceasta presupune teologia meritului faptelor bune.
• Biserica este o comunitate de credincioși care sunt preoţi. Biserica nevăzută,
poporul ales al lui Dumnezeu, nu are o preoţie sacramentală. Preoţia sacramentală
și celibatul preoţesc nu au fundament scripturistic; dimensiunea de jertfă a
Liturghiei și dogma transubstanţierii nu au temei scripturistic. Luther acceptă că
două sunt Tainele instituite de Hristos – Botezul și Euhatistia –, dar ele pot fi
săvârșite de orice credincios. Biserica rămâne totdeauna sub judecata lui
Dumnezeu, într-un continuu proces de înnoire (Ecclesia semper reformanda).
• Biblia are o autoritate supremă și se interpretează pe sine însăși (Scriptura
Scripturae interpres). Orice doctrină și practică trebuie să se fundamenteze pe
textul biblic. Tradiţia nu este un interpret legitim și infailibil al Scripturii. Între
credincios și Biblie nu trebuie să se interpună nimic, nici Tradiţia, nici autoritatea
papei, nici chiar Biserica.
• Prezenţa reală a Trupului lui Hristos „în, cu și sub” pâinea euharistică;
ubicuitatea Trupului glorificat al lui Hristos.
• Doctrina este obligatorie, ceremoniile sunt adiaphora, nu prezintă nicio
însemnătate, sunt indiferente. Luther respinge mijlocirea sfinţilor, purgatoriul,
rugăciunea pentru morţi și mărturisirea particulară a păcatelor.
• Cultul și predica în limba poporului, în limba vernaculară.

Jean Calvin și calvinismul. Răspândirea calvinismului

Mai mult decât Wittenbergul, Geneva deveni Roma protestantismului graţie lui
Jean Calvin.
Jean Chauvin/Calvin s-a născut la 10 iulie 1509, la Noyon, în provincia Picardia din
nordul Franţei, ca fiu al unui avocat aflat în slujba de secretar episcopal,
administrator și econom al proprietăţilor capitlului catedral din Noyon. Rămas
văduv, acesta şi-a crescut fiul într-o severitate pe care fiul o va impropria. Intrat în
conflict cu episcopul, tatăl lui Jean Calvin a fost excomunicat pe nedrept în 1528,
murind în 1531, fără să fi fost absolvit de excomunicare. De la tatăl său a moștenit
spiritul juridic, severitatea și sobrietatea, iar de la mama sa, evlavioasă și sensibilă,
decedată prematur, a moștenit religiozitatea adâncă.

Jean Calvin era destinat unei cariere bisericești și a beneficiat de patronajul

episcopului de Noyon. La vârsta de 12 ani, tânărul Calvin a primit o bursă
bisericească la Noyon, ceea ce îi deschidea perspectiva de a studia și de a urma o
carieră bisericească. În 1523, a mers la Paris, unde a studiat artele liberale la Collège
Montaigu, unde studiase Erasmus de Rotterdam și, după el, Ignaţiu de Loyola. În
1528, a obţinut licenţa, însă, spre surprinderea tuturor, tânărul nu s-a înscris la
Teologie, așa cum era de așteptat, ci a început să studieze Dreptul civil la
universităţile din Orléans și Bourges. La Bourges s-a familiarizat cu ideile
umanismului, prin influenţa lui Melchior Wolmar, de la care lua lecţii de greacă, și
probabil și cu teologia luterană. În mod evident, s-a simţit atras de protestantism,
deși fusese crescut în spirit catolic, mai cu seamă că unii dintre membrii familiei
sale tatonaseră mișcarea lui Luther.
După moartea tatălui său (1531), a revenit la Paris pentru studii umaniste. La numai
23 de ani, în 1532, publica la Paris un comentariu la lucrarea lui Seneca De clementia
și, în același an, obţinea licenţa în Drept. Nu și-a luat niciodată licenţa în teologie, a
fost un autodidact, cunoștinţele teologice temeinice fiind dobândite prin studiu
particular.
Nu se știe când a aderat la ideile Reformei, dar în 1534 era un reformat convins, nu
numai un simpatizant al acestora, pentru că atunci, la începutul anului 1534, a
renunţat la bursa/beneficiile ecleziastice pe care i le procurase tatăl său. Este
posibil ca aceasta convertire să se fi produs în iarna dintre anii 1533-1534. Mai
târziu, în 1557, în prefaţa la Comentariul la Psalmi, Calvin vorbea despre acest
eveniment ca despre o convertire subită (subita conversio) prin care Dumnezeu „i-
a îmblânzit și i-a făcut inima ascultătoare”. Desigur, în această convertire a cântărit
și faptul că tânărul umanist de orientare liberală a simţit compasiune faţă de
protestanţii francezi prigoniţi de autorităţi. Persecuţiile l-au determinat să
părăsească Parisul, s-a îndreptat spre Basel, unde a ajuns în iarna dintre 1534-1535.
La Basel i-a cunoscut pe reformatorii Simon Gryneus, Heinrich Bulinger, Martin
Bucer și Wolfgang Capito și tot aici, în martie 1536, a publicat prima ediţie latină a
lucrării sale fundamentale, Instituţiile religiei creștine (Institutio religionis
christianae), o lucrare concepută ca o apologie a protestanţilor francezi, dedicată
regelui Franţei, cu scopul de a-l câștiga pentru cauza Reformei. Prin această
lucrare, care prezenta programul și ideile Reformei, Calvin a devenit subit celebru.

După o scurtă ședere în Italia, dorind să se stabilească la Strasbourg, a trecut prin

Geneva și, la insistenţele lui Guillaume Farell, fost ucenic al lui Zwingli, a decis să
rămână spre a-l ajuta pe acesta să creeze o comunitate protestantă în oraș. Era în
iulie sau august 1536. Calvin intenţionase să petreacă o singură noapte la Geneva,
însă Farell a insistat să rămână, spunându-i că, dacă nu rămâne să împlinească voia
Domnului, va suporta mânia dumnezeiască. După îndelungi insistenţe, Calvin a
rămas în Geneva, șederea lui prelungindu-se până la sfârșitul vieţii, cu o scurtă
întrerupere între 1538-1541 (exilul la Strasbourg). Curând, Calvin a devenit foarte
influent graţie predicilor sale, iar la sfârșitul anului 1536 devenea predicator și
păstor al noii comunităţi.
La 16 ianuarie 1537, a prezentat Consiliului orășenesc un regulament bisericesc
care impunea o disciplină strictă: cei care nu respectau acest regulament erau
privaţi de Sfânta Euharistie, adică erau excluși de la Cina Domnului
(excommunicatio). În curând, a publicat și un Catehism și o mărturisire de credinţă
și a insistat ca autorităţile să legifereze în conformitate cu doctrina reformată.
Consiliul a aprobat noul regulament, iar, la insistentele lui Calvin, autorităţile au
impus tuturor cetăţenilor Genevei un jurământ de credinţă faţă de noua
confesiune; cei care refuzau să-l presteze își pierdeau drepturile și erau obligaţi să
evacueze Geneva. Oficialii bisericești numiţi de Calvin erau împuterniciţi să se
asigure că principiile creștine erau respectate atât în viaţa publică, cât și în cea
privată a locuitorilor Genevei.
Calvin a încercat să aplice literal și să impună sistematic învăţăturile morale din
Scriptură, având convingerea că toate poruncile din Scriptură trebuie să fie
aplicate în întregime și până la ultimul cuvânt. A fost neîndoielnic cea mai
complexă încercare de a organiza o societate după principiile morale biblice și,
într-adevăr, Geneva lui Calvin a fost cel mai îndrăzneţ experiment de armonizare a
statului și a Bisericii.
În 1538 intervine un conflict între Calvin și Farell, pe de o parte, și Consiliul Genevei,
iar cei doi reformatori au fost expulzaţi în aprilie 1538. Conflictul se datorase unei
chestiuni de disciplină bisericescă: Consiliul ceruse ca Cina Domnului să fie
împărţită tuturor, în vreme ce Farell și Calvin se împotriveau acestei idei, el
pledând pentru excluderea persoanelor nedemne de la celebrarea Cinei Domnului.
Între 1538 și 1541, la invitaţia lui Martin Bucer, Calvin s-a stabilit la Strasbourg, unde
a devenit pastorul comunităţii franceze. A fost o perioadă extrem de productivă: a
publicat o nouă ediţie a Instituţiilor (1539), în care se resimte influenţa lui Bucer în
privinţa ecleziologiei, de asemenea, a realizat o ediţie franceză a Instituţiilor
(1541), a publicat un comentariu la Romani.
În august 1540, s-a căsătorit cu Idelette de Bure, o fostă anabaptistă, văduva unui
anabaptist din Strasbourg. De asemenea, a polemizat cu cardinalul Jacobo
Sadoleto, care a intenţionat să readucă Geneva sub obedienţa Bisericii Romei, iar
Calvin a apărat cu fermitate principiile Reformei într-o epistolă către Sadoleto în
care-și expunea învăţătura despre Biserică, Sfintele Taine și despre mântuire.
În septembrie 1541, a acceptat invitaţia Consiliului orășenesc de a reveni în
Geneva, unde și-a petrecut ultimii 14 ani ai vieţii încercând să impună un regim
teocratic.

În noiembrie 1541, Consiliul a adoptat Ordonanţele bisericești (Ordonnances

ecclésiastiques) întocmite de Calvin, influenţate de Bucer. Biserica este re-
structurată, se abandonează structura tradiţională, episcopală, în favoarea unei
structuri colegiale, ministeriale, formată din: păstori (pasteurs), învăţători
(docteurs), bătrâni (anciens) și diaconi (diacres). Pastoraţia propriu-zisă era
încredinţată păstorilor și învăţătorilor; pastorii aveau misiunea de a predica și de a
administra Sacramentele, dascălii de a învăţa în școli și de a forma pastori.
Disciplina bisericească era încredinţată unui consistoriu, constituit din 12 bătrâni și
câţiva pastori; membrii consistoriului aveau acces în orice casă și penalizau orice
încălcare a regulamentului (cel mai frecvent prin excomunicarea temporară);
acolo unde pedeapsa bisericească era considerată insuficientă, Sfatul orășenesc
era solicitat să pronunţe o pedeapsă seculară; erau interzise plăcerile precum
dansul și jocurile de noroc. Diaconilor le revenea administrarea instituţiilor
bisericești și a așezămintelor filantropice. Se naște un nou model de comunitate
creștină care a fost adoptat de toate comunităţile reformate cu unele modificări.
Rigoarea impusă locuitorilor Genevei a fost suportată cu greu. Principiul lui Calvin
era acela că Evanghelia redescoperită trebuia să reformeze nu numai credinţa, ci
și viaţa. Un important segment al populaţiei Genevei s-a opus cu îndârjire,
gruparea acesta considerând că iniţiativele lui Calvin constituie o ameninţare la
adresa spiritului liberal al orașului. S-au numit libertini, considerând că întrupează
acest spirit liberal al Genevei. În primii cinci ani de aplicare a Ordonanţelor
bisericești, au fost pronunţate 56 de condamnări la moarte și 78 de expulzări, ceea
ce vorbește de la sine despre severitatea cu care erau pedepsite metehnele și
împotrivirile populaţiei Genevei. Toţi erau mobilizaţi pentru această operă de
preamărire a lui Dumnezeu: copii, femei și slugi erau folosiţi ca informatori de
către „bătrânii” care constituiau consistoriul, care aveau dreptul să intre oricând şi
oriunde. Când nu se ajungea la rezultate concrete, se plăteau spioni şi agenţi.
S-a încercat un control strict al tuturor manifestărilor vieţii religioase și civile. Cine
învăţa greșit la catedră era îndepărtat sau executat, cine nu cântărea corect în
piaţă era închis sau exilat, cine nu frecventa biserica era amendat, cine participa la
jocuri de noroc, cine se îmbăta sau dansa era umilit în public sau chiar exilat; doi
tineri au fost decapitaţi pentru înjurături sau atitudine ireverenţioasă faţă de
părinţi. O viaţă austeră, simplă şi de aspră cruţare, dar şi de exemplară
corectitudine şi înfloritoare bunăstare a început la Geneva.

În 1548, alegerile pentru Consiliul orășenesc au fost câștigate de adversari ai lui

Calvin, însă orice încercare de împotrivire a consiliului la iniţiativele lui Calvin a
încetat după execuţia, în 1553, a lui Miguel Servetus (1511-1553), doctor și teolog
antitrinitar. În 1531, Servetus publicase De Trinitatis erroribus libri VII, în care
susţinea că învăţătura despre Sfânta Treime este nebiblică, idei pe care le reia în
lucrarea sa principală Christianismi restitutio. Avea concepţii milenariste, se
împotrivea pedobaptismului. Denunţat Inchiziţiei, s-a refugiat la Geneva, unde a
fost arestat, a refuzat să se pocăiască și a fost ars pe rug la 27 octombrie 1553, la
Champel, lângă Geneva. Se pare că, deși Calvin era ferm convins că execuţia este
pedeapsa potrivită pentru erezie, se pare că nu a fost foarte mulţumit de arderea
pe rug a lui Servetus și că ar fi dorit să fie executat într-un mod mai uman. Din
acest moment, nimic nu se mai opunea proiectului lui Calvin de a transforma
Geneva într-o teocraţie.
O mare realizare a lui Calvin în ultimii ani ai vieţii sale a fost întemeierea Academiei
din Geneva în 1559. Proiectul cuprindea trei facultăţi: Teologie, Drept și Medicină,
ultimele două au apărut după moartea lui Calvin. Primul rector al Academiei a fost
Théodore de Bèze (1519-1605), cărturar de talie europeană, succesorul lui Calvin la
conducerea comunităţii. Calvin a fost profesor al acestei Academii până la moarte,
comentând diferite cărţi biblice. Astfel, Geneva într-un centru de iradiere a
Reformei, o veritabilă Roma protestantă. În scurtă vreme, această Universitate a
depășit-o pe cea de la Wittenberg. A influenţat foarte mult protestantismul
francez, Geneva fiind sursa principală pentru recrutarea păstorilor și învăţătorilor
comunităţilor hughenote. De asemenea, mișcarea protestantă franceză a fost
influenţată foarte mult prin publicarea ediţiei franceze a Instituţiilor religiei
creștine.
A încercat să-l convingă pe regele englez Eduard al VI-lea să îmbrăţișeze cauza
Reformei, mărturie stau scrisorile lui Calvin din 1548 și 1553, propunând să se
menţină în acest caz particular al Angliei structura episcopală; începând cu 1555, a
acordat azil în Geneva protestanţilor britanici.
În martie 1549, a rămas văduv, având în grijă pe cei doi copii ai răposatei soţii din
prima căsătorie (Calvin și Idelette au avut un singur copil, care a murit curând după
nașterea sa în 1542). În 1559, a primit cetăţenia Genevei; până atunci fusese numai
rezident străin în slujba Consiliului orășenesc.
A murit la 27 mai 1546, la Geneva. Mormântul său nu a fost însemnat, potrivit
dorinţei lui exprese. Viaţa pe care a trăit-o a fost una în mod conștient austeră. Era
mic de statură, slab, palid, cu o barbă lungă, obișnuia să mănânce o dată pe zi și să
doarmă foarte puţin, era dependent de muncă și se spune că, atunci când prietenii
l-au sfătuit să nu mai muncească atât de mult, ar fi replicat mânios că nu dorește
să-I dea motive lui Dumnezeu să-l considere delăsător.
În ultimii ani, și-a revizuit capodopera, Instituţiile religiei creștine, care s-a
transformat treptat dintr-o schiţă a ideile calvine într-o expunere masivă, detaliată
și atent structurată. Totodată, Instituţiile nu sunt considerate numai una dintre
cele mai importante scrieri teologice ale epocii, ci și un monument literar, iar
influenţa lui Calvin asupra limbii franceze este comparabilă cu aceea a lui Luther în
șlefuirea limbii germane. De asemenea, îi aparţin lui Calvin numeroase comentarii
biblice.
A fost un teolog mai riguros și mai logic decât Luther, mai apropiat de ideile
umaniste decât acesta. Profunzimea, stilul limpede și concis, dar expresiv l-au
transformat pe Calvin în cel mai influent teolog reformator.
Avea un temperament foarte diferit de cel al lui Luther, pe care l-a admirat foarte
mult, dar pe care nu l-a cunoscut: în timp ce Luther era pătimaș și carismatic,
Calvin era mult mai echilibrat, introvertit și reflexiv. Scrierile sale nu scot la iveală
momentele depresive ca în biografia lui Luther. Calvin, care a făcut parte din
generaţia de după aceea a reformatorului german, a contribuit la formularea
doctrinelor principale ale protestantismului, pe care le-a moștenit de la Luther. A
fost un sistematizator, iar lucrarea sa Instituţiile religiei creștine este considerată
cea mai importantă și cea mai influentă lucrare dogmatică protestantă scrisă
vreodată.

Doctrina lui Calvin

Sistemul teologic al lui Calvin este expus mai cu seamă în Instituţiile religiei
creștine. Calvinismul, acceptat cu ușoare modificări, de toate comunităţile
reformate ne-luterane, are câteva puncte comune cu luteranismul, după cum are
și câteva trăsături specifice. Elementele comune tuturor reformatorilor secolului al
XVI-lea sunt cele trei sola: Sfânta Scriptură este singura regulă a credinţei,
mântuirea prin credinţă și prin har, servitutea liberului arbitru provocată de
căderea în păcat. Calvin crede cam aceleași lucruri ca și Luther, dar nu în același fel;
teologia lui Calvin prezintă și câteva accente diferite care vor duce la apariţia unei
noi confesiuni în sânul protestantismului, la apariţia Bisericii Reformate. Aceste
accente diferite sunt: învăţătura despre predestinaţie și omnipotenţa divină și
despre importanţa certitudinii mântuirii pentru cei aleși, accente diferite faţă de
teologia luterană se manifestă și în ecleziologie și misteriologie.
Păcatul
Păcatul, spune Calvin, constă în principal din neascultarea originară a lui Adam.
Consecinţele acelui păcat originar sunt devastatoare:
„Întreaga persoană, din cap până în picioare, este atât de contaminată, cum s-ar
spune, încât nicio parte nu rămâne fără păcat, deci tot ce iese din om este
considerat păcat” (Instituţii, II, I, 9).
Aceasta este celebra doctrină a depravării totale: păcatul originar ne-a corupt atât
de mult, încât este imposibil să mai facem ceva plăcut lui Dumnezeu. Sufletul este
atât de afundat în păcat, încât orice acţiune a noastră este păcat.
Ceea ce dorește să spună Calvin prin această doctrină nu este faptul că nimeni nu
poate săvârși fapte bune sau că toate faptele sunt egale din punct de vedere
moral, ci că bunătatea care se manifestă în faptele noastre bune nu vine de la noi,
ci din harul lui Dumnezeu care lucrează în noi. Acest har nu se limitează la creștini,
susţine Calvin, putând exista necreștini care duc vieţi mai decente decât mulţi
creștini și care devin și ei canale ale harului dumnezeiesc, deși în acest caz nu ar fi
vorba de același har mântuitor. Numai acţiunea harului divin ne salvează de o viaţă
robită păcatului. Doctrina lui Calvin despre depravarea totală își are originea în
teologia augustiniană: dacă Augustin vorbea despre incapacitatea omului de a
scăpa de urmările păcatului originar, Calvin a mers mai departe și a învăţat despre
corupţia totală a naturii umane.

Hristos și mântuirea
Hristos se află în centrul teologiei lui Calvin. Deși are o perspectivă calcedoneană
asupra lui Hristos (afirmă fără echivoc dogma hristologică de la Calcedon), Calvin
inovează în privinţa modului în care ne mântuiește Hristos. Aici învăţătura sa, deși
se fundamentează pe teologia medievală (Anselm de Canterbury) și pe Luther,
capătă accente noi.
„În timp ce atârna pe Cruce, Hristos S-a supus blestemului. Și un asemenea lucru
era necesar, pentru ca întregul blestem care ne aștepta pe noi – sau care atârna
mai degrabă asupra noastră –, din cauza păcatelor noastre, să poată fi luat de la
noi și transferat asupra Sa” (Instituţii, II, 16, 6).
Luther dezvoltă aici învăţătura lui Anselm de Canterbury într-un mod cu totul
personal. Anselm credea că Hristos a satisfăcut onoarea rănită a lui Dumnezeu și
că Moartea Sa era un dar dat lui Dumnezeu pentru ca oamenii să nu mai fie
pedepsiţi. Accentul personal pe care-l aduce Calvin este că esenţa acestei
doctrine nu este satisfacţia adusă lui Dumnezeu, satisfacerea onoarei lezate a lui
Dumnezeu, ci substituirea.
Există mai multe vulnerabilităţi ale acestei doctrine și s-a spus uneori chiar că
această doctrină a lui Calvin ar fi una imorală. S-au ridicat, de pildă, următoarele
întrebări: este drept să pedepsești o persoană în locul alteia? Ce urmări ar avea
asupra unei persoane pedepsirea unui nevinovat pentru crimele sale? Niciuna, ar fi
precum îmbăierea unei persoane curate în locul uneia necurate. Principalele
obiecţii se referă la faptul că această doctrină nu presupune o schimbare lăuntrică
a credinciosului, nimic nu se schimbă fundamental prin pedepsirea lui Hristos în
locul nostru. Calvin respinge toate aceste obiecţii, insistând asupra elementului
subiectiv – credinţa –, care este rodul Duhului Sfânt.

Credinţa
Credinţa pentru Calvin nu consta în acceptarea unui set de afirmaţii, ci în
întoarcerea inimii înspre Dumnezeu, prin Hristos. Sfânta Scriptură este, pentru
Calvin, singurul criteriu pentru credinţa și practica bisericească.
Cum este generată credinţa noastră? Prin Cuvânt, considerat sacramental, Duhul
Sfânt generează credinţa în suflet. Această credinţă este darul gratuit al lui
Dumnezeu, semul alegerii Sale. Prin credinţă, scrie Calvin, suntem uniţi cu Hristos:
„[Biblia spune] că Dumnezeu «ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii»” nu
pentru că am meritat, ci «după buna plăcere a voii Lui», astfel încât prin El «avem
răscumpărarea, prin Sângele Lui, iertarea păcatelor»; deci, acea pace a fost făcută
prin «Sângele Crucii Lui»; astfel că ne-am împăcat prin Sângele Său, astfel încât,
protejaţi fiind, suntem mântuiţi de ameninţarea morţii; și, altoiţi în El în acest mod,
avem parte de viaţa veșnică și nădăjduim să fim primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Și aceasta nu este totul. Pentru că avem parte cu El, chiar dacă suntem neștiutori.
El este înţelepciunea noastră, chiar dacă suntem încă păcătoși. El este neprihănirea
noastră, chiar dacă suntem încă murdari. El este curăţia noastră, chiar dacă
suntem încă slabi și fără apărare în faţa Satanei, deţinem puterea care I-a fost dată
în cer și pe pământ, pentru a-l strivi pe Satana sub călcâie și pentru a sfărâma
puterile iadului; chiar dacă târâm încă după noi un trup de moarte, El este viaţa
noastră. Pe scurt, tot ce are El ne aparţine nouă, avem totul în El, iar El nu are nimic
în noi. Pe acest fundament, spun eu, trebuie să fim clădiţi, dacă dorim să creștem
și să ne transformăm într-un templu sfânt al Domnului” (Instituţii, III, 15, 15).

Din cauza depravării totale, fiinţele umane sunt neputincioase să se unească prin
credinţă cu Hristos, acest lucru are loc numai prin acţiunea Sfântului Duh asupra
credinciosului. Numai prin acţiunea Duhului, omul poate săvârși fapte bune și
poate ajunge la credinţă și la mântuirea prin Hristos. Tot ce se întâmplă, atât
obiectiv, cât și subiectiv, în interiorul inimii credinciosului, se întâmplă pentru că
Dumnezeu face să se întâmple, este imposibil să ne împotrivim acţiunii Duhului
Sfânt. Aceasta este așa-numita doctrină a indefectibilităţii harului: harul nu poate
fi pierdut și cu necesitate își atinge finalitatea, mântuirea celui ales, prin urmare,
alesul nu i se poate împotrivi harului (teoria irezistibilităţii harului); lucrarea
harului este, așadar, în mod necesar, eficace, infailibilă, irezistibilă.

Predestinarea
Asemenea lui Luther, Calvin credea că omul este mântuit numai prin voinţa lui
Dumnezeu; toate faptele sale sunt în mod intrinsec rele, sunt păcate, deși nu sunt
socotite drept păcate prin imputarea meritelor lui Hristos. Prin urmare, mântuirea
nu se realizează prin efortul omului, ci suntem predestinaţi de Dumnezeu la
mântuire. Orice am face, nu ne influenţează mântuirea noastră. Dacă suntem
mântuiţi, aceasta se datorează lui Dumnezeu, Care a rânduit din veșnicie să fim
mântuiţi, El ne-a predestinat.
Calvin învaţă predestinarea dublă: hotărârea eternă ca unii să fie mântuiţi, ceilalţi
să fie damnaţi. Doctrina dublei predestinări este definitorie pentru gândirea
teologică a lui Calvin. El a derivat-o din câteva pasaje din Scriptură, pe care le-a
absolutizat.
Calvin nu poate să explice de ce Dumnezeu, indiferent de faptele omului – pentru
că nimic nu ar putea schimba hotărârea lui Dumnezeu –, pedepsește pe cineva?
Este, spune Calvin, taina cea mare a credinţei creștine, judecata lui Dumnezeu este
de nepătruns, decretul veșnic este „hotărârea de care trebuie să te îngrozești”.
Putem identifica semnele alegerii? Putem deduce spre ce am fost predestinaţi,
spre fericire veșnică sau spre osândă veșnică? În primul rând, spune Calvin,
credinţa este semnul alegerii. Dacă avem credinţă și ea se vădește printr-o viaţă
creștină curată, este limpede că am fost predestinaţi astfel. Cine se împotrivește
credinţei nu are harul alegerii. În general, succesul sau insuccesul în viaţa cotidiană
sunt consecinţe ale predestinării dumnezeiești: o viaţă pământească fericită și
încununată de succes trebuie să ne conducă la conștiinţa alegerii pentru viaţa
veșnică. Există și un alt semn al alegerii: apartenenţa la confesiunea reformată.

Consecinţele acestei învăţături

Evanghelia nu se adresează tuturor în egală măsură, pentru că nu toţi au
capacitatea de a răspunde la Evanghelia mântuirii. În al doilea rând, Hristos nu a
murit pentru toată lumea, ci a murit numai pentru păcatele celor predestinaţi
spre viaţă veșnică, moartea Sa nu este deplin eficientă pentru mântuirea tuturor:
numai păcatele celor predestinaţi spre viaţă veșnică au fost transferate lui Hristos.
Această doctrină este cunoscută sub numele de „ispășire limitată”. Nu este clar
dacă ea aparţine lui Calvin sau ucenicilor lui. Aici calvinismul se află în coliziune cu
Sfânta Scriptură, care susţine că Hristos a murit pentru păcatele întregii lumi și că
toţi beneficiază de această moarte. Răspunsul calvinist este că Dumnezeu a
decretat că numai anumiţi oameni vor dori să beneficieze de moartea lui Hristos.
O altă obiecţie care s-ar putea ridica este aceea că doctrina dublei predestinaţii ar
putea avea un efect demoralizator, ar putea fi paralizantă din punct de vedere
moral (Dacă totul este predestinat din veșnicie, de ce să ne străduim?) sau că ar
îndemna la delăsare duhovnicească (Dacă am fost predestinaţi spre viaţă veșnică,
orice act imoral aș săvârși nu ar putea schimba voinţa eternă a lui Dumnezeu). De
ce să încerc să duc o viaţă morală dacă totul este predestinat? Această idee a
născut mai târziu doctrina infailibilităţii celor aleși. Pentru a nu cădea în defetism,
în delăsare, Calvin a propus învăţătura potrivit căreia toţi creștinii trebuie să se
considere ca având vocaţia predestinării spre viaţa veșnică, ca toţi să se considere
aleșii lui Dumnezeu și să acţioneze în consecinţă: pentru a îndreptăţi această
alegere, trebuie să muncească fără răgaz, să nu irosească bunurile, să ducă un
mod de viaţă cumpătat, demonstrând astfel că au fost predestinaţi spre viaţa
veșnică.
Viaţa neprihănită în calvinism nu este o cerinţă care duce la mântuire, ci o urmare
a predestinării. Dacă nu ducem o viaţă morală, Hristos nu poate fi în inimile
noastre. Departe de a deveni delăsători, Calvin avertizează că apasă asupra
noastră o uriașă responsabilitate morală:
„Nu ne aparţinem nouă înșine; de aceea, nici raţiunea, nici voinţa noastră nu ne
pot guverna acţiunile și gândirea. Nu ne aparţinem nouă, de aceea să nu încercăm
să facem ceea ce dorește firea. Nu ne aparţinem nouă, de aceea, pe cât posibil, să
uităm de noi înșine și de lucrurile care sunt ale noastre. Pe de altă parte, îi
aparţinem lui Dumnezeu, de aceea să trăim și să murim pentru El. Îi aparţinem lui
Dumnezeu, de aceea să lăsăm ca înţelepciunea și voia Lui să inspire toate acţiunile
noastre. Îi aparţinem lui Dumnezeu, deci să direcţionăm fiecare parte a vieţii
noastre spre El, singurul ţel legitim” (Instituţii, III, 7, 1).

Această etică protestantă a muncii a creat spiritul capitalist. Calvin a fost singurul
reformator care a îngăduit dobânda, a promovat agricultura şi comerţul, a ajutat la
înfiinţarea fabricilor de postav şi mătase, precum şi a industriei ceasornicăriei. Nu
fără îndreptăţire s-a afirmat că duhul şi disciplina economiei reformate au creat
capitalismul. Calvin spune limpede că, dacă avem posibilitatea de a ne îmbogăţi, nu
trebuie să ezităm și să ratăm ocazia. El cheamă la o viaţă austeră, fără excese și
extravaganţe, la muncă fără răgaz și la chibzuinţă, la un comportament modest, la
folosirea judicioasă și raţională a timpului și a banului, înlesnind acumularea
capitalului de către burghezie.

Cultul a fost simplificat şi mai mult decât la luterani. Predica, rugăciunea şi

cântărea de psalmi erau elementele lui principale. Cuminecarea a fost fixată de
Calvin numai cu numai cu ocazia celor patru praznice de peste an. Au fost
îndepărtate, mai radical decât în luteranism, icoanele, odăjdiile sau alte obiecte
liturgice.

Atitudinea faţă de Biserica Romano-Catolică

Pentru Calvin, Biserica este deopotrivă văzută și nevăzută. Nimeni nu poate avea
credinţă dreaptă lăuntrică dacă nu o mărturisește în afară și nu se integrează în
comunitatea văzută a Bisericii. Biserica adevărată este acolo unde se predică
Cuvântul lui Dumnezeu și se administrează corect Sfintele Taine. În afara Bisericii
reformate, nu există credinţă și deci mântuire. Biserica Romano-Catolică este una
falsă, este o lucrare a diavolului ce trebuie nimicită. Numai adevărul (reformat)
are drept de existenţă, erezia (catolicismul) trebuie eradicată. Calvin a manifestat
faţă de catolicism o dușmănie neîmpăcată, el cerea cârmuitorilor protestanţi să
eradicheze catolicismul și socotea toleranţa faţă de catolici un păcat. Se explică
astfel caracterul sângeros al războaielor religioase împotriva hughenoţilor și
spaima principilor catolici faţă de calvinism. Fanatismul reformat a condus la
creșterea tensiunii dintre cele două confesiuni și a generat un contra-fanatism
catolic.

Sfintele Taine și Cina Domnului

În privinţa Sfintelor Taine, Calvin admitea numai două: Botezul şi Euharistia. În
privinţa Sfintei Euharistii, Calvin încerca un compromis între doctrina lui Luther
despre prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie (doctrina consubstanţiaţiei)
și doctrina lui Zwingli că ar fi vorba numai de un simbolism. Calvin considera
deficitare ambele poziţii, o respingea pe cea luterană ca idolatrie, considera
eronată și concepţia lui Zwingli despre o prezenţă simbolică. Limbajul său este
ambiguu, însă gândirea lui alunecă uneori către poziţia lui Zwingli. Vorbea despre o
prezenţă pnevmatică, spirituală a lui Hristos în clipa împărtășirii de care se
împărtășește numai cel virtuos și predestinat spre viaţa veșnică, cel predestinat
spre osândă se împărtășește numai cu pâine și vin.

Stat și Biserică
În privinţa raporturilor dintre Biserică și Stat, Calvin pleda pentru un regim
teocratic, pentru subordonarea Statului de către Biserică, distanţându-se de
Luther, care insista pentru recunoașterea supremaţiei Statului în raport cu
Biserica. Spre deosebire de Luther, care îndemna la supunere faţă de Stat, Calvin
legitima în anumite cazuri opoziţia faţă de autoritatea seculară; de pildă, considera
că împotrivirea faţă de o „stăpânire fără Dumnezeu” este o obligaţie sfântă. Dacă
suveranul impune un regim tiranic și încalcă poruncile divine, asupra lui se va
abate, mai devreme sau mai târziu, pedeapsa divină, guvernaţii, credincioșii,
putând deveni unealta acesteia. Calvin consideră chiar că este legitimă chiar
„uciderea tiranului” dacă se urmărea înlocuirea unei „stăpâniri fără Dumnezeu”.
Nu este surprinzător, așadar, că multe revoluţii s-au așezat sub stindardul
calvinismului.

În rezumat, schematizând doctrina lui Calvin, se poate spune că aceasta a însumat

cinci articole:
• „depravare totală”,
• „alegere necondiţionată” (nu suntem mântuiţi în virtutea vreunui merit al
nostru),
• „ispășire limitată”,
• „harul este irezistibil”,
• „perseverarea sfinţilor” (cei aleși nu pot fi lepădaţi, decretul divin este
imuabil).

Răspândirea calvinismului

Din Geneva, calvinismul s-a răspândit în cea mai mare dintre oraşele şi satele
elveţiene (aproape două treimi), înlocuind doctrina zwingliană. A pătruns și în
Germania, mai cu seamă sub forma unui criptocalvinism, în Ţările de Jos, unde au
apărut primii martiri pentru cauza protestantă în urma încercării împăraţilor Carol
al V-lea (1519-1556) și Filip al II-lea (1556-1589) de a folosi Inchiziţia pentru a stăvili
progresul Reformei. De asemenea, calvinismul a fost îmbrăţișat de unguri, a
devenit chiar confesiunea dominantă între maghiari, încercându-se în acest
context o atragere a românilor transilvăneni la calvinism întreprinsă de principii
maghiari transilvăneni, ceea ce a întâmpinat rezistenţa dârză a mitropoliţilor Ilie
Iorest (1640-1643) și Sava Brancovici (1656, 1662-1680) ai Transilvaniei. De
asemenea, calvinismul s-a propagat în Lituania, Polonia și Cehia.

Prima ţară în care s-a ajuns la ciocniri violente între catolici și calvini a fost Franţa.
Regii francezi Francisc I (1515-1547) și Henric al II-lea (1547-1559), deși sprijineau
mișcarea protestantă germană, au prigonit aderenţii Reformei din propria ţara.
Calviniștii francezi s-au numit hughenoţi (originea termenului nu este cunoscută cu
certitudine, se pare că ar proveni de la huguenauds, de la aignos, „conjuraţi”,
eidgenossen se numeau luptătorii elveţieni pentru libertate).
Totuși, în 1559, au reușit să-și desfășoare primul conciliu naţional la Paris, aici
reformaţii francezi au adoptat Confessio Gallicana, o mărturisire redactată de
Calvin.
Convertirea câtorva familii nobiliare i-a angrenat în disputele din sânul nobilimii și i-
a transformat într-un partid politic. Conducerea hughenoţilor a revenit familiei
Bourbon-Vendôme, în special amiralului Gaspard de Coligny (1519-1572) și
principilor Louis și Antoine de Condé. Reacţiunea catolică era condusă de familia
nobiliară Guise.
S-a ajuns la ciocniri armate, adevărate măceluri precum cele din 1562 și 1598,
războaie purtate cu o cruzime de neimaginat. S-a negociat o reconciliere în timpul
minoratului lui Carol al X-lea (1560-1574), regenţa fiind asigurată de Caterina de
Medici, mama suveranului, o reconciliere ce trebuia să fie consfinţită de căsătoria
conducătorului protestanţilor, Henric de Navarra cu o soră a regelui Carol al X-lea.
Lucrurile au degenerat și Caterina de Medici, instigată de nobilii din familia Guise, a
ordonat masacrarea hughenoţilor care participau la nuntă (masacrul din noaptea
Sfântului Bartolomeu, 23/24 aug. 1572), urmată de uciderea în masă a
hughenoţilor din provincii. Numărul victimelor nu se cunoaște cu precizie, dar cu
siguranţă a fost unul foarte mare (peste 20.000 de oameni).
Conflictul a continuat, iar după stingerea dinastiei de Valois (moartea lui Henric al
III-lea), Henric de Navarra-Bourbon, conducătorul hughenoţilor a devenit
moștenitorul tronului. El a fost obligat să-și asigure succesiunea prin convertirea la
catolicism („Parisul merită o Liturghie/Paris vaut bien une messe”), iar Franţa a
rămas catolică.
Prin edictul de la Nantes (13 aprilie 1598), hugenoţilor li s-a acordat libertate
religioasă limitată și li s-au asigurat 100 de localităţi pentru protecţia lor. Edictul
acesta a rămas în vigoare până în 1685, când Ludovic al XIV-lea (1643-1715) l-a
anulat prin edictul de la Fontainebleau (10 oct. 1685) și a pretins hughenoţilor să se
convertească la catolicism. Mai mult de 200.000 de hughenoţi au părăsit Franţa
pentru credinţa lor. După jumătatea veacului al XVIII-lea (1763), le-a fost acordată
libertatea religioasă și în Franţa.

Huldreich (Ulrich) Zwingli – Reforma în Elveţia

Huldreich (Ulrich) Zwingli (1484-1531) aparţine primei generaţii de reformatori,

fiind contemporan cu Luther, cu care a și polemizat. Învăţătura sa a fost
îmbrăţișată în cantoanele de limbă germană din nordul confederaţiei elveţiene, în
vreme ce în sud, în cantoanele de limbă franceză, s-a impus calvinismul. Alături de
aceste două teologii, în Elveţia a apărut și o mișcare reformatoare radicală,
anabaptismul, care s-a aflat la început sub înrâurirea lui Zwingli, de care s-a
delimitat însă mai târziu, dezvoltând o învăţătură extremistă care s-a propagat
difuz în toată Elveţia, în Germania și în Olanda.
În epoca Reformei, confederaţia elveţiană făcea parte din Sfântul Imperiu Roman,
însă cantoanele – 13 la număr în această perioadă – beneficiau de o largă
autonomie, autoguvernându-se. Această autonomie se manifesta și în domeniul
religios, fiecare canton fiind liber să accepte forma de credinţă pe care o credea de
cuviinţă. Ideile Reformei au găsit aderenţi în teritoriile elveţiene întrucât
umanismul crease cadrul pentru receptarea noilor teologii. Orașele elveţiene erau
centre ale culturii umaniste; Basel, de pildă, găzduia deja o universitate celebră și
aici și-a publicat Erasmus din Rotterdam ediţia în limba greacă a Noului Testament.

Huldreich Zwingli s-a născut la 1 ianuarie 1484 într-un sat din Alpi, Wildhaus, în
cantonul St. Gallen, în estul Elveţiei, în familia unui fermier local destul de înstărit,
care a avut posibilitatea să-și trimită copilul la studii. A făcut studii la Berna
(1496-1498), Viena (1498-1502), pentru a-și încheia studiile în orașul umanist Basel
(1502-1506), unde a obţinut diploma de licenţiat în Litere. A rămas într-o relaţie
foarte apropiată cu umaniștii din Basel și avea o mare admiraţie pentru Erasmus
din Rotterdam, idolul său umanist. Manifesta un interes redus pentru studierea
teologiei, întreaga sa energie fiind canalizată în direcţia studiilor umaniste.
A fost hirotonit preot la Konstanz în 1506 și a slujit ca preot în parohia Glarus între
1506 și 1516. Admirator devotat al lui Erasmus, a studiat ca autodidact limba greacă
și, probabil, și-a însușit și rudimente de ebraică; a studiat temeinic Biblia, a
memorat epistolele pauline și a citit Sfinţii Părinţi. În predicile sale, s-a distanţat de
teologia scolastică și a început să accentueze aspecte ale teologiei morale.
Între 1513 și 1515, în calitate de preot militar, a însoţit trupele mercenarilor elveţieni
din Glarus care luptau în solda papei, însă garda elveţiană a fost masacrată de
regele francez Francisc I în bătălia de la Marignano (13-14 sept. 1515). A fost martor
ocular al acestui carnaj, ceea ce l-a făcut să se împotrivească tot mai ferm înrolării
elveţienilor drept mercenari în serviciul unor puteri străine, cu excepţia serviciului
pentru Biserica Romei și papă. De două ori a însoţit garda elveţiană în luptele din
nordul Italiei, primind astfel o pensie papală.
Între 1516 și 1518, a fost preot la Einsiedeln, un centru de pelerinaj cunoscut în
epocă pentru o statuie neagră a Maicii Domnului („Black Madonna”). A început să
se opună abuzurilor indulgenţelor și pelerinajelor, pe care a început să le
ridiculizeze. Imprimându-se ediţia princeps a Noului Testament al lui Erasmus
(1516), a împrumutat un exemplar și a copiat epistolele pauline, pentru a deţine
propriul exemplar al acestora. Heinrich Bullinger, colaboratorul său, susţine că
învăţase pe de rost epistolele pauline, în greacă.
La 11 decembrie 1518, a fost chemat la Zürich ca „preot al poporului” la marea
catedrală din oraș (Grossmünster), unde a rămas pentru restul vieţii. După propria
mărturie, ducea o viaţă ușuratică, dar salvarea neașteptată de la moarte i-a
schimbat radical viaţa: în 1519, Zwingli a supravieţuit epidemiei de ciumă, ceea ce
a sădit în inima lui sentimentul dependenţei totale de Dumnezeu. A cunoscut
teologia luterană și acest contact cu învăţătura lui Luther i-a întărit convingerile.
Ruptura cu autorităţile bisericești și cu Biserica Romei s-a produs progresiv. Sfatul
orașului i-a încredinţat misiunea de a comenta Scriptura prin predicile sale, și-a
asumat cu multă plăcere această însărcinare. A început să explice Sfânta Scriptură,
exegeza sa fiind profund influenţată de gândirea lui Erasmus din Rotterdam; până
în 1525, a comentat de la amvon toate cărţile nou-testamentare și chiar câteva
vetero-testamentare.
Trebuie subliniat că Zwingli este tributar mai degrabă lui Erasmus din Rotterdam,
de la care a preluat o bună parte din ideile sale reformatoare, decât lui Luther: este
adevărat că a manifestat un oarecare interes faţă de teologia luterană după 1519,
dar influenţa teologică a lui Luther asupra sa a rămas, după cum arată cercetările
recente, minimă. Zwingli s-a împotrivit categoric etichetării drept luteran și a negat
vreo dependenţă faţă de reformatorul din Wittenberg: „Nu mi-am învăţat doctrina
de a Luther, ci din însuși Cuvântul lui Dumnezeu”.
Începutul distanţării de Roma s-a înregistrat în 1519, în seria de predici asupra
Noului Testament, în care Zwingli a început să atace purgatoriul, invocarea
sfinţilor, monahismul. Având aceste convingeri, Zwingli a considerat că nu mai
poate să funcţioneze ca preot catolic: la sfârșitul anului 1520, a renunţat la pensia
papală, iar doi ani mai târziu (10 oct. 1522) a demisionat din slujba de „preot al
poporului” în Zürich. Consiliul orășenesc însă l-a angajat imediat ca predicator
pentru întregul oraș, dedicându-se introducerii Reformei în Zürich.
Începând cu 1522, s-a pronunţat deschis împotriva postului și a celibatului clerical.
Legat de celibat, trebuie adăugat și că reformatorul s-a căsătorit public cu o
văduvă înstărită, Anna Meyer (născută Reinhard), la 2 aprilie 1524.

Reformatorul a intrat în conflict, în mod previzibil, cu autorităţile bisericești

(Zürich-ul se afla sub jurisdicţia episcopului de Konstanz). A început să-și exprime
aceste convingeri în câteva lucrări, cea mai cunoscută dintre acestea este intitulată
Arhiteles (aug. 1522), în care a susţinut că singura autoritate în Biserică o reprezintă
Sfânta Scriptură, credincioșii trebuie să se elibereze de sub autoritatea papei și a
episcopatului și trebuie îndepărtate toate credinţele și practicile care nu erau
fundamentate biblic. Episcopul de Konstanz a încercat să prevină o schismă pe
care predica incisivă a lui Zwingli încerca să o provoace și a insistat asupra unităţii
Bisericii și necesităţii înlăturării mișcărilor schismatice din interiorul catolicismului.
Răspunzând într-un mod care ar putea fi considerat ireverenţios, Zwingli l-a
provocat pe episcopul de Konstanz la dezbateri publice privind învăţătura sa.
În confruntarea cu autoritatea bisericească, reformatorul și-a găsit un aliat în
Consiliul orășenesc din Zürich, care avea o relaţie încordată cu episcopul local. În
ianuarie 1523, respectiv în octombrie 1523, Sfatul orașului a organizat două dispute
publice în cadrul cărora Zwingli urma să polemizeze cu teologii catolici despre
principiul sola Scriptura, venerarea sfintelor icoane, cinstirea moaștelor și a
relicvelor și Liturghie.
În prima dispută de la Zürich (29 ian. 1523), în faţa lui Johann Faber, vicarul general
al episcopului de Konstanz, Zwingli a reușit să apere 67 teze, în faţa unui auditoriu
de 600 de persoane. În această dispută publică, Zwingli a exprimat principiul
eliminării tuturor articolelor de credinţă, riturilor, ceremoniilor și practicilor care nu
aveau un fundament scripturistic: întreaga viaţă creștină trebuia să se bazeze pe ceea
ce cuprinde Sfânta Scriptură: autoritatea papei, Liturghia – cu dimensiunea ei de
Jertfă –, mijlocirea sfinţilor, rânduielile privind postul și celibatul clerului au fost
respinse categoric. Prima dispută de la Zürich a fost un moment decisiv în istoria
Reformei elveţiene; acuzaţiile de erezie formulate la adresa lui Zwingli au fost
retrase.
A doua dispută de la Zürich s-a concentrat asupra cinstirii icoanelor și Liturghiei.
Cu acest prilej, Zwingli a spus despre Sfânta Liturghie că este o lucrare a
Antihristului, blasmemiatoare, întrucât și-a pierdut caracterul exclusiv anamnetic
pe care trebuia să-l aibă.
În două scrieri – Cuvântarea sa finală, Scurta introducere creștină (1523) –, a
elaborat un program strict de reformă: înlăturarea tuturor ceremoniilor și
binecuvântărilor, îndepărtarea sfintelor icoane din biserică, desfiinţarea Liturghiei,
închiderea mănăstirilor, transformarea sistemului beneficiilor bisericești care
urmau să treacă cu totul în administraţia Sfatului orășenesc și introducerea unui
tribunal marital al orașului care să preia autoritatea episcopală în privinţa
căsătoriilor și mai târziu întreaga jurisdicţie asupra celor spirituale.

În decembrie 1523, a încercat să desfiinţeze Liturghia, însă Sfatul a insistat și l-a

oprit. În ianuarie 1524, 12 cantoane ale confederaţiei elveţiene căzuseră de acord
să se interzică orice abatere de la credinţa catolică, hotărâre îndreptată împotriva
Zürichului, al cărui zel reformator stârnise suspiciuni. În această situaţie, Sfatul
orășenesc a ezitat și nu a îndrăznit să mai facă un pas înainte, iar Zwingli s-a supus
deciziei Sfatului. Un grup de adepţi radicali i-a reproșat că trădează Evanghelia și i-
a cerut să meargă fără poticneli și compromisuri pe calea pe care pornise,
autoritatea lumească nu avea niciun drept de decizie în aceste chestiuni. Din acest
grup s-au desprins anabaptiștii („rebotezătorii”).
S-a produs o ruptură între el și discipolii săi radicali în privinţa botezului pruncilor.
Urmând principiul reformator al îndreptăţirii numai prin credinţă, radicalii – printre
care Konrad Grebel și Felix Manz – au ajuns la concluzia că botezul copiilor este
greșit și inutil câtă vreme aceștia nu pot manifesta credinţa. În comuniunea
sfinţilor, spuneau radicalii, nu se putea intra decât prin acceptarea de bunăvoie a
credinţei. Au început prin a nu-și mai boteza propriii copii până când nu ajungeau
la vârsta raţiunii autonome; în cele din urmă, le-au contestat harul tuturor celor
care primiseră botezul în pruncie și au susţinut necesitatea unui nou botez al
adulţilor (de unde numele de „anabaptiști/rebotezători”), „botezul credinţei”. S-a
ajuns astfel la apariţia unei mișcări care se opunea botezului pruncilor și instituia
rebotezarea maturilor, au existat chiar situaţii în care cristelniţele din biserici au
fost distruse. Sfatul orășenesc a reacţionat la 18 ianuarie 1525, dispunând să fie
botezaţi imediat toţi copiii rămași nebotezaţi și interzicând adunările
anabaptiștilor. Plini de zel, aceștia s-au răsculat; se considerau luminaţi de Duhul
Sfânt, credeau că sunt singurii capabili să interpreteze corect Scriptura și se
considerau adevărata Biserica a lui Hristos. Persecuţia anabaptiștilor a fost una
sângeroasă, iar liderul lor, Felix Manz, a fost condamnat la moarte de Sfatul
orășenesc ca iniţiator al mișcării și a fost înecat în apele îngheţate ale râului
Limmat (5 ian. 1527). Zwingli nu a fost străin de această condamnare la moarte.
Propaganda anabaptistă s-a extins din Elveţia către sudul Germaniei, până în Tirol,
Austria superioară și Moravia. O mișcare derivată din aceasta este cea a
menoniţilor, întemeietorul acesteia fiind preotul catolic olandez Menno Simon
(1496-1561).
În 1525, ruptura cu Biserica Romei a devenit definitivă. Spirit pragmatic și bun
organizator, Zwingli a dobândit o tot mai mare influenţă asupra Consiliului
orășenesc din Zürich. În aprilie 1525, a obţinut desfiinţarea oficială a Liturghiei; au
fost îndepărtate icoanele din biserici și a fost instituită Profeţia – sesiuni zilnice de
lectură a Evangheliei, însoţite de exegeză, la care participau clericii și studenţii la
Teologie din Zürich.

Reforma nu era îmbrăţișată în același ritm de alte cantoane elveţiene. În aprilie

1524, cinci cantoane principale s-au aliat pentru apărarea vechii credinţe. În
ianuarie 1525, și-au exprimat din nou poziţia prin Concordatul federal de credinţă:
credinţa trebuia să rămână neatinsă. Dieta elveţiană a organizat o dezbatere pe
teme religioase, în 1526, la Baden; s-a discutat despre Euharistie, despre păcatul
strămoșesc, purgatoriu, venerarea sfinţilor și a icoanelor. Au participat la această
dezbatere Johannes Eck si Johannes Fabri, dar și reformatori precum Johannes
Oekolampadius. Zwingli a lipsit. Cu o majoritate covârșitoare, Dieta elveţiană s-a
situat de partea teologiei catolice, însă Sfatul orășenesc din Zürich nu a acceptat
hotărârea Dietei, aflându-se de multă vreme sub influenţa lui Zwingli.
Consiliul municipal din Zürich a încercat să propage învăţătura lui dincolo de
graniţele cantonului; în 1528, Berna a acceptat introducerea Reformei. Scopul era
introducerea reformei în întreaga confederaţie elveţiană. S-a înfiinţat chiar o ligă a
orașelor reformate din care făceau parte Berna, Konstanz, St. Gallen, Basel și
Strasbourg. Cele cinci cantoane catolice s-au aliat pentru respingerea
protestantismului, iar în iunie 1529 s-a ajuns la un prim război de la Kappel, încheiat
printr-o pace. În octombrie 1531, războiul confesional dintre cantoanele catolice și
cele protestante a reizbucnit; Zwingli a plecat pe front înarmat cu o sabie și
secure, cantoanele catolice au ieșit biruitoare, iar Zwingli a căzut în luptă, la
Kappel, lângă Zürich, la 11 octombrie 1531.

Gândirea teologică

Nu a fost un teolog la fel de original pe cât a fost Luther (nu obţinuse doctoratul în
teologie); de asemenea, a fost umbrit de celălalt reformator elveţian, Jean Calvin,
un teolog mai sistematic decât Zwingli. A fost numai parţial influenţat de Luther,
gândirea sa evoluând independent de acesta în destule aspecte. Cu Luther, Calvin
și anabaptiștii, Zwingli are în comun principiile de bază ale Reformei: principiul sola
Scriptura, concepţia despre mântuirea prin credinţă (sola fide, sola gratia),
învăţătura despre predestinaţie, o nouă imagine despre Biserică, criticile la adresa
Bisericii Romano-Catolice. Dincolo de aceste idei comune, teologia fiecărui
reformator are accente specifice, iar Zwingli nu trebuie privit, așa cum se
obișnuiește adesea, ca un simplu epigon al lui Luther.
Zwingli a dezvoltat o gândire teologică aparte, care a fost indiscutabil influenţată
de teologia scolastică și de umanism, ceea ce-l deosebește de profesorul de la
Wittenberg. Într-o mare măsură, a fost influenţat de Erasmus din Rotterdam și de
ideile umaniste, a fost un umanist creștin. S-a spus, pe bună dreptate, că Reforma
elveţiană este o sinteză între Reformă și umanism. Atât de mare a fost influenţa
lui Erasmus, încât Zwingli însuși mărturisește că a renunţat să creadă în mijlocirea
sfinţilor în urma citirii poemului lui Erasmus intitulat Plângerea lui Iisus către
omenire, în care Iisus Se declara singurul Mântuitor și Mângâietor al omului,
singura comoară a sufletului său. Putem considera că a preluat din umanism
dezgustul faţă de actele de pietate, dispreţul faţă de tainic și sacramental,
apetenţa pentru filosofie și încrederea în raţiune.

Zwinglianismul este foarte dificil de sistematizat.

„Hristos este singura cale de mântuire pentru toţi cei care au fost, sunt și vor fi
vreodată”. Biserica este comuniunea sfinţilor, Mireasa lui Hristos, adunarea celor
care prin credinţă aparţin lui Hristos.
Pentru că Dumnezeu este izvorul oricărui bine, nu trebuie să ne adresăm și să
așteptăm ajutor de la creaturi. Dintr-o mare orbire, temându-ne de Dumnezeu, ne-
am adresat creaturilor, având despre Dumnezeu prejudecata că este aspru și crud.
Marele păcat al omenirii este idolatria – acesta este unul dintre leitmotivele
predicii lui Zwingli –, considerat „adâncimea impietăţii”. Mișcarea lui Zwingli își
propune tocmai schimbarea ţintei adorării de la creaturi la Dumnezeu.
Făpturile există numai prin voinţa lui Dumnezeu și ele îi datorează Lui o
nedezminţită loialitate. Pe baza acestei argumentaţii, Zwingli contestă mijlocirea
sfinţilor: „Dacă îţi pui încrederea în unul din sfinţi, atunci ai făcut din el un
dumnezeu cu bună știinţă”. Ne punem încrederea în creaturi și cădem astfel în
idolatrie.
În contextul providenţei dumnezeiești, a abordat problema predestinaţiei. Pentru
Zwingli, predestinaţia este un aspect al providenţei dumnezeiești. Deduce
învăţătura despre predestinaţie din învăţătura despre justificarea numai prin
credinţă, fără fapte: de vreme ce Dumnezeu predestinează pe fiecare în parte,
niciun om nu poate invoca vreun merit pentru propria mântuire. Zwingli susţine
doctrina dublei predestinări: Dumnezeu predestinează pe unii la mântuire, ceilalţi
sunt reprobaţi.
Pentru a nu cădea în delăsare, pentru ca învăţătura despre predestinaţie să nu aibă
un efect demoralizator, Zwingli a afirmat că imoralitatea în care s-ar complace
cineva care crede în predestinaţie este dovadă că nu a fost ales/predestinat, că nu
a primit darul credinţei sau că nu a dobândit cunoașterea lui Dumnezeu.
Un aspect foarte interesant al învăţăturii lui despre predestinare este acela că
admite posibilitatea mântuirii unor „păgâni evlavioși”, care au fost aleși de
Dumnezeu, deși nu au auzit niciodată Evanghelia. Acești „păgâni evlavioși” –
insistă Zwingli – vor fi vecinii noștri în cer:
„Deși acești păgâni n-au cunoscut religia în esenţa ei și în ceea ce privește
sacramentele, totuși ei au fost mai sfinţi și mai religioși decât toţi dominicanii și
franciscanii mărunţi care au trăit vreodată”.
Mântuirea acestor păgâni nu poate avea în vedere faptele lor meritorii, ci ea
depinde numai de hotărârea liberă a lui Dumnezeu de a alege pe cine dorește (în
cazul lor, alegerea divină nu se exprimă prin darul credinţei). Luther a criticat
această doctrină zwingliană, pe care a considerat-o o concesie faţă de umanism;
pentru Luther, lipsa ocaziei de a auzi Evanghelia era semnul reprobării. Ceea ce a
dorit să sublinieze Zwingli prin această doctrină este faptul că lucrarea
mântuitoare a lui Hristos se revarsă și dincolo de limitele Bisericii, dacă
Dumnezeu hotărăște, că de roadele mântuirii în Hristos pot beneficia și necreștinii.

Sola Scriptura
Scriptura se află în centrul teologiei zwingliene. Treptat, reformatorul a respins
orice autoritate umană și s-a refugiat în cuvintele Scripturii. Deși îi citea cu plăcere
pe Părinţii latini ai Bisericii, Zwingli nu le acordă în niciun caz autoritatea absolută
pe care o deţine Scriptura. Treptat, reformatorul este convins că Scriptura este un
„maestru, un învăţător, o călăuză”, un „judecător infailibil”. Cunoașterea
Cuvântului lui Dumnezeu conţinut în Scriptură este posibilă prin voia lui
Dumnezeu: Duhul Sfânt care a inspirat pe autorii sfinţi ne conduce către
cunoașterea adevărului. Cu alte cuvinte, „înţelegem Scriptura numai în măsura în
care se interpretează pe sine prin Duhul lui Dumnezeu”. În acest sens, putea vorbi
despre claritatea premergătoare a Sfintelor Scripturi. Este lesne de înţeles că,
dacă Duhul este cel care ne luminează lăuntric spre a înţelege Scriptura, nu avem
nevoie – susţine Zwingli – de vreo autoritate omenească – papa, sinoade, Părinţi
– care să ne interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu. Sinoadele și Părinţii nu reflectă
altceva decât adevărul conţinut în Scripturile insuflate de Duhul Sfânt, Care
descoperă lăuntric credinciosului sensurile textului sacru. Zwingli era convins că
nu trebuie adăugat nimic la cuvintele Scripturii, dar și că nici nu trebuie omis ceva
din conţinutul ei.
Îi repugna pietatea ceremonială a catolicismului medieval, în care vedea un
surogat al adevăratei religii, un substitut, o formă pervertită a autenticei evlavii.
Mai radical decât Luther, a încercat să îndepărteze rituri, ceremonii, practici și
„accesorii” religioase precum: posturile, aprinderea lumânărilor, arderea
tămâiei, icoanele sfinţilor, sfinţirea apei, privegherile, liturghia, utrenia, o
„adunătură prostească de ceremonii” și „o amestecătură de hotărâri omenești”
care nu erau altceva decât o „bufonerie”. O scrisoare a lui Johannes Eck descrie
starea bisericilor din Zürich în 1530, stând mărturie pentru rigoarea cu care Zwingli
aplica reforma: „Altarele sunt distruse sau răsturnate, icoanele sfinţilor și celelalte
picturi sunt arse, rupte sau se taie chipurile din ele. Nu mai au biserici, ci mai
degrabă grajduri”. Din perspectiva lui Zwingli, templul lui Dumnezeu trebuia
curăţit de toate „accesoriile”, pentru ca credinciosul să se poată concentra asupra
Cuvântului lui Dumnezeu.
Icoanele erau, din perspectiva sa, „idoli” care trebuie îndepărtaţi din biserici
pentru că abat atenţia de la adorarea lui Dumnezeu. Dragostea creștinilor a fost
mult prea multă vreme revărsată asupra acestor „idoli”, când ea ar fi trebuit să se
manifeste faţă de adevăratele icoane ale lui Dumnezeu, adică faţă de credincioșii
aflaţi în lipsuri: „de dragul slavei lui Dumnezeu, trebuie să îmbrăcăm mai degrabă
adevăratele icoane ale lui Dumnezeu, adică pe creștinii săraci, iar nu idolii din
lemn sau din piatră”.
Toate acestea sunt considerate practici extrabiblice, Zwingli considerând că
Biserica nu poate institui nicio practică care să nu aibă o origine biblică. Principiul
exprimat de Zwingli era acela că trebuie să se elimine tot ceea ce nu este poruncit
expres de Sfintele Scripturi. Principiul lui Luther era întru câtva diferit: putea fi
menţinut în închinare ceea ce nu era interzis direct de Scripturi.
Sfânta Liturghie era oficiată în comunităţile care au împrumutat teologia lui
Zwingli în felul următor: în locul altarului, era așezată o masă pe care erau depuse
un coș cu pâini și câteva potire cu vin. Păstorul deschidea slujba cu recitarea
fragmentelor din 1 Corinteni 11, 23 ș.u. și Ioan 6, 48 ș.u. După care credincioșii
rosteau Crezul și Tatăl nostru, apoi preotul binecuvânta elementele, dându-le
diaconilor spre împărtășire, după care slujba se încheia cu îndemnul: Mergeţi în
pace! Limba era cea vernaculară, în acest caz, dialectul germano-elveţian,
veșmintele slujitorilor erau simple, de culoare neagră. Liturghia reformată se
săvârșea de 4 ori pe an, „pentru a proclama moartea Domnului și pentru a
mărturisi că sunt mădulare ale unui singur trup, că sunt o singură pâine”. Prima
liturghie a fost oficiată la 13 aprilie 1525, în Joia Mare.
Nu exista ierarhie, nici celibat, nici monahism, nici post, icoane, lumânări,
moaște, cruce sau chiar orgă.

Sfintele Taine
Pentru Zwingli, Tainele erau un „semn sigur, o pecete” care rememorau un
eveniment; participând la sacramentul respectiv, ne exprimăm dorinţa de a
aparţine Bisericii. Dar Tainele/Sacramentele, susţine Zwingli, nu împărtășesc
niciun har, pentru că Duhul Sfânt lucrează nu prin Sacramente, ci în afara
sacramentelor. Sfintele Taine, pentru Zwingli, sunt numai simboluri, nu lucrări
harice legate de anumite forme și cuvinte.
Botezul, spunea Zwingli, nu are niciun efect asupra mântuirii personale sau a
credinţei subiective, care depind însă de predestinaţie. El afirma că păcatul
originar a fost voit de Dumnezeu, Care Își arăta prin pedepsirea lui toată măreţia
Sa, în timp ce Luther spunea că păcatul originar a adus tragism între om și
Dumnezeu și singură Crucea Domnului aduce o oarecare mângâiere omului.
Botezul nu avea puterea de a ierta vina păcatului originar, pe care îl înţelegea
drept un defect, nu ca un păcat care i se putea imputa omului.
Botezul și Euharistia sunt, în zwinglianism, evenimente comunitare, nu atât
individuale, sunt ceremonii care reconfirmă statutul de membru al comunităţii,
sunt semne prin care credinciosul dovedește comunităţii calitatea de ostaș al lui
Hristos, un fel de jurământ de credinţă făcut faţă de Dumnezeu în semn de
recunoștinţă pentru mântuirea noastră. De pildă, Cina Domnului era un răspuns de
mulţumire și de laudă pentru lucrarea harului, pe care l-am primit prin credinţă.

În octombrie 1529, la Marburg, a fost organizată o dezbatere de către Filip I,

landgraf de Hesse (1504-1567), supranumit „Generosul”, între Luther și Zwingli.
Colocviul de la Marburg a eșuat din pricina divergenţelor privind Cina Domnului. În
controversa privind Cina Domnului, dezbaterea a avut în centru interpretarea
cuvintelor de instituire: Hoc est corpus meum („Acesta este Trupul Meu”). Exegeza
acestor cuvinte era foarte diferită: spre deosebire de umaniști, cărora Zwingli le-a
urmat, care înţelegeau acest cuvinte în sens figurat („este” era considerat sinonim
cu „semnifică/înseamnă”), Luther înţelegea cuvintele Mântuitorului în sens
literal, real, considera că Trupul Mântuitorului este literal prezent și respingea
orice altă tâlcuire a verbului „est” din această formulă.
Zwingli nu voia să înţeleagă cuvintele Mântuitorului altfel decât în sens figurat.
Pentru el, formula trebuia înţeleasă astfel: „Acesta înseamnă/ simbolizează Trupul
Meu”. Potrivit lui Zwingli, Trupul lui Hristos nu poate fi prezent „după substanţă și
în mod real” (per essentiam et realiter). Pentru Luther, Trupul era prezent în
semn, „în, cu și sub semn”, în vreme ce, pentru Zwingli, semnul și lucrul semnificat
se aflau la o distanţă ca de la cer la pământ.
Cina Domnului era numai o comemorare a unui eveniment trecut, dar nu un
eveniment prezent. Evenimentul prezent există numai în mintea credinciosului,
Hristos este prezent cu Duhul Său în mintea credinciosului, dar nu este prezent în
trup, în natură. Cina Domnului era doar o masă pur comemorativă, la care
comunitatea era datoare doar să-și aducă aminte că Domnul a murit pentru ea.
Dimpotrivă, Luther ţinea cu multă insistenţă la prezenţa reală a lui Hristos în Cina
Domnului; El respingea învăţătura catolică despre transubstanţiere, dar explica
prezenţa reală prin atotprezenţa Trupului Domnului Înviat (ubicuitatea Trupului
glorificat al lui Hristos). Pentru Zwingli, Trupul Domnului este circumscris în rai
(circumscripte), există într-un loc/stare precisă, nu participă la infinitatea
dumnezeiască. Precum trupul unui om este finit, Trupul lui Hristos este și el finit,
naturile Sale sunt separate, prin urmare, Trupul Său nu se împărtășește de
infinitatea dumnezeiască. Cina Domnului este o comemorare/evocare și o
mărturisire, dar nu este o comuniune personală cu Cineva care este prezent în
mod real, susţinea Zwingli.
Din punctul de vedere al lui Luther, naturile Domnului nu pot fi separate, ele au
devenit o singură persoană; prin urmare, Trupul Său Înviat este ubicuu, deci este
prezent în mod real în Cina Domnului. Luther întemeia ubicuitatea Trupului Său
(omniprezenţa naturii Sale umane) pe comunicarea însușirilor naturilor:
omniprezenţa naturii dumnezeiești se comunică, spunea Luther, naturii umane, iar
Trupul său, în consecinţă, este ubicuu: ori de câte ori Hristos era prezent în mod
spiritual, era prezent și corporal. Pentru Zwingli, Trupul lui Hristos înălţat și
glorificat rămâne de-a dreapta Tatălui, rămâne circumscris spaţial, nu poate fi
ubicuu, iar faptul că El este în cer face imposibilă prezenţa lui reală pe masa
altarului. Pentru că fiecare ţinea la propria interpretare a acestor cuvinte, s-au
despărţit fără a ajunge la vreo înţelegere.

Idealul lui Zwingli fusese acela de a crea un „nou Israel” reformat, ale cărui
cantoane să corespundă celor 12 triburi ale poporului ales, însă Reforma pe care a
realizat-o a divizat încă și mai mult ţara, provocând primul război confesional între
catolici și protestanţi, război în care a pierit și reformatorul din Zürich.