Sunteți pe pagina 1din 8

DREAPTA ȘI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ

Aplicate la ideologie, "dreapta" si "stânga" se refera la doua seturi de idei,convingeri,


atitudini politice, aflate în relatii de contradictie, având deseori o încarcatura emotionala si
neepuizând gama alternativelor politice asa cum sunt eleexprimate atât în programele partidelor,
cât si în orientarile valorice existente lanivelul opiniei publice. Lipsa rigorii stiintifice în
delimitarea sensurilor celor doitermeni a condus la formularea a numeroase obiectii în legatura
cu relevanta lorpentru compararea si clasificarea ideologiilor si partidelor politice. si totusi,
eicontinua sa fie invocati de catre cercetatori, oameni politici sau, pur si simplu de catrecei ce
dore 545h74f sc sa defineasca, la modul generic, un anume tip de atitudine politica.Initial,
dreapta si stânga au definit pozitia fata de principiile Revolutiei franceze.
Mai exact, la o sedinta a Adunarii constituante din 1789, reprezentantii natiunii,
divizati în privinta problemei dreptului de veto al regelui, s-au împartit topografic în sala de
sedinta, partizanii unui veto nelimitat asezându-se în dreapta presedintelui adunarii. Asadar,
opozitia dintre cele doua orientari se referea la principiile guvernarii: atasament fata de
autoritatea monarhica sau preferinta pentru un guvern ales; atasament fata de trecut sau dorinta
de schimbare revolutionara. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea, chiar daca se foloseau rar
termenii de"dreapta" si "stânga", confruntarea desfasurându-se îndeosebi între monarhisti si
republicani: primii sustineau "tronul si altarul", adica un regim monarhic autoritar,sprijinit de
valorile bisericii; ceilalti, o pozitie anti-clericala si republicana, bazata peideea suveranitatii
poporului.
Treptat, pozitia în legatura cu forma de guvernamânt si-a pierdut forta de diferentiere
între atitudinile politice fundamentale. Pe masura ce efectele revolutieiindustriale asupra
structurii sociale se faceau tot mai mult simtite, aspectelor politiceimplicate în confruntarea
dintre orientarile de dreapta si cele de stânga li se adaugacriterii economico-sociale. Astfel, din a
doua jumatate a secolului al XIX-lea, stânga începe sa indice o atitudine favorabila intereselor
participantilor directi la procesulmuncii, iar dreapta - detinatorilor de capital privat.Secolul XX
va cunoaste o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doitermeni.
Prima ipostaza semnificativa a fost aceea a extremismului. Este de notat ca,atunci
când au intrat în Parlamentul italian, fascistii au ocupat locurile din extrema sadreapta. Acest
extremism, considerat de dreapta, pentru ca, în numele unei noi ordini,exalta deschis forta,
violenta, teroarea, s-a opus unui alt extremism - comunismul luiStalin - considerat de stânga,
pentru ca exercita dictatura în numele valorilordemocratice, asociate cu deosebire clasei
proletariatul industrial si partidului care sedeclara exponentul sau.
Dupa al doilea razboi mondial, în forme si cu amplori diferite, s-au succedat,atât în
Europa, cât si în America, "valuri" de stânga, respectiv de dreapta. Primul moment de referinta
l-a constituit aparitia, în anii '60, a ceea ce s-anumit "Noua Stânga", o ideologie eclectica ce si-a
propus sa revitalizeze gândirea destânga, punând sub semnul întrebarii unele idei marxiste
(apreciau însa scrierileumaniste ale tânarului Marx, pe care le contrapuneau celor din perioada
dematuritate), criticând socialismul est-european si partidele comuniste occidentale,exprimând
totodata neîncredere în politica de partid conventionala, în sistemuldemocratic traditional - de
unde o oarecare turnura anarhista.
Ca urmare, reprezentantii sai sunt apreciati în primul rând în calitate de critici sociali.
În perioadarespectiva Noua Stânga a exercitat o influenta considerabila, determinând
constituireaunor miscari care, neîncrezatoare în potentialul revolutionar al clasei muncitoare
(ideesustinuta de vechea stânga), atribuiau rolul esential în schimbarea socialaintelectualilor si
grupurilor marginale (incluzând aici si tineretul). Aceste idei ce s-audovedit deosebit de
penetrante mai cu seama datorita lui Herbert Marcuse,considerat mentorul spiritual al acestei
orientari. Miscarile aferente Noii Stângi auzdruncinat universitatile occidentale la sfârsitul anilor
'60 si au mobilizat opiniapublica americana împotriva razboiului din Vietnam, dar, lipsindu-le
structuraorganizata si programul articulat, au ramas la nivelul unor tendinte politice.
Replica la ideile Noii Stângi a fost data de ceea ce s-a numit "Noua Dreapta",afirmata
în anii '70 si '80, ca miscare ideologica asociata cu renastereaconservatorismului - de altfel,
Irving Kristol, unul din teoreticienii de marca aineoconservatorismului american, fusese numit
"sfântul patron al Noii Drepte".Aparuta pe fondul dificultatilor economice ce au marcat perioada
în cauza, aceastamiscare (lipsita, e adevarat de caracter unitar) a criticat ideile si practicile
socialiste -si, în general cele proprii stângii - sustinând, ca obiectiv esential, limitarea
roluluistatului în aproape toate domeniile. Desi se considera ca Noua Dreapta s-a manifestatcu
mai mare forta în SUA si Marea Britanie, unde doi lideri politici (R. Reagan si M.Thatcher) au
fost asociati acestei miscari, în fapt, ea a avut expresii semnificative înnumeroase alte tari. În
Franta, de pilda, Noua Dreapta s-a concentrat spre critica ideiide egalitate, în principal pe
considerentul ca aceasta determina uniformizarea sinivelarea sociala (dintr-o asemenea
perspectiva sunt puse pe acelasi plan crestinismul,marxismul si cultura americana - de notat ca
aceasta din urma apare ca o adevarataamenintare pentru cultura europeana traditionala).
Ultimele decenii au relevat o tendinta de atenuare a confruntarilor întreideologii si
implicit, de atenuare a diferentierilor între dreapta si stânga. Înca laînceputul anilor '80, Naisbitt
afirma sententios: "Stânga si dreapta în politica sunt pemoarte: aproape totul vine acum de la un
centru radical" (John Naisbitt, 1989, p. 237).si totusi, diferentierea între dreapta si stânga nu a
cazut în desuetudine. În Franta, depilda, se considera ca "opozitia stânga/dreapta, departe de a fi
depasita, ramâne încacriteriul major de diviziune, nu numai pentru analistii si oamenii politici, ci
pentruînsasi opinia publica" (Alain Monchablon, 1991, p. 146). Desigur, nu trebuie pierdutedin
vedere unele diferente specifice între spatiul politic american si cel european,acesta din urma
fiind, în mod traditional, marcat mai pregnant de factorul ideologic.
Este notabil ca, abordând dintr-o perspectiva comparativa principalele dimensiuni ce
particularizeaza partidele politice în perioada postbelica, Arend Lijphart nominalizeaza pe primul
loc ceea ce numeste "dimensiunea socioeconomica",prin care vizeaza tocmai diferentierea între
stânga si dreapta. El precizeaza ca, spre deosebire de guvernarile de dreapta, cele de stânga s-
aucaracterizat în mod sistematic printr-o rata mai înalta a cresterii sectorului public aleconomiei,
bugete centrale mai mari, o mai pronuntata egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru
reducerea somajului si mai mult accent pe educatie, asistenta medicalasi asistenta sociala (Arend
Lijphart, 2000, p. 88).Spre a realiza un plus de concretete si de nuantare, unele abordari
diferentiazaîntre dreapta si stânga politica, pe de o parte, iar, pe de alta parte, între dreapta
sistînga economică(Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 324), precizând:
- Stânga politica cuprinde de obicei credinta în perfectibilitatea progresiva
aoamenilor, în posibilitatea de a face omul si societatea mai buni prin influentapolitica; o
atitudine favorabila fata de schimbare si inovatie; preocuparea pentrumaximizarea libertatilor
civile, pentru egalitatea în problemele politice si sustinereasuveranitatii poporului; preocuparea
pentru fraternitate si pentru internationalism;afirmarea superioritatii ratiunii si stiintei asupra
traditiei si dogmei religioase.
- Dreapta politica este mai sceptica în legatura cu posibilitatea îmbunatatiriinaturii
umane prin influenta politica; e atasata mentinerii ordinii sociale, politice simorale; vede anumite
virtuti în inegalitatea sociala si economica si tinde sa sustinanationalismul; apeleaza deseori la
credinte si sentimente non-rationale, incluzând celereligioase, si afirma moralitatea traditionala a
familiei.
- Stânga economica urmareste interesele muncitorului industrial si taranului, sustine
interventia statului în mecanismul pietei, alaturi de protectia sociala pentru dezavantajati.
- Dreapta economica crede în libertatea de alegere în sfera economica si favorizeaza
o economie libera de piata, cu o minima interventie a statului; are rezervefata de sistemele de
securitate sociala organizate de stat.Fara a considera ca trasaturile mentionate sunt criterii de
diferentiere cu valoare absoluta, sa precizam ca aceste seturi de atitudini se pot combina în
moduridiferite, rezultând ideologii sau programe politice specifice. Problema este, desigur,care
anume set de atitudini se situeaza în prim-plan. Cu alte cuvinte, este necesaraprecizarea
criteriilor esentiale în functie de care se face încadrarea într-o zona sau altaa spectrului politic, cu
atât mai mult cu cât dreapta si stânga au si o puternicaîncarcatura extra-politica: nu numai
economica, dar si culturala.
A câstigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit
caruia ceea ce în prezent diferentiaza dreapta de stânga este mai cu seama gradul si natura
interventiei statului în activitatea economica si în viata sociala. Acest criteriu pragmatic si - sa
recunoastem - operational nu exclude însa raportarea la valorile politice, pentru ca implica unele
aspecte privind sensurile si scopurileinterventiei statului: orice interventie presupune o anumita
limitare a libertatii -problema este: în favoarea carei valori (egalitatii, solidaritatii, ordinii etc).
Norberto Bobbio, în remarcabila sa lucrare Dreapta si stînga, formuleaza drept
criteriu principal de diferentiere tocmai raportarea la valori, mai exact la principiul egalitatii: în
vreme ce stânga urmareste cu prioritate sa reduca inegalitatea,dreapta considera inegalitatea o
stare fireasca (Norberto Bobbio, 1999)Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia
dreapta - stânga implica o serie de dificultati, determinate atât de evolutii uneori contradictorii,
cu pendulari între cele doua pozitii, cât si de manifestarea unor diferente pregnante între partide
ce îsi au sorgintea în aceeasi ideologie sau chiar în interiorul aceluiasi partid, precum si de faptul
ca, uneori, exista o considerabila distanta între modul de auto-definire a unuipartid si încadrarea
ce rezulta din examinarea obiectiva a programului si politicii sale.În cazul partidelor liberale -
purtatoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane - este de remarcat ca acestea au
reprezentat stânga politica în Europa secolului al XIX-lea, pozitia lor definindu-se initial în
opozitie cu traditionalismul conservator.
Dar evolutia lor ulterioara, tot mai mult marcata (în spatiul european) de opozitia fata
de partidele socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în functie si
de ceilalti oponenti), îndeosebi sub aspect economic, pentru ca,sub raport politic, ele continua sa
sustina ideea de libertate si drepturile omului. De precizat ca, în SUA, liberalismul nu numai ca
este amplasat, de regula, în zona stângii, ci, mai mult chiar, sensul sau este deseori unul larg,
acoperind tot ceea ce se afla la stânga conservatorismului. Partidele conservatoare sunt mai usor
încadrabile în spectrul politic, desi este mai dificil, în cazul lor, sa se generalizeze asupra
principiilor programatice, deoarece oamenii politici de aceasta orientare se declara în mod
frecvent adversari ai teoriilor abstracte, preferând sa exprime în termeni concreti ceea ce vor sa
conserve (si aceasta difera, sub multe aspecte, de la o tara la alta). Totusi, consecventa în
sustinerea traditiilor si a ordinii sociale, în apararea proprietatii private si limitarea interventiei
statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei, atât sub dimensiuneapolitica,
precum si sub cea economica.
Socialismul democratic occidental (social-democratia), nascut în zona
stângii,repudiat si catalogat ca fiind de dreapta de catre comunismul dictatorial, nu numai ca este
recunoscut acum ca fiind de stânga, ci, în conditiile schimbarilor fundamentale din Europa
Centrala si de Est, este considerat principal exponent al acestei orientari,alaturi de care îsi gasesc
sau îsi pot gasi locul si alte partide: comunistii (cu oideologie reînnoita), ecologistii etc (Maurice
Duverger, 1991). O asemenea situare nu exclude însa diferențierea interna a social-democratiei,
care, ea însasi, cuprinde variante de stânga, de centru si chiar de dreapta.
Aceste referiri la amplasarea partidelor în spatiul ideologiilor politice implica si o
alta problema: ce înseamna "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia
compromisului, a carentelor în consistenta si coerenta, a insuficientei clarificari în legatura cu
optiunile fundamentale, a evitarii acestora, a oportunismului. Dar, dincolo de acestea, i se
recunosc o serie de calitati, în sensul ca exprima moderatia, echilibrul, refuzul pozitiilor radicale.
În zona centrului sunt frecvent amplasate democratia-crestina si agrarianismul. Partidele crestin-
democrate îmbina ideile crestine despre justitia economica si sociala(de regula, din perspectiva
catolicismului, desi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor si institutiilor
traditionale, precum si cu cele liberale privitoare la democratia politica, sustinând
interventionismul economic sipoliticile sociale.
În general, se situeaza în zona centrului atât pentru ca îmbina aceste tendinte, cât si
pentru ca identifica scopul organizarii politice cu asigurarea unor"echilibre între individ si
colectivitate" (Fr. Chatelet, E. Pisier, 1994, p. 83). În functie de obiectivele aduse în prim-plan,
uneori se îndeparteaza de centru, deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. Partidele agrariene
au aparut la începutul secolului XX, cu scopul sustinerii intereselor producatorilor agricoli si,
mai general, ale sectorului rural. Pozitia lor de centru rezulta din faptul ca apara proprietatea
privata, dar cer, în acelasi timp,interventia guvernului pentru sprijinirea agriculturii, fiind dispuse
sa realizeze aliantepolitice atât cu partidele situate în stânga lor, cât si cu cele din dreapta, în
schimbulsustinerii politicii lor economice.
O alta problema controversata în legatura cu diferentierea între dreapta si stânga se
refera la manifestarile extremiste, considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale.
Problema are relevanta deoarece atât stiintele politice, cât si opinia publica, atunci când opereaza
încadrari în spectrul politic, au în vedere mai cu seama deosebirile transante, cele care marcheaza
îndepartarea de centru. Se înscriu în aceasta sfera atitudini, pozitii rigide, ireconciliabile, care
favorizeaza ceea ce Sartori numea"forta centrifuga" în viata politica, reprezentând o certa
amenintare pentru democratie. Începuta în perioada interbelica, prin opozitia dintre fascism si
comunism, istoria extremismului a continuat dupa al doilea razboi mondial îndeosebi sub forma
terorismului neofascist ("negru"), dar si a terorismului savârsit în numele stângii (mai cunoscute
fiind "Brigazile rosii", ce s-au declarat alternativa radicala la stânga traditionala).
S-a consacrat formula "extremele se ating", pentru a descrie convergenta acestora în
refuzul democratiei (chiar daca pe temeiuri diferite) si în utilizarea violentei ca forma a luptei
politice. De fapt, diferentierea între terorismul "de dreapta"si cel "de stânga" nu are prea mare
relevanta: prin mijloacele utilizate, atât terorismul intern cât si cel international, atât cel de drept
comun, cât si cel politic, se situeaza în sfera criminalitatii. Dincolo de abordarile diferite,
relativitatea distinctiei dintre dreapta si stânga adevenit tot mai evidenta în ultimele decenii. La
accentuarea acestei relativitati a contribuit, fara îndoiala, si constituirea “familiilor” europene de
partide, ce reunesc forte politice cu traditii si prioritati specifice fiecarei tari.
Ca urmare, majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European si-au
asumat o orientare de centru, centru-dreapta sau centru-stânga, în concordanta cu diversitatea
interna. Estechiar cazul celui mai numeros grup, începând din 1999, Grupul Partidului Popular
European si al Democratilor Europeni, care, potrivit prezentarii de pe propriul site,“uneste fortele
crestin democrate, conservatoare, si alte forte politice de centru sicentru-dreapta”. Urmatorul, ca
pondere, Grupul Socialistilor în Parlamentul European, desi focalizat pe obiective specifice
stângii, este marcat de optiunile decentru-stânga, ca urmare a orientarii unor partide de referinta
din componenta sa. Cel de-al treilea plasat, Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru
Europa, sia asumat orientarea de centru, chiar daca unele partide ce-l alcatuiesc au optat pentru
zona dreptei sau a centrului-dreapta. Diferentierea dintre dreapta si stânga se manifesta în mod
specific în conditiile României de dupa 1989.
Atitudinea fata de interventia statutului si protectia sociala s-a conturat în contextul
pozitiei fata de trecerea la economia de piata: dreapta sustine dezvoltarea rapida a sectorului
privat si minima interventie a statului, protectia sociala fiind subordonata acestui obiectiv
prioritar; stânga - trecerea graduala, în care, prin interventia statului, sa se asigure echilibrul între
evolutia economica si protectia sociala. Pe fondul acestei diferentieri de principiu, s-a ajuns la un
larg evantai al denumirilor, dar si la o preferinta evidenta a partidelor pentru autodefinirea
pozitiei cafiind de centru, centru-stânga sau centru-dreapta. O asemenea amplasare poate
fiinterpretata, desigur, din perspectiva strategiei electorale: o opinie publica insuficient edificata
asupra diferentierilor ideologice si a implicatiilor practice ale acestora este previzibil ca va opta
pentru forte politice carora li se poate asocia o imagine de echilibru si moderatie. Dar preferinta
pentru centru este explicabila si prin faptul caorice etapa de tranzitie necesita o serie de
clarificari ideologice succesive.
Bibliografie

1.Norberto Bobbio, Dreapta si stînga, Bucuresti, Humanitas, 1999.


2.Vernon Bogdanor, ed., The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions,
Oxford, New York, Blackwell Reference, 1987.
3.François Châtelet, Eveline Pisier, Conceptiile politice ale secolului XX, Bucuresti,
4.Humanitas, 1994.
5.Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunarii, Omegapres, 1991.
6.Anthony Giddens, A treia cale:renasterea social-democratiei, Iasi, Polirom, 2001.
7.Arend Lijphart, Modele ale democratiei, Iasi, Polirom, 2000.
8.Alain Monchablon, Cartea cetateanului, Bucuresti, Humanitas, 1991.
9.Liliana Mihut, Dilemele stiintei politice, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1995.
10.John Naisbitt, Megatendinte: Zece noi directii care ne transforma viata, Bucuresti,
Editura Politica, 1989.
11.Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/groups/