Dimensiunea religioasă a existenţei

Repere generale
Religia este o componentă importantă a culturii unui popor. Sentimentul religios
se manifestă atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei.
Componenta religioasă a culturii române este foarte vie în perioada premodernă.
În Evul Mediu creştinismul, care fusese adoptat timpuriu de strămoşii noştri, devine o
religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi manuscris, apoi tipărit – circulă prin
intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. Începând cu secolul al XVII-lea limba
slavonă, limba oficierii serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu
limba română. În această perioadă s-au tradus şi s-au tipărit cărţi religioase de care aveau
nevoie toţi credincioşii. Acestea au fost:
 Cazaniile (Evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale dezvoltate pe
marginea textului biblic);
 Pravilele (corpuri de legi)
Cazul vizat de tema acestui capitol se referă la zona de interferenţă dintre religie şi
literatură, cu scopul de a integra informaţia religioasă şi literară în planul istoriei culturii
şi de a înţelege interacţiunea lor.
Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme de expresie românească mai
întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul Bisericii, ca
literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă.
Biblioteca creştinismului conţine două compartimente:
 Cel destinat spaţiului bisericesc: literatură patristică, liturgică, apologetică,
teologală, canonică, pastorală, duhovnicească;
 Cel destinat spaţiului extrabisericesc: Biblia, rugăciuni zilnice, cântări
bisericeşti, acatiste, literatură mistico-ascetică, literatură moral-edificatoare,
calendare.

Mitropoliţi cărturari

1. Mitropolitul Varlaam
2.
Cel dintâi dintre mitropoliţii cărturari afirmaţi într-un context cultural caracterizat
prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în biserică a fost
mitropolitul Varlaam al Moldovei (?-1657). Principala sa contribuţie în domeniul
culturii religioase este Cazania, lucrare în care limba română dobândeşte un stil
propriu, depărtându-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune în
valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăţie a limbii române. Primele accente ale
prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului şi prin ritmul
construcţiei.

1
 2. Mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înscăunat la numai

câţiva ani după retragerea din funcţie a predecesorului său. Cunoscător al mai multor
limbi, Dosoftei a tipărit numeroase traduceri, îmbogăţind literatura religioasă nu
numai cu cele mai populare cărţi de lectură din acest domeniu (Psaltirea în versuri,
Vieţile sfinţilor), dar şi cu texte de ritual bisericesc (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul)
pe care le-a publicat, pentru prima oară, în limba română.
Traducând Psalmii din Vechiul Testament, Dosoftei realizează nu doar o simplă
traducere, ci şi o prelucrare a lor, deşi s-a lovit de insuficientele mijloace de expresie
literară pe care le putea oferi atunci limba română. Cu toate că versul său este încă
stângaci, atunci când ia ca model versul popular, limba versurilor lui devine imediat
curgătoare, muzicală şi ritmică.

3. Mitropolitul Antim Ivireanul

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite
și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat -
alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A
avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă.
Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească
limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi. În
manuscris a rămas opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7
cuvântări ocazionale).
Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea
că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât
folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi
antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așază,
fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.