Urgentele hipertensive

Urgenţele hipertensive, un termen medical general, include toate

afecţiunile care asociază valori tensionale crescute. Ele
reprezintă o cauză frecventă de prezentare la cabinetul medical
sau la camera de gardă, iar elementul-cheie al abordării constă în
diferenţierea între cazurile care necesită şi cele care nu necesită
intervenţie de urgenţă. Principiul care stă la baza acestei
diferenţieri este prezenţa sau nu a afectării acute de organ-ţintă,
care împarte urgenţele în cele cu risc vital şi cele fără risc vital.
În timp ce saltul tensional sever este frecvent întâlnit, numai
într-un număr restrâns de cazuri este necesară intervenţia
terapeutică de urgenţă, atunci când se asociază afectarea acută
de organ. În această situaţie, scopul este reducerea tensională
rapidă pentru a salva viaţa pacientului, în vreme ce urgenţa fără
risc vital necesită o intervenţie programată, cu efect de reluare a
controlului tensional pe termen mediu şi îmbunătăţirea
prognosticului pe termen lung. În esenţă, într-o urgenţă
hipertensivă, principiul fundamental este acela de a trata
pacientul, şi nu valoarea tensională.
Urgenţele hipertensive cu risc vital reprezintă afecţiuni clinice
de sine stătătoare, care asociază în tabloul clinic creşteri
tensionale severe alături de afectare acută de organ-ţintă . De
aceea şi tabloul clinic este diferit în fiecare caz, la fel şi
abordarea terapeutică.
Urgenţele hipertensive fără risc vital se referă de fapt, la creşteri
tensionale marcate. În practica clinică suntem în una din două
situaţii – fie este vorba despre o hipertensiune arterială nou
diagnosticată, fie anterior diagnosticată, dar necontrolată; în
această ultimă clasă se regăseşte şi hipertensiunea arterială
rezistentă.

În clasa urgenţelor hipertensive fără risc vital se regăsesc însă şi

situaţii particulare – sevrajul la alcool, durerea extremă, delirul
psihiatric −, care vor avea o abordare terapeutică diferită.