Revista Română de Bioetică, Vol. 11, Nr.

1, Ianuarie - Martie 2013

CONTROVERSE ETICE PRIVIND

PRACTICA MINŢIRII
PARTICIPANŢILOR ÎN STUDIILE
PSIHOLOGICE
Andrei Holman*
Rezumat
Practica minţirii participanţilor – ce implică abaterea de la norma consimţământului informat,
cerinţă obligatorie în cercetarea biomedicală – a generat numeroase critici în orice domeniu de
cercetare care implică participanţi umani. În psihologie, aceasta practica a fost acceptată cu
anumite condiţii inspirate de calculul utilitarist al costurilor pentru aceştia versus beneficiilor
ştiinţifice ale studiului în toate versiunile codurilor de etică ale cercetării elaborate de Asociaţia
Psihologilor Americani. Acesta reprezintă principalul punct de reper în stabilirea limitelor de
acceptabilitate ale metodologiilor empirice la nivel internaţional. Acceptarea sa se datorează,
cel puţin în parte, utilizării sale destul de frecvente în studiile realizate în curentul dominant al
psihologiei, încă de la începuturile elaborării acestui cod de etică a cercetării. Aceste aspecte de
politică a ştiinţei psihologice cu consecinţe în reglementarea etică sunt însoţite de un plan
empiric al dezbaterilor dintre criticii şi apărătorii practicii minţirii participanţilor. Astfel,
specificul domeniului a creat condiţiile ca orice dezbatere etică cu privire la practica analizată
să fie însoţită de argumente empirice, în special derivate din studiile ce au analizat consecinţele
sale psihologice asupra participanţilor. Articolul prezintă o sinteză a acestor controverse etice
cu fundamentare empirică, vizând, printre altele, beneficiile minţirii participanţilor şi efectele
sale negative asupra acestora, limitarea versus promovarea autonomiei lor, afectarea sau
creşterea validităţii studiilor ce o utilizează. Dată fiind relativa ambiguitate generată de
pluralitatea de poziţii etice şi argumente empirice, ca şi legitimitatea condiţionată a acestei
practici – instituită de codul de etică a cercetării în domeniu – decizia finală asupra utilizării
sale reprezintă responsabilitatea psihologului, căruia îi revine complicata sarcină de a estima
parametrii balanţei cost / beneficii în fiecare caz în parte.

Cuvinte cheie: minţirea participanţilor, cercetare în psihologie, experiment.

*
Cercetător postdoctoral, UMF “Grigore T.Popa” Iaşi, România- Centrul de Etică şi Politici de Sănătate,
lector univ. dr., Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, România, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
e-mail: andreiholman@yahoo.com

51
 Argument
Ca în orice domeniu de cercetare care
implică participanţi umani, şi cercetătorii
în psihologie se pot confrunta cu dileme
etice importante atunci când îşi planifică
şi realizează investigaţiile. Condiţiile
studierii participanţilor umani sunt trasate
într-un set comun de reguli, aflate la baza
codurilor de etică a cercetării din toate
domeniile. Cercetarea este reglementată
şi de legislaţiile naţionale (1), ceea ce
permite apariţia unor variaţii de la o ţară
la alta (2, 3). Totuşi, în momentul de faţă
există o arie comună ce constituie nucleul
reglementărilor valabile internaţional
pentru un anumit domeniu de cercetare,
în special în privinţa drepturilor
participanţilor in studiu şi a obligaţiilor
cercetătorului faţă de ei (4). Pe de altă
parte, internaţionalizarea ştiinţifică,
responsabilă pentru această omogenizare
a codurilor etice specifice fiecărui
domeniu, a fost însoţită şi de o
specializare progresivă a fiecărei ştiinţe.
Construirea identităţilor specifice a creat
condiţiile apariţiei unor diferenţe de
permisivitate a regulilor eticii cercetării
între domenii. Psihologia este una dintre
ştiinţele ce ilustrează acest fenomen, cu
precădere în privinţa abaterilor de la
norma consimţământului informat.
Specificul cercetării psihologice în
această privinţă este acela că acesta
permite trecerea argumentelor etice
invocate în disputele pe tema unor astfel
de abateri prin filtrul testării empirice. În
cele ce urmează vom prezenta sintetic
controversele etice generate de practica
minţirii participanţilor şi vom ilustra
tema susţinerii empirice a argumentelor
aduse în aceste dezbateri. Acestea
vizează o serie de puncte de reper
fundamentale – beneficii şi consecinţe
negative, autonomie şi principii etice; în
toate aceste planuri, poziţiile pro şi
contra invocă rezultate empirice
52
contradictorii, evaluate într-o perspectivă
utilitaristă. Ca atare, mutarea dialogului
cu privire la acceptabilitatea acestei
practici din spaţiul etic în cel empiric a
dus la imposibilitatea ajungerii la o
concluzie universal valabilă. În
consecinţă, responsabilitatea cu privire la
încadrarea în normele de etică a cercetării
revine, de fiecare dată, cercetătorului în
psihologie, care trebuie să estimeze
beneficiile şi costurile pe care le-ar aduce
practica minţirii participanţilor în studiul
său. Articolul oferă o grilă a
dimensiunilor relevante pentru această
operaţie de evaluare etică, ce indică
principalele probleme pe care le-ar putea
ridica practica menţionată în orice
cercetare din psihologie. Analiza
arhitecturii discursurilor de etică a
cercetării pe această temă evidenţiază
complexitatea fenomenelor de ordin
psiho-social pe care cercetătorul trebuie
să le includă în calculul personal cu
privire la acceptabilitatea acestei practici
în studiul său. Prin urmare, decizia cu
privire la folosirea sa trebuie să fie una
cât mai complet informată, implicând
anticiparea diverselor consecinţele ale
minţirii participanţilor în contextul
metodologic specific al studiului
respectiv, şi evaluarea etică a acestor
consecinţe. Grila dimensiunilor relevante
şi a referenţilor lor empirici, prezentată în
acest articol, ar putea facilita operaţiile
de evaluare.
În ceea ce priveşte frecvenţa practicii
minţirii participanţilor în studiile de
psihologie, majoritatea meta-analizelor
indică faptul că perioada anilor 60 – 70 a
fost cea în care aceasta a avut frecvenţa
cea mai ridicată, fiind utilizată în aproape
o cincime din cercetările publicate în
principalele reviste de psihologie (5). Din
motive ce ţin atât de controversele etice
din ce în ce mai intense - sintetizate în
cele ce urmează - dar şi de schimbările
paradigmelor dominante în cercetarea
psihologică internaţională, frecvenţa
acestei practici a scăzut după acest
moment şi a cunoscut o evoluţie
variabilă, cu o nouă scădere
semnificativă după 1994 (6). De-a lungul
timpului, ea a fost utilizată cu precădere
în aria psihologiei sociale, în care
cercetătorii au fost interesați de
fenomene puternic afectate de
dezirabilitatea socială a participanților,
cum ar fi agresivitatea, conformismul,
obediența, discriminarea socială etc.
Ascunderea sau deformarea adevărului
cu privire la situațiile în care aceștia
urmau să fie plasați a fost, în viziunea
multor psihologi interesați de aceste
subiecte, singura metodă eficientă pentru
a permite comportamentului natural să se
producă, evitând alterarea sa de către
tendința participanților de a proiecta o
imagine pozitivă despre sine.
Consecințele acestei opțiuni, dincolo de
ipotetica menajare a validității
fenomenelor investigate, au făcut
obiectul criticilor sale, fiind analizate în
detaliu în cele ce urmează.
În continuare vom încadra practica
mințirii participanților în contextul istoric
al evoluției codurilor de etică a cercetării
psihologice, vom prezenta specificul și
formele acestei practici și vom analiza
critic argumentele invocate de către
susținătorii și criticii săi.
Evoluţia codurilor de etică a codurile etice ale cercetării din aria
cercetării psihologice
Punctul de reper contemporan al
codurilor de etică naţionale ce
guvernează cercetarea în psihologie este
reprezentat de codul elaborat de către
Asociaţia Psihologilor Americani, din
două motive. În primul rând, această
asociaţie a fost prima care, în 1953, a
articulat un astfel de set de reguli de
ordin etic, urmat în timp de nouă
revizuiri; ultima ediţie a codului a fost
53
publicată în 2002. Al doilea motiv ţine de
evoluţia internaţională a psihologiei care,
treptat, a dus la impunerea psihologiei
americane ca centru gravitaţional al
producţiei ştiinţifice, în termeni de
paradigme dominante, curente de
cercetare, abordări metodologice şi
reviste de profil. Ca atare, adoptarea la
nivel internaţional a reperelor etice
elaborate şi impuse de către această
asociaţie a devenit obligatorie pentru
ralierea producţiei ştiinţifice locale la
curentul dominant de inspiraţie
americană.
Momentul în care Asociaţia
Psihologilor Americani a început
construcţia codului său etic a fost unul de
puternică expansiune a profesiei de
psiholog în SUA. Setul de reguli vizând
tratamentul participanţilor umani la
cercetare a început să fie elaborat în
1966, el fiind publicat în 1973, iar
metoda aleasă pentru această
întreprindere a fost una empirică, nu
deductiv-teoretică. Asociaţia a înfiinţat
aşa-numitul Comitet Cook, care a
consultat un eşantion de 18 mii de
psihologi cu privire la poziţiile lor
personale faţă de dimensiunea etică a
studiilor de psihologie, solicitându-le şi
exemple de practici ce ar putea fi
considerate suspecte din punct de vedere
etic (7). Aceste răspunsuri au fost
integrate într-o matriţă inspirată de
biomedicală, ceea ce a generat, de-a
lungul timpului, obiecţii vizând
legitimitatea adaptării regulilor emise
pentru studiile biomedicale la cele vizând
ştiinţele comportamentului uman (8).
Dincolo de această opţiune
paradigmatică, normele etice ale
cercetării în psihologie se bazează în
bună măsură pe limitele şi libertăţile
asumate, din proprie iniţiativă, de către
psihologi în practica lor de cercetare (5).
Revizuirile succesive ale codului au
modificat unele reglementări iniţiale,
ceea ce a generat alte critici, centrate pe
relativismul normelor etice, pe riscul
sacrificării unor potenţiale idei valoroase
de cercetare pentru a respecta „mode”
etice ale comunităţii ştiinţifice (9).
Totuşi, există un aspect discutabil din
punct de vedere etic, mai ales prin prisma
contrastului pe care îl generează faţă de
codurile biomedicale, care a rămas
aproape neschimbat în versiunile
ulterioare ale codului cercetării
psihologice, şi anume permisivitatea
minţirii participanţilor (10). Tema
minţirii participanţilor la studiu a fost una
dintre cele şase asupra căreia a fost
consultat eşantionul de psihologi de către
Comitetul Cook (7), iar includerea
permisivităţii sale reflectă frecvenţa
ridicată de apariţie a acesteia în practica
de cercetare a perioadei respective.
Versiunea curentă a codului etic al
Asociaţiei Psihologilor Americani (10)
conţine două secţiuni: cea a principiilor şi
cea a standardelor care derivă din
acestea. Cele cinci principii sunt: cel al
binefacerii şi evitării răului, al fidelităţii
şi responsabilităţii, al integrităţii, al
dreptăţii şi cel al respectului pentru
demnitatea şi drepturile oamenilor.
Standardele sunt împărţite în zece
categorii, vizând diversele arii ale
profesiei de psiholog, regulile privind
cercetarea psihologică fiind conţinute
într-unul dintre acestea. O altă arie
deosebit de importantă pentru profesia de
psiholog, reglementată de aceste
standarde, este cea a psihologiei aplicate
(11). În domeniul cercetării, ele vizează
protejarea participanţilor în faţa
potenţialelor consecinţe negative ale
cercetării, asigurarea confidenţialităţii,
oferirea posibilităţii de a refuza
participarea la studiu şi de a se retrage la
orice moment, fără a suferi nici un fel de
penalizare, ca şi informarea lor cu privire
la scopul studiului şi la rolul lor, în
54
sensul cerinţelor ce le vor fi adresate şi a
comportamentelor ce vor fi urmărite.
Subiectul consecinţelor negative este şi
acesta unul sensibil pentru cercetarea
psihologică, dat fiind faptul că unele arii
ale psihologiei – în special cea clinică,
dar nu numai – necesită inducerea sau
actualizarea unor stări emoţionale
negative: anxietate, stres, emoţii negative
etc. (5) Totuşi, controversele legate de
acceptabilitatea unor astfel de practici
sunt mai puţin intense, pe de o parte
datorită acceptării cvasi-universale a
caracterului lor indispensabil pentru
progresul ştiinţific în aceste domenii, şi
pe de alta datorită impunerii condiţiei
eliminării consecinţelor negative la
finalul studiului. Ca atare, faptul că
acestea reprezintă doar stări de moment
înclină balanţa cost-beneficiu în favoarea
acceptării lor.
Practica minţirii participanţilor în
studiile de psihologie
Dincolo de aceste principii şi reguli -
comune cu cele ale altor coduri etice de
sorginte biomedicală -, cel al cercetării
psihologice (elaborat de Asociaţia
Psihologilor Americani, dar asumat pe
plan internaţional (5)) impune o
paradigmă utilitaristă în evaluarea
acceptabilităţii etice a practicilor de
cercetare (12). Întrebarea etică generală
vizavi de orice astfel de practică este,
conform acestui cod, dacă aceasta
generează efecte negative asupra
participanţilor pe care importanţa
cercetării nu le justifică. Cu toate că acest
raport dintre beneficiile studiului şi
riscuri nu este specific eticii cercetării
psihologice, acesta a creat condiţiile unei
abateri semnificative faţă de unul dintre
cele mai importante principii ale sale: cel
al consimţământului informat. Practica
aflată în conflict cu acest principiu,
legitimată încă din prima versiune a
codului etic al cercetării psihologice
tocmai datorită frecvenţei sale ridicate,
este cea a minţirii participanţilor.
Conform acestui cod, includerea
participanţilor în cercetare ar trebui să se
facă doar pe baza consimţământului
informat exprimat de aceştia cu privire la
toate aspectele studiului. Totuşi,
mascarea unor informaţii faţă de
participanţi sau prezentarea de informaţii
false este acceptată, cu câteva condiţii. În
primul rând, folosirea unor astfel de
proceduri trebuie să fie justificată de
valoarea rezultatelor anticipate ale
studiului. În al doilea rând, aceasta este
permisă doar atunci când nu există
proceduri alternative, care să nu implice
minţirea participanților şi care să poată
oferi răspunsuri valide la întrebarea de
cercetare. De asemenea, minţirea
participanţilor nu este permisă atunci
când studiul le-ar putea cauza acestora
durere fizică sau suferinţă emoţională,
participantilor trebuind să le fie permisă
retragerea din studiu în orice moment, cat
şi retragerea datelor care îi vizează din
baza de date a cercetării. Foarte
importantă şi absolut obligatorie este
etapa finală (de „debriefing”), în care
participantilor in studiu trebuie să le fie
oferite toate informaţiile despre natura,
rezultatele şi concluziile studiului şi
trebuie luate măsurile necesare pentru
eliminarea oricăror consecinţe negative
ale acestuia (inclusiv cele ale minţirii
anterioare) (10).
Unul dintre motivele importante ale
frecvenţei crescute a practicii minţirii
participanţilor în studiile de psihologie a
fost cel al presupusei sale utilităţi pentru
metoda predilectă de cercetare utilizată
de către reprezentanţii curentului
dominant în psihologia americană a
acelor ani – cea a experimentului. În
mare parte dintre studiile de psihologie,
participanţilor li se oferă informaţii
complete şi corecte despre lucrurile pe
55
care vor fi solicitaţi să le facă şi despre
scopul cercetării, ceea ce creează
condiţiile consimţământului informat (5).
În cadrul experimentelor, obiectivul
strategiei metodologice este de a motiva
participanţii să adopte un comportament
spontan, sincer, ca răspuns la un set de
stimul controlaţi atent de către psiholog.
Pentru a atinge acest obiectiv, contextul
experimental trebuie să apară ca realist
participanţilor, astfel încât impactul
stimulilor asupra lor să fie identic cu cel
din viaţa cotidiană; paradoxal, realismul
experimental poate fi construit prin
falsitate, atunci când ea este necesară
(13). Acesta este și specificul studiilor
experimentale în psihologie: preocuparea
pentru construcția unei situații artificiale,
atent controlate sub aspectul factorilor
importanți, care însă să apară suficient de
reală participanților astfel încât ei să
manifeste comportamente spontane,
naturale în raport cu acești factori.
Elementele definitorii ale practicii
minţirii participanţilor sunt
intenţionalitatea din partea cercetătorului,
respectiv caracterul explicit al
informaţiilor false prezentate (14).
Dincolo de aceste puncte comune,
aceasta şi-a demonstrat versatilitatea de-a
lungul istoriei psihologiei, fiind utilizată
în multiple forme, în funcţie de specificul
planurilor experimentale în care a fost
integrată. Așadar, procedeele de mințire a
participanților au variat nu atât în funcție
de momentul utilizării lor în contextul
evoluției psihologiei în ansamblu, cât în
raport cu specificul fenomenelor
investigate și a manierei de investigație
(5). Există două categorii majore ale
acestei practici: mințire activă - prin
oferirea de informații false – și pasivă –
prin mascarea unor informații relevante.
Cele mai frecvente forme din prima
categorie sunt (15):
- inducerea în eroare cu privire la
scopul studiului; de exemplu, într-o
cercetare asupra utilizării stereotipurilor,
participanților li s-a spus că obiectivul
acesteia este investigarea modului în care
oamenii completează cuvintele
incomplete; în realitate, se urmărea
măsura în care cuvintele completate
reflectă stereotipurile față de anumite
categorii sociale la care participanții
fuseseră expuși anterior (16);
- oferirea de informaţii false despre
materialele distribuite participanţilor în
timpul studiului; un exemplu este cel al
unui studiu celebru asupra emoției (17),
în care o parte din participanții au fost
injectați cu adrenalină, spunându-li-se că
injecția conține vitamine cu efecte opuse
celor ale adrenalinei. În alte cazuri,
informaţiile false vizează situația
experimentală în general; de exemplu,
într-un studiu (18) privind influența
stereotipului față de bătrâni asupra
comportamentului, participanților li s-a
comunicat că sarcina pe care vor trebui
să o realizeze este una de rezolvare de
anagrame; după terminarea ei, psihologul
le-a spus că experimentul s-a terminat,
chiar dacă, în realitate, un colaborator de-
al său le măsura viteza de deplasare la
ieșirea din laborator;
- folosirea complicilor – indivizi care
îşi asumă statutul de participanţi, însă au
sarcina de a juca un anumit rol în relaţie
cu participanţii reali. De exemplu, într-un
studiu (19) asupra comportamentului de
ajutorare, în drumul participanților între
două clădiri ale campusului universitar
era plasat un complice care juca rolul
unei persoane rănite ce avea nevoie de
intervenție imediată;
- feed-back fals cu privire la propria
persoană, de exemplu, despre nivelul de
inteligenţă sau personalitatea
participantului, ca în într-un studiu (20)
în care după completarea unui test fals de
personalitate unei părți dintre subiecți li
s-a spus că au o serie de caracteristici
negative – imaturitate, inadaptare etc.; în
56
alte cazuri, feed-back-ul fals vizează alte
persoane;
- prezentarea a două etape ale
aceluiaşi studiu ca reprezentând două
studii separate, fără legătură între ele, o
procedură des utilizată în cercetările
asupra efectelor emoției asupra
prelucrării informațiior. În prima etapă,
subiecților li se induc diverse stări
emoționale prin anumite sarcini – cum ar
fi expunerea la filme cu o anumită
încărcătură afectivă, iar în a doua –
descrisă ca reprezentând un studiu
separat – li se cere să realizeze anumite
sarcini, cum ar fi să ia o anumită decizie
sau să își formeze o impresie despre o
persoană necunoscută.
Din cea de-a doua categorie, a
mințirii pasive, fac parte:
- ascunderea naturii reale a unor
elemente ale situației experimentale, care
ar putea avea un efect psihologic
important (15), ca în cazul studiilor
asupra expunerii la stimuli subliminali, în
care în câmpul vizual al participantului
apar anumiți stimuli prea rapid pentru a fi
detectați conștient, însă influențându-le
semnificativ activitatea mentală
ulterioară;
- mascarea înregistrărilor
comportamentului, participanţii nefiind
conştienţi că sunt înregistraţi în acel
moment al studiului, ci aşteptându-se să
ofere informaţii într-o altă etapă a
cercetării (15).
Poziţii pro şi contra practicii
minţirii participanţilor
Spiritul codului eticii cercetării
psihologice impune o analiză cost-
beneficii a procedurilor utilizate,
admiţând legitimitatea minţirii
participanţilor în condiţiile utilităţii sale.
Toleranţa faţă de astfel de abateri de la
principiul consimţământului informat
este asumată ca o consecinţă a interesului
pentru progresul ştiinţific, dat fiind faptul
că ceea ce este perfect etic nu este cel
mai bun mod de a cerceta (21). Există
însă şi o sursă mai profundă a acestei
toleranţe, identificabilă la nivelul
perspectivei implicite a cercetătorilor în
psihologie asupra participanţilor. Astfel,
Stark (2010) (7) decodifică o optică
implicită a „Eu-lui rezistent” ce ar
explica deschiderea codului etic al
psihologilor, încă de la începuturile sale,
faţă de tehnica minţirii participanţilor.
Această optică presupune credinţa că
orice stare emoţională negativă pe care ar
trăi-o participanţii pe parcursul studiului,
fie din cauza informaţiilor false ce le sunt
prezentate, fie în momentul descoperirii
lor la finalul cercetării vor fi depăşite
rapid, psihicul lor fiind suficient de
rezistent încât să traverseze fără tulburări
majore astfel de episoade negative, în
numele ştiinţei. Opţiunea faţă de această
perspectivă a fost bazată pe argumentul
majorităţii, dat fiind faptul că era
împărtăşită de majoritatea psihologilor
din perioada construirii codului etic, dar
ea a fost făcută în dauna avertismentelor
din arii minoritare ale psihologiei, cum ar
fi cea a psihologiei dezvoltării copilului.
Cercetătorii din aceste arii au adus
contra-argumente faţă de teza majoritară
(7), inspirate din optica opusă asupra
participanţilor la studiile de psihologie,
cea a „Eu-lui fragil”, accentuând
pericolele de ordin emoţional ale
informaţiilor false. Aşadar, controversele
de ordin etic au însoţit tehnica minţirii
participanţilor încă de la începuturile
construcţiei codului de etică a cercetării
psihologice.
Sintetizând argumentele şi contra-
argumentele relevante, prezentăm
principalele teme ce pot fi extrase din
disputele dintre apărătorii şi contestatarii
practicii minţirii participanţilor:
a. Tema beneficiilor ştiinţifice şi
57
sociale.
Argumentul principal invocat de
apărătorii practicii minţirii participanţilor
(de exemplu, Bortolotti & Mameli (22))
este acela că informaţiile ce pot fi culese
în situaţiile în care ea este folosită sunt
mult mai valide decât în cazul în care
psihologul ar fi complet sincer cu
participanţii. Există mai multe potenţiale
surse ale invalidităţii datelor în acest
ultim scenariu. Pe de o parte, participanţii
şi-ar adapta comportamentul la
aşteptările experimentatorului, aşa cum
sunt ele descifrate din scopul studiului,
un fenomen denumit „efectul
Hawthorne” (23). Mai frecvent, însă,
studiile în psihologie vizează anumite
comportamente indezirabile social, pe
care oamenii sunt motivaţi să le
mascheze din varii motive; ca atare, în
condiţiile unei sincerităţi depline ale
psihologilor, aceste comportamente –
cum ar fi agresivitatea sau discriminarea
socială – nu ar mai fi manifestate pe
parcursul studiului (22). Participanţii ar
încerca să proiecteze o imagine pozitivă
despre propria persoană şi deci să joace
ei înşişi un rol, să adopte o falsă
identitate. Minţirea participanţilor ar fi
utilă, în acest context, pentru contra-
atacarea tendinţei participanţilor înşişi de
a minţi cercetătorul. În sprijinul acestei
idei vin unele studii (24) care arată că în
anumite situaţii experimentale descrierea
completă şi sinceră a metodelor folosite,
scopului şi ipotezelor poate elimina
complet fenomenul psihologic urmărit.
Mai mult, unele studii nu pot miza pe
validitatea informaţiilor oferite de
subiecţi despre propriul comportament –
fie cel din trecut, fie cel intenţionat,
potenţial, chiar şi în condiţiile sincerităţii
lor depline (25). Astfel de auto-descrieri
sunt deseori eronate, influenţate de
diverse tendinţe ce le deformează
imaginea de sine. Comportamentul lor
real ar putea fi, în consecință, diferit de
credințele lor despre modul în care s-ar
comporta în acea situație. În aceste
contexte, practica minţirii participanţilor
are rolul de a evita orice tentativă de
auto-control comportamental, de
modificare a conduitei în direcţia acestei
imagini de sine deformate, creând
condiţiile unei exprimări spontane,
neplanificate şi, astfel, complet sincere.
În fine, practica menţionată aduce cu sine
şi oportunitatea producerii unor situaţii
experimentale care rareori apar natural,
dar care merită analizate datorită gradului
lor ridicat de importanţă socială. Un
exemplu este cel al comportamentului de
ajutorare în situaţii de criză (26). Singura
variantă disponibilă pentru a cerceta în
profunzime astfel de fenomene este
construirea unui scenariu artificial –
îndeosebi prin folosirea complicilor care
joacă roluri prestabilite – în care
participanţii sunt plasaţi şi în raport cu
care le sunt înregistrate reacţiile.
Pe lângă beneficiile ştiinţifice,
suporterii practicii minţirii participanţilor
(22) invocă şi un beneficiu social adus de
această metodă, prin prisma informaţiilor
valoroase la care pot conduce
experimentele psihologice care o
utilizează. Importanţa practicii este
imposibil de neglijat, cu precădere atunci
când sunt luate în considerare
informaţiile cu privire la aspectele
negative, la comportamentele ce pot
afecta respectivul participant sau pe cei
apropiaţi lui. Practica minţirii
participanţilor poate servi la depistarea
unor astfel de „pericole latente”, şi astfel
la conştientizarea lor de către cei în cauză
şi, eventual, la formarea auto-controlului
necesar. De aceea, în acest plan al
analizei, cramponarea de preţul etic al
practicii şi interzicerea ei pentru a
respecta principiile universale ale
cercetării ar fi în sine un gest
condamnabil etic din moment ce ar lăsa
nedescoperite astfel de potenţiale
58
pericole comportamentale. Cu alte
cuvinte, într-o astfel de situaţie
psihologul nu ar rezolva cu adevărat
problema etică a minţirii participanţilor,
ci doar ar înlocui-o cu alta (27).
Contraargumentul principal din partea
criticilor minţirii participanţilor este acela
că beneficiile sociale şi ştiinţifice ar
putea fi obţinute, în realitate, şi prin
studii mai atent construite care să evite
această practică. Astfel, după o perioadă
iniţială de acceptare unanimă în rândul
psihologilor a practicii minţirii
participanţilor, un articol scris de Herbert
Kelman (1967) (28) a evidenţiat o serie
de probleme de ordin etic pe care le
ridică aceasta. În primul rând,
argumentaţia sa se bazează pe observaţia
că această practică tinde să devină o
rutină, fiind preferată de către
exprimentatori chiar şi atunci când ar
exista posibilitatea testării ipotezelor
lansate prin studii în care participanţilor
să li se ofere toate informaţiile relevante,
deci în condiţii de consimţământ
informat. În aceeaşi linie argumentativă,
unii critici ai practicii minţirii
participanţilor (de exemplu, Lindsey
(29)) acuză cercetătorii care o utilizează
că, în realitate, ea reprezintă o metodă
facilă de a masca lipsa lor de creativitate
în găsirea unor soluţii metodologice
oneste faţă de aceştia, şi astfel pe deplin
etice.
De asemenea, există voci care
contestă amploarea reală a acestor
beneficii ale minţirii participanţilor,
susţinând că aceasta conduce la
diminuarea validităţii rezultatelor
obţinute (28). Fenomenul responsabil de
acest lucru ar fi cel al suspiciunii
participanţilor vizavi de experimentator
şi de stimulii la care sunt solicitaţi să
răspundă). În condiţiile lipsei de
onestitate, ei ar bănui că scenariul care le
este prezentat este unul artificial, şi ar
încerca să descifreze adevăratele scopuri
ale studiului. Ca atare, suspiciunea le-ar
deforma comportamentul, facandu-l
complet diferit faţă de cel natural sau, cel
puţin, ridicand mari semne de întrebare
cu privire la cauza sa reală (stimulii
experimentali sau suspiciunea) (28).
Totuşi, o sinteză a comparaţiilor între
participanţii ce au manifestat suspiciune
şi cei naivi (21) indică faptul că
diferenţele dintre ei în privinţa
comportamentelor relevante pentru
scopul studiilor sunt neglijabile.
Un alt avertisment metodologic la adresa
practicii minţirii participanţilor este acela
că aceasta ar putea „contamina”
respectivul lot de participanţi (30),
făcându-i să se raporteze mental şi să se
comporte într-o manieră suspicioasă şi în
viitoarele cercetări în care ar putea fi
incluşi. Mai mult, aceasta practica ar
putea duce la conturarea unei reputaţii
proaste a psihologilor în rândul
populaţiei generale, subminând
încrederea publicului în întreaga practică
psihologică, dincolo de aria restrânsă a
cercetării în acest domeniu (31). Această
teamă este, însă, contrazisă de rezultatele
unui studiu (32) care a comparat
atitudinile unor eşantioane din populaţia
generală a participanţilor la studiile de
psihologie faţă de cercetarea în acest
domeniu în două momente: 1979 şi 1990.
Rezultatele au indicat faptul că istoria
destul de îndelugată şi de popularizată a
utilizării practicii menţionate nu a avut
efecte negative asupra atitudinilor faţă de
cercetarea psihologică.
b. Tema principiilor etice
fundamentale
Majoritatea criticilor acestei practici
reclamă faptul că aceasta încalcă anumite
principii etice fundamentale pentru
cercetarea din orice domeniu. Astfel,
aceasta a fost acuzată că violează
principiile dreptăţii şi reciprocităţii, ce ar
trebui să caracterizeze relaţia dintre
59
cercetător şi participant (33), ca şi norma
esenţială a respectului pentru acesta (25),
nu doar prin faptul că el este minţit, dar şi
prin riscul de a-l include într-un studiu cu
ale cărui obiective el ar putea să nu fie de
acord. Apărătorii practicii acceptă aceste
sacrificii etice pe care le implică ea, însă
susţin legitimitatea sa în condiţiile în care
balanţa costuri (inclusiv din registrul
abaterii de la principiile etice de bază) /
beneficii o recomandă.
c. Tema consecinţelor negative asupra
psihologiei participanţilor minţiţi
Un alt punct nevralgic al practicii
minţirii participanţilor este cel al
potenţialelor consecinţe negative pe care
le-ar putea produce pentru aceştia.
Deseori, cei care ridică această problemă
invocă studiul realizat de Milgram (1974)
(34) asupra obedienţei faţă de autoritate,
în care participanţii au administrat şocuri
electrice puternice unui complice, în
condiţiile în care au fost înşelaţi cu
privire la scopul cercetării şi la rolul lor
în aceasta. Argumentul relevant aici este
cel al efectelor emoţionale negative
asupra participanţilor, observate după
cercetare, amplificate de „realismul
experimental” obţinut prin minciună.
Totuşi, validitatea acestor observaţii este
discutabilă (23). Există însă alte studii ce
trag un semnal de alarmă nu doar asupra
efectelor negative ale înşelării, dar şi
asupra relativei ineficienţe a procedurii
finale de „debriefing”, special concepută
pentru a elimina orice astfel de stări,
gânduri sau comportamente negative ale
participanţilor (35). Astfel de efecte
reziduale puternice ale practicii minţirii
apar îndeosebi în cercetările în care
participanţii primesc informaţii false
despre propria persoană, ce le pot afecta
puternic imaginea de sine.
Apărătorii acestei practici susţin că
cele două probleme – cea a minţirii
participanţilor şi cea a consecinţelor
negative – trebuie să fie delimitate în
evaluarea etică a studiilor, în sensul că
cercetările care presupun consecinţe
negative intense pentru participanţi
trebuie interzise indiferent dacă îşi
propun sau nu să utilizeze practica
înşelării. Mai mult, ei invocă o serie de
rezultate ale investigaţiilor orientate în
mod direct asupra experienţelor
emoţionale ale participanţilor din timpul
şi după studiile de psihologie ce
utilizează această practică, ce par a indica
faptul că riscul consecinţelor negative
este supraevaluat (21). Observaţiile pe
care se bazează acest argument sunt (14):
participanții în respectivele studii nu
manifestă trăiri negative vizavi de faptul
că au fost minţiţi; sunt convinşi de
utilitatea acestei practici pentru progresul
ştiinţific; par a trăi experienţe emoţionale
mai pozitive şi a percepe un beneficiu
educaţional personal mai ridicat decât cei
care sunt incluşi în studii ce nu utilizează
această practică. De asemenea, ei par a fi
mai puţin îngrijoraţi decât cercetătorii
înşişi de pericolele acestei practici,
centrându-se îndeosebi asupra calităţii
ştiinţifice în evaluarea studiilor din
psihologie şi mai puţin pe măsura în care
ele implică astfel de metode contestabile
din punct de vedere etic (36).
d. Tema autonomiei participanţilor
O altă critică importantă a practicii
minţirii participanţilor este aceea că
aceasta violează autonomia
participanţilor, în sensul că aceştia sunt
utilizaţi într-o manieră şi în direcţia unui
scop faţă de care nu şi-au exprimat
acordul (23). În consecinţă, singura
opţiune ce ar respecta pe deplin
autonomia participanţilor ar fi cea a
consimţământului informat.
Unii apărători ai minţirii
participanţilor (22) susţin că ea are nu
doar efecte negative, ci şi pozitive asupra
autonomiei acestora. Conform lor,
autonomia nu trebuie limitată la oferirea
60
informaţiilor necesare pentru ca oamenii
să ia deciziile într-un mod independent şi
complet informat, ci ea ar presupune ca
ei să devină conştienţi de factorii
importanţi care le-ar putea influenţa
deciziile. Or, multe dintre rezultatele
studiilor ce utilizează practica minţirii
participanţilor le pot oferi acestora
informaţii cu privire la propriile lor
tendinţe şi erori în gândire şi acţiune, de
care ei nu erau conştienţi până atunci.
Astfel de informaţii pot fi utilizate de
individ pentru a-şi corecta conduita
viitoare şi pentru a alege în deplină
cunoştinţă de cauză dintre opţiunile pe
care le va avea. Ca atare, cu preţul unei
renunţări temporare la propria autonomie
pe parcursul cercetării, el va dobândi
capacităţi crescute de exersare şi
dezvoltare viitoare a autonomiei
personale (23).
Soluţii
Autorii care acuză încălcarea
autonomiei participanţilor de către
practica minţirii lor propun şi o soluţie
care ar menţine posibilitatea înşelării, cea
a consimţământului informat indirect,
inspirată din cercetarea biomedicală. Aşa
cum aceasta admite exprimarea
consimţământului, în condiţii speciale, de
către un reprezentant legal al pacientului,
şi în psihologie ar fi acceptabil ca
altcineva – o persoană în care viitorul
participant are încredere – să primească
toate informaţiile despre experimentul în
care acesta va fi inclus, să evalueze
acceptabilitatea condiţiilor şi a scopului
cercetării şi, dacă e cazul, să îşi exprime
consimţământul cu privire la participarea
respectivului individ (37). În acest caz,
autonomia participantului nu ar mai fi
încălcată.
O altă soluţie propusă este una pe
care am putea-o denumi a
„consimţământului parţial informat”.
Aceasta presupune ca participantului să i
se comunice la începutul studiului faptul
că este posibil ca informaţiile pe care le
vor primi pe parcursul acestuia să nu fie
în întregime corecte şi / sau complete
(23), urmănd ca la finalul cercetării să i
se ofere imaginea completă asupra
detaliilor prezentate anterior eronat sau
incomplet.
Printre celelalte variante
metodologice sugerate de criticii practicii
analizate se numără jocul de rol, care
presupune ca participanţii să fie informaţi
despre toate aspectele studiului, însă să
simuleze naivitatea (38). O altă
posibilitate care ar minimiza abaterile
etice implicate de înşelare este cea a
dezvoltării de relaţii reciproce între
psiholog şi participanţi, de-a lungul unei
perioade mai mari de timp, astfel încât
aceştia să accepte anumite situaţii în care
sunt minţiţi în cadrul studiilor (35). De
asemenea, unii autori recomandă metoda
consimţământului asumat (39), ce
presupune consultarea unui eşantion din
aceeaşi populaţie cu cea a studiului cu
privire la acceptabilitatea scenariului prin
care viitorii participanţi ar fi minţiţi.
Studiul ar putea fi desfăşurat în mod
legitim doar în cazul în care cel puţin
95% dintre cei consultaţi ar fi de acord cu
metoda de înşelare prezentată.
Concluzii
Argumentele invocate în apărarea
practicii minţirii participanţilor denotă
paradigma utilitaristă pe care este
construit codul etic al cercetării în
psihologie, care o legitimează încă în
studiile contemporane şi care inspiră
luările de poziţie ce răspund criticilor
acesteia. Revizuirile progresive ale
codurilor de etică a cercetării psihologice
nu au impus limite mai stricte ale
utilizării sale, iar una dintre sursele
acestei toleranţe poate fi identificată în
61
specificul dezbaterii etice cu privire la
metodologia psihologică. Mai precis,
orice asumpţie critică cu privire la
abaterile etice ale minţirii participanţilor
a putut fi transpusă de către apărătorii ei
în ipoteze empirice, vizând consecinţele
negative asupra participanţilor, încălcării
autonomiei lor sau diminuării validităţii
studiilor şi, implicit, anularea beneficiilor
ştiinţifice ale acestei practici. Mutarea
dialogului din spaţiul teoretic în cel
empiric a oferit posibilitatea unor
răspunsuri suficient de convingătoare la
dilemele etice lansate de criticii practicii
menţionate astfel încât aceasta să fie
păstrată în arsenalul metodologic al
cercetării din domeniu. Mai mult,
argumentele bazate pe explorările
empirice ale psihologiei participanţilor
înşelaţi au contracarat îndoielile etice
până în extrema lor opusă, susţinând
existenţa unor avantaje intrinseci, directe
ale minţirii participanţilor – cum ar fi
cele ale promovării autonomiei lor – pe
lângă cele derivate din balanţa costuri
personale / beneficii ştiinţifice. Ca efect
al acestei logici preponderent empirice a
dialogului etic, este foarte probabil ca
orice tentativă viitoare de limitare a
utilizării acestei practici să aibă nevoie de
un puternic suport, adus de concluziile
unor studii extensive dedicate acestei
teme, pentru a fi luată în considerare.
Chiar dacă, aşa cum am arătat anterior,
există deja astfel de rezultate ce pot fi
interpretate ca „semnale de alarmă”
vizavi de consecinţele acestei practici,
acestea nu au afectat legitimitatea sa, ci
doar au indus o anumită doză de
ambiguitate vizavi de pericolele sale
reale. Disputa dintre cele două seturi
opuse de concluzii empirice – cele
invocate de apărătorii, respectiv de
criticii practicii minţirii participanţilor –
a fost, până acum, tranşată în favoarea
legitimităţii (condiţionate) a acestei
practici, mutând în acest fel
responsabilitatea pentru utilizarea sa de
la nivelul colectivităţii la cel individual,
al fiecărui cercetător. Astfel, calculul
costurilor psihologice implicate de
această practică şi al abaterilor etice
generate de ea, pe de o parte, respectiv
cel al beneficiilor ştiinţifice, pe de alta,
trebuie să fie realizat, în primul rând, de
către fiecare psiholog pus în poziţia de a
decide asupra metodologiei studiului său.
Reglementările codurilor etice oferă o
grilă generală de evaluare a acestor
elemente, şi impun eliminarea oricăror
consecinţe negative la finalul studiului, în
etapa de „debriefing”. În psihologie însă,
consecinţele negative – în special de
ordin emoţional – ale diverselor situaţii
în care sunt plasaţi participanţii (inclusiv
prin utilizarea metodei minţirii lor) sunt
deseori dificil de estimat a priori, ceea ce
face ca precauţiile metodologice să
devină esenţiale pentru respectarea
limitelor trasate de normele etice. Mai
mult, amploarea consecințelor negative
variază și în funcție de fenomenul
psihologic specific investigat în
respectivul studiu; de aceea, deciziile cu
privire la folosirea acestei practici trebuie
să țină cont de ambele planuri de analiză:
cel etic și cel stiintific. Argumentele de
ordin teoretic și empiric invocate aici pot
reprezenta puncte de reper în evaluarea
acceptabilității mințirii participanților de
către psihologul care își construiește
metodologia viitorului studiu. Chiar dacă
nu tranșează dezbaterea într-un mod sau
altul, acestea pot fi inserate ca arii de
reflecție în raport cu caracteristicile
specifice ale dinamicilor psihologice
induse participanților în acea cercetare.
Colectivitatea științifică a cercetătorilor
în psihologie pare a conștientiza
responsabilitatea etică în această privință:
dezbaterile intense referitoare la
acceptabilitatea acestei practici, de multe
ori depăşind nivelul teoretic şi investind
în cercetări empirice care să răspundă la
interogaţiile cu privire la consecinţele
sale, sugerează preocuparea psihologilor
pentru respectarea reală a limitelor etice
în cercetările lor.

Bibliografie
[1]. Raicu G. National legislation on research ethics in Romania. Rev Rom Bioet. 2005; 3(4):
71-76.
[2]. Skrydlyak V. A comparative analysis of the United States and Russian guidelines for
research on human subjects. Rev Rom Bioet. 2005; 2(3).
[3]. Famenka A. Ethical review of biomedical research in Belarus: current status, problems and
perspectives. Rev Rom Bioet. 2011; 9(2): 74-83.
[4]. Perju-Dumbrava D, Gavrilovici C. Introduction to research ethics: past and present ethical
codes of research. Rev Rom Bioet. 2005; 3(4).
[5]. Kimmel AJ. Ethical Issues in Behavioral Research. Basic and Applied Perspectives. 2nd
Edition. Malden: Blackwell Publishing; 2007.
[6]. Korn J H. The reality of deception. Am Psychol. 1998; 53 (7): 805
[7]. Stark L. The science of ethics: deception, the resilient self, and the APA code of ethics,
1966–1973. J Hist Behav Sci. 2010; 46(4): 337–370
[8]. Brainard J. The wrong rules for social science? Chronicle of Higher Education. 2001; 47
(26): 21-23.
[9]. Rosnow R, Rotheram-Borus MJ, Ceci SJ, Blanck PD, Koocher GP. The institutional review
board as a mirror of scientific and ethical standards. Am Psychol. 1993; 48: 821–6.
[10]. American Psychological Association. Ethical Principles of Psychologists and Code of
Conduct. Am Psychol. 2002; 57: 1060-1073..
[11]. Enea V, Dafinoiu I. Ethical principles and standards in the practice of hypnosis. Rev Rom
Bioet. 2011; 9(3): 110-116.

62
[12]. Schlenker B, Forsyth D. On the Ethics of Psychological Research. J Exp Soc Psychol.
1977; 13: 369-396.
[13]. Aronson E, Carlsmith JM. Methods of research in social psychology (2nd ed.). New York:
McGraw-Hill; 1990.
[14]. Hertwig R, Ortmann A. Deception in Experiments: Revisiting the Arguments in Its
Defense. Ethics Behav. 2008; 18(1): 59-92.
[15]. Sieber JE, Iannuzzo R, Rodriguez B. Deception methods in psychology: Have they changed
in 23 years? Ethics Behav. 1995; 5: 67–85.
[16]. Gilbert DT, Hixon JG. The trouble of thinking: Activation and application of stereotypic
beliefs. J Pers Soc Psychol. 1991; 60: 509-517.
[17]. Schachter S, Singer J. Cognitive, Social, and Physiological Determinants of Emotional
State. Psychol Rev. 1962; 69: 379–399.
[18]. Bargh JA, Chen M, Burrows L.. Automaticity of social behavior: Direct effects of trait
construct and stereotype activation on action. J Pers Soc Psychol. 1996; 71: 230-244.
[19]. Darley JM, Batson CD. From Jerusalem to Jericho: A study of Situational and
Dispositional Variables in Helping Behavior. J Pers Soc Psychol. 1973; 27: 100-108.
[20]. Baumeister RF, Cooper J, Skib BA. Inferior performance as a selective response to
expectancy: Taking a dive to make a point. J Pers Soc Psychol. 1979; 37: 424–32.
[21]. Kimmel AJ. In defense of deception. Am Psychol. 1998; 53: 803–4.
[22]. Bortolotti L, Mameli M. Deception in Psychology: Moral Costs and Benefits of Unsought
Self-Knowledge. Account Res. 2006; 13(3): 259-275.
[23]. Gillespie R. Manufacturing Knowledge: A history of the Hawthorne Experiments.
Cambridge: Cambridge University Press; 1991.
[24]. Resnick JH, Schwartz T. Ethical standards as an independent variable in psychological
research. Am Psychol. 1973; 28: 134–139.
[25]. Crano W, Brewer M. Principles and methods of social research, 2nd edition. Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates; 2002.
[26]. Darley JM, Latane B. Bystander intervention in emergencies: Diffusion of responsibility. J
Pers Soc Psychol. 1968; 10: 202–214.
[27]. Rosenthal R. Science and ethics in conducting, analyzing, and reporting psychological
research. Psychol Sci. 1994; 5: 127–133.
[28]. Kelman HC. Human use of human subjects: The problem of deception in social
psychological experiments. Psychol Bull. 1967; 67: 1–11.
[29]. Lindsey RT. Informed Consent and Deception in Psychotherapy Research An Ethical
Analysis. Couns. Psychol.. 1984; 12(3): 79–86.
[30]. Epley N, Huff C. Suspicion, affective response, and educational benefit as a result of
deception in psychology research. Pers Soc Psychol B. 1998; 24(7): 759-768.
[31]. Lawson E, Informational and relational meanings of deception: Implications for deception
methods in research. Ethics Behav. 2001; 11(2): 115–130.
[32]. Sharpe D, Adair JG, Roese NJ. Twenty years of deception research: A decline in subjects’
trust? Pers Soc Psychol B. 1992; 18: 585–590.
[33]. Baumrind D. IRBs and social science research: The costs of deception., IRB: A Review of
Human Subjects Research. 1979; 1: 8–10.
[34]. Milgram S. Obedience to authority: An experimental view. New York: Harper/Collins;
1974.
[35]. Wax M. Research reciprocity rather than informed consent in fieldwork. In J. Sieber, editor.
The ethics of social research: Fieldwork, regulation, and publication. New York: Springer-
Verlag; 1982, p. 33–48.
[36]. Fisher CB, Fryberg D. Participant partners: College students weigh the costs and benefits of
deceptive research. Am Psychol. 1994; 49: 417–27.
[37]. Clarke S. Justifying deception in social science research., Journal of Applied Philosophy.
1999; 16(2): 151–166.
63
[38]. Geller DM. Alternatives to deception: Why, what and how? In J. E. Sieber, editor. The
ethics of social research: Surveys and experiments. New York: Springer-Verlag; 1982, p.
39–55.
[39]. Cozby PC. Methods in behavioral research. Palo Alto, CA: Mayfield, 1981.

64