DIRIJAREA MEDICALĂ A

EFORTULUI SPORTIV.
Vladislav Rubanovici
dr. șt. med., asist. univ.,
Disciplina de igiena
IP USMF ”Nicolae Testemițanu”
 Dirijarea medico-sportivă a antrenamentului
sportiv este o totalitate de investigații la locul de
antrenare sau competiție, care constă în
înregistrarea unor indici fizici, funcționali,
biochimici înaintea, în timpul și după
antrenament în baza cărora se poate face o
evaluare a stării de sănătate a nivelului de
dezvoltare fizică, a stării funcționale și a
capacităților de efort.
Cercetările efectuate în dirijarea medicală sunt:
•Evaluarea stării de sănătate;
•Investigarea unor indici comportamentali;
•Evaluarea dezvoltării fizice;
•Evaluarea stării funcționale (cardio-vascular,
respirator, neuro-muscular, metabolice, neuro-
psihice, etc.);
•Evaluarea capacității de efort;
•Evaluarea refacerii în efort și post efort.
Mijloacele folosite în dirijarea medicală a efortului
sportiv sunt:
• Examenul clinic pe sisteme și aparate, care ne ajută să evaluăm starea de
sănătate;
• Indicatori comportamentali – cum se simte, apetitul, somnul, senzația de
oboseală după antrenament, dispoziția, etc.
• Indicatori fizici – greutatea corporală dimineața, înainte de antrenament și
compararea cu cerințele sportului practicat, talia, IMC, compoziția
corporală, grosimea pliului cutanat, forța musculară.
• Indicatori funcționali – cardio-vasculari (FC, TA în repaus, efort și după
efort ), respirator (capacitatea vitală a plămânilor, apneea inspiratorie și
expiratorie), neuro-vegetativ, neuro-muscular, metabolic, etc.
• Indicatori ai capacității de efort – testul Ruffier, VO2 max, testul Sargent,
etc.
• Evaluarea refacerii – testul DORGO, examenul urinei, ureea serică, etc.
 Evaluarea dezvoltării fizice a
sportivului se face pe baza:
- anamnezei;
- examenului somatoscopic - global și
segmentar;
- examenului somatometric - măsurarea
și calcularea unor indici antropometrici;
- evaluarea stării de nutriție.
Aprecierea dezvoltării fizice se realizează prin:
- calificative valorice generale (bună, satisfăcătoare);
- calificative valorice specifice (unități de măsura, indici
etc.)
Armonia dezvoltării fizice se stabilește prin nivelul
și valoarea unor relații între caracterele antropo-
fiziometrice - indici de proporționalitate. Sistemul de
apreciere a armoniei dezvoltării fizice este urmarea unui
concept care depinde de epoca, nivel de cunoaștere,
autor, domeniu de activitate etc.
Parametrii efortului fizic sunt:
Mărimea efortului este privita atât din perspectiva externă, a
factorilor induși de specialist și anume volum, durata, amplitudine,
densitate, intensitate, complexitate, cat si din perspectiva interna a
reacției complexe a organismului la activitatea desfășurata. Discuția
acestor factori este făcuta în legătura cu noțiunea de stimul specific.
Orientarea efortului se apreciază în funcție de sistemul furnizor
de energie aerob-anaerob, dominant în tipul de efort programat în
lecție. Totodată, ea este determinata și de particularitățile aplicării și
ordinea combinării caracteristicilor de durata, intensitate, caracterul
exercițiilor, al pauzelor, numărul de repetări etc.
 Dirijarea efortului sportiv
Sarcina dirijării efortului revine profesorului,
antrenorului care are obligația de a asigura o
dinamică corespunzătoare, fapt ce reclamă o bună
cunoaștere a relației efort-oboseală-odihnă.
Oboseala poate fi privită ca răspunsul acut al
organismului la efortul fizic, manifestat printr-o stare
de disconfort caracterizat prin scăderea temporara a
capacitații de efort și o alterare (dezechilibru) a
coordonării funcțiilor organismului.
 Modalitățile principale de dirijare a efortului, în
funcție de momentul folosirii lor, sunt următoarele:
- dirijarea anticipată - realizata prin intermediul
documentelor de planificare;
- dirijarea concretă (curentă) - realizată în timpul
desfășurării antrenamentului în urma unor informații
obținute prin metode obiective (înregistrarea frecventei
cardiace și a celei respiratorii) și subiective (observarea
reacției sportivului la efort, care permite aprecieri cu privire
la gradul de transpirație, coloarea pielii, gradul de
coordonare motorie, atenția etc.).
 În aceasta situație se impun modificări
ale dirijării anticipate concretizate în:
- modificarea duratei și naturii pauzelor;
- modificarea parametrilor de efort;
- modificarea condițiilor de exersare.
Măsurare și clasificare efortului fizic
I. Efortul fizic, ca factor de risc profesional, se poate măsura
prin metode, cum ar fi calorimetria directă și calorimetria
indirectă (studiul schimburilor respiratorii), dacă ne interesează
energia consumată de organism, sau prin lucrul mecanic efectuat
dacă apreciem energia rezultată (pentru muncile dinamice
pozitive); medicii pot folosi însă indicatorii fiziologici sau
biochimici ai sistemelor și aparatelor organismului solicitate în
timpul muncii (aparat cardiovascular – frecvenţa cardiacă,
aparat respirator – MVV-maximum volume ventilation, funcţia
de termoreglare, metabolismul glucidic – concentraţia de acid
lactic).
 Activităţile profesionale se clasifică în funcție de
metabolismul energetic (M) pentru o suprafaţă cutanată medie de
1,8 mp, putând fi folosite diverse surse tabelare:
• activitate cu efort fizic mic (metabolism redus) – 117<M≤234 Waţi
(W)
• activitate cu efort fizic mediu (metabolism mediu) -234<M≤360
(W)
• activitate cu efort fizic mare (metabolism intens) – 360<M≤468
(W)
cu efort fizic foarte mare (metabolism foarte intens) –
• activitate
468>M (W)
• repaus M≤117 (W); 1W=0.86kcal/h.
II. În funcție de natura resurselor
energetice efortul poate fi:
•efort anaerob, aerob, mixt;
•efort neuro-muscular, cardio-
respirator, metabolic.
 Capacitatea de efort, este determinată de prezenţa oxigenului în
producerea energiei necesare contracţiei şi poate fi considerată a fi
aerobă şi anaerobă. Pentru capacitatea de efort aerobă – nivelul
consumului de O2 în punctul în care lucrătorul încetează efectuarea
efortului este considerat capacitatea maximă de consum a oxigenului;
nivelul consumului de O2 în timpul efortului fizic este determinat de
mărimea şi numărul grupelor musculare angajate în efort, cât şi de
coordonarea contracţiei acestora în timpul efortului. O coordonare bună
va creşte eficienţa cu care muşchii se contractă, eficienţă care se reflectă
într-un consum mai scăzut al oxigenului pentru aceeaşi intensitate de
efort. Capacitatea anaerobă de efort se apreciază prin determinarea
consumului de ATP, PCr şi glicogen din muşchi (analizarea biopsiilor
musculare, concentraţia de acid lactic şi piruvat în sânge – acidul piruvic
(care este un intermediar în metabolizarea glucozei sau a glicogenului)
prin acceptarea a doi H+ devine acid lactic).
 Pentru a sublinia importanţa diferenţei dintre munca
dinamică (efort fizic pentru deplasări piese) şi munca
statică (efort fizic pentru menţinere greutate, poziţie)
reţinem ce se întâmplă în timpul contracţiei musculare. În
funcţie de modificarea dimensiunilor muşchiului în
timpul contracţiei, aceasta poate fi izotonică (dinamică)
pentru că muşchiul se scurtează în acţiunea de învingere
a forţei externe şi este considerată a fi formată din două
faze: faza concentrică, de scurtare a muşchiului în care
greutatea care reprezintă forţa externă este mişcată şi faza
excentrică în care obiectul transportat este adus la loc.
 În ambele faze, muşchiul este în stare de contracţie, doar că în
faza concentrică el învinge forţa externă, iar în faza excentrică el
readuce segmentul sau partea de corp în poziţie iniţială prin cedare.
Aceasta este şi partea contracţiei musculare care se crede că produce
durerea de a doua zi în muşchi, pentru că determină mici rupturi pe
suprafaţa filamentelor de actină şi miozină, unitatea contractilă a
muşchiului. Al doilea tip de contracţie determinat de modul de
învingere a rezistenţei externe este contracţia izometrică (statică) în
care muşchiul nu îşi modifică lungimea, ci numai starea de tensiune,
întrucât el se contractă împotriva unui obstacol fix. Forţa de
contracţie a unui muşchi şi puterea de contracţie (lucru mecanic
efectuat, împărţit la timpul necesar pentru efectuarea lui) sunt
parametri în funcţie de care poate fi definită contracţia musculară.
Componentele efortului:
Volumul – cantitatea de lucru mecanic depus (nr.
de repetări, distanţe parcurse, kg ridicate etc.) – totul
raportat la timp. Există volum
mic/mediu/submaximal/maximal, raportând efortul
depus la posibilităţile maxime ale fiecărui individ.
Volumul este componenta dominantă în eforturile de
rezistenţă, forţă, îndemânare şi de învăţare a
deprinderilor motrice absolut necesare în unele
profesii.
 Intensitatea – gradul de solicitare a
organismului (tăria excitantului) – este componenta
calitativă a efortului şi este relevată de indicatori ca:
tempo, ritm, încărcătură, durata pauzelor.
Intensitatea este exprimată de nivelul frecvenţei
cardiace (puls), uşor de constatat la nivelul arterei
radiale sau al celei carotide. În practică se utilizează
procentele sau rapoartele faţă de posibilităţile
maxime ale individului pentru a exprima gradul de
solicitare a organismului.
 În funcţie de nivelul solicitării efortul poate fi:
•maximal – FC peste 180/min, 80-90%, (ex: deplasare
prin alergare 60 – 600 m cu pauză de refacere de 3-5
min.);
•submaximal – FC = 160-180/min, 75-80%;
•mediu – FC = 120-130/min, 60-75% (ex: deplasare
prin alergare uşoară pe distanţă mare cu pauză de
refacere 45 sec.-2 min.);
•mic – FC = sub 120/min, 50-60%, (ex: deplasare prin
alergare uşoară fără pauză); Volumul şi intensitatea
efortului sunt invers proporţionale şi se reglează prin
pauzele pentru refacere.
 Complexitatea – modul concret de
înlănțuire (asociere) a tuturor elementelor
care intră în alcătuirea unei mişcări –
structura acesteia pe fond de volum şi
intensitate. Nivelul complexităţii creşte prin
introducerea unor sarcini suplimentare, când
apar norme de lucru suplimentare şi, în
general, când apar condiţii noi de execuţie.
 În practica medicală se au în vedere ghidurile de
bună practică cum ar fi, de exemplu, cel pentru
prevenirea patologiei osteo-musculo-articulare a
membrelor superioare care stabilesc metode de
evaluare cantitativă a riscului biomecanic determinat
de suprasolicitarea unor părţi anatomice distincte sau
de calculare a unor indicatori sintetici (pentru mişcări
care devin repetitive cu înaltă frecvenţă, cu o
ciclicitate variabilă) care rezolvă aspectul
multifactorial, luând în considerare şi factorii
funcţionali psiho-sociali.
 Capacitatea motrică a sportivului se concretizează în
următoarele elemente:
• acte motrice – o expresie de comportament realizată prin muşchii
scheletici, pentru a realiza o acţiune sau o activate motrică;
• acţiunea motrică (deprinderea) – un ansamblu de acte motrice în
scopul rezolvării unor sarcini precise;
• activitatea motrică – ansamblu de acţiuni motrice, cu reguli şi
forme de organizare bine sistematizate în scopul obţinerii unui efect
complex de adaptare a organismului, ce se caracterizează după
caracterul succesiunii mişcărilor componente: ciclice, aciclice,
combinate; după natura efortului: statice, dinamice, mixte; după
intensitatea efortului: maximale, submaximale, medii.
 Calităţile motrice, însuşiri ale
organismului uman, se dezvoltă pe
parcursul vieţii, dar se pot educa prin
instruire, fiind de bază (viteză,
îndemânare, rezistenţă şi forţă), iar
după unii autori, ar mai fi mobilitatea şi
supleţea.
 Viteza, capacitatea (calitatea)
organismului uman de a efectua
acte şi acţiuni motrice, cu întregul
corp sau numai cu anumite
segmente ale acestuia, într-un timp
cât mai scurt.
 Receptarea excitaţiei – transmiterea influxului
nervos pe calea aferentă – analiza semnalului –
transmiterea comenzii pe calea eferentă – excitarea
musculaturii (organul efector)) sau ca viteză de
execuţie – măsurabilă prin timpul consumat de la
începerea unui act sau unei acţiuni motrice şi până
la terminarea lui (mişcări singulare) sau viteză de
repetiţie – numărul de acte (acţiuni) motrice
executate într-o unitate de timp.
 Pentru viteză, factorii determinanţi sunt mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia
– care determină alternarea contracţiilor cu relaxările
musculare, nivelul funcţional al organelor receptoare
(acuitatea, precizia, fineţea analizatorilor), viteza de
transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi
eferente, viteza de contracţie a muşchilor inervaţi, tipul
fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe sunt cele
mai rapide), valoarea surselor şi proceselor energetice,
lungimea segmentelor implicate, mobilitatea articulaţiilor
şi elasticitatea musculară.
 Îndemânarea, capacitatea (calitatea) organismului de a
efectua acte (acţiuni) motrice coordonând corpul sau
segmentele acestuia în condiţii de echilibru, precizie,
orientare spaţio-temporală, amplitudine, ambilateralitate
(ambidextrie) în scopul obţinerii unei eficienţe maxime (în
condiţii neobişnuite şi cu un consum minim de energie),
capacitatea de a învăţa acte motrice noi sau capacitatea de a
restructura şi adapta fondul motric existent, primind şi
denumirea de „abilitate”, „iscusinţă”, „coordonare musculară”
se manifestă ca generală necesară efectuării tuturor actelor
(acţiunilor) motrice sau ca specială, caracteristică exercitării
unor profesii bazate pe efort fizic complex.
 Dintre factorii determinanţi, reţinem nivelul de
coordonare a centrilor sistemului nervos şi
plasticitatea scoarţei cerebrale, calitatea
transmiterii inpulsurilor nervoase şi a inervaţiei
musculare, capacitatea analizatorilor de a capta
informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru
analiza situaţiei, capacitatea de anticipare a
individului, memoria şi gândirea (creativă) a
executantului, volumul şi complexitatea
deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte
individul.
 Rezistenţa, capacitatea organismului de a depune
eforturi cu o durată mare şi intensitate crescută,
menţinând indicii de eficienţă constanţi, fără apariţia
oboselii (sau cu învingerea acestei stări) şi presupune o
capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului
după eforturi fizice obositoare. În funcţie de
participarea grupelor musculare avem rezistenţă
generală (cel puţin 70% din musculatura corpului),
rezistenţa specifică locală (mai puţin de 30% din
musculatura corpului) şi regională când, în efort se
angrenează între 1/3 şi 2/3 din musculatura corpului.
 În funcţie de sursele energetice şi durata
efortului avem rezistenţă anaerobă (eforturi
cuprinse între 45 sec. şi 2 min.), rezistenţă
aerobă, eforturi ce depăşesc 8 min. (numite şi
eforturi de lungă durată), rezistenţă mixtă
pentru eforturi cuprinse între 2 şi 6 min.
(eforturi de durată medie), rezistenţă în regim
de viteză, în regim de forţă (rezistenţa
musculară locală).
 Medicul apreciază stabilitatea proceselor
nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia – în
sensul menţinerii unui raport constant între acestea
(în favoarea excitaţiei) un timp îndelungat,
posibilităţile de activare a funcţiilor organismului
(circulaţia, respiraţia), tipul fibrelor musculare
implicate în activitate (fibrele roşii sunt lente, deci
favorabile eforturilor de durată), calitatea
metabolismului şi a resurselor energetice ale
organismului, capilarizarea şi reglarea periferică,
calitatea proceselor volitive, determinate
motivaţional.
 Forţa, capacitatea organismului
de a învinge o rezistenţă (în sensul
de opoziţie) prin intermediul
contracţiei musculare, este absolut
necesar a fi apreciată pentru
angajarea lucrătorului în meserii cu
manipulare de mase.
 În funcţie de participarea
grupelor musculare există forţă
generală – când la efort participă
principalele grupe musculare,
forţă specifică – când la efort ia
parte una sau câteva dintre grupele
musculare ale organismului.
 În funcţie de caracterul contracţiei
musculare forţa se clasifică în forţă statică
(izometrică), când prin contracţie nu se
modifică lungimea fibrei musculare, forţă
dinamică (izotonică) când prin contracţie se
modifică lungimea fibrei musculare angajate
în efort şi forţă mixtă, când pentru învingerea
rezistenţei se întâlnesc atât contracţii statice
cât şi dinamice.
 Oboseala reprezintă o măsură de apărare a
organismului prin care se limitează intensitatea şi volumul
efortului (SNC – inhibiţia de protecţie). Intensitatea şi
volumul efortului se pot menţine la un nivel ridicat numai
dacă posibilităţile de adaptare ale organismului permit
acest lucru. Lucrătorilor tineri (sub 18 ani) şi celor
vârstnici (peste 60 ani) li se recomandă să fie feriţi de
eforturi de volum mare şi intensitate ridicată, pe când la
vârsta maturităţii acest lucru este chiar recomandat, vârsta
fiind o variabilă de condiţionare medicală a aptitudinii
pentru activităţi profesionale care induc senzaţia de
oboseală la locul de muncă.
 Determinarea oboselii se face prin:
• măsurarea frecvenţei cardiace (FC) şi a
frecvenţei respiratorii (FR) – amplitudinea
mişcărilor respiratorii scade când apare
oboseala;
• observarea manifestărilor externe ale
lucrătorilor în timpul muncii: transpiraţia
abundentă, înroşirea feţei, paloarea, crisparea
feţei, şi cel mai important, alterarea mişcării.
 Dirijarea şi dozarea efortului fizic prin
asigurarea raportului optim între efort şi
pauze duce la adaptarea treptată a
funcţiilor la solicitări crescute. Reţinem că
restabilirea după efortul fizic nu este
liniară, 70% are loc în prima treime a
timpului de refacere, 20% în a doua
treime, 10% are loc în ultima treime.