Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

Enigma Otiliei
George Călinescu s-a afirmat concomitent ca poet, nuvelist, romancier,
dramaturg critic și istoric literar, eseist și publicist, fiind astfel o personalitate
enciclopedică a epocii interbelice.
Romanul “Enigma Otiliei” scris de George Călinescu, a apărut în
perioada interbelică, în anul 1938 și este un roman de tip balzacian, obiectiv,
realist și modern. Romanul este caracterizat de autenticitate și spontaneitate,
impresia de autenticitate fiind conferită de caracterul realist al romanului, dar
și de analiza psihologică a personajelor, care sunt construite cu ajutorul unor
tehnici moderne.
Titlul inițial al romanului a fost “Părinții Otiliei”, reprezentând o aluzie
la felul în care fiecare personaj determina într-un fel sau altul soarta fetei.
Schimbarea titlului în “Enigma Otiliei” mută, însă, accentul pe misterul
eternului feminin, simbolizat de Otilia.
Tema principală este reprezentată de viața burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, de aici apar alte teme precum tema moștenirii,
tema paternității, tema iubirii, tema vieții de familie.
Tema paternității este privită din mai multe unghiuri, toate personajele
rezervându-și un rol de tutore al Otiliei, însă nimeni nu îndeplinește
îndatoririle unui adevărat părinte. Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg al
Otiliei, însă acesta amână înfierea fetei. Pascalopol își rezervă și el un rol de
tutore, însă acesta este confuz de sentimentele sale pentru Otilia, neștiind ce
este viril și ce este patern. Stănică Rațiu este incapabil de a îi fi tutore, întrucât
datorită neglijenței sale, își pierde propriul său fiu, numit de critica literară un
“Cațavencu al vieții de familie”. Agle Tulea urmărește doar moștenirea averii
după moartea fratelui său, nepăsându-i în relitate de Otilia. Felix își dorește să
o protejeze pe Otilia, însă la rândul său vrea să fie protejat de aceasta.
Romanul debutează în manieră balzaciană, astfel aflăm că acțiunea se
petrece într-o seară a lunii iulie, în anul 1909, când “Felix Sima, un tânăr de
vreo 18 ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intră în strada Antim”. Tânărul
este fiul doctorul Iosif Sima și, rămas orfan, se află sub tutela lui Costache
Giurgiuveanu, cumnatul tatălui său, împuternicit să-i administreze averea.
 Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

Încă de la sosire, tânărul Felix o cunoaște pe Otilia Mărculescu, fata celei de-a
doua soții a lui Costache, familia Tulea și pe moșierul Leonida Pascalopol,
aflându-se toți în sufrageria casei lui Costache, procedeu modern prin care
autorul prezintă toate personajele care vor participa la acțiune.
Planul principal al operei este cel al familiei, urmărind destinul familiei
lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea și Stănică Rațiu. De aici se dezvoltă
tema moștenirii și a paternității.
În cel de-al doilea plan narativ este urmărită idila celor doi orfani,
dezvoltându-se astfel tema iubirii. Se constată că motivul zbuciumului lui Felix
este Pascalopol, de fapt relația acestuia cu Otilia, căreia tânărul nu-i găsește
nicio explicație plauzibilă. Felix o iubește pe Otilia, se simte atras de ea și,
gelos, îi adresează o scrisoare cerându-i să nu mai fie vizitată de Pascalopol,
dar, în urma unei discuții cu acesta, renunță la pretențiile sale. Deși cei doi
sunt mereu alături, discută și Felix îi face declarații de dragoste, deși merg
împreună la moșia lui Pascalopol, până la urmă idila lor nu se împlinește,
deoarece Otilia nu vrea să fie o piedică în calea realizării profesionale a lui
Felix și părăsește pentru totdeauna casa lui Costache.
Planul cadru dezvoltă tema parvenirii, care se concentrează în jurul
personajului Stănică Rațiu, care posedă o totală lipsă de scrupule în atingerea
scopurilor.
Finalul romanului urmărește evoluția unora dintre personaje după
moartea lui Costache. Astfel, Felix ajunge un renumit profesor universitar, iar
Stănică intră în politică. Pascalopol se căsătorește cu Otilia, dar se despart,
Otilia stabilindu-se la Buenos Aires.
Acest final este închis deoarece conflictul se rezolvă, formând cu
incipitul o simetrie, realizată prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache
în momente diferite: la începutul și la sfârșitul acțiunii. De aici se observă că
romanul are o structură circulară, în cea mai bună tradișie a epicii noastre
realist-obiective, terminându-se cu aceeași imagine a casei de pe strada Antim
și cu aceleași cuvinte ale lui Costache Giurgiuveanu.
Ca în orice roman realist-obiectiv de tip balzacian și în spiritul unei
viziuni obiective, autorul zugrăvește în detaliu mediul social: familia,
căsătoria, relațiile dintre soți, paternitatea, lupta pentru moștenire și avere,
împlinirea în profesie, etc., realizând astfel o imagine amplă a mediului
citadin.
 Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

Obiectivitatea este asigurată și de folosirea narațiunii ca mod de

expunere predominant, succesiunea secvențelor narative realizându-se prin
înlănțuire. Evenimentele sunt prezentate prin prisma unui narator omniscient
și omniprezent, relatarea întâmplărilor făcându-se la persoana a III-a.
Totodată, narațiunea se îmbină cu descrierea minuțioasă a spațiilor, a
străzii, a arhitecturii, al decorului interior și al vestimentației, care susține
impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observație și notarea
detaliului devine mijloc de caracterizare indirectă.
Romanul devine o veritabilă “comedie umană”, plasând în context social
o serie de tipologii umane. În acest sens, moș Costache este avarul, Agle Tulea
este “baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Felix este
ambițiosul, Pascalopol este aristocratul rafinat, Stănică Rațiu este parvenitul,
Simion și Titi sunt retarzii.
Numai Otilia Mărculescu nu aparține unei tipologii umane, autorul
folosind în caracterizarea sa mijloace moderne. Cu ajutorul tehnicii oglinzilor
paralele, observăm că Otilia este văzută diferit de fiecare personaj. Astfel, Felix
o vede pe Otilia “foarte frumoasă, și apoi e cultă și talentată”. El găsește în
Otilia suplinitoarea unei mamei, a unei surori, dar și a unei iubite. Pascalopol
o consideră “o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.” Costache
o percepe ca fiind încă un copil și o numește “fetița mea”. Agle și Aurica o văd
ca pe o “dezmățată” care “zăpăcește mințile bărbaților”. Stănică Rațiu
consideră că Otilia este o “fetiță deșteaptă care știe ce vrea”. Otilia însăși nu se
înțelege și se vede ca pe o “zăpăcită”.
Limbajul este intelectualizat, în conformitate cu statutul social și
profesional al personajelor.
În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii
române, o creație originală, sinteză a clasicismuui realist de tip balzacian, cu
elemente romantice și moderne, care se conturează în jurul unor teme și
tipologii umane specifice.