Biofizica
Medicala
Lucrare practica
Tema: 11. DETERMINAREA MOBILITĂŢII IONILOR
PRIN METODA ELECTROFORETICĂ
Scopul lucrării:
● Studiul fenomenelor ce stau la baza metodei electroforetice;
● Familiarizarea cu aplicaţiile metodei electroforetice în medicină şi farmacie;
● Studiul construcţiei aparatului de electroforeză;
● Separarea electroforetică a ionilor anorganici;
● Vizualizarea mişcării ionilor coloraţi în câmpul electric.
ÎNTREBĂRI LA LUCRARE:
Deplasarea particulelor se datoreşte faptului că ele, absorbind sau adsorbind din jurul lor ioni,
devin încărcate electric. În mod obişnuit prin electroforeză se înţelege migrarea particulelor
coloidale purtătoare de sarcină electrică într-un câmp electric constant. Un caz particular al
electroforezei prezintă separarea particulelor încărcate cu sarcină electrică de acelaşi semn, într-
un câmp electric constant.
În funcție de natura mediului în care are loc migrarea particulelor, purtătoare de sarcină, sub
acţiunea câmpului electric se distinge:
a) electroforeza în coloane de lichid;
b) electroforeza în corpuri poroase (hârtie de filtru, răşini sintetice etc.);
c) electroforeza în gel.
2. Mobilitatea unei particule încărcate (sau a unui ion) care se mișcă într-un
mediu sub acțiunea unui câmp electric exterior. Expresia matematică.
Mărimea care se exprimă prin raportul dintre viteza mişcării orientate a unei
particule încărcate într-un câmp electric şi intensitatea acestui câmp se numeşte
mobilitatea particulei (M). Deci conform definiţiei:
– prin definiție intensitatea câmpului electric reprezintă forța F care acționează asupra unei
unități de sarcină electrică introdusă în punctul dat al acestui câmp și se exprimă prin relația:
5. Forțele care acționează (în plan orizontal) asupra unei particule încărcate
de formă sferică (sau a unui ion) în procesul de electroforeză.
La mișcarea unei particule (sau a unui ion) care posedă sarcina electrică q sub acțiunea câmpului
electric cu intensitatea E (în plan orizontal) asupra ei acționează două forțe: forța electrică Fe
produsă de câmp și forța de frecare (de rezistență) Fs. Forța electrică de accelerare se determină
din relația: Fe = qE = ZeE (11.2)
unde: e – sarcina elementară și Z – numărul sarcinilor elementare din particulă.
lichidelor).
După un scurt timp, forţa de frecare devine egală după volum cu forţa electrică. Din acest
moment, mişcarea accelerată se transformă în mişcare uniformă ( = const.), deoarece
rezultanta acestor două forțe devine nulă și are loc relaţia:
Fe = Fs sau ZeE = 6 πηr
Din ultima relație se determină viteza particulei :
Si mobilitatea particulei.
Din relațiile ce determina viteza particulei si cea ce determina mobilitiatea particulei și rezultă
că în condițiile analizate viteza de mișcare și implicit mobilitatea nu depinde de masa particulei,
ci numai de: – mărimea sarcinii electrice (Ze şi r);
– vâscozitatea mediului în care se mișcă.
8. Deducerea formulei de calculare (de lucru) a mobilității ionilor prin metoda
electroforetică.
Reieşind din expresia de definiţie
,
mobilitatea t d ionilor se calculează din formula:
unde: l – distanţa medie parcursă de ioni în timpul electroforezei; t – intervalul de timp în
care a acţionat câmpul electric asupra ionilor; U – tensiunea aplicată la electrozi; d –
distanţa dintre electrozi care, în acest caz, este egală cu lungimea benzii de la nivelul
soluţiei tampon în una din cuve până la nivelul soluţiei tampon din cealaltă cuvă.
a)camera electroforetică;
b) sursa de curent continuu
În interiorul camerei electroforetice (Fig. 11.1), la fiecare capăt se află cuvele pentru soluţia
tampon. Fiecare cuvă are două compartimente, unul în care pătrunde electrodul de platină,
iar celălalt în care pătrunde capătul benzii de hârtie. Cele două compartimente comunică
între ele prin orificii. Camera electroforetică se alimentează de la o sursă de curent
continuu cu tensiune reglabilă (Fig. 11.2). Sursa conţine dispozitive de măsură (voltmetru
«0 + 500V» şi miliampermetru «0 + 40 mA».
Aparate şi materiale:
Aparatul de electroforeză; benzi de hârtie de filtru Whatman; soluţii de cercetat: clorură de
fier FeCl3 – 10% în apă şi clorură de cupru CuCl2 – 10% în apă; soluţie colorant –
ferocianură de potasiu C6 N6 FeK4 – 5% în apă; pipetă; soluţie tampon – acid clorhidric
diluat; coală de hârtie de filtru; pensetă; cronometru; riglă cu gradaţii.
– benzile de hârtie umectate se trec în camera electroforetică, fiind aşezate pe benzile de sticlă organică,
astfel încât capetele libere să se cufunde în soluţia tampon din cuve;
– se conectează sursa de curent la camera electroforetică şi apoi la reţeaua electrică şi se lasă să treacă
curentul prin benzi 5–10 secunde, stabilind, după indicaţia voltmetrului, tensiunea de lucru U = (300 –
400 ) V;
– se aplică amestecul soluţiilor de cercetat. Pentru aceasta se folosesc fâşiile înguste de hârtie de filtru,
care se ţin de un capăt cu penseta şi se îmbibă cu amestecul cercetat, apoi se aşază pe benzile de hârtie
de filtru mai aproape de polul pozitiv;
– se introduce din nou sursa de curent, fixând concomitent timpul după cro- nometru. În decursul
experimentului tensiunea se menţine constantă. Intensi- tatea curentului variază în limitele 2–8 mA. În
aceste condiţii, timpul necesar pentru separare este de 20 –25 minute;
– se scot benzile de hârtie de filtru din camera electroforetică, se aşază pe coala de hârtie de filtru şi se
revelează cu soluţia colorant, folosind pentru aceas- ta bastonaşul de sticlă cu tampon de vată la un
capăt. Pe fond alb apare electrofo- regrama alcătuită din două fâşii corespunzătoare fracţiunilor
separate: albastru pentru ionii de fier şi portocaliu pentru ionii de cupru;
– se determină l, măsurând distanţa parcursă de ioni de la locul depunerii până la mijlocul fâşiilor
colorate;