Dati-mi un trup voi muntilor

De Lucian Blaga
-argumentare-

Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care

compun viziunea despre lumea si viata unui autor, despre menirea lui in
univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care-l
particularizeaza.
Poezie moderna de factura expresionista, “Dati-mi un trup voi
muntilor” are ca trasaturi : sentimentul absolutului, expansivitatea gestica,
isteria vitalista, elanul dionisiac, caracterul vizionar, manifestarea euforica,
tensiunea lirica.
Titlul poeziei este socant, dar relevant pentru estetica expresionista.
Apelul liric blagian “Dati-mi un trup voi muntilor” devine o cerinta majora,
de marca expresionista, deoarece trupul este mijlocul de “incorporare” a
patosului iesit din comun, ca realitate interioara”.
Tema poeziei releva nevoia de adecvare a formei la continut, pornind
de la contradictia intre fragilitatea fiintei umane si dezlantuirea frenetica a
pornirilor vitale.
Frenezia trairilor, sentimentul absolutului imprima o tensiune lirica,
redata in mod subiectiv, in monologul adresat, prin marci lexico-gramaticale
care evidentiaza eul liric: pronumele personal si verbele la persoana I sg si a-
II-a sg si pl, adj posesiv la pers I sg, topica afectiva (inversiuni), pauza
afectiva/cenzura.
Versul incipit, “Numai pe tine te am trecatorul meu trup”, reluat si ca
vers final, este o marturisire dureroasa a limitarii umane in timp, prin
raportare la motivul plurivalent al trupului. Intre cele doua versuri se releva
euphoria, patosul, elanul cosmic al eului exacerbate. Verbele-cheie ale
poeziei sunt “a fi” si “a avea”, care sustin opozitia intre suflet si trup, intre
etern si efemer, intre libertate si limitare, ca si aspiratia largirii “datului”,
limita asumata in ultimul vers.
Compozitional, poezia are patru secvente marcate, de obicei, prin
scrierea cu initiala majuscule a primului vers.
Prima secventa (strofa I) este un autoportret liric care evidentiaza
opozitia dintre trup (“trecatorul meu trup”) si suflet (“strasnicul suflet”).
Adverbele “numai”, “si totusi” sustin opozitia semnalata.
A doua secventa lirica (strofele II si III) aduce invocatia elementelor
eternitatii: “muntilor”, “marilor”; “pamantule”. Nevoia expresionista de
“incorporare” a patosului iesit din comun este comunicata in versuri de
mare tensiune: “Dati-mi un trup/voi muntilor,/marilor,/dati-mi un alt trup sa-
mi descarc nebunia/in plin!/Pamantule larg fii trunchiul meu..”. Retorismul
aparte este sustinut de invocatii si exclamatii retorice, de repetitia vb la
imperative “dati-mi”, de personificare si de segmentarea prin cenzura a
versului liber. Metaforele associate in invocatia pamantului plasticizeaza
gradat, prin imagini poetice, notiunea moderna de forma a continutului, de
adecvare a formei la continut: “trunchiul meu”, “pieptul”, “lacasul
furtunilor”, “amfora eului meu indaratnic”. Imaginile culmineaza cu
proiectia hiperbolica a eului lirci dezlantuit: “Prin cosmos/auzi-s-ar atuncea
maretii mei pasi/si-as apare navalnic si liber/cum sunt,/ pamantule sfant”. Se
observa rolul epitetelor calificative, de a releva esenta sufletului nelimitat.
A treia secventa lirica (strofele IV si V) surprinde saltul in imaginar,
sugerat de verbul la conditional-optativ, nevoia de absolute in trairea
sentimentului de iubire: “Cand as iubi,/mi-as intinde spre cer toate
marile/[..]/ sa-I sarut sclipitoarele stele//Cand as uri/as zdrobi sub picioarele
mele de stanca/bieti sori/calatori…”. Hiperbola si antiteza “as iubi-as uri”
infatiseaza eul stihial inzestrat cu forta, intensitate.
Versul final reda revenirea in contingent, acceptata cu resemnare si
tristete, sugerata de conjunctia adversative “dar”.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al
limbajului poetic. La nivelul morfosintactic, miscarea afectiva este
exprimata prin modurile si timpurile verbale. Nazuinta suprema de
transgresare a datelor fiintei (suflet-trup), canotate de indicativul present,
este sugerata de utilizarea celorlalte moduri verbale personale: imperative,
cu exprimare a dorintei –“dati-mi”, conjunctiv – “sa-l cuprind”, “sa-I sarut”,
conditional-optativ, actiune dorita si nerealizata – “as apare”, “as iubi”, “as
uri”.
La nivelul stylistic se observa ca antiteza suflet-trup se realizeaza cu
ajutorul unor serii de sintagme poetice/metafore, dar si rolul invocatiei, al
exclamatiei retorice, al hiperbolei in revelarea elementelor care canoteaza
vesnicia.
Poezia este alcatuita din 5 strofe inegale cu versuri libere (cu metrica
variabila), al caror ritm interior reda fluxul ideilor si frenezia sentimentelor.
Prozodia moderna este o eliberare de rigorile clasice, o cale directa de
transmitere a ideii si a sentimentului poetic.
Potentarea trairii, sentimentul absolutului, exacerbarea eului-trasaturi
expresioniste- duc la o descoperire tragica: slabiciunea trupului ca limita
insurmontabila a fiintei.