Cursul nr.8.1 si 8.

HERNIILE, EVENTRATIA SI EVISCERATIA

Cursul nr.8.1 si 8.2 ..........................................................................................................1
HERNIILE, EVENTRATIA SI EVISCERATIA ....................................................................1
1.HERNIA .............................................................................................................................2
1.1.Definiţie şi tipuri de hernii ............................................................................................2
1.2.Etiologie şi patogenie ....................................................................................................2
1.3.Hernii ale peretelui abdominal anterior .........................................................................3
1.3.1. Hernia inghinală ....................................................................................................3
1.3.1.1. Varietăţi evolutive ale herniei inghinale. .........................................................4
1.3.1.2. Simptomatologie ............................................................................................5
1.3.1.3. Diagnosticul diferenţial. .................................................................................6
1.3.1.4. Tratamentul. ...................................................................................................6
1.3.1.5. Consecinţele postoperatorii. ............................................................................6
1.3.2. Hernia crurală (femurală) ......................................................................................7
1.3.2.1. Tratamentul ....................................................................................................7
1.3.3.Hernia ombilicală ...................................................................................................7
1.3.3.1. Tratamentul ....................................................................................................7
1.3.4.Hernia epigastrică sau hernia liniei albe..................................................................8
1.3.4.1. Tratamentul ....................................................................................................8
1.4. Complicaţiile herniilor .................................................................................................8
1.4.1. Herniile strangulate ...............................................................................................8
1.4.1.1.Anatomia patologică. .......................................................................................8
1.4.1.2.Simptomatologie. ............................................................................................9
1.4.1.3. Evoluţia. .........................................................................................................9
1.4.1.4. Tratamentul. ...................................................................................................9
1.4.2.Hernia ireductibilă..................................................................................................9
1.4.3.Peritonită herniară ..................................................................................................9
2. EVENTRAŢIILE Şl EVISCERAŢIILE ..............................................................................9
2.1. Eventratiile ......................................................................................................................9
2.2. Evisceratiile ................................................................................................................... 10

1
1.HERNIA
1.1.Definiţie şi tipuri de hernii
Prin hernie se intelege ieşirea parţială sau totală a unuia sau a mai multor organe din
cavitatea sau din învelişul lor normal, printr-un canal sau orificiu preexistent (congenital) sau
creat de către impulsul continuu pe care-l exercită organul care herniază.
Organele care herniază nu iau contact cu exteriorul, ele rămânând acoperite de alte
ţesuturi: de obicei de peritoneu, piele sau de alte învelişuri intermediare.
Cele mai frecvente hernii sunt cele ale peretelui abdominal: hernia inghinală, hernia
crurală, hernia ombilicală, hernia epigastrică. Există însă şi alte numeroase tipuri de hernii
ale organelor din cavitatea abdominală sau din alte părţi ale corpului. Dintre acestea cele mai
frecvente sunt:
- hernia hiatală sau diafragmatică, care este trecerea organelor abdominale în torace,
de obicei a stomacului, printr-un orificiu existent în diafragm;
- hernia internă (abdominală), care constă în angajarea unei porţiuni de intestin într-un
orificiu sau fosetă existente în cavitatea peritoneală;
- hernia de disc, care este hernierea unui disc intervertebral în spaţiul epidural sau în
substanţa spongioasă a corpului vertebral;
- hernia cerebrală este ieşirea - sub pielea capului - a unei porţiuni din creier (ca urmare
a unui traumatism care nu a lezat şi pielea);
- hernia pulmonară este ieşirea plămânului sub piele prin lipsa unei porţiuni din
peretele costal. Aceasta se întâmplă în cazul în care s-au extirpat fragmente costale împreună
cu periostul acestora în timpul unor intervenţii pe torace (de obicei toracoplastii). In mod
corect, costele se rezecă după deperiostarea lor; periostul rămânând pe loc, permite refacerea
coastelor rezecate, mai mici, mai subţiri, neregulate ca formă, dar suficient de dure pentru a
permite refacerea unui plastron osos rezistent, care să împiedice hernia pulmonară secundară;
- hernia musculară, reprezentată de ieşirea printr-un orificiu aponevrotic, creat
accidental (de obicei la sportivi), a unei porţiuni de muşchi.

1.2.Etiologie şi patogenie
Din punct de vedere etiologic, herniile pot fi de două tipuri: hernii congenitale şi
căpătate (dobândite, câştigate).
Herniile congenitale au un traiect şi un sac preformat. Ele se evidenţiază, de obicei, în
primii ani de viaţă. Herniile câştigate îşi creează traiectul şi sacul de înveliş. Aceste hernii se
datoresc slăbirii peretelui abdominal.
Din punct de vedere anatomopatologic, există:
- hernii simple, în care organul iese din locul său de domiciliu, dar nu suferă nici un
proces patologic deosebit;
- hernii complicate, dintre care notăm complicaţia cea mai frecventă şi mai importantă:
strangularea (încarcerarea). Intr-o hernie strangulată, organul hemiat este strangulat de inelul
fibros prin care a ieşit. Dacă strangularea este foarte strânsă şi durează de mai multă vreme,
vitalitatea organului herniat este compromisă pe o porţiune mai restrânsă sau mai amplă. Este
o eventualitate foarte gravă, care impune intervenţie chirurgicală de urgenţă.
Hernia are un înveliş (conţinător), care se numeşte sac herniar, şi un conţinut.
Conţinutul poate fi format, pentru herniile peretelui abdominal, din oricare din organele
existente în cavitatea abdominală. Cel mai frecvent însă, heniază ansele intestinale şi marele
epiploon. In cele ce urmează, vor fi prezentate numai herniile peretelui abdominal, cel mai
frecvent întâlnite în practică: hernia inghinală, hernia crurală, hernia ombilicală, hernia
epigastrică (fig. 165).

2
 Fig. 165 – Diferite zone pe unde se pot forma hernii in peretele abdominal anterior.

1.3.Hernii ale peretelui abdominal anterior

1.3.1. Hernia inghinală
Hernia inghinală este mult mai frecventă la bărbaţi decât la femei. Frecvenţa mare a
herniei inghinale se datorează faptului că ea se produce prin canalul inghinal, care, după cum
se ştie, este canalul pe unde testiculul împreună cu anexele sale coboară în perioada fetală din
abdomen în scrot.
După ce testiculul a coborât în scrot, sacul peritoneovaginal - din interiorul canalului
inghinal, prin care testiculul a trecut în scrot - se închide complet prin lipirea pereţilor şi -
nemaifiind util - dispare, se atrofiază, se astupă.

3
 La unele persoane însă, sacul peritoneovaginal se menţine ca un deget de mănuşă.
Rezultă deci că legătura cavităţii peritoneale cu regiunea inghinală sau chiar cu cea
inghinoscrotală se menţine. In acest canal se poate angaja oricând o ansă intestinală sau
marele epiploon, formând o hernie inghinală sau inghinoscrotală. Aşa apar hernia inghinală,
respectiv cea inghinoscrotală, congenitale. Acest tip de hernie se numeşte hernie congenitală
şi apare de obicei la persoane tinere.
Dar chiar fără existenţa congenitală a sacului peritoneovaginal, de-a lungul canalului
inghinal există o zonă slabă aponevrotico-musculară, pe unde peritoneul, împrins de un organ
abdominal (o ansă intestinală, de obicei) pătrunde în timpul executării unor eforturi mai
deosebite în canalul inghinal, moment în care bolnavul simte în regiunea respectivă o durere
vie, ca o arsură. La bătrâneţe, hernia poate să apară chiar la eforturi mai reduse: micţiune
dificilă în caz de adenom de prostată, eforturi de defecaţie la constipaţi, eforturi de tuse etc.
Acest gen de hernii poartă denumirea de hernii inghinale sau inghinoscrotale câştigate şi apar
mai frecvent la adulţi şi bătrâni (fig. 166).
Henia inghinală poate fi unilaterală sau bilaterală.

Fig. 166 – Varietati evolutive ale herniei inghinale.

1.3.1.1. Varietăţi evolutive ale herniei inghinale. In funcţie de descinderea sacului

herniar şi raporturile sale în canalul inghinal putem avea:
a) punct herniar - sacul herniar se află la nivelul orificiului profund al canalului
inghinal;
b) hernie intraparietală (interstiţială) - ocupă canalul inghinal;
c) hernie inghino-pubianâ (bubonocel) - sacul herniar ajunge la orificiul extern
(superficial) al canalului inghinal;
4
 d) hernie funiculară - sacul coboară până la nivelul scrotului, dar e separat de vaginală
printr-o punte fibroasă;
e) hernie inghino-scrotală - sacul herniar este în contact cu testiculul.

1.3.1.2. Simptomatologie
a) Durerea. In cazul în care hernia apare treptat, bolnavul simte o durere moderată, mai
mult o jenă, în regiunea inghinală sau în cea inghinoscrotală. Ea se datorează tracţiunii
exercitate de către marele epiploon şi ansele intestinale herniate pe nervii mezenterici.
Durerea cedează imediat ce bolnavul se aşează în decubit dorsal pentru că hernia se reduce
(reintră în abdomen). In caz că durerea este puternică şi permanent si conţinutul său nu mai
poate reintra în abdomen, înseamnă că hernia s-a strangulat. In acest caz, durerea este foarte
puternică şi nu dispare decât dacă încetează strangularea.
b) Prezenta unei tumori. Este vorba de o tumoare existentă de-a lungul canalului
inghinal, determinată de prezenţa de anse intestinale şi marele epiploon dacă hernia este
numai inghinală. In cazul unei hernii inghinoscrotale, tumoarea umple atât canalul inghinal
cât şi scrotul. La palpare tumoarea este elastică.
De reţinut este faptul că tumoarea este reductibilă, apare atunci când bolnavul se ridică
în picioare şi dispare în momentul când bolnavul se aşează în decubit dorsal. De multe ori,
pentru ca hernia să se reducă, este nevoie ca bolnavul să introducă formaţiunea herniară în
cavitatea abdominală, cu mâna. In unele cazuri de hernii inghinoscrotale mari şi foarte vechi -
neglijate - tumoarea herniară nu se mai reduce (este ireductibilă) din cauză că organele
herniate au făcut aderenţe cu organele din scrot. Bolnavul este astfel purtătorul permanent al
acestei tumori voluminoase, fără îndoială jenante, şi care-i poate da tulburări funcţionale
importante. Se spune că organele existente în acest gen de hernii "şi-au pierdut dreptul de
domiciliu" (abdominal).
Uneori, tumoarea este ireductibilă, nu din cauza aderenţelor create, ci din cauză că
inelul prin care a ieşit organul herniar strangulează - parţial sau total - organele herniate. Ca
urmare, conţinutul anselor intestinale care se găsesc strangulate în hernie nu mai urmează
circuitul normal intestinal şi se produce o ocluzie intestinală. Acest gen de hernie se numeşte
hernie strangulată sau încarcerată (fig. 167).

Fig. 167 – Strangularea unei anse intestinale

in interiorul unei hernia.
a) pozitia ansei strangulate in interiorul
sacului;
b) leziune necrotica a anseiintestinale
strangulate. Se vede si “marca”
lasata de inelul hernia strangulate (la
extremitatile zonei necrozate.

5
 Din cauza compresiunii pe care o suferă ansele şi pediculul vascular al acestora din
partea inelului herniar, ansele intestinale se necrozează. Fără intervenţie chirurgicală de
urgenţă, bolnavul nu poate fi salvat.
c) Prezenta orificiilor herniare dilatate. Examinarea unui bolnav cu hernie obişnuită
(nestrangulată) se completează prin cercetarea celor două orificii inghinale (extern şi intern),
manevră prin care simţim ansa care iese din abdomen în canalul inghinal şi care poate coborî,
eventual, şi în scrot; la efortul de tuse se percepe impulsul la tuse.

1.3.1.3. Diagnosticul diferenţial. De obicei, diagnosticul de hernie inghinală se pune fără

nici o dificultate. Adeseori, ea poate fi confundată cu o hernie crurală. Deosebirea constă în
faptul că tumoarea de hernie inghinală se găseşte deasupra arcadei inghinale, în timp ce
tumoarea din hernia crurală se află dedesubtul acestei arcade. Se poate face confuzie cu alte
afectiuni tumorale care apar în această regiune. Caracteristic pentru hernie este faptul că
tumoarea herniară apare când bolnavul se ridică în picioare şi dispare când acesta se aşează în
decubit dorsal. Aceasta o deosebeşte de alte tumori. Dacă nu suntem atenţi, putem confunda
hernia cu o tumoare de altă natură care apare în această regiune sau putem lua drept hernie
un abces rece evidenţiat în regiunea inghinală. Se poate confunda o hernie strangulată cu o
adenită inghinală, confuzie gravă, întrucât se poate întârzia intervenţia operatorie, cu urmări
grave. Hernia inghinoscrotală poate fi confundată cu un hidrocel (lichid acumulat în tunica
vaginală a scrotului). Se mai poate confunda o hernie inghinoscrotală cu o orhită, cu o
orhiepididimită, formaţiuni cu caracter inflamator, care apar brusc şi sunt foarte dureroase, ori
cu o tumoră de testicul care este dură, evoluează lent, progresiv şi la început nu-i deloc
dureroasă.

1.3.1.4. Tratamentul. Hernia se tratează numai chirurgical. Tratamentul trebuie aplicat cât
mai curând de la apariţia herniei, pentru a se evita o infirmitat inutilă şi, mai ales, pentru a se
evita strangularea, care dă complicaţii grave sau chiar mortale. Se face aşa-numita cură ope-
ratorie a herniei.
Operaţia constă în incizie, găsirea sacului herniar, introducerea organelor herniate în
abdomen (dacă ele se găsesc în sacul herniar), rezecarea sacului hemiar, sutura acestui sac la
bază. Apoi, pentru închiderea locului pe unde s-a produs hernia, cu scop, de a se evita apariţia
unei noi hernii, se reface peretele abdominal (inghinal) prin care s-a produs hernia. Există
nenumărate procedee pentru refacerea peretelui canalului inghinal. In ţara noastră,
majoritatea chirurgilor preferă două procedee pentru refacerea peretelui:
a) sutura tendonului conjunct la arcada crurală, înapoia cordonului spermatic
(retrofunicular); procedeul Bassini;
b) sutura acestor elemente, înaintea cordonului spermatic (prefunicular): procedee
Forgue. Această variantă este mult mai rar folosită decât cea anterioară.

1.3.1.5. Consecinţele postoperatorii. De obicei, evoluţia postoperatorie este simplă,

bolnavii se pot scula repede din pat şi se pot îngriji, în mare măsură, singuri. In cazurile în
care chirurgul recomandă bolnavilor să nu părăsească patul 4-5 zile după operaţie, asistenta
medicală trebuie să aibă grijă ca aceştia să nu facă accidente pulmonare (congestii) datorită
imobilizării prelungite în decubit dorsal. Ea le va asigura mobilizarea în pat, le va executa
frecţii, masaje frecvente şi eficiente. Nu este exclusa nici apariţia de embolii pulmonare sau
flebite ale membrelor inferioare, datorita imobilizării prelungite postoperatorii sau stării
generale deficitare a bolnavului. Aceste eventualităţi trebuie avute în vedere mai ales la
bolnavii în vârstă sau cu tendinţe la embolii şi flebite; ele pot fi evitate printr-o igienă
corespunzătoare, mişcare în pat şi la nevoie, tratament medicamentos (anticoagulante)
conform prescripţiei medicului.

6
 De multe ori, aceşti operaţi au tulburări de micţiune sau chiar o retenţie acută de urină
cu "glob vezical" datorită fenomenelor reflexe determinate de operaţia executată pe regiunea
inghinoscrotală sau unui adenom vechi pe prostată. Aceşti bolnavi, în caz că nu urinează nici
la mobilizarea din pat sau la auzul unui jet de apă de robinet, vor trebui sondaţi, sonda fiind
lăsată pe loc 1-3 zile.
Uneori cu toată hemostaza îngrijită, bolnavii operaţi de hernie pot face un hematom
subcutanat în regiunea inghinală şi chiar în cea scrotală. Este de datoria asistentei medicale să
urmărească dacă apare un asemenea accident şi să-1 semnaleze imediat medicului chirurg.
Din cauză că bolnavii operaţi de hernie se mobilizează mai târziu după operaţie şi că,
atunci când au voie să se dea jos din pat sau să stea în şezut în pat, au dificultăţi în mişcări,
asistenta medicală trebuie să le asigure posibilitatea de a se alimenta, de a ingera lichidele
necesare, de a-şi face toaleta şi, în momentul când au nevoie de scaun, de a li se pune plosca,
sau de a se deplasa la WC şi de a reveni la pat.

1.3.2. Hernia crurală (femurală)

Această formă este cunoscută şi sub termenul de hernie femurală. Ea iese din abdomen
pe sub arcada crurală, prin partea internă a inelului femural, deci înăuntrul vaselor femurale,
în exteriorul spinei pubelui şi înaintea ligamentului Cooper.
Este mult mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Este o hernie câştigată şi de
slabiciunea peretelui musculoaponevrotic abdominal din această zonă. Rareori ajunge la
dimensiuni foarte mari. Datorită inelului foarte strâns prin care iese, hernia crurală are o
mare tendinţă la strangulare. Se deosebeşte de hernia inghinală prin faptul că tumoarea
herniară se găseşte dedesubtul arcadei crurale. In rest, are caracteristici şi simptomatologie
similare cu cele din hernia inghinală şi se poate confunda practic cu acelaşi tip de afecţiuni ca
şi hernia inghinală.

1.3.2.1. Tratamentul este şi în acest caz numai chirurgical, fiind similar cu cel din hernia
inghinală, cu deosebire că firele care refac peretele trebuie să prindă şi ligamentul Cooper,
pentru a se închide bine orificiul crural. Urmările şi îngrijirile postoperatorii sunt similare cu
cele consecutive herniei inghinale operate.

1.3.3.Hernia ombilicală
Se produce printr-un orificiu preformat, existent la nivelul cicatricei ombilicale, care se
măreşte ca urmare a slăbirii pereţilor musculoaponevrotici. De obicei sacul herniar este mic,
dar, nu rareori, se pot vedea hernii ombilicale neglijate care ajung la o mărime considerabilă
(cât un cap de adult), mai ales la persoanele hiperponderale (obezi).
Conţinutul este format din anse intestinale, epiploon, colon, stomac, ligamentul rotund
al ficatului. La bolnavii cu ciroze hepatice şi ascită, în sacul hemiar pătrunde lichid ascitic.
Trebuie să fie cunoscută această eventualitate, pentru că în caz de ascită este indicat să se
temporizeze intervenţia operatorie până la dispariţia ascitei. In caz contrar, este posibil ca
plaga operatorie să nu se vindece şi să se creeze o fistulă, prin care să se scurgă lichid ascitic.

1.3.3.1. Tratamentul este, de asemenea, chirurgical: după rezecarea şi legarea sacului

heniar la bază, se închide orificiul aponevrotic prin care s-a produs hernia. Evoluţia
postoperatorie şi îngrijirile ce trebuie să fie acordate sunt similare cu cele descrise la hernia
inghinoscrotală.
Herniile ombilicale cu orificiul foarte mic, descoperite la copii, nu se operează,
deoarece, de cele mai multe ori, odată cu creşterea în vârstă, acest orificiu se micşorează şi
dispare. In unele cazuri, orificiul poate să reapară sau să nu se închidă. La femei,
redeschiderea orificiului herniar ombilical se datorează sarcinilor sau îmbătrânirii şi slăbirii

7
consecutive a peretelui musculoaponevrotic. In toate aceste cazuri, este indicat tratament
chirurgical (cura operatorie), aşa cum s-a arătat mai sus.

1.3.4.Hernia epigastrică sau hernia liniei albe

O asemenea hernie se găseşte pe linia xifoombilicală, între cei doi muşchi drepţi
abdominali. Este vorba, de cele mai multe ori, de un orificiu heniar foarte mic prin care
heniază un sac peritoneal care conţine, de obicei, ligamentul rotund al ficatului şi un burelet
de grăsime ori epiploon. Este o hernie foarte dureroasă, din cauza prezenţei în ea a
ligamentului rotund. Tracţiunile pe acest ligament, care se efectuează odată cu mişcările
respiratorii sau în timpul eforturilor, provoacă dureri.
De multe ori, la un examen sumar bolnavii sunt etichetaţi ca suferinzi de ulcer gastric,
duodenal sau gastrită. De aceea, este indicat ca, ori de câte ori un bolnav se plânge de dureri
în epigastru, înainte de a-l eticheta ca suferind gastric, să i se cerceteze cu atenţie peretele
abdominal.

1.3.4.1. Tratamentul este similar cu cel din hernia ombilicală: incizie la nivelul herniei,
descoperirea sacului heniar, disecţia sa; ligatura şi secţionarea capătului de inserţie a
ligamentului rotund; ligatura sacului herniar la bază; rezecţia sacului; sutura pereţilor
aponevrotici ai liniei albe; sutura pielii.

1.4. Complicaţiile herniilor

Complicaţiile herniei sunt: strangularea herniei, hernia ireductibilă şi peritonita
herniară.

1.4.1. Herniile strangulate

Strangularea herniei este complicaţia cea mai gravă şi cea mai frecventa. Se
caracterizează prin constricţia permanentă a conţinutului sacului hemiar de catre orificiul
heniar fibros, inextensibil.
Apar mai frecvent la femei în cazul herniilor femurale şi ombilicale.

1.4.1.1.Anatomia patologică. Urmare a strangulării se vor produce leziuni la nivelul

sacului heniar, cât şi al conţinutului acestuia.
a) Sacul herniar se îngroaşă, devine edematos, conţine lichid sero-citrin, apoi sero-
hematic prin extravazare din vasele mezourilor anselor strangulate, apoi devine septic prin
migrarea germenilor prin peretele intestinal.
b) Viscerele conţinute în sacul hemiar, în special ansele intestinale prezinta leziuni care
depind de modul de constricţie şi durata ei. Leziunile prezintă un caracter evolutiv:
- la început prezintă stază venoasă: ansa devine violacee, edematoasă, lumenul destins
prin acumulare de lichide şi gaze, peristaltice diminuate. Dacă se intervine operator în această
perioadă, se eliberează ansele, se infiltrează mezoul cu soluţie de novocaină 0,5-1%, el se
recolorează, revin peristalticele normale, leziunile fiind reversibile;
- în faza următoare se produce ischemie arterială şi tromboză venoasă ansele destinse
au o coloraţie negricioasă, fără peristaltică, peretele îngroşat, acoperit de false membrane;
- în ultima fază de gangrenă, peretele intestinal devine subţire, flasc, culoare cenuşie,
pe alocuri verzuie, aspect de frunză moartă.
Mezoul ansei la început este edemaţiat, apoi se produce tromboză venoasă, devine
friabil, se rupe şi în final se sfacelează.
Ansele intestinale intraabdominale, în aval de obstacol sunt palide, goale de conţinut,
turtite, iar în amonte de obstacol sunt destinse, dilatate, pline de continut hidroaeric.

8
1.4.1.2.Simptomatologie. Debutul este brutal, legat de obicei de un efort fizic. Durerea este
vie, la nivelul herniei şi este urmată de colici intestinale, greţuri si vărsături. Precoce,
vărsăturile sunt alimentare, apoi bilioase şi în final fecaloide. Suprimarea tranzitului intestinal
pentru gaze şi materii fecale este un semn funcţional major, patognomonic al strangulării
herniare, tranzitul însă poate fi prezent în cazul unei ciupiri laterale a ansei.
La examenul obiectiv constatăm abdomenul de aspect normal la început, apoi devine
meteorizat, nu se observă unde peristaltice. La nivelul zonei herniare se evidenţieaza
formaţiunea tumorală evidentă, tegumentele supraiacente iniţial nemodificate, ulterior devin,
hiperemice, edemaţiate, iar în fazele avansate pot fi necrozate şi exulcerate.
La palpare se constată nereductibiutate şi durere accentuată. Semnele generale -
temperatura normală, puls accelerat, starea generală se alterează progresiv.
La examenul de laborator se poate observa o hemoconcentraţie, iar mai târziu şi
creşterea ureei. Ex. radiologie ne arată imagini hidroaerice.

1.4.1.3. Evoluţia. Neoperată, hernia strangulată determină peritonită generalizată şi moarte.

Altă modalitate de evoluţie este spre flegmonul piostercoral în care ansa strangulată se
fistulizează la piele, realizând un anus contra naturii la nivelul intestinului subţire.

1.4.1.4. Tratamentul. Hernia strangulată constituie o urgenţă şi trebuie operată la

prezentare, având grijă ca în acelaşi timp să facem şi o reechilibrare hidroelectrolitică, în
cazul pierderilor mari de lichide prin vărsături.
Se va controla amănunţit ansa intestinală care a fost strangulată, în cazul în care îşi
recapătă coloraţia normală şi peristaltismul, după infiltraţia mezoului cu novocaină 0,5-1% şi
este perfect viabilă, se va repune în cavitatea abdominală, în cazul unei anse neviabile se va
face rezecţia de intestin, în plin ţesut sănătos şi refacerea continuităţii prin anastomoza celor
două capete.

1.4.2.Hernia ireductibilă
Este o altă complicaţie a herniei, care poate apărea în două circumstanţe în afara
strangulării:
a) hernia voluminoasă care şi-a pierdut dreptul de domiciliu în abdomen;
b) hernia devine ireductibilă prin aderenţele pe care şi le-a contractat conţinutul herniar
la sacul herniar.

1.4.3.Peritonită herniară
Această complicaţie se datorează propagării inflamaţiei unui organ herniat la sacul
herniar.

2. EVENTRAŢIILE Şl EVISCERAŢIILE
Eventraţiile şi evisceratiile sunt afecţiuni care se întâlnesc relativ frecvent şi care au
unele puncte de asemănare cu herniile. Trebuie cunoscut însă ce le apropie şi ce le deosebeşte
de hernii.

2.1. Eventratiile
Eventraţia este desfacerea postoperatorie (sau posttraumatică) a aponevrozelor si a
muşchilor peretelui abdominal şi ieşirea sub piele a unor organe ale cavităţii bdominale.
Organele care ajung sub piele pot fi acoperite sau neacoperite de peritoneu, dar totdeauna
ele rămân acoperite cel puţin de piele.

9
Diagnosticul se pune datorită prezenţei cicatricei de pe piele, care arată că în regiunea
respectivă s-a efectuat cândva o operaţie chirurgicală sau că bolnavul a suferit în trecut un
traumatism deschis, care s-a vindecat ia supsaiajă dar a lăsat nevindecate corect planurile
musculoaponevrotice subiacente. La examinarea bolnavului cu eventraţie se observa o
tumoare elastică, de obicei neregulată, determinată de sacul de eventraţie. In acest sac se
găsesc organe ale cavităţii peritoneale: mare epiploon, anse intestinale subţiri şi colon.
Eventraţiile pot fi uneori extrem de voluminoase, iar spărtura existentă în peretele
abdominal, mare. In aceste cazuri, cura eventraţiei (refacerea peretelui musculoaponevrotic
abdominal) se face cu mare dificultate, necesitând chiar o serie de tehnici de chirurgie
plastică.
Eventraţiile, ca şi herniile, se pot strangula, dând naştere unor ocluzii intestinale, dacă
în sacul de eventraţie care s-a strangulat se găsesc anse intestinale. Tot datorita strangulării,
ansele încarcerate în sac se pot necroza. In ambele cazuri sunt necesare intervenţii
chirurgicale de urgenţă, care ridica adeseori mari probleme de tehnică operatorie, de
anestezie, de reanimare şi îngrijire postoperatorie.
Ca şi în hernii, evoluţia postoperatorie este dominată de calitatea îngrijirii acordate
acestor bolnavi de către cadrele medii. Bolnavii cu eventratii au, de obicei, un perete
abdominal cu deficienţe trofice accentuate, deoarece operaţia a necesitat o tracţiune mare pe
marginile saturate; de multe ori sunt bolnavi în vârstă, obezi sau cu tulburări respiratorii şi
cardiace. Ei trebuie să rămână imobilizaţi la pat mai multe zile. Asistenta medicală le va
acorda o atenţie deosebită pentru ca ei să nu se dea jos din pat şi totodată ca şederea la pat să
nu le provoace complicaţii postoperatorii: congestii pulmonare, boală tromboembolică, escare
etc.

2.2. Evisceratiile
Evisceraţia este ieşirea din cavitatea abdominală a unor organe, de obicei ansele
intestinale şi marele epiploon, care nu sunt acoperite nici măcar de piele. Ea apare fie după
traumatisme abdominale accidentale, fie după o operaţie la care, din motive variate (eforturi
de tuse, sau vărsături, troficitate rea a ţesuturilor, defecţiuni de tehnică, supuraţii etc.),
peretele abdominal s-a desfăcut, lăsând să eviscereze organele de la nivelul respectiv (fig.
168).
Fig. 168 – Evisceratia abdominal
postoperatorie.Se vede o ansa
intestinala,care iese prin plaga peretelui
abdominal care s-a desfacut (prin
ruperea sau desfacerea firelor).

10
 De cele mai multe ori, apariţia evisceraţiei postoperatorii este precedată de evacuarea
unei serozităţi, relativ abundente, ce provine uin cavitatea abdominală, simptom important de
reţinut şi de căutat. Este un accident grav pentru că poate fi urmat de peritonită sau de
necroza organelor abdominale dacă acestea nu sunt repuse urgent în cavitatea peritoneală. In
calitatea pe care o are de cadru permanent lângă bolnav, asistenta medicală trebuie să observe
la timp apariţia acestui accident şi să-1 semnaleze chirurgului, pentru ca acesta să reintervină,
să reintroducă în abdomen organele eviscerate şi să închidă din nou peretele abdominal.
Cu aceeaşi promptitudine se va face intervenţia operatorie şi în cazul unei evisceraţii
traumatice accidentale. Un examen minuţios al cavităţii abdominale, pentru a se îndepărta
eventualele corpuri străine sau pentru a fi reparate unele leziuni de organe, este foarte necesar
în astfel de accidente.
Ingrijirea postoperatorie a acestor bolnavi este dificilă. De calitatea ei depinde în mare
măsură evoluţia ulterioară a bolnavului.

11