TEMA 6.

PERSONALUL ÎNTREPRINDERII ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII

PLANUL TEMEI
1. Personalul întreprinderii: definiție, componenta si structura.
2. Determinarea necesarului de personal.
3. Eficiența utilizării forței de muncă în întreprindere: indicatori şi însemnătate

SCOPUL TEMEI

Scopul general al temei este de a prezenta definiția și clasificarea personalului, modul de

determinare a necesarului de personal precum și a modului de calculare a eficienței utilizării lui în cadrul
întreprinderii.

OBIECTIVELENTEMEI

În conformitate cu scopul temei au fost trasate următoarele obiective:

- A prezenta esența economică și clasificarea personalului;

- A explica modul de evidență a personalului;
- A prezenta metodologia de determinare a necesarului de personal per total și pe categorii
de personal.
- A explica necesitatea și modul de determinare a eficienței utilizării personalului.

COMPETENŢE DOBÂNDITE

- Însușirea esenței economice a personalului;

- Înțelegerea esenței și necesității clasificării personalului;
- Însușirea metodelor de determinare necesarului de personal;
- Cunoștințe aprofundate privind necesitatea determinării eficienței utilizării personalului.

PERFORMANȚELE AȘTEPTATE

Abilități de aplicare in practică a cunoștințelor dobândite.

1. Personalul întreprinderii: definiție, componenta si structura..

Efectuarea activităţii de producere este imposibilă fără prezenţa personalului în cadrul oricărei
întreprinderi. Utilizarea principiilor de bază şi sistemelor optime de organizare a producerii, desigur au
o însemnătate deosebită în cadrul întreprinderii. Totuşi, succesul activităţii întreprinderii depinde de
personalul ei, de competenţele lui, de gradul de calificare, disciplină, motivare, capabilităţile de rezolvare
a problemelor care apar în activitatea de zi cu zi.
Toţi angajaţii întreprinderii, indiferent de forma de angajare, reprezintă personalul acesteia.
În dependenţă de sfera de încadrare în activitatea întreprinderii personalul se divizează în două
grupe:
A. Personalul industrial productiv – personalul care este nemijlocit încadrat în activitatea de
bază a întreprinderii.
B. Personalul neindustrial – personalul, care este preocupat de servirea obiectelor de menire
social-culturală aflate la bilanţul întreprinderii.
O pondere esenţială în total personalul întreprinderii industriale, desigur, îi revine personalului
industrial productiv. Acesta la rândul său se divizează în cinci categorii de personal:
- muncitori,
- conducători, specialişti şi funcţionari,
- personalul de servire,
- paza,
- ucenicii.
Către categoria de muncitori se atârnă toţi lucrătorii întreprinderii, care nemijlocit sunt antrenaţi
în fabricarea bunurilor materiale.
Muncitorii unei întreprinderi industriale se divizează în două subgrupe:
- muncitori de bază,
- muncitori auxiliari.
Muncitorii de bază reprezintă acei muncitori care nemijlocit sunt încadraţi în fabricarea
producţiei marfă sau efectuarea operaţiilor procesului de producţie, cu alte cuvinte sunt încadraţi în
modificarea formei, dimensiunilor, stării, structurii sau proprietăţilor fizico-chimice ale obiectului
muncii.
Către muncitorii auxiliari se atârnă muncitorii implicaţi în servirea utilajului şi locurilor de
muncă în secţiile de bază, precum şi toţi muncitorii secţiilor auxiliare. Ei nu participă nemijlocit la
procesului de producţie, cu toate că contribuie la efectuarea lui. Muncitorii auxiliari pot fi grupaţi în
câteva grupe funcţionale: muncitorii, care servesc transportul, muncitorii încadraţi în efectuarea
proceselor de manipulare, muncitorii preocupaţi de funcţia de control, de mentenanţă a mijloacelor fixe,
de pregătire a producerii produselor noi.
Divizarea muncitorilor în muncitori de bază şi muncitori auxiliari are o importanţă deosebită din
punct de vedere a analizei structurii acestora. Structura muncitorilor diferă de la o întreprindere la alta
nu numai în diferite ramuri industriale, dar şi în limitele uneia şi aceleiaşi ramuri. Cu toate că nu există
anumite normative pentru structura muncitorilor într-o întreprindere industrială, aceasta se consideră
optimă, în cazul, când ponderea muncitorilor auxiliari este mult mai mică decât ponderea muncitorilor
principali.
O altă categorie importantă de personal sunt conducătorii (managerii), specialiştii şi funcţionarii.
Categoria conducători (managerii) cuprinde partea personalului întreprinderii industriale care este
preocupată de organizarea procesului de producţie şi dirijarea lui. Aceștia sunt conducătorii
întreprinderilor industriale, conducătorii departamentelor funcţionale, managerii secţiilor de bază,
auxiliare şi de servire, şefii de birouri, şefii de laboratoare etc. Către specialişti se atârnă acei angajaţi ai
întreprinderii industriale, care au studii superioare sau medii speciale. Către specialişti se pot atârna atât
conducătorii, cât şi muncitorii şi funcţionarii. Drept criteriu de bază pentru a atribui un angajat către
categoria specialiștilor serveşte postul pe care acesta îl ocupă. Categoria de funcţionari cuprinde acei
angajaţi ai întreprinderii care sunt preocupaţi de finanţele întreprinderii, de aprovizionare, de desfacerea
mărfurilor, de personal. Către această categorie se mai atârnă pontatorii din secţiile de producere,
responsabili de oficii etc.
Personalul inferior de servire reprezintă persoanele, care se preocupă de deridicarea încăperilor
întreprinderii, acei care servesc cazangeriile (deridicătoarele, fochiștii), precum şi persoanele care se
preocupă de servirea muncitorilor şi funcţionarilor (curierii).
Paza - este categoria de personal, care îndeplineşte toate felurile da pază în cadrul întreprinderii
industriale (antiincendiară, paza bunurilor materiale ş.a.). Actualmente tot la mai multe întreprinderi
industriale această categorie de personal lipseşte, datorită faptului că au apărut organizaţii specializate
care oferă astfel de servicii întreprinderilor industriale. Datorită existenţei concurenţei în acest domeniu,
calitatea serviciilor de pază este destul de înaltă şi întreprinderile industriale preferă contractarea acestor
servicii din exterior (așa numitul outsourcing).
Ultima categorie de personal sunt ucenici, categoria de personal, care practic a dispărut din lista
personalului întreprinderilor industriale. Ucenicii sunt persoanele care se pregătesc în întreprindere
pentru a obţine calificativul de muncitor într-un domeniu anumit. Procesele de trecere la economia de
piaţă au afectat mult modul de pregătire a personalului muncitoresc prin intermediul uceniciei. Cu toate
acestea, există ramuri ale industriei, în care ucenicii nu numai că există, dar şi cresc ca număr. Spre
exemplu, în industria de confecţii practic fiecare întreprindere îşi pregăteşte muncitori prin intermediul
uceniciei. Avantajele pregătirii muncitorilor în cadrul întreprinderii în bază de ucenicie constau în
termenul redus, în decursul căruia persoanele instruite în întreprindere capătă meseria de muncitor.
Diviziunea profesională a muncii presupune divizarea personalului întreprinderilor industriale pe
profesii şi specialităţi. Profesia se caracterizează printr-un complex de cunoştinţe şi deprinderi practice
necesare pentru îndeplinirea unui volum de muncă într-un domeniu dat. Ea este determinată de caracterul
produsului muncii, precum şi de condiţiile de producere specifice unei anumite ramuri industriale. Una
din profesiile cerute în cadrul întreprinderilor industriale este profesia de inginer. Diviziunea muncii în
cadrul unei profesii determină specialitatea. Spre exemplu, profesia de inginer se divizează pe specialităţi
în felul următor: inginer-tehnolog, inginer-mecanic, inginer-electric, inginer-schemotehnic, inginer-
electronist ş.a.
Personalul întreprinderii mai poate fi divizat după nivelul de calificare.–cunoştinţe teoretice şi
abilităţi practice necesare de a îndeplini lucrări de un anumit grad de complexitate. Gradul de calificare
caracterizează nivelul de complexitate al lucrărilor pe care angajatul le poate îndeplini.
Clasificarea personalului întreprinderii industriale după criteriile menţionate are un rol important
din mai multe puncte de vedere, şi anume:
- permite determinarea necesarului de personal pe categorii, profesii, specialităţi şi grade
de calificare în conformitate cu cerinţele procesului de producere, modul de organizare a
acestuia precum şi modul de dirijare cu întreprinderea;
- permite determinarea modului şi surselor de asigurare a necesităţilor întreprinderii în
personal;
- serveşte drept bază pentru determinarea formelor şi sistemelor de remunerare, precum şi
a fondului de salarizare.

2. Determinarea necesarului de personal.

Îndeplinirea programului de producţie al oricărei întreprinderi necesită un anumit număr de

personal de o componenţă corespunzătoare volumului de lucru şi complexităţii acestuia. Pentru
determinarea necesarului de personal fiecare întreprindere utilizează metodele cele mai adecvate atât
specificului muncii, cât şi al producerii.
 Se deosebesc următoarele metode de determinare a necesarului de personal:
- În baza manoperei;
- În baza normei de muncă;
- În baza normei de servire.
Selectarea metodei de determinare a necesarului de personal depinde în primul rând de caracterul
proceselor de producţie şi funcţiile de muncă, îndeplinite de către lucrători la fiecare loc de muncă.
Necesarul de personal se determină pe fiecare categorie de personal separat. Drept date iniţiale
pentru determinarea necesarului de muncitori servesc: programul de producţie, manopera unei unităţi de
produs, fondul efectiv de timp al unui muncitor şi coeficientul de îndeplinire a normei de producţie.
Necesarul de muncitori principali se determină în baza manoperei după următoarea relaţie:

Nmp = Mpp / Fef * K (1.)

Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali.

Mpp – manopera programului de producţie,
Fef – fondul efectiv de lucru a unui muncitor,
K – coeficientul de îndeplinire a normelor de producţie.
Fondul efectiv de timp al unui muncitor se determină după modelul prezentat în tabelul 1.

Tabelul 1
Determinarea fondul efectiv de timp al unui muncitor

Indicatorii Valoarea
zile Ore
Fondul calendaristic (Fc) 365 2920 (365*8)
Zile de odihnă şi sărbători (Zos) 111 888
Fondul nominal (Fn =Fc - Zos) 254 2032
Neprezentări la serviciu planificate (Ns): 61 568
Concedii planificate 28 224
Concedii pentru studii 20 160
Concedii de maternitate 16 128
Concedii de boală 7 56
Alte neprezentări prevăzute de legislaţie - -
 Fondul de prezentare (Fpr = Fn - Ns) 193 1464
Pierderi de timp pe parcursul schimbului (Ps): 125
Neprezentări în baza învoirii conducerii
Absenţe nemotivate 24
Staţionări neplanificate 8
Întârzieri la serviciu 21
Părăsirea locului de muncă înaintea finisării 24
schimbului 16
Staţionări din cauza nerespectării disciplinei
de muncă
32

Fondul efectiv de timp (Fef = Fpr - Ps) 168 1339

Pentru determinarea necesarului de muncitori principali pe profesii şi grade de calificare este

necesar de determinat manopera programului de producţie diferenţiat pe feluri de lucrări (profesii) şi
grade de complexitate a lucrărilor (grade de calificare a muncitorilor).
La unele sectoare necesarul de muncitori principali, încadraţi în îndeplinirea unui fel concret de
lucrări, se determină după relaţia:

Nmp = Ppl / Fef * K * Npr (2.)

Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali,

Ppl – programul de producţie planificat în unităţi naturale,
Fef - fondul efectiv de lucru a unui muncitor,
Npr – norma de producţie planificată,
K – coeficientul de îndeplinire a normei de producţie.
Numărul muncitorilor auxiliari, precum şi numărul muncitorilor principali în unele ramuri, se
determină în baza normei de servire după relaţia:

Nma = Nlm * R * K / Ns (3.)

Unde: Nma – numărul muncitorilor auxiliari,

Nlm – numărul locurilor de muncă necesar de servit,
R – regimul de lucru al întreprinderii,
Ns – norma de servire pentru un muncitor,
 K – coeficientul de transformare a numărului de prezenţă în numărul scriptic de muncitori.
Numărul personalului de prezenţă într-un schimb reprezintă numărul de personal minim necesar
pentru îndeplinirea programului de producţie planificat. Numărul de personal de prezenţă într-un schimb
se determină după norma de timp, norma de producţie şi norma de servire conform relaţiei:

Nps = PPs * Nt / Fef * K (4.)

Unde: Nps – numărul personalului de prezenţă într-un schimb,

PPs – programul de producţie necesar de îndeplinit într-un schimb,
Nt – norma de timp pentru o unitate de produs,
Fef – fondul efectiv de timp al unui muncitor,
K– coeficientul planificat de îndeplinire a normei de producţie.
Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor se determină în baza normei de conducere
după relaţia:

Ncsf = ( Nmp + Nma ) / Nc (5.)

Unde: Ncsf – numărul conducătorilor,specialiştilor şi funcţionarilor,

Nmp – numărul muncitorilor principali,
Nma – numărul muncitorilor auxiliari,
Nc – norma de conducere.
Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor determinat conform relaţiei de mai sus se
ajustează conform organigramei de conducere şi producere, astfel determinându-se necesarul optim de
conducători, specialişti şi funcţionari.
Necesarul de personal total pe întreprindere se determină în baza însumării numărului de personal
calculat pentru fiecare categorie separat.

3. Eficiența utilizării forței de muncă în întreprindere: indicatori şi

însemnătate

Productivitatea muncii reprezintă indicatorul care caracterizează gradul de eficienţă a utilizării

muncii vii, sau a personalului. Nivelul productivităţii muncii poate fi caracterizat prin cantitatea de
producţie fabricată într-o unitate de timp, adică prin raportul dintre volumul de producţie către
cheltuielile de timp necesare pentru al produce. În dependenţă de raportul direct sau indirect al acestor
valori (volumul de producţie şi cheltuielile de timp) por fi determinaţi doi indicatori ai productivităţii
muncii:
1. Indicatorul direct - caracterizează volumul de producţie într-o unitate de timp. Se
determină după relaţia:

q = Q /( Nms (6)

Unde: q – productivitatea muncii calculată după indicatorul direct,

Q - cantitatea de producţie în unităţi naturale,
Nms - numărul personalului mediu scriptic.
2. Indicatorul indirect sau manopera unei unităţi de produs - caracterizează cheltuielile de
timp pentru a produce o unitate de produs. Se determină după relaţia:

q = T (Q (7)

Unde: q – productivitatea muncii calculată după indicatorul indirect,

T – cheltuielile de timp pentru producerea volumului de producţie, om-ore
Q - cantitatea de producţie în unităţi naturale.
Metoda directă este metoda cea mai frecvent utilizată în întreprinderile industriale pentru
determinarea productivităţii muncii.
În dependenţă de modul de măsurare a volumului de producţie se deosebesc doi măsurători ai
productivităţii muncii şi anume:
- măsurători naturali – volumul de producţie este determinat în unităţi naturale de
măsură;
- măsurători valorici – volumul de producţie este determinat în indicatori valorici.
Măsurătorii naturali reflectă destul de obiectiv nivelul productivităţii muncii. Totuşi posibilităţile
de utilizare a lor sunt destul de constrânse. Ei se utilizează doar la întreprinderile care produc un singur
fel de producţie (întreprinderile ramurii energetice, ramurii forestiere ş.a.).
Întreprinderile care produc o gamă largă de produse utilizează măsurătorii valorici. Pentru a
determina productivitatea muncii în baza măsurătorilor valorici se utilizează indicatorul producţiei marfă
sau volumul vânzărilor. Actualmente la întreprinderile industriale din republică se determină
productivitatea muncii preponderent în baza volumului producţiei marfă. În întreprinderile din ţările cu
o economie de piaţă înalt dezvoltată, productivitatea muncii se determină în baza volumului vânzărilor,
deoarece anume volumul vânzărilor este indicatorul care caracterizează rezultatele activităţii
întreprinderii.
Productivitatea muncii în indicatori valorici se determină după relaţia:

q = VV ( PM ) / Nms (8)

Unde: q – productivitatea muncii calculată în indicatori valorici,

VV/PM – volumul vânzărilor sau volumul producţiei marfă
Nms – numărul personalului mediu scriptic.
O deosebită importanţă în economia de piaţă capătă determinarea productivităţii muncii după
valoarea adăugată. Acest indicator indică efortul propriu al colectivului de muncă, pe de o parte, iar pe
de alta gradul de competitivitate al întreprinderii. Productivitatea muncii după valoarea adăugată se
determină după relaţia:

q = VA / Nms (9)

Unde: q – productivitatea muncii calculată după valoarea adăugată,

VA – valoarea adăugată,
Nms – numărul personalului mediu scriptic.
La rândul său valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode: substractivă şi aditivă.
Potrivit metodei substractive din valoarea producţiei marfă se scad consumurile materiale directe. Relaţia
de calcul a valorii adăugate conform metodei substractive este următoarea:

VA = PM − CMD (10)

Unde: VA –valoarea adăugată,

PM– producţia marfă,
CMD – consumurile materiale directe.
Metoda aditivă de determinare a valorii adăugate prevede însumarea elementelor componente ale
valorii adăugate şi anume:

VA = S + I + U + Do + Di + P (11)

Unde: VA –valoarea adăugată,

S – salariile şi contribuţiile la salarii,
I – taxele şi impozitele indirecte,
U – uzura mijloacelor fixe,
 Do – dobânzile,
Di – dividendele,
P - profitul.
Cu cât valoarea adăugată este mai mare cu atât activitatea întreprinderii este mai stabilă.

LITERATURA RECOMENDATA
1. Gheorghita M., Economia întreprinderii industriale, Chișinău, 2011
2. Gheorghița M. Economia în industrie și Economia întreprinderii industriale. Indicații
metodice privind îndeplinirea lucrului individual și efectuarea lucrărilor de verificare,
Chișinău, 2019
3. Tomșa Aurelia, Economia unităților economice, Chișinău, Editura ASEM, 2016
4. Т.А. Фролова, Экономика предприятия, Конспект лекций. Таганрог: Изд-во ТТИ
ФЮУ, 2012., электронный учебник, http://www.aup.ru/books/m218/
5. Т.И. Юркова, С.В. Юрков, Экономика предприятия, 206, электронный учебник,
http://www.aup.ru/books/m88/