Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea

românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:

- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanității
românilor;
- menționarea a doi istorici care au abordat problema romanității
românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității
românilor în scrierile istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor- Eseu

Romanitatea românilor este o idee fundamentală din istoria

românilor pentru că fiecare popor este interesat să afle cât mai multe despre
modul de apariție pe scena istoriei.În majoritatea cazurilor, informațiile sunt
puține sau contradictorii pentru că procesul de formare al unui popor este
complex și îndelungat, nu toate momentele fiind surprinse în documente. Astfel,
despre originea unui popor, pe lângă argumente științifice, sunt prezente și multe
exagerări sau fantezii.
Romanitatea românilor a reținut atenția istoricilor, geografilor,
cronicarilor, lingvisticilor, filosofilor, oamenilor de știință străini, dar și români.
Astfel, romanitatea românilor este abordată sumar în Evul Mediu, începând cu
secolul al XII-lea. Cea mai veche sursă ce conținea informații despre elementul
romanic din nordul Dunării se constituie într-un tratat militar bizantin, denumit
Strategikon, în care locuitorii din nordul Dunării sunt numiți romani. De
asemenea, problema romanității românilor continuă să fie abordată mai
consistent între secolele XIV-XVI deoarece în această perioadă se desfășoară
civilizația Umanism-Renaștere, umaniștii italieni aducând interpretări noi și
argumentate asupra trecutului.În spațiul românesc se finalizează geneza statală și
se declanșează lupta împotriva Imperiului Otoman, unii domnitori reușind să
obțină victorii în luptele cu turcii. Astfel, un număr mare de umaniști italieni vor
ajunge în spațiul românesc pentru a-i cunoaște pe români și pentru a completa cu
informații problema romanității românilor. Umanistul Antonio Bonfini petrece
timp la curtea regelui maghiar Matei Corvin, realizând lucrarea Decadele, în care
este susținută latinitatea limbii române, precum și descendența romanică a
poporului român. Este teoretizată lucrarea Hungaria de către umanistul
transilvănean Nicolaus Olahus în care, pentru prima data, este susținută unitatea
de neam, limba, tradițiile și religia locuitorilor din Țara Românească, Moldova și
Transilvania. Au existat și români care și-au pus problema romanității lor,
precum cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino, secolul XVII fiind astfel considerat perioada de glorie a civilizației
medievale românești.
De asemenea, secolul XVII aduce o noutate în abordarea problemei
romanității românilor. În funcție de epocă și de interesele urmărite, aceasta va fi
abordată și politic.
La începutul secolului XVII, Mihai Viteazu își instaurează stăpânirea în
Transilvania, însa unii nobili maghiari consideră că există un pericol pentru
puterea națiunilor privilegiate din cauza acestui fapt.
Discursul politic devine, în secolul al XVIII-lea, o armă de luptă pentru
eliberarea socială și națională. Din anul 1699, Transilvania trece sub stăpânirea
Imperiului Habsburgic, iar Curtea de la Viena, pentru a controla situația,
încearcă să-i atragă pe români de partea ei, promițând drepturi ca ale națiunilor
privilegiate, cu condiția ca aceștia să se unească cu biserica Romei. O parte din
români accepă unirea, astfel apărând Biserica Unită Greco-catolică.
În Transilvania, primii care vor folosi istoria drept armă politică vor fi
episcopal unit Ion Inocențiu Micu Klein, alături de reprezentanții Școlii
Ardelene, care vor încerca să combată teoriile ce respingeau romanitatea
românilor.
Astfel, episcopul Ion Inocențiu Klein, singurul român din guvernul
Transilvaniei, a fost primul care a elaborat un program de eliberare națională și
socială pentru toți românii din Transilvania, aducând ca argumente romanitatea
românilor, vechimea, continuitatea și majoritatea lor în Transilvania. În aceste
condiții, Curtea de la Viena, pentru a evita ca românii din Transilvania să obțină
drepturi egale cu națiunile privilegiate, încurajează istoricii ce neagă
continuitatea românilor în Transilvania, astfel aceasta fiind liberă și revenind
imperiului Habsburgic prin cucerire.
În această situație, Franz Sulzer, ofițer în armata austriacă, lansează în 1781
lucrarea Istoria Daciei Transalpine, în care dezvoltă o teorie, numită teoria
imigraționistă, prin care dorește să demonstreze că românii cer nejustificat
drepturi egale cu națiunile privilegiate din Transilvania. Potrivit lucrării lui
Sulzer, românii nu se trag din coloniștii romani din Dacia, populația dacă fiind
total nimicită în urma războaielor daco-romane. Prin urmare, românii s-ar fi
născut ca popor la sud de Dunăre, printre bulgari și albanezi, unde ar fi primit
credința și influențele latine. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al
XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi
pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian.
Afirmațiile ce aparțineau teoriei imigraționiste a lui Sulzer au fost combătute
de reprezentanții Școlii Ardelene( Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior)
prin intermediul teoriei latiniste, care susținea problema romanității românilor prin
dovezi arheologice, filologice, logice, demografice, prin toponime și hidronime.
Astfel, apogeul activității Școlii Ardelene este atins prin elaborarea memoriului
numit Supplex Liberus Valachorum.
Mai târziu, după formarea monarhiei dualiste Austroungaria din 1876,
Transilvania este direct unită cu Ungaria, fiind supusă procesului de maghiarizare
forțată. Astfel, pentru a justifica măsurile luate în Transilvania, Ungaria apelează la
discursul politic al istoricului Robert Roesler, care preia vechea teorie
imigraționistă, îmbunătățind-o și aducând noi argumente. Teoria lui Sulzer este
reluată în lucrarea Studii românești unde, de asemenea, se susține faptul că românii
nu sunt urmașii romanilor, ci că s-au format în sudul Dunării, migrând ăn stânga ei
și ajungând în Transilvania abia în secolul XIII, când era deja ocupată de sași și
maghiari.
Prin urmare, teoria roesleriană este combătută cu success de către Bogdan
Petriceicu Hașdeu(Pierit-au dacii ?), alături de Alexandru D. Xenopol prin
intermediul teoriei continuității, unde se susține că la baza etnogenezei românești
stau cele două sinteze, respectiv sinteza dintre daci și romani și cea dintre daco-
romani și migratori. Aceste afirmații vin însoțite de argumente filologice, logice li
arheologice, precum denumirile de locuri, hidronime, toponime, izvoare
arheologice.
Ideea romanității are un rol foarte important în scrierile istorice întrucât a
fost folosită drept o armă politică în procesul de eliberare a națiunii române din
Transilvania. Înainte de secolul XX însă, acest subiect era tratat cu superficialitate,
mai ales pe timpul secolului al XVIII-lea, când Ardealul se afla sub ocupație
maghiară. În această perioadă, Școala Ardeleană a fost cea ce susținea drepturile
naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți precum Ion Inocențiu Micu
Klein, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a
consolidat conștiința românilor, operele care ajutau la înțelegerea fenomenului
apărând după anii 1918. De-a lungul perioadei comuniste, din cauza sovietizării
culturii și naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și
exagerări, dupa 1989 fenomenul fiind recunoscut și acceptat ca o certitudine ce nu
mai necesită demonstrații.

Agache Johana
XII F