Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Judo Aprofundare Sinteza PDF
Judo Aprofundare Sinteza PDF
GHEORGHE BURLACU
JUDO
- APROFUNDARE -
Acest capitol abordează o serie de probleme referitoare la istoricul Judo-ului, semnificaţia principiilor ce
guvernează aceasta disciplină, date despre întemeietorul ei şi locul acesteia în constelaţia artelor marţiale şi
disciplinelor de combat.
Judo reprezintă o disciplină sportivă individuală de luptă. Procedeele tehnice din Judo au la bază acţiuni de
aruncare, fixare, strangulare şi luxare ce se aplică după un regulament propiu, foarte bine definit.
Definiţia Judo-ului reiese din însăşi denumirea acestei discipline. Cuvântul “Ju” semnifică “supleţea,
mobilitatea fizică şi mentală”, în timp ce cuvântul “Do” reprezintă metoda de atingere a scopului. Judo nu este o
simplă disciplină fizică, ci o metodă de educaţie mentală, de dezvoltare morală şi culturală a practicanţilor de orice
vârstă.
Judo permite educarea voinţei, a gândirii creatoare şi creşterii capacităţii de concentrare, a fair-play-ului.
Succesul în luptă este asigurat de continuitatea antrenametului bazat pe o voinţă de fier, putere fizică şi un perfect
control al minţii şi corpului. Ideea conform căreia succesul este asigurat de mijloace mistice sau ideologii oculte
este falsă. Judoka din zilele noastre sunt de fapt sportivi plurivalenţi din punct de vedere al pregătirii fizice şi
mentale, datorită unor metode de antrenament fundamentate stiinţific.
Echipamentul practicanţilor este format din bluză, pantaloni şi centură, cele trei elemente simbolizând
costumul tradiţional japonez (judogi) şi cultura acestui popor, asigurînd totodată prevenirea accidentelor şi igiena
corporală. Diferitele procedee tehnice (aruncări, strangulări, luxări, fixări) sunt bazate pe reflexe instinctive de
autoapărare şi atac folosind preponderent energia mişcărilor de atac ale adversarului (partenerului de întrecere).
Datorită mişcărilor sale naturale, întregul bagaj tehnic este natural, orice mişcare efectuată în plus deveninid un
adevărat obstacol în creşterea eficienţei tehnice.
Controlul permanent al minţii şi corpului practicantului, necesar creşterii eficienţei în mişcare, permite
folosirea principiilor judo-ului în fiecare clipă a vieţii practicantului.
Odată cu înfiinţarea acestei noi discipline de luptă, profesorul Jigoro Kano Bungakaushi (1860 - 1938),
întemeietorul Judo-ului a emis un set de principii de conduită, viaţă şi pregătire după care generaţii întregi de
judokani şi-au călăzuit activitatea de pregătire şi perfecţionare în obţinerea performanţei sportive.
Principiile emise de Jigoro Kano sunt:
1. Voi fi mereu stăpânul gândurilor mele şi voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo îmi voi
stăpâni stările sufleteşti pentru a nu îngreuna munca colegilor mei şi a mea.
2. Întotdeauna îmi voi păzii limba pentru a nu rosti cuvinte dispreţuitoare sau supărătoare. Întotdeauna
voi spune numai adevărul. Vreau să ascult de două ori, să judec şi apoi să vorbesc. Pentru aceasta
am două urechi şi numai o singură gură.
3. Vreau să-mi supraveghez faptele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos şi pentru bine. Niciodată n-
am să păgubesc pe cineva prin faptele mele.
4. Voi glumi şi voi râde cu colegii mei, dar niciodată n-am să iau nimic în derâdere, n-am să stric
momente solemne. Vreau să mă bucur de tot ce este frumos.
5. Voi asculta sfaturile antrenorilor mei şi judoka mai bine pregătiţi şi voi încerca să le aplic. În situaţii
serioase voi rămâne serios. Dacă am alte păreri personale, le voi arăta pe faţă.
6. La orele de antrenament nu voi practica altceva decât sportul nostru: JUDO. Vreau să-mi concord
toate gândurile numai asupra Judo-ului. Voi progresa numai străduindu-mă neîcetat să dau maxim de
randament. Vreau să ajut şi pe alţii să cunoască Judo-ul în splendida sa frumuseţe.
7. În timpul cursurilor voi lupta curajos şi cinstit. Voi stima adversarul meu. Mă voi strădui mereu să
obţin victorii pentru ţara şi echipa mea. Ca învingător, nu mă voi înfumura, iar ca învins voi munci
înzecit pentru a mă pregăti.
8. La dureri nu mă voi tângui, demonstrând şi stăpânire de sine. Nu îmi voi indispune colegii prin urlete
şi jeluiri. Voi ierta pe cei ce, cu sau fără voia lor, mi-au pricinuit durerile acestea.
9. Voi lupta cinstit şi corect şi nu mă voi lăuda. Nu îmi voi da aere de vedetă şi nu voi căuta să ies în
evidenţă. Dacă voi fi silit să mă apăr, sau să-i apăr pe alţii, în cazul unui pericol, nu voi porni ca un
sălbatic, ci voi folosi forţa şi cunoştinţele mele numai pentru a înfăptui binele şi a apăra adevărul.
10. “Înţeleptul cedează”, spune un vechi proverb. Vreau ca în viaţa de toate zilele cât şi la antrenamente
să cedez pentru a învinge. Niciodată n-am să fug din laşitate şi nu voi ocoli primejdia arătându-i
spatele.
DA VREAU ACEASTA!!!
Deşi au fost emise în urmă cu aproximativ 100 de ani, aceste principii se regăsesc şi astăzi în activitatea de
iniţiere, performanţă şi autoperfecţionare în tainele acestei discipline, constituind un adevărat cod deontologic după
care, toţi cei ce participă, într-o formă sau alta, la dezvoltarea Judo-ului îşi modelează personalitatea, conduita şi
atitudinea despre lume şi viaţă.
Judo (Calea Supleţei)
Principiul Ju
Ju înseamnă suplu, armonios, adaptabil, blând. În Ju nu este vorba de lipsa de vigoare ci de flexibilitate,
flexibilitatea corpului şi a spiritului. Jigoro Kano, a valorificat principiul Ju pornind de la un exemplu din natură :
când o tulpină de bambus se înmoaie sub greutatea zăpezii sau a unei păsări, atât zăpada cât şi pasărea alunecă de
pe ea, iar tulpina de bambus, eliberată de povară, se îndreaptă cu atât mai multă forţă şi rapiditate cu cât a fost mai
împovarată. Ju implică pe lângă flexibilitate, supleţe şi vigoare, şi rapiditate - te supui pentru a învinge apoi.
Principiul Do
Do înseamnă drum, cale. Este calea spre perfecţiune, spre perfecţiunea de sine. Să-ţi domini prin spirit reacţiile şi
sentimentele înseamnă ECHILIBRU, iar echilibrul este drumul sau calea de a fi şi de a te comporta moral şi social
pentru a ajunge la ţelul final al omului - integrarea sa armonioasă în legile universului. Jigoro Kano a ales cuvântul
Judo, această alegere fiind facută după multă gândire. Kano dorea să imprime elevilor săi adâncul înţeles şi spirit
înglobat în Judo şi nu numai tehnica ce putea fi stăpânită prin studiu şi antrenament. Din Ju-Jutsu (Arta Supleţei),
care era greu accesibil şi alcătuit din procedee periculoase, dureroase, uneori chiar mortale şi care necesitau un timp
îndelungat pentru învăţare, Kano a ales procedeele care nu lezau integritatea corporală. El a eliminat majoritatea
procedeelor periculoase, creând o disciplină nouă, bazată pe numeroase procedee spectaculoase formate din
proiectări, strangulări, luxări de braţe şi imobilizări. Acesta era Judo, o disciplină nouă, născută din vechiul Ju-
Jutsu. Era flexibilitate, dezechilibrare şi utilizare a forţei adversarului. Pe vremea aceea, atât meciurile cît şi
antrenamentele erau foarte grele şi implicau angajare totală. O confruntare putea dura chiar şi două ore. Cum nu
existau nici categorii de greutate nici reguli, se puteau întâlni doi judoka diferiţi ca fizic şi ca greutate iar meciurile
erau foarte spectaculoase. Caracterul primelor competiţii era aspru şi se datora rivalităţii dintre Judo şi Ju-Jutsu. În
primii ani de existenţă a Judo-ului, miza nu era o cupă sau o medalie, ci supravieţuirea Şcolii. Se lupta cu agresiune
pentru a se demonstra a cui este supremaţia. Judo a fost creat în anul 1882, în templul Eisho-Ji din Tokyo.
Întemeietorul său, Jigoro Kano Bungakushi, a predat după o metodă proprie Ju-Jutsu modern, numit şi Judo
Kodokan (Studiul Căii Vieţii). În anul 1886 este dovedită supremaţia tehnică a judo-ului - în cadrul unui turneu
organizat de Poliţia Metropolitană din Tokyo - prin victoriile obţinute de cei 15 reprezentanţi ai Şcolii Kodokan
asupra luptătorilor de ju-jutsu (ju-jutsu-ka) de la şcolile tradiţionale. O înfrangere ar fi fost fatală judo-ului şi ar fi
împiedicat răspândirea lui ulterioară în întreaga lume. Jigoro Kano avea elevi atât de bine antrenaţi încât, atunci
când erau provocaţi în public de ju-jutsu-ka, erau invincibili. Marele maestru Jigoro Kano a fost iniţial un bun
practicant al disciplinei ju-jutsu. El a reuşit să răspândească judo-ul în întreaga lume, devenind primul japonez
membru în Comitetul Olimpic Internaţional. El ţinea conferinţe şi făcea demonstraţii şi turnee de promovare a
judo-ului în Japonia şi în străinătate. Primele Campionate de Judo ale Japoniei au avut loc în anul 1934. Patru ani
mai târziu, la 5 mai 1938, Jigoro Kano moare ştiind, însă că la J.O. de la Tokyo, care erau în pregătire, avea să
figureze şi judo-ul printre disciplinele olimpice. Judo este prima artă marţială şi singura acceptată până în
prezent ca sport olimpic.
Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Precizaţi principalele acţiuni din Judo.
2. Definiţi disciplina Judo.
3. Enumeraţi laturile personalităţii, asupra cărora Judo acţionează cu preponderenţă.
4. În ce constă echipamentul practicanţilor Judo-ului?
5. Precizaţi originea Judo-ului modern.
6. Cine a fost întemeietorul Judo-ului modern? Precizaţi câteva note definitorii ale personalităţii
acestuia.
7. Precizaţi principiile Judo-ului modern.
8. Definiţi principiul JU.
9. Definiţi principiul DO.
10. Care este motivul pentru care Judo se deosebeşte de celelalte discipline de combat?
În structura actuală a confruntării între cei doi adversari, rolul fundamental al elementelor şi procedeelor tehnice
din cadrul luptei din picioare face ca această componentă să deţină un loc deosebit de important în metodica
generală a judo-ului.
Procedeele tehnice din cadrul luptei în picioare sunt caracterizate printr-o complexitate ridicată atât din
punct de vedere biomecanic, cât mai ales prin abilităţile motrice pe care le solicită executantului.
Procesul învăţării procedeelor tehnice din cadrul luptei în picioare debutează cu predarea elementelor
tehnice de bază, prin aceasta reuşindu-se înglobarea caracteristicilor procedeelor tehnice şi asimilarea cu uşurinţă a
fiecărui procedeu în parte.
De exemplu, în cadrul grupei de procedee de aruncare peste şold, se învaţă mai întâi elementul tehnic de
bază (Aruncarea peste şold – Uchi-Goshi) şi apoi procedeul tehnic (Aruncarea mare peste şold – O-Goshi).
Procedeele tehnice din cadrul luptei din picioare contribuie, în mare măsură, la creşterea coeziunii în cadrul
grupului de practicanţi datorită necesităţii unei foarte bune colaborări a celor doi executanţi. Acest lucru se
realizează ca urmare a unui grad ridicat de repetabilitate în execuţia elementelor tehnice fundamentale (poziţie de
gardă, deplasare, dezechilibrare şi autodezechilibrare, căderi, etc.).
Pentru învăţarea corectă a acestor procedee tehnice se recomandă respectarea următoarelor reguli:
respectarea rolului de conducere a mişcării cu ajutorul direcţiei de orientare a capului;
contactul cu adversarul pe o suprafaţă cât mai mare pentru a uşura transmiterea energiei de proiectare;
efectuarea execuţiei fără întrerupere cu forţă, viteză şi control pentru a preveni apariţia accidentelor;
preluarea centrului de greutate al adversarului prin dispunerea corectă a celor două centre de greutate şi a
suprafeţelor de sprijin;
executarea proiectărilor pe ambele părţi.
Greşeli de execuţie:
dispunerea greşită a trunchiului faţă de adversar prin urcarea peste acesta;
lipsa suprafeţei de sprijin optime la nivelul picioarelor;
scăparea unei prize sau eliberarea prizelor în timpul acţiunilor de degajare adverse.
Imobilizarea în prelungire (Kami-Shiho-Gatame)
Din aceeaşi poziţie a partenerului, culcat dorsal, Tori aşezat în prelungirea corpului lui Uke introduce braţele
sub omoplaţii acestuia apucând centura la nivelul şoldurilor peste pieptul adversarului. Picioarele sunt întinse şi
depărtate pentru a avea o cât mai bună stabilitate, vârfurile fiind fixate în saltea. Menţinerea adversarului în
fixare se realizează prin forţa de presiune exercitată de trunchiul lui Tori asupra umerilor lui Uke precum şi
prin prizele la nivelul şoldurilor.
Greşeli de execuţie:
urcarea exagerată peste pieptul adversarului;
eliberarea capului lui Uke de presiunea exercitată de trunchiul lui Tori;
pierderea prizelor;
apropierea picioarelor, strângerea genunchilor la piept.
Imobilizarea pe deasupra a celor patru puncte
(Tate-Shiho-Gatame)
Din poziţie călare peste partener, Tori cuprinde între coapse trunchiul adversarului. Gambele şi picioarele
atacantului fixează din lateral coapsele lui Uke iar pieptul şi abdomenul presează peste pieptul adversarului.
Braţul drept prinde pe sub ceafa lui Uke umărul opus, capul fixează prin exterior braţul stâng al adversarului în
timp ce mâna stângă se sprijină pe saltea.
Greşeli de execuţie:
absenţa acţiunii de fixare a coapselor;
situarea avansată exagerată a trunchiului şi capului faţă de partener;
menţinerea imobilizării doar prin forţa de greutate;
eliberarea prizelor la nivelul braţelor.
3.2. TEHNICA DE STRANGULARE (SHIME-WAZA)
Întrucât aceste tehnici prezintă un grad ridicat de periculozitate, ce necesită un simţ dezvoltat de control şi
asigurare a partenerului, sunt predate după aproximativ un an de practică (Kyul 3). Procedeele respective
impun o pregătire fizică corespunzătoare în vederea suportării efectelor acţiunii de strangulare. Succesul
execuţiei acestor procedee este dat de însuşirea, pe parcursul predării, a următoarelor reguli:
strangulările sunt executate în poziţii de totală libertate de mişcare a celor doi adversari;
poziţia adversarului trebuie să fie de minimă rezistenţă şi maximum de control;
execuţia trebuie să fie cât mai rapidă iar timpul de pregătire cât mai scurt;
Din punct de vedere al segmentelor cu care se execută, procedeele de strangulare sunt împărţiete în:
strangulări cu braţele;
cu un braţ;
cu reverele;
cu un braţ şi un picior;
cu ambele picioare.
Din punct de vedere al efectului obţinut, strangulările sunt împărţite în: circulatorii, respiratorii şi mixte.
Strangulările circulatorii se caracterizează prin întreruperea circulaţiei cerebrale ca urmare a presiunii
exercitate asupra carotidelor.
Strangulările respiratorii sunt bazate pe întreruperea respiraţiei ca urmare a presiunii exercitate asupra
traheii, iar cele mixte combină efectele primelor două tipuri de strangulări.
Efectul unei strangulări corecte este resimţit de adversar din primele momente, acesta neavând posibilitatea
de evitare a abandonului sau contracararea strangulării.
Principalele structuri de exerciţii metodice sunt:
efectuarea prizelor de strangulare asupra unui partener pasiv;
fixarea prizelor asupra partenerului şi dispunerea în poziţie cât mai favorabilă faţă de acesta;
trecerea în strangulare dintr-un procedeu de fixare
Strangularea cu ambele revere (Okuri-Eri-Jime)
Pentru a favoriza procedul de învăţare şi a asigura un control maxim al execuţiei şi prevenirea accidentelor,
procedeele de strangulare sunt executate din poziţii didactice, care nu se regăsesc pe parcursul luptei, aşezat pe
genunchi (Seiza) pentru Tori şi aşezat încrucişat (Taiza) pentru Uke.
Din aceste poziţii, Tori, aflat în spatele partenerului, prinde cu mâna stângă reverul opus, pe sub axila de aceeaşi
parte (stînga) a lui Uke, iar mâna dreaptă prinde reverul stâng peste umărul drept al acestuia.
Prin întinderea antebraţelor, se realizeză cu ajutorul reverelor, o strangulare circulară la nivelul carotidelor.
Greşeli de execuţie:
executarea unor prize largi la nivelul reverelor;
strângerea antebraţelor, în scopul creşterii forţei de presiune pe carotide;
introducerea ambelor antebraţe pe sub axile.
Strangularea cu cheia braţelor (Hadaka-Jime)
Din poziţiile descrise la procedeul anterior, Tori introduce mâna dreaptă pe deasupra umărului de aceeaşi
parte sub bărbia adversarului cu mâna în pronaţie. Mâna stângă este aşezată peste umărul stâng cu palma în
supinaţie. Cele două palme ale atacantului realizeză o cheie la nivelul umărului stâng prin intermediul căreia,
ca urmare a tracţiunii antebraţelor, se exercită o presiune profundă asupra traheii adversarului care determină
abandonul datorită întreruperii respiraţiei.
Greşeli de excecuţie:
introducerea antebraţului drept sub bărbie prea adânc şi scăderea efectului de strangulare ca urmare a
măririi suprafeţei de presiune a antebraţului;
depărtarea trunchiului de spatele adversarului;
lipsa suprafeţei de protecţie la nivelul cefei şi tragerea capului adversarului spre înapoi (determină
penalizarea datorită forţării coloanei cervicale);
scăparea prizei datorită prinderii defectuose.
Strangularea prin blocarea umărului (Kata-Ha-Jime)
Din poziţiile indicate la procedeul anterior, Tori introduce mâna dreaptă sub bârbia adversarului şi prinde
reverul opus la nivelul pieptului, iar mâna stângă trece pe sub axila de aceeaşi parte a adversarului blocând cu
antebraţul la nivelul cefei.
Prin extensia şi răsucirea antebraţelor, Uke este obligat să abandoneze lupta, datorită strangulării.
şeli tehnice:
execuţia prizei cu mâna dreaptă prea jos;
strângerea antebraţelor la piept în scopul creşterii presiunii de strangulare;
forţarea coloanei cervicale a adversarului.
3.3. TEHNICA DE LUXARE (KANSETSU-WAZA)
Datorită durerii provocate de extensia sau hiperextensia articulaţiei cotului, singura articulaţie care poate fi
forţată în extensie conform regulamentului competiţional, procedeele de luxare sunt caracterizate prin eficienţă
maximă în obţinerea victoriei.
Eficienţa unui procedeu tehnic de luxare depinde atât de modul în care este utilizat sistemul de pârghii, care
forţează articulaţia în cadrul acţiunilor lui Tori, cât şi de controlul pe care acesta îl exercită asupra corpului
advers. O poziţie optimă asupra adversarului permite atacantului să folosească sistemul de pârghii cu maxim de
randament.
Întrucât aceste procedee prezintă un înalt grad de periculozitate, predarea lor se face după o perioadă
minimă de pregătire de aproximativ un an. În cadrul competiţiilor de judo sunt premise, conform
regulamentului actual, numai procedeele tehnice de luxare executate în cadrul luptei la sol. Procedeele tehnice
în cadrul luptei din picioare sunt interzise.
În cazul procedeelor de luxare comparativ cu procedeele din cadrul luptei din picioare, înfrângerea
adversarului rezultă din abandonul luptei, victoria fiind totală şi definitivă.
Procedeele tehnice de luxare sunt împărţite în două categorii:
prin extensie
prin torsiune.
Pentru învăţarea/asimilarea acestor procedee sunt folosite următoarele exerciţii metodice:
fixarea prizelor caracteristice procedeului de luxare pe un partener pasiv;
executarea prizelor şi controlul poziţiei partenerului;
executarea luxaţiei în direcţia de minimă rezistenţă;
acelaşi exerciţiu fără forţarea articulaţiei;
repetări succesive pe partener semi-activ;
realizarea luxării din poziţii diferite de plecare;
executarea luxării în cadrul luptei la sol cu temă.
Luxarea cu cheia braţelor (Ude-Garami)
Pentru facilitarea procesului de învăţare şi prevenirea apariţiei unor accidente, se impune ca procedeele de
luxare să fie executate dintr-o poziţie cu maxim de control al adversarului, respectiv culcat dorsal, în timp ce
atacantul este situat lateral sau peste adversar. În cadrul acestui procedeu Tori este aşezat peste pieptul lui Uke şi
introduce mâna stângă peste umărul de aceeaşi parte al adversarului apucând mâna dreaptă proprie pe sub braţul
stâng al adversarului, la nivelul antebraţului. Mâna dreaptă fixează mâna stângă a lui Uke la nivelul încheieturii
pumnului.
Prin presarea cu pieptul şi ridicarea cu mâna stângă, articulaţia cotului lui Uke este forţată, impunând
recurgerea la abandon.
Greşeli de execuţie:
lipsa presiunii exercitată de pieptul atacantului;
execuţia greşită a cheii braţelor datorită unor prize defectuoase;
lipsa coordonării acţiunii ambelor braţelor.
Luxarea braţului în cruce (Ude-Hishigi-Juji-Gatame)
Din aceeaşi poziţie de plecare a lui Uke, Tori fiind situat lateral dreapta faţă de adversar în poziţia stând sau sprijin
pe un genunchi, prinde antebraţul drept la nivel distal cu ambele braţe şi duce piciorul stâng circular în jurul capului
lui Uke, controlând cu călcâiul gâtul acestuia pe partea stângă. Prin aşezarea cu bazinul cât mai apropiat de umărul
drept al adversarului şi extensia bazinului din poziţie culcat dorasal, Tori forţează extensia cotului drept al
adversarului, obligându-l să abandoneze lupta.
Greşeli de execuţie:
executarea unor prize greşite şi aşezarea cu bazinul la distanţă faţă de adversar;
luarea poziţiei de culcat dorsal de către atacant înaintea fixării piciorului stâng;
lipsa controlului la nivelul cotului prin depărtarea picioarelor şi aşezarea greşită a punctului de rezistenţă
(bazinul trebuie situat dincolo de cot, cât mai aproape de umărul drept);
depărtarea genunchilor în timpul luxării;
eliberarea capului adversarului datorită trecerii cu piciorul stâng peste pieptul acestuia.
Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Precizaţi principalele diferenţe existente între procedeele luptei la sol (Ne-Waza) faţă de lupta în picioare
(Nage-Waza).
2. Enumeraţi principalele procedee ale luptei la sol.
3. Precizaţi structura acţiunilor motrice ale luptei la sol pentru a o face eficientă. Enumeraţi câteva exerciţii şi
mijloace tehnice folosite în cadrul însuşirii acestor procedee.
4. Precizaţi principalele tehnici de execuţie în cadrul luptei la sol.
5. Evidenţiaţi principalele deosebiri dintre procedeele executate prin tehnica imobilizării (Osae-Waza),
tehnica de strangulare (Shime-Waza) şi tehnica de luxare (Kansetsu-Waza).
6. Argumentaţi în ce măsură procedeele din cadrul tehnicii de sacrificiu sunt pretabile e fi predate/însuşite la
nivelul elevilor din ciclul gimnazial/liceal.
7. Precizaţi procedeele tehnice de luxare.
8. Identificaţi principalele greşeli de execuţie în procedeul de luxare a braţului în cruce (Ude-Hishigi-Juji-
Gatame).
9. Care sunt exerciţiile metodice cel mai frecvent utilizate în procesul de însuşire a tehnicii de luxare?
10. Precizaţi procedeele de strangulare şi efectul obţinut prin folosirea acestora.
În poziţia iniţială, culcat dorsal pe bancă, bara (haltera) este ţinută deasupra pieptului, priza făcându-se la o
distanţă cu aproximativ o palmă mai mare faţă de nivelul umerilor, obţinându-se astfel o amplitudine mare a
mişcării.
Când bara este lipită de piept, antebraţul se află în poziţie verticală, înlesnind astfel amplitudinea mare a
mişcării.
La o priză mai mult sau mai puţin distanţată decât în cele două cazuri prezentate unghiul realizat între braţ
şi articulaţia umărului este mai mic, amplitudinea mişcării fiind limitată. În cazul prizei la o distanţă mai mică faţă
de nivelul umerilor se produce o răscucire/torsionare a articulaţiilor mâinilor, care trebuie evitată. În plus
coordonarea este diferită deoarece muşchii triceps brahial fiind angrenaţi într-o măsură mai mare în efort, întrucât
coatele se menţin mai aproape de corp.
Pentru realizarea acestui exerciţiu se foloseşte o bancă transversală avându-se în vedere asigurarea
stabilităţii şi poziţiei corecte a spatelui evitându-se totodată hiperextensia acestuia.
ÎMPINGERI DE LA UMĂR
Strâns legate de împingerile de pe bancă sunt împingerile la nivelul gâtului. Cu ajutorul acestui exerciţiu se
poate antrena muşchiul deltoid întrucât mişcarea, începând în spatele gîtului, partea dorsală este angrenată într-o
mai mare măsură. Acest exerciţiu prezintă interes pentru dezvoltarea forţei specifice, deoarece, în timpul executării
diferitelor procedee, mai ales în lupta din picioare, partea dorsală este solicitată cu prioritate pe parcursul fazelor
din aruncări.
Atunci când haltera este ridicată cu braţele întinse la maximum, se impune o atenţie deosebită în executarea
mişcării avându-se în vedere evitarea lordozei. Când împingerile se execută cu spatele sprijinit de un punct fix,
acesta poate fi menţinut drept pe toată durata efortului.
RAMARE DIN CULCAT VENTRAL PE BANCĂ
Mişcarea începe cu braţele întinse la maxim, iar apucarea halterei se face la o distanţă mai mare cu o palmă
faţă de lăţimea umerilor.
Bărbia şi labele picioparelor menţin contactul cu banca pe toată durata mişcării. În cadrul acestui exerciţiu
folosirea spatelui ca forţă suplimentară nu este permisă, aceasta urmărind prevenirea accidentărilor spatelui şi
izolarea acţiunii de tragere a braţelor.
Când priza se face la o distanţă prea mare, amplitudinea mişcării este limitată, unghiul creat între braţ şi
umăr fiind mai mic la începutul acesteia. În acest caz se produce o răsucire/torsionare a articulaţiilor mâinilor care
determină o supraîncărcare a acestora şi îngreunează mişcarea.
În ultimile decenii sportul de înaltă performanţă a cumulat o sumedenie de valenţe biologice, socio-
economice, psihopedagogice, tehnologice etc., făcând insuficientă doar selecţia naturală (cu foarte puţine excepţii)
şi impulsionând ştiinţa sportului în direcţia aplicării unei selecţii dirijate. Meotodologia, mecanismele şi criteriile
acesteia au implicaţii profunde în sfera geneticii şi antropologiei, fiziologiei, biomecanicii şi psihologiei, medicinii
sportive, ciberneticii şi informaticii, pedagogiei şi metodicii antrenamentului, economiei sociale şi chiar a
futurologiei scientiste.
Medicina sportivă, această componentă a ştiinţei sportului, „clinica omului sănătos”, este cea căreia i-a
revenit sarcina de a valorifica şi sintetiza multitudinea de date provenite din ştiinţele biomedicale sau tehnice,
informaţionale sau futurologice şi de a oferi antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică sau metodiştilor un sistem
organizat care operează cu indicatori obiectivi, aplicând în aceelaşi timp şi criterii de prognoză biologică
(structurală sau funcţională) în vederea realizării unei selecţii dirijate, obiectivizate pentru sportul de performanţă.
Această componentă biologică nu are valoare absolută decât prin corelare cu partea metodico-pedagogică, cu care,
de altfel, alcătuieşte un tot unitar în cadrul unui sistem complex. Pe de altă parte, latura biologică a selecţiei are
mari rezerve compensatorii (în interiorul sistemului sau al componentei), criteriile biologice fiind deseori prioritare.
Indicatorii acestor norme şi criterii de selecţie reprezintă sinteza prelucrărilor statistice a datelor obiective, în
centrul lor situându-se „modelul biologic” al performerului de azi şi de mâine.
Pornind de la aceste considerente, se impune a face câteva referiri la unele norme şi criterii medico-
sportive aplicabile în selecţie. În primul rînd trebuie făcută precizarea că, atât din punct de vedere didactic, cât şi
operaţional, biologic şi sportiv, se recomandă abordarea/raportarea selecţiei la 3 niveluri, respectiv selecţia
primară, secundară şi finală.
Astfel în cadrul selecţiei primare sau iniţiale sunt urmărţi o serie de indici respectiv sanogeneza, indicii
genetici, dezvoltarea fizică şi psihică, antecedentele familiale, indicii socio-economici şi factorii organizatorici,
dinte toţi aceştia criteriul/indicele sanogenezei fiind eliminatoriu.
Selecţia secundară sau pubertară urmăreşte indicii privind dezvoltarea fizică şi funcţională, dezvoltarea
psihică, capacitatea de efort, motivaţia şi factorii voliţionali şi de asemenea factorii organizatorici. În cadrul acestei
etape sunt selecţionaţi indicii ce realizează „micro-modelul biologic al performerului”.
Ulterior, selecţia finală sau de performanţă urmăreşte indicii funcţionali, ai capacităţii de efort, calităţile
motrice, profilul psihic şi rezistenţa la stress, randamentul sportiv şi sanogeneza.
Nivelul primar sau selecţia primară debutează la vârsta de 4 – 5 ani şi se desfăşoară până la 8 – 10 ani, în
funcţie de disciplina sau proba sportivă;
Nivelul secundar sau selecţia secundară/pubertară se desfăşoară în intervalul 10 – 14 ani, de asemenea cu
variaţii în funcţie de sport/probă , dar la un interval de timp de 3 – 5 ani faţă de prima etapă.
Nivelul final, de performanţă naţională sau internaţională, reprezintă etapa care marchează de fapt trecerea
spre sportul de performanţă, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanţei sportive. În interiorul
acestor etape se desfăsoară procesul de pregătire care condiţioneză efectul relaţiilor următoare. În linii mari, nivelul
primar este dominat de criterii şi indici sano-genetici şi genetici: nivelul secundar – de realizarea „micromodelului
biologic”, care reprezintă şi efectul unui antrenament sistematic, de durată, asupra organismului în creştere, în timp
ce nivelul final este dominat de performanţă, de modelul biologic al performanţei, acest ultim aspect având valoare
mai ales atunci când trebuie selecţionaţi 2 – 3 sportivi pentru un loc în echipă sau într-o delegaţie sportivă pentru
J.O. sau C.M.
Criteriile genetice şi antropologice de selecţie se desprind, în linii mari, din ananmneza medico-sportivă,
care cuprinde atât antecedentele personale, cât şi eredocololaterale (configuraţia morfologică a copilului şi
părinţilor, nivelul cultural, educaţional, atitudinea faţă de sport a părinţilor/ copilului, antecedente sportive
familiale, comportamentul psihomotor, inteligenţa etc.).
Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecţie: maximă
exigenţă la nivelul primar al selecţiei („să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”): exigenţă la nivelul selecţiei
secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanţă (ca prognoză) din motive de sănătate
survenite pe parcursul pregătirii: oarecare indulgenţă la nivelul selecţiei finale (să nu se pericliteze integritatea
morfologică şi/sau funcţională prin efortul sportiv) având în vedere, pe de o parte, investigaţiile morale şi materiale,
performanţa atinsă şi motivaţia, precum şi posibilitatea apariţiei, de-a lungul anilor, a unor maladii (vindecate
clinic) sau tulburării în legătură ori nu cu antrenamentul sportiv, pe de altă parte. La selecţia primară se va acorda
atenţie afecţiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc.), metabolice
(diabet), cardivasculare (congenitale sau dobândite), hepato-renale (hepatită, insuficienţă renală), deformări cu
limitări funcţionale ale aparatului locomotor, afecţiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene
etc.) defecte ale analizatorilor vizuali (miopie şi strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigaţiile efectuate pe
plan endocrin, neurologic, ortopedic, cardiologic (EKG, VO2 max) şi ORL determină gradul de sănătate şi
disponibilitate pentru o ramură de sport sau alta.
Criteriul biotipului constituţional intervine în selecţie într-o nouă viziune a acesteia: somatofiziologic,
motric, psihic, biochimic. Numeroşi indici permit definirea acestui tip constituţional şi evidenţierea legăturii lui cu
diferite probe sau discipline sportvie.
Criteriile neuropsihicie şi criteriile neuromusculare operează de asemenea în selecţie, ideală fiind
aplicarea lor la nivelul selecţiei primare (de exemplu, biopsia musculară), în practică, mai mult din considerente
organizatorice şi programatice, aceste criterii se aplică doar în mod excepţional.
Criteriile endocrinometabolice îşi găsesc utilitatea atât în selecţia iniţială, cât şi în cea secundară,
postpubertară. Se ştie că profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu
eforturile de forţă (atletică grea, aruncări, etc.); cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocurile sportive
(baschet mai ales), recomandându-se şi la categoriile mari din sporturile care se practică pe categorii de greutate,
iar profilul hipercorticosuprarenalian e favorabil eforturilor de durată, de rezistenţă (atletism fond, de exemplu)
ş.a.m.d. Deci, înainte de a înregistra unele modificări adaptative după genul de efort, în sfera endocrinometabolică
este necesar să evaluăm (prin testele clinice şi paraclinice, dozări hormonale) profilul endocrin, pentru a-l folosi în
selecţia dirijată. Să nu uităm că acest profil endocrinometabolic este corelat în mod constant cu creşterea
organismului, iar în prognoza creşterii, necesară adesea la 12 – 16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia
endocrină bazată pe criterii morfologice fiind uşor de stabilit este utilă în selecţia pentru diferite ramuri de sport.
Criteriile integrităţii morfologice şi funcţionale a analizatorilor, în special a celui vizual şi auditiv se
aplică şi în selecţie. Este vorba în primul rând de acuitatea vizuală şi apoi de simţul cromatic, la fel de important în
unele discipline sportive (auto, moto, sărituri în apă, sărituri de la trambulină-schi, etc.). În ceea ce priveşte
analizatorul acustic vom avea în vedere cerinţele şi în acelaşi timp influenţa unor probe sportive asupra acestuia
(tirul de exemplu), iar în ceea ce priveşte analizatorul vestibular se poate aprecia că are o importanţă deosebită în
gimnastică, lupte, judo fiind foarte intens uzitat în coordonarea mişcărilor executate în timpul diferitelor elemente
şi procedee tehnice.
Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanţă în majoritatea disciplinelor sportvie cu caracter
predominant dinamic. Este adevărat că sportul perfecţioneză funcţia cardiorespiratorie (motiv pentru care unii
părinţi îşi îndeamnă copii să facă sport), după cum nu este mai puţin adevărat că solicitările la care este supus
sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanţă, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în
cazul unor greşeli metodice de antrenament sau al apariţiei unor afecţiuni cardiovasculare, chiar în afara
antrenamentului sportiv.
Există şi unele criterii radiologice utile în selecţie. De exemplu, radiografia coloanei vertebrale poate să
evidenţieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea anumitor sporturi (canotaj, gimnastică, haltere,
ş.a.); de asemenea evidenţierea altor anomalii, cum ar fi rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc., impune alături
de examenul radiologic cardiorespirator, şi radiografia diverselor segmente şi organe, cel puţin la nivelul selecţiei
secundare (şaua turcească, cutia craniană, coloana vertebrală).
Criteriile şi normele de selecţie pentru sportul feminin îşi au şi ele particularităţiile lor. Astfel criteriile
genetice şi antropoligice, biotipul constituţional (în special cel somatic), criteriile neuropsihice şi neuromusculare,
endocrinometabolice etc, sunt decisive în reuşita selecţiei.
Există câteva excepţii de la această înlănţuire în timp a selecţiei: de exemplu, în canotaj, auto, moto,
reţinem numai două niveluri, cel primar şi cel final, dispărând deci selecţia secundară.
Câteva referiri la aplicarea acestor criterii în selecţia finală, de performanţă sunt necesar a fi făcute. Astfel,
în condiţiile selecţiei pentru participarea la un campionat continental sau mondial, la Jocurile Olimpice, unde
concursul durează mai multe zile şi adesea reclamă adaptări (aclimatizări) la altitudine, de diferenţă de fus orar, la
condiţii climatice deosebite (căldură, frig, umiditate, vânt, etc.) sau o robusteţe psihofizică, având în vedere
duritatea competiţiei eşalonate pe mai multe zile, criteriile şi indicii biologici devin la fel de importanţi în selecţie
ca şi performanţa luată ca element singular.
Prin urmare, criteriile care definesc capacitatea de efort fizic (aerobă - anaerobă) şi psihic (rezistenţa la
stress, psihoreactivitatea, concentrarea atenţiei, menţinerea unui randament crescut în condiţii de stress intern şi
extern), starea de sănătate, motivaţia, etc, devin hotărâtoare în alegerea titularului. Să nu uităm niciodată că între
doi sportivi de valoare sensibil egală trebuie ales, pentru concursurile de tip turneu, cel cu o sănătate mai bună,
capabil să se adapteze mai uşor la diverşi agenţi stresanţi, cu o capacitate superioară de refacere după efort.
Capacitatea de refacere şi de adaptare reprezintă alte criterii importante de selecţie, mai ales la nivelul
selecţiei finale. În această fază nu trebuie neglijate nici criteriile antrenorului care, în faţa a doi sportivi cu
performanţe apropiate, la sporturile de contact (box, lupte, judo şi altele) sau pentru unele concursuri desfăşurate în
deplasare, îl poate prefera pe cel mai robust din punct de vedere psihic, fizic şi mai tehnic, chiar dacă celălalt este
campionul probei; o analiză complexă efectuată în colaborare cu medicul şi psihologul poate duce uneori la
concluzia, verificată şi în practică, potrivit căreia nr 2 sau 3 pe plan naţional poate fi mai eficient în afara ţării decât
campionul, datorită biologiei sale mai bune, stării de start corespunzătoare, neafectată de încărcătura emoţională a
concursului.
De asemenea, în cadrul criteriilor de selecţie pentru concurs se poate acorda atenţie şi ritmurilor biologice
individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv şi intelectual, cât şi ritmurile
cicardiene şi circanuale privind concentraţiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în muşchi ş.a., concluzionându-
se în contextul tuturor parametrilor analizaţi – medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici – atât asupra
selecţiei sportivilor, cât şi asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice
negative, generate de ritmurile biologice
Rezultă deci, că procesul de selecţie dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esenţial al
performanţei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem pe care teoria şi practica sportivă
l-a creat şi îl aplică cu succes
- luptă cu temă.
Dezvoltarea - intrări repetate la cordon elastic cu un 10x10 Cerc în Păstrarea
calităţilor motrice procedeu din tehnica favorită; jurul ritmului optim al
- circuit de forţă-viteză. 2-3x saltelei execuţie
Revenirea - alergare uşoară; 3min În coloană
organismului după - exerciţii de relaxare. 3min câte unu
efort
Lecţia de judo diferă din punct de vedere al conţinutului în funcţie de obiective, nivelul de pregătire al
practicanţilor şi efort.
Sarcinile determinate de realizarea obiectivelor unui microciclu sunt realizate în cadrul mai multor lecţii. În
afara cunoştinţelor predate pentru realizarea obiectivelor operaţionale, lecţiile conţin sarcini care asigură
practicanţilor însuşirea noţiunilor de regulament, istoricul judoului, noţiuni de igienă alimentară, fiziologia
efortului, anatomie, metodica antrenamentului.
La nivel de înaltă performanţă sunt desfăşurate lecţii teoretico-metodice la care sunt invitaţi teoreticieni de
prestigiu ai domeniului, cu rol de conştientizare a legăturii dintre teorie şi practică.
În funcţie de obiective şi sarcini, lecţiile de judo pot fii:
de instruire şi antrenament;
de antrenament;
de verificare şi control.
Primul tip de lecţie (lecţia de instruire şi antrenament) este des utilizată în pregătirea începătorilor, deoarece în
acest stadiu se pune accent pe însuşirea procedeelor tehnice noi, sunt formate priceperi şi deprinderi specifice, se
dezvoltă calităţile motrice (în special cele condiţionale).Rolul important al acestor lecţii este determinat de nevoia
învăţării permanente pe întreg parcursul pregătirii, judo fiind caracterizat printr-o mare varietate şi complexitate a
procedeelor şi mijloacelor tehnice folosite.
Iniţial acestea sunt selecţionate în funcţie de caracteristicile colectivului cu care se lucrează pentru ca
ulterior, procedeele respective să fie selecţionate în conformitate cu particularităţile fiecărui individ.
Intensitatea efortului pe parcursul lecţiei trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale practicanţilor,
locului lecţiei în cadrul microciclului, precum şi nivelului de pregătire al acestora.
În pregătirea judokanilor avansaţi, accentual se pune pe lecţia de antrenament, în special în perioada
precompetiţională şi competiţională.
Sarcinile lecţiei urmăresc perfecţionarea tehnico-tactică în condiţii moderate ale competiţiei la care urmează să se
participe, amplificarea capacităţii de efort, pregătirea psihologică, etc.
Corespunzător structurii factorilor antrenamentului în contextul lecţiei, lecţia de antrenament asigură rezolvarea
următoarelor sarcini:
- perfecţionarea unei componente a antrenamentului (ex: pregătirea psihologică);
- abordarea simultană a mai multor componente ale antrenamentului;
- creşterea capacităţii de efort specific.
În perioada precompetiţională lecţia de antrenament este prezentă în strucutra microciclului prin alternanţă cu
lecţii de instruire.
Ponderea materialului nou predat este mult redusă, pe parcursul acestor lecţii, comparativ cu ponderea
cunoştinţelor noi predate în lecţiile de instruire, datorită timpului insuficient pentru perfecţionare şi folosirea cu
succes a procedeelor în concursurile care urmează. În cadrul acestor lecţii se impune evitarea recomandărilor
metodice privind schimbarea stilului de luptă, schimbarea poziţiilor de gardă sau a combinaţiilor tehnico-tactice,
schimbări care apar în special în timpul perioadelor de pregătire centralizată când, se constată o scădere a
concordanţei dintre planurile de pregătire ale loturilor reprezentative cu cele elaborate la nivelul cluburilor.
Calităţile motrice sunt menţinute la indici crescuţi de manifestare, se perfecţionează procedeele tehnico-tactice
preferate şi adecvate adversarilor. Lecţia de verificare şi control este prezentă în special în perioada competiţională
pentru a determina nivelul de pregătire, iar în cazul sportivilor din loturilor reprezentative, asigură şi selecţia
sportivilor. La nivelul începătorilor se urmăreşte stabilirea nivelului de însuşire a procedeelor tehnico-tactice,
nivelul dezvoltării somatice şi a calităţilor motrice. Pentru aceşti sportivi se organizează simultan lecţii tip concurs
de verificare, premergătoare competiţiilor oficiale, cu participarea sportivilor din alte secţii sau cluburi.
În condiţiile în care judo se caracterizează printr-un număr foarte mare de procedee, cu un grad ridicat de
complexitate, programarea conţinutului învăţării reprezintă o necesitate bazată pe principiile didactice referioare la
accesibilitate (de la uşor la greu), complexitate (de la simplu la complex), încărcătură (volum mic iniţial urmat de o
creştere exponenţială a acestuia).
Specialiştii disciplinei sunt preocupaţi în prezent de descoperirea unor căi cât mai scurte şi eficiente pentru
însuşirea elementelor tehnice şi aplicarea lor în luptă.
Conţinutul organizării ciclice a antrenamentului se caracterizează prin:
Astfel de rezultate nu pot fi obţinute decât printr-o fundamentare ştiinţifică adecvată şi utilizarea
tehnologiei de ultimă oră (materiale/dotări folosite, echipament, etc.).
Programarea eficientă a instruirii se realizează prin respectarea particularităţilor morfofuncţionale şi psihice
ale vârstei practicanţilor.
În judo, programarea se bazează pe sistemul centurilor colorate (sistemul Go-Kyo), corespunzător vârstei
practicanţilor.
Perioada de antrenament Mijloace de antrenament Tendiţe generale ale încărcăturii
Pregătirea performanţei prin armonizarea Reducerea folosirii exerciţiilor Creşterea intensităţii încărcăturii
diverselor elemente structurale ale generale
antrenamentului
Ameliorarea tehnicii prin folosirea unei Mijloace specifice, Reducerea uşoară a volumului
încărcături competiţionale competiţionale
Lucrul cu încărcături crescute Folosirea competiţiei Volum şi intensitate la parametrii
concursului
PERIOADA COMPETIŢIONALĂ
1. Dezolarea şi menţinerea Încărcături specifice competiţiei Volum redus de lucru
performanţei competiţionale
2. Menţinerea achiziţiilor Exerciţii specifice, menţinere fizică Intensitate constantă
3. Pregătirea sportivului pentru un Exerciţii generale, refacere activă Intensitate crescută
efort optim
PERIOADA DE TRANZIŢIE
1. Recuperare activă
Regenerare fizică şi psihică Exerciţii generale Încărcături care să permită o bună
condiţie fizică
Selecţia tinerilor practicanţi se realizează o dată cu începerea anului şcolar. Perioada de învăţare a procedeelor
tehnice din cadrul kyu-rilor durează în medie aproximativ 33 de luni cu 344 lecţii şi 268 ore de antrenament.
Repartizarea lecţiilor de antrenament corespunzătoare kyu-rilor şi centurilor colorate se prezintă astfel:
Kyu-l/
Luni Nr. lecţii Total nr. ore
Centura
Kyu-6, centura albă 2 24 16
Kyu-5, centura galbenă 4 48 32
Kyu-4, centura verde 5 56 40
Kyu-3, centura portocalie 6 69 48
Kyu-2, centura albastră 8 77 68
Kyu-1, centura maro 8 70 64
Total: 33 344 268
Trecerea de la o centură la alta nu trebuie să fie blocată de absenţa în bagajul tehnic a unui procedeu pe
care elevul nu a reuşit să-l însuşească.
Dacă majoritatea procedeelor unui Kyu sunt executate corect este recomandat să se treacă la însuşirea Kyu-lui
următor pentru ca apoi să se revină la însuşirea procedeului respectiv.
Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Care sunt documentele necesare planificării activităţii de pregătire la copii şi juniori?
2. Ce cuprinde planul calendaristic?
3. Ce urmăreşte proiectarea unei lecţii de învăţare?
4. Care sunt sarcinile specifice ale unei lecţii de Judo?
5. Clasificaţi lecţiile de Judo în funcţie de obiective şi sarcini.
6. Ce conţine lecţia de instruire şi antrenament?
7. Ce sarcini rezolvă lecţia de antrenament?
8. Ce presupune lecţia de verificare şi control şi ce urmăreşte aceasta?
9. Ce urmăreşte organizarea ciclică a antrenamentului sportiv?
10. Ce presupune sistemul Go-Kyo şi care sunt clasele acestuia?
12.1. COMPETIŢII
1. Regulamentele de organizare a competiţiilor de judo se elaborează în România, prin respectarea regulamentului
aprobat de Federaţia Română de Judo, devenind operaţionale pentru toate competiţiile ce se desfăşoară în plan
intern.
2. Organizarea unor competiţii de nivel intern şi internaţional, instituirea unor comisii judeţene responsabile în
acest sens sau atribuirea de responsabilităţi unor secţii de judo, se realizează doar după acceptarea de către acestea
a prevederilor regulementelor Federaţiei Internaţionale de Judo (FIJ), ale Uniunii Europene de Judo (UEJ) şi ale
Federaţiei Române de Judo (FRJ).
3. Organizatorii competiţiilor vor elabora programul de organizare în detaliu, pe zile, an, categorii (de vârstă,
greutate, sex), locul de desfăşurare, ora şedinţei tehnice, etc., doar după acordul prealabil al comisiei de competiţii a
Federaţiei Române de Judo. Invitaţia şi programul vor fi înaintate secţiilor de judo interesate cu cel puţin 30 zile
înaintea datei de desfăşurare a competiţiei.
4. Comisia de organizare a concursului şi secţiile de judo participante vor lua măsurile necesare pentru asigurarea
„asistenţei medicale”.
12. 2. CATEGORII DE COMPETIŢII
1. Competiţii internaţionale oficiale:
a) Jocurile Olimpice – turneu eliminatoriu cu recalificări, organizat din 4 în 4 ani (masculin
+ feminin) pentru seniori;
b) Campionatele Mondiale – turneu eliminatoriu cu recalificări organizat din 2 în 2 ani
(masculin + feminin) pentru seniori şi tineret;
c) Campionatele Europene – turneu eliminatoriu cu recalificări – anual (masculin +
feminin) pentru seniori şi juniori;
d) Cupa Europei – competiţie organizată pentru echipele campioane, 3-4 tururi + semifinale
şi finală (seniori – anual);
e) Campionatele Europene – cu înscrieri nominale – anual;
f) Turnee individuale de nivel „ A „ – calendar UEJ – anual.
desfăşurarea concursului. Acestea sunt obligatorii pentru conducătorii şi antrenorii echipelor, arbitrii şi sportivi.
2. Preşedintele juriului are obligaţia de a respecta normele de arbitraj şi regulementele de arbitraj, putând cere prin
consultări cu responsabilul corpului de arbitri, înlocuirea arbitrilor ce comit erori grave în activitate.
3. Preşedintele juriului verifică, de asemenea, constată şi ia măsuri corespunzătoare pentru buna desfăşurare a
concursului, organizează festivităţiile de închidere şi deschidere a acestuia. În cazul în care constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile regulamentare privind începerea sau desfăşurarea concursului, poate amâna sau întrerupe
competiţia.
4. Preşedintele juriului conduce şedinţa tehnică şi semnează procesul – verbal al competiţiei, luând măsurile
necesare pentru ca în timp de 48 ore să fie înaintate forurilor superioare.
VICEPREŞEDINTELE JURIULUI – înlocuieşte preşedintele în lipsa acestuia, preluându-i atribuţiile.
SECRETARIATUL – este compus din 5 – 8 persoane, în funcţie de importanţa competiţiei şi are în responsabilitate
următoarele sarcini:
întocmeşte raportul competiţiei;
calculează, centralizează, afişează şi anunţă ordinea întâlnirilor şi rezultatele obţinute;
pregăteşte datele necesare pentru anunţarea rezultatelor şi comunicatul pentru presă, radio şi televiziune;
întocmeşte procesul – verbal de cântărire;
controlează legitimaţiile sportivilor;
centralizează buletinele de punctaj şi rezultatele competiţiei.
CORPUL DE ARBITRI – este format dintr-un număr de 9 – 32 arbitrii principali şi 6 – 20 arbitrii secundari, în
funcţie de importanţa competiţiei. Corpul de arbitrii va fi condus de către arbitrul delegat al Federaţiei Române de
Judo, ajutat de şefii de saltea.
ARBITRUL DELEGAT – are responsabilitatea formării, delegării şi controlul asupra brigăzilor de arbitrii. Dacă
apar deteriorări ale instalaţiilor de concurs în timpul desfăşurării competiţiei, va solicita preşedintelui concursului,
oprirea luptei.
ARBITRUL – verifică ţinuta sportivilor înaintea începerii fiecărui meci, conform regulamentelor UEJ şi FIJ,
conduce nemijlocit întâlnirile conform prevederilor regulamentului de arbitraj, regulamentului competiţiei şi cel al
comisiei de disciplină.
Contestaţiile vor fi făcute în scris având anexată chitanţa (taxa de contestaţie conform prevederilor Hotărârii
Agenţiei Naţionale pentru Sport) achitată la Asociaţia judeţeană de judo în contul Federaţiei Române de Judo.
Contestaţiile privind vârsta, greutatea sau apartenenţa la club a unui sportiv / sportivă se vor face numai înaintea
începerii meciului sau în timpul acestuia, nicidecum la finalul acestuia. Situaţiile neprevăzute vor fi rezolvate de
către arbitrul delegat al Federaţiei Române de Judo, secretarul general al FRJ sau Biroul Federal, în funcţie de
situaţie, conform regulamentelor în vigoare.
CAP. 13. REGULI COMPETIŢIONALE ŞI DE ARBITRAJ
BIBLIOGRAFIE
1. BURLACU, GH. (2006) – JUDO – Noţiuni metodice privind predarea procedeelor fundamentale, Editura
Bren, Bucureşti
2. BURLACU, GH. (2007) – Antrenamentul în Kaiac-Canoe şi modelarea efortului pentru competiţii, Editura
Moroşan, Bucureşti
3. ANA-MARIA POP (2005) – JUDO – Îndrumar metodic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
4. AVRAM I., MURARU A.(1977) – Judo, Editura Sport - Turism, Bucureşti
5. BOCIOACĂ, L., CHIRILĂ M. (1999) – Optimizarea pregătirii judokanilor pe baza informaţiilor obiective
oferite de evaluarea competiţiei. Sesiunea anuală de referate şi comunicări ştiinţifice, A.N.E.F.S., Bucureşti
6. BOCIOACĂ, L. (2000) – Evaluarea tendinţei moderne de desfăşurare a luptei în judo. Sesiunea anuală de
referate şi comunicări ştiinţifice, A.N.E.F.S., Bucureşti
7. BOCIOACĂ, L. (2003) – Puterea în judo, Editura Bren, Bucureşti
8. BOTA, C. (2000) – Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti
9. CISMAŞ, GH. (1988) – Tehnica luptelor greco-romane. Editura Sport – Turism, Bucureşti
10. DRAGNEA, A., TEODORESCU - MATE, S. (2002) – Teoria sportului, Editura Fest, Bucureşti
11. HANTĂU, I., BOCIOACĂ, L. (Sofia, 21-22 may, 1999) – The analysis of structure and functional
interelationship of training and competition of judo. Traditional Scientific Conference, N.S.A.
12. HANTĂU, I., BOCIOACĂ, L. (1998) – Antrenamentul în judo. Pregătire fizică şi tehnică. Editura Universităţi
din Piteşti
13. HANTĂU, I. (2000) – Manual de judo. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
14. HANTĂU, I. (1995) – Învăţaţi judo. Editura Militară, Bucureşti
15. HANTĂU, I. (2000) – Structura antrenamentului la judo. Editura Printech, Bucureşti
16. KANO, J. (1963) – Significance of his ideals of physical education and judo. Edit. Kodokan, Report 2, pp 1-12,
Tokyo
17. KANO, J. (1964) – The contribution of judo to education - scientific studies on judo. Edit. Kodokan, Report 3-
4, Tokyo
18. MANO, R. (1994) – Les bases de l'entraînement sportif, Editions Revue E.P.S., Paris, Colecţia S.D.P. nr. 371-
374, M.T.S. - C.C.P.S., Bucureşti, 1996.
19. MARINESCU, GH. (2003) – Nataţie, efort şi antrenament, Editura Bren, Bucureşti
20. ALEXE, N. (2002) – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
21. VRIJENS, J. (1989) – Bazele antrenamentului sportiv modern, Editura Lichamelijke Opvoeding, Gent
22. *** XX – Buletin of the association for the Scientific Studies on Judo,(1999), Kodokan, Report 1-13, Tokyo