Universitatea din București

Facultatea de teologie ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Teologie morală
-notițe de curs-

Anul III, Semestrul I

Teologie Pastorală

-2018-
 Introducere în teologia morală

Creștinismul presupune
- Revelație;
- Credința;
- Doctrina;
- Viața trăită conform credinței și doctrinei – nu suntem credincioși pentru că trebuie.
Creștinismul nu se referă la aceste simțământ material religios (de formă?), la acea „genă a
lui Dumnezeu” de care spun unii pe care o are orice om (ex: cei care vin la biserică, se duc direct la
pangar de unde iau lumânări, apoi ies, fără măcar să salute pe stăpânul casei, adică pe Hristos ) ci
vorbim despre morala creștină, personală a omului conștient de Sfânta Treime.
Morala creștină reprezintă o expresie a unei stări de spirit, revelată, Dumnezeu în Treime.
Platon: το ων, το αγαθον = un dumnezeu neutru, o realitate neutră
În Biblie= ο ων = un Dumnezeu personal => principii de acțiune desprinse dintr-o Revelație
foarte concretă.
Conform= con+formă=să trăiască, să capete forma trăitoare a viețuirii creștine autentice
1. Adevărul meu de credință= cel care mă pune într-o relație de fidelitate cu Dumnezeu
2. Credința creștină= trebuie să se exprime în modul meu de a fi, de a activa
1+2= toate adevărurile de credință pot fi trăite.
- Nici cei mai râvnitori nu pot vedea cele crezute
Sfântul Grigorie de Nyssa= toate energiile/lucrările lui Dumnezeu trebuie urmate/imitate în
viață atât cât este omului posibil să o facă. Unele, sunt imposibil de imitat de către noi; pe acestea
trebuie să le respectăm și să ne închinăm lor.
Preocupare teologiei morale: modul de trăire a adevărului de credință, fie că imităm, fie că ne
închinăm lor avem față de ele un cult (din lat. a cultiva = a cultiva în relația cu cineva)
Rafael – orfan de mamă ( = complex), a pictat madone cât mai perfecte, unele destul de goale.
Reprezentarea iconografică nu trebuie să trezească simțuri carnale.
Gr de Nyssa - „Cele pe care nu le putem imita, ne inchinam lor si le adorăm“
În Dumnezeu sunt realități pe care nu le putem imita => ex: atotputernicia, veșnicia,
sfințenia
Preocuparea teologic-morală => să stimuleze viața creștinului încât acesta să imite și să
însușească; să participăm la cele pe care nu le utem închina prin acte de închinare, acte de venerare.
Când vorbim de mântuire; 2 aspecte:
1. subiectiv - mantuirea la nivel individual prin interm Bisericii
 2. obiectiv - generală - care a fost.
1. Mântuirea subiectivă
(enkefalaiotis - ενκεφαλοηοτης) => Pavel - recapitulare (termen de la Irineu de Lyon);
ce inseamna a cuprins întreaga fire umană individuală luată din trupul Sfintei Fecioare, odată
pentru totdeauna? cum spun sfinții, a luat pârgă , adică ce e cel mai reprezentativ.

Ce a fost mai concret? (antropinon – το ανθρωπινον) => omenitate - trad de Stăniloae, alții
au zis „fire umană“
=> toată lit patristica => mânt obiectivă - Hristos a luat odată pt totdeauna umanitatea
reprezentativă pentru toată firea umană din Maria Fecioara, a îndumnezeit-o, înviind a 3-a zi, și cu
care S-a Înălțat la Cer.
=> Cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică.

Cum ne împropriem această mântuire obiectivă?

- nu ca toți indivizii, ci ca o operă de răscumpărare pe care Hristos a facut-o pentru noi,
nu ca omenire ci ca fire umană individuală.
Romano-catolicii au luat ideea generală de om gândind-o în prisma platonismului exagerat.
* Leonțiu de Bianț - aristotelic;
Adolf von Harner (un fel de Staniloae al nemților) - a dominat în sec XX gândirea dogmatică
și ist dogmatică, dar și protestant - unde Dumnezeu îi lasă pe unii să se descurce și pe alții îi ia la El
- predestinație absolută;
- e cel care zice că Fiul a luat pe toți indivizii de mereu și de pretutindeni și i-a mântuit
în potență (doar în potență)
- orice ar face, să privească la mila lui Hristos și să aștepte mântuirea, așa se mântuiesc
și hindușii și islamicii etc.
- s-ar pune pe aceeași treaptă credința noastră dreaptă cu celelalte religii.

2. Mântuirea obiectivă
- tot ce s-a realizat în Hristos, ca fire umană, ce s-a relizat reprezentativ pt firea umană, dar
valabil individual.
- deci cam asta nu a zis Adelf von Harner.

Morala creștină se ocupă cu ce ar trebui sa facă omul pentru a-și obține mântuirea.
Împroprierea roadelor mântuitoare ale lui Hristos se realizează prin credință și fapte bune.
 Moralitatea faptelor omenești sunt garantate de expresia raspunsului liber și conștient la
chemarea lui Hristos pe care îi iubește.
Sf. Pavel către romani - „păgânii care nu au lege (Tora)...”. Tora pentru evrei era toată
rânduiala.
- păgânii care nu au cunoscut legea, dar au facut prin fire ale legii și și-au făcut loruși lege.
- vehiculul ordinar este Hristos, dar Dumnezeu poate fi și Cel care folosește și vehicule
extraordinare, la judecată vorbim legea morală naturală în om.
- etimologia cuv morală – ηθικι
- pt studierea faptelor morale mai e și etică. Ex: grecii au în vocabular (ηθικι) - fapt care
presupune comportament și responsabilitate.
- etica a apărut ca o expresie care exprimă mai bine prin care se studiază mai mult sau mai
abstract principiile comportamentului uman - e o disciplină care să nu fie normativă; ce
reprezintă doar niște principii.
- cuv. Etică (eitos – ηθος) comportament - îl găsim la Homer -
- Numele disciplinei provine din gr. ἠθική (adjectiv format de la subst ἦθος (τό)= obicei,
atestat la Homer sec VII î.d.Hr; τὰ ἤθεα = locuința oamenilor și a animalelor). τὰ ἤθη
reprezintă comportamentul care îți dă starea de bine.
- Aristotel împărțea virtuțile în: virtuți etice (înțelepciunea, cumpătarea, curajul = mai
practice, creează confort) și virtuți noetice (capacitatea minții de a judeca abstract(noesis
= proces de judecată)).
- În NT: 1 Co. 15:33 Tovărășiile rele strică obiceiurile (ἤθη) bune.
- etos -> se vb de practici liturgice -> în Evanghelia după obicei când tămâia Zaharia după
obicei.
- Luca 22,39 -> se referă la datoriile individuale.
Etica studiază, deci, modul de comportare individual și colectiv, precum și principiile generale
care reglementează modul de comportare.
În latină termenul grecesc a fost redat prin adjectivul moralis, e (format de la subst. mos, moris
= morav). Seneca e primul autor de limba latină care folosește acest termen, în sintagma philosophia
moralis ( = sophrosyne ).
Etica și morala sunt doi termeni interșanjabili. Morala arată condiția ca faptele omenești să
fie raționale. Vorbim de intenționalitatea filozofiei practice. Dacă etica nu e normativă, morala e
normativă, ea presupune lucruri și comportamente.
 Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea voinței lui
Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Morala e interesată și de
comportamentul individual și de cel comunitar.

- etica filosofică e o discuție care caută sensul atât prin prinicipiile morale cât și
recomandările ei.
- morala nu face așa ceva. Ea nu e un efort de gândire cu privire la ce e bine și ce e rău;
creștinul știe ce e bine prin revelația lui Dumnezeu; morala creștină nu e nici căutarea
transcendentă a valorilor, ci omul a aderat la ele prin credință.
- primul aspect - legat de revelația lui Dumnezeu și apoi judecata umană.
- Sf Grigorie de Nyssa -> „omul nu se schimbă în funcție de ceea ce privește ci de ceea ce
iubește.”
În morală nu căutăm principiile, ci revelația lui Dumnezeu. Îl recunosc și Îl iubesc, eu acolo
găsesc ceea ce îmi trebuie.
Trebuie să împlinim normele, exigențele așa cum îndeplinim alte norme și exigențe cu
caracter disciplinar. Adică, totuși să nu credem că morala creștină e la fel cum sunt sistemele morale
vecine.
Obiectul moralei creștine îl constitue faptele omenești conștiente și libere raportate la norma
obiectivă a realității adică la voința lui Dumnezeu.
- instinctele, reflexe, automatismele nu constitue obiectele faptelor omenești.
- actele săvârșite din frică nu sunt obiectele de studiu al moralei creștine.
Putem fi întinați și de fapte ce nu intră în aria moralei ci în capitolul faptelor fără de voie.
Nu putem nega că pe lângă fapte libere și conștiente nu există și forme prin care judecata
noastră vegheaza și lasă să pătrundă greșeli și fără voie => și acestea pot fi incluse la un moment dat
în obiectul și aria moralei.
Scopul = dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu (binele moral).
Morala a) stabilește și prezintă sistematic și critic normele după care omul își orientează viața.
b) prezintă sistematic modurile în care omul înfăptuiește binele moral.
Teologia morală folosește rezultatele științelor noologice: deducția, demonstrația, verificarea;
Rezultatul și mesajul Teologiei morale nu este produsul exclusiv al acestor metode.
Mutația de la creierul simbian la homosapiens s-a realizat într-un singur individ, nu în timp,
în mai multe generații; contravine teoriei evoluționismului; altfel ar fi arătat mai multe diferența la
mai multe regiuni ale creierului.
 Teologia morală raportează ceea ce descoperă la anumite valori sacre – Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, devenit om => Teologia morală raportează faptele, gândurile omului, modul de a fi și
încearcă să dea soluții astfel încât modul de a fi, de a vorbi, să fie conforme cu lucrarea lui Dumnezeu,
pentru a da perspectivă vorbelor și faptelor noastre.
Sfântul Grigorie de Nyssa = tot ce gândim, vorbim, lasă urme pentru construirea templului
nou, în pământul nou și cerul nou.
!!! Morala creștină = discurs care, pe de o parte, stabilește în mod sistematic și critic normele
după care omul trebuie să își orienteze viața; pe de altă parte prezintă sistematic și critic criteriile
modurilor prin care omul reușește, în funcție de normele și valorile respective, să înfăptuiască binele
moral.
- Dumnezeul lui Platon era un dumnezeu neutru; nu făcea nimic aștepta pe toți să se
asemene cu el
Binele moral: poruncile reprezintă binele moral; sunt criteriu obiectiv al binelui moral.
Sfântul Ioan Damaschim: de vreme ce Dumnezeu este bun, bună este și Legea Sa, cea una, ce
este naturală și ființează din ființa Sa. Neascultarea=privarea de bine. Legea Lui ne aparține. Sunt
date spre ascultare.
Binele real/aparent: bun în sens propriu, ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Așa cum orice floare
capătă de la soare lumină , tot așa cele de la Dumnezeu sunt cu adevărat bune => binele moral pe care
noi îl rostim=expresia voinței Celui bun=> asta urmărește morala creștină.

Morala creștină ca disciplină teologică

În Antichitate nu exista legătura între morală și religie.

Prima religie morală = la evrei = în spațiul supranatural/revelat.
A-i fi ofensat pe zei = sacrilegiu, nu păcat.
Iahve = foarte interesat de moralitatea celor care semnează pactul cu El. Profeții au continuat
cu tărie această tradiție. Dumnezeu îi va pedepsi pe cei răi încă din această viață, la fel și celor buni
le va răsplăti.
Hristos va descrie plenar ce înseamnă dreptul în această lume, transformând cu o forță
incredibilă dreptul sau nedreptul din această lume în lumea viitoare. Se schimbă perspectiva:
Dumnezeu este interesat de om.
Morala creștină=o revelație teologică=putem extrage învățătura de credință din cele 10
porunci; izvorul ei principal este Revelația.
Hristos a fost fără de păcat. Afirmația tot ce îmi este omenesc îmi este cunoscut i se aplică
doar Lui pentru că toate neputințele omului le-a luat, a cunoscut toate, dar nu a săvârșit păcatul.
 Pascal: când spui cuiva te iubesc îi spui de fapt, vreau să fiu cu tine în rai
Teologia morală îi descoperă omului ceva nou, că nu este singur în univers, că este iubit; omul
intră în noua ontologie pe care o începe Hristos.
Teologia morală:
- Nu exclude morala
- Asigura o finalitate duhovnicească – aceea de fiu al Omului
- Natura autentică a omului – asemănare cu Dumnezeu
- Centru moralei creștine este Hristos; nu este ca celelalte morale care își sunt suficiente
sieși, morale prin ele însele.
Morala creștină este teocentrică (în mijlocul ei stă Dumnezeu). Morala creștină este o morală
relațională, harul este dat pentru fiul ascultării.
Teologia morală: discuție teologică, care pe baza revelației dumnezeiești prin Sfânta Scriptură
și Sfânta Tradiție, înfățișează în mod sistematic, modul în care omul trebuie să se conducă spre a-și
îndeplini scopul existenței sale, asemănarea cu binele suprem, Dumnezeu.
Obiectul teologiei morale= fericirea omului; creșterea calitativă a acestei vieți raportat la
perspectiva dumnezeiască; perspectiva poate fi personală sau comunitară.
Fericirea promisă de creștinism este cea în comuniune cu sfinții și cu Hristos. Prin iubirea ca
virtute putem comunica cu sfinții în interiorul aceluiași spațiu.
Teologia morală: o expunerea sistematică pe baza Revelației a principiilor și normelor, după
care omul să se călăuzească.
Morala creștină va da o prioritate absolută adevărurilor revelate. Ne raportăm întâi de toate la
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat; așa trebuie înțeleasă Revelația.
Sfântul Vasile Cel Mare: Hristos este în stare de jertfă de la începutul lumii => fiecare păcat
al oamenilor = o picătură de sânge pe trupul lui Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos și morala creștină

Există o mulțime de tratate de morală dar nu îl menționează pe Hristos. Persoana lui Hristos
trebuie înțeleasă în mod global, nu numai la un timp și spațiu dat ci la modul tainic în care el lucrează
tainic în noi, în biserică.
Înainte de toate, Mântuitorul are un loc bine definit comparativ cu alți întemeietori de
religi/credințe.
Există o carte intitulată 100 de personalități ale istoriei. Aici, Iisus este pus primul, dar este
greșit să fie primul pus pentru că nu ar trebui alăturat oamenilor.
 Budha – nu te leagă de o realitate – un sistem care se temină într-un pesimism
Alah – dumnezeu solipsist = un dumnezeu singur, care cere supunere totală și milă față de cei
mai slabi, dar violența este un act de jertfă.
Iisus Hristos este în centrul moralei creștine; nu este un maestru care propune o doctrină, ci
este mijlocitor între noi și Tatăl; El este Puterea noastră: „Fără de mine....; este mântuitor.
În sistemele de morală, sistemul este distinct de cel care l-a creat; alte sisteme au valoare prin
ele însele; pot fi separate de autorii lor și să funcționeze ca atare. Sistemele de morală devin
funcționale prin argumentele, nu prin întemeietorii lor.
Viața privată a autorului de morală poate fi interesantă dar nu aduce nicio schimbare
sistemului propus. Ar putea nici să nu existe. Așadar, contează sistemul nu autorul (în aceste cazuri).
A fi adeptul unui sistem de morală necreștin nu presupune a avea ca model și pe întemeietorul
sistemului/religiei (exemplu: Socrate nu avea grijă de familie ci soția ținea familia. J.J. Rousseau avea
13 copii cu diferite femei => nu poate fi ales ca model. Mohamed la fel (a luat soția prietenului
susținându-i aceluia că Dumnezeu i-a zis să o ia de femeie).
Nu la fel putem spune și despre Iisus Hristos, ci pentru a fi creștin nu este suficient să aparții
creștinismului, ci să îl iubești pe Hristos, să trăiești cu El, să te hrănești cu El. Prin cele susținute până
aici deducem că Hristos este centrul.

Al doilea aspect: De ce să îl urmăm pe Hristos?

Evreii nu spuneau „rabi” unui neînvățat/neșcolit
A-L urma pe Hristos înseamnă mai mult decât a-L urma pur și simplu, sau cum urmăm un
maestru/model ci în sensul în care urmăm o personalitate făcând ce face El, și ce face El să împlinim.
(exemplu: un ucenic la un învățat: nu i-a zis nimic trei ani, ci doar atât: dacă vezi ceva la mine, fă și
tu).
Sfântul Grigorie de Nyssa: Viața lui Moise – Nu vei vedea fața Mea ...doar spatele Meu” –
când mergi undeva ai nevoie de călăuză, să mergi pe urmele călăuzei.
Noi nu trăim creștinește pentru că urmăm un sistem de idei/credințe, ci să urmăm pe urmele
Cuiva care este veșnic viu. Rugăciunea, postul, acatistele = ne ajută să nu călcăm pe lângă. Nu te
supui doar sfaturilor Lui ci împlinești și simți că ești iubit nu ca ucenicul care își cunoaște maestrul
doar din cărți, ci primind sfaturile Lui și Puterea Lui.
Apostolii s-au prezentat lumii nu în calitate de colportori sau purtători a unei credințe, ci ca
vestitori ai lui Hristos înviat, nu Hristos, doar un om excepțional, care a murit pe Cruce, ci Hristos
înviat. Hristos este Dumnezeu, dar pe care îl atingem și cu care ne hrănim. Hristos este sfânt și sacru.
În Antichitate = cel declarat sfânt = intangibil, încât dacă cineva îl atingea îl întina. Hristos
este sfânt dar își comunică sfințenia.
 Întreaga problemă a moralei creștine trimite la această unire cu Dumnezeu prin har, deci o
prezență a lui Dumnezeu în el, în om.
Morala creștină este mai mult decât un sistem de morală, este urmarea lui Hristos.
Sfântul Grigorie de Nyssa – denumirile lui Hristos – aflăm de fapt virtuțile Lui.
Îl urmăm pe Hristos urmând învățătura Lui; ne transpunem într-o nouă ontologie în
comuniune cu Hristos.
A fi creștin:
- Să fii pătruns de învățătura Sa;
- Să fii pătruns de exemplul său;
- Să fii pătruns de efectul vieții sacramentale în interiorul noii ontologii, încât să avem
sentimentul că Dumnezeu împărățește în noi.
Iisus Hristos compară omul cu mlădițele viei; El este butucul. Iisus Hristos este în centrul
moralei creștine = nu numai vestea împăcării omului cu Dumnezeu ci vestea că omul îi poate spune
lui Dumnezeu Tată.
Hristos ne-a dăruit libertate, nu o lege (teolog german). Alte religii încearcă să demonstreze
acest lucru dar nota caracteristică a creștinismului => libertatea pe care Hristos ne-o arată și care are
cauză numai în El. Hristos arată iubirea dumnezeiască prin purtarea Sa, iubirea Lui totală prin
sacrificiul Său. El ne dă putere „îndrăzniți; Eu am biruit lumea”= o biruință care exprimă iubirea lui
Dumnezeu – oferă toate ingredientele ca omul să fie o ființă puternică.

Al treilea aspect: Puritatea inimii este esențială pentru rolul pe care Hristos îl are în interiorul
religiei creștine; mai ales față de tot ce nu este Dumnezeu. Iisus promite inimilor curate că îl vor
vedea pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”
Prezența lui Hristos în centru presupune credință, pocăință, împărăția lui Dumnezeu.
Prezența lui Hristos în centrul moralei creștine reprezintă o relație de fidelitate.
Vestea cea bună – un om al credinței=un om al iubirii
Iubirea de aproapele dar nu fără un criteriu obiectiv – morala creștină, viețuirea morală.
Hristos este puterea, ca un alt Moise, dar mai mult condiționează calitățile de creștin în relația
cu El, astfel încât seva din „butuc” să ajungă în fiecare mlădiță.
 MORALA - TEOLOGALĂ ȘI DIALOGALĂ

Morala crestina e una teologala, hristologica, nu ne gandim doar la persoana istorica la lui
Hristos, ci la persoana istorica ce a trecut prin moarte si a inviat. Pe Acesta il propovaduieste Biserica,
Cel ce are toata puterea in cer si pe pamant. Isi exercita calitatea de Fiu al lui Dumnezeu continuu, e
în stare de jertfa pana la sfarsitul veacului. Era in stare de daruire de la intemeierea lumii.
Sf Vasile - pt fiecare pacat la nostru pica din Hristos o picatura de sange - ia seama, deci,
creștine, sa nu iei si tu parte la agonia lui Hristos.
Hristos Cel Înviat este în centrul ortodoxiei.
Normele morale creștine trebuie văzute într-o relație cu totul specială cu cel de la Care vin.
Morala creștină are această particularitate. Asa cum gasim alte norme - diverse sisteme etice / politice
- in cadrul moralei crestine ne intereseaza cine spune (in celelalte avem normele / codul, nu ne
intereseaza cine zice) => deosebit de celelalte morale are particularitatea de a nu desparte autorul
exigențelor de exigente in sine, dimpotriva - prin intermediul acestora, crestinul simte ca se afla in
dialog cu El. Acest lucru este esențial.
Tradus gresit teologic, e teologal = trait efectiv in relatia cu Dumnezeu => credinta, nadejdea,
dragostea sunt puteri obtinute prin deprindere in cadrrul acestui dialog de practica a sistemului moral.
Virtuțile teologale sunt trăirea în relația cu Dumnezeu. Toate religiile au la baza sistemelor
lor morale fundamentele religioase ale respectivelor zone în care religiile se găsesc. Nu sunt
întotdeauna legate. Morala începe cu imperativul conștiinței în relația cu binele moral. Uneori îl
identifică cu Dumnezeu, alteori nu: (ex morala greaca: moralitatea propusa de filosofi nu prea avea
legatura cu imporalitatea zeilor, nici zeii nu se interesau prea mult de comportarea morala) => exista
morale ce nu sunt neaparat legate de credinta religioasa.
Punctul de vedere metafizic nu este întotdeauna foarte pătrunzător. Platon venera zeii cetății
dar a fost acuzat de ateism. Vorbea de bine absolut, dar nu lega ideea de bine de zeii în care credea.
Contemplația=culmea fericirii omului. La Platon, faptul că a intuit adevărul ca existând în mod
absolut nu îl făcea să îl identifice cu Zeus. Theos, la Aristotel nu trimitea la vreun creator sau
proniator. Morala nu era întemeiată decât pe binele moral absolut. Nu vorbea de păcat. Așadar, morala
nu vorbește de Dumnezeul religiei => nu îl va atinge pe Dumnezeul moralei.
Asadar nu intotdeauna morala il intalneste pe Dumnezeu, asa cum in antichitate / budism /
alte, uneori religia nu il va atinge pe dumnezeul moralei. O religie statica (cum au fost religiile
primitive) vor sustine o morala inchisa prin intermediul unor interdictii si tabuuri. O asemenea
intelegere a moralei si religiei nu va putea oferi un criteriu obiectiv si absolut. Ba mai mult, atunci
cand sentimentul religios pierde din vitalitate, conduita pe care el o inspra alta data poate pretinde ca
ii supravietuieste pentru ca persoana respectiva (adepta) mosteneste elemente care tin de timpul si
situatia in care religia era intr-o anumita forma legata de morala (ex: morala europeana - exista carti
ce arata radaciniile crestine ale europei, dar europeanul ateu le vede ca niste piese de muzeu - cum sa
scape de valorile de alta data ale crestinismului pe care acum le considera obiecte de muzeu).
Exista morale nereligioase, dar in care este imposibil sa nu se constante cel putin rudimentele
unei morale religioase ce odata a stat la baza.
Sunt și morale antireligioase – își găsesc rațiunea de a fi în anumite ideologii ale omului;
ATENȚIE la exprimare: nu în om, pentru că omul este mult mai adânc; strâmbă modul de judecată
al omului. Omul e mult mia adanc decat ideologia ce il domina, dar omul e capabil sa scoata idei care
convin lumii care traieste. Ideologia unui ins depinde de societatea in care traieste - o societatea e
supraeul care nu ne permite sa facem ce vrem).
Uneori avem de-a face cu morale antropocentrice (isi trag seva exclusiv din judecata omului
si aspiratia lui spre desavarsire dar o autodesavarsire ce nu are reper obiectiv, ci repere ideologice,
extrase exclusiv din modeul de existenta al unor persoane ce se vor a fi fara Dumenzeu.)
Există morale ce se revendică a fi religioase care fac recurs la Dumnezeu atunci când vor să
își valideze regulile ( = morale fideiste, fide=credință), adresate unor persoane care uneori cred în
Dumnezeu, un dumnezeu exterior, la care fac referire când vor să își valideze regulile. Aceasta nu
este o morală creștină.
Morala creștină nu doar apreciază sau sancționează faptele omenești. Ea este relația între cele
ce există.
!! Dumnezeu ființează, noi existăm.
Morala creștină este o morală cu un profund caracter dialogal. Ea nu poate exista fara
dialogul intre Dumnezeu si om. Omul e și el fiinta sociala ce nu poate exista fara dialog, deschisa
spre comuniune cu altii, comuniune ce il responsabilizeaza pe om. Omul isi cultiva responsabilitatea
in dialogul continuu Dumnezeu. Religia e insasi relatia intre Dumnezeu si om, bazata nu pe adevaruri
expuse de Dumnezeu, ci pe interventia lui Dumnezeu in lume si in viata omului. Revelatia lui
Dumnezeu nu e un film desfasurat candva in instorie, iar noi citim despre ea si atat, ci e un fenomen
in desfasurare.
Morala crestina se constituie in acest dialog special pe care Dumnezeu l-a inceput si raspunsul
pe care omul il da lui Dumnezeu. Face posibila religia pentru ca face posibil dialogul. Solicitandu-l,
Dumnezeu ii ofera si harul.
Religia este relația dintre Dumnezeu și om bazată nu pe adevăruri expuse de Dumnezeu ci pe
intervenția lui Dumnezeu.
!!! Răspunsul dat de om lui Dumnezeu îmbracă cel puțin doua forme:
 - raspuns direct, dupa ce omul vede slava lui Dumnezeu. Toate actiunile prompte pe care
le vedem in revelatie sunt raspunsuri spontane la constatarea evindentei lui Dumnezeu si
angajare la respectarea poruncilor lui Dumnezeu.
- integrarea in cultul individual si public, ce inseamna starea de dialog reverențios pe
care îl avem cu Dumnezeu. Prin cult, cultivam relatia cu Dumnezeu cel viu. Ne plasam in
ambianta harului pe care Dumnezeu il cutiva celor care se gasesc in dialog sincer cu el (pe
aceeasi lungime de unda cu Dumnezeu)
Cult=lat, a cultiva=noi cultivăm relația cu Dumnezeu Cel viu.
Dumnezeu se descoperă în poruncă = își manifestă slava și devine reper obiectiv pentru
comportamentul omului. Porunca are un logos, nu ca dovadă a capacităților pe care le-ar avea. La
rugăciunea „lumină sunt poruncile tale...” se constată realitatea care luminează viața omului. Sunt
cuvinte=logoi=rațiuni pe care Dumnezeu-iubire le adresează omului în calitate de individualitate.
Morala bunei intentii exclusiv umanista va falsifica morala reala constituita in dialogul cu
Dumnezeu. (ex: nominalismul - aparut prin William Ockham din Irlanda, la sf sec XIV eclipseaza
scolastica si se impune in bis. Romano-catolica secole, in care rationalismul e exagerbat la maxim.
Pe nominalisti nu ii interesa prezenta lui Dumnezeu ci doar ca exista o lege fata de care trebuia sa
asculti fara cracnire (oameni ce respecta anumite principii ce le considera sacre, dar nu vor sa auda
de Dumnezeu).
Legea lui Dumnezeu este expresia ființei și voinței preasfinte a lui Dumnezeu. E inscrisa in
inima omului ce repezinta chemarea adresata lui Dumnezeu tuturor.
Sfântul Ioan Damaschin: Dumnezeu este bunătate absolută, tot ce este viu de la Dumnezeu
poartă marca binelui absolut. Este înscrisă de Dumnezeu în fiecare inimă.
Fericitul Augustin: este criteriul obiectiv al faptelor noastre omenești.
Cand realizezi ca porunca e expresia fiintei unui Dumnezeu viu, nu poti fi ipocrit, dar fata de
o lege normala iti poti permite anumite libertati (ex: adevarul real vs adevarul legal - in morala
crestina nu se poate asa ceva) => pregatit mentalul pt o viata cu principii dar fara Dumnezeu (in
spatele principiilor nu ar mai fi nimeni).
Criteriul obiectiv e acela in functie de care norma potrivit careia tu te comporti sa aiba
valabilitate universala (daca esti animat de indea ca comportamentul tau cel mai inalt sa fie universal
tuturor => acel “trebuie”al lui Kant - expresia ideii ca putem trai moral fara sa il avem in spate pe
Dumnezeu).
Acestea nu sunt altceva decat abstractiuni si nu pot exprima persoana concreta.
Exigențele stabilite de rațiune
O morala ce se multumeste cu o lege generala si abstracta duce necesar la o saracire a
moralitatii, la o minimalizare inconstienta, in itmp ce legea Dumnezeiasca fixeaza un miminimum de
exigente crestine, dar esentiale.
Morala autonoma, oricat de frumos ar fi formulata, exigentele ei nu-l pun pe om in situatia de
a depasi propria lui natura si nici in situatia de a se mentine in limitele naturii lui autentice. Sub
influenta lui Kant constiinta morala va fi singurul criteriu ce il pune pe om in situatia de masura a
tuturor lucrurilor. Ori nu poti fi printr-o morala exclusiv umanista propriul tau criteriu de
comportament, mai ales ca nu esti o fiinta absoluta.
Morala crestina - o morala personalista religioasa (ce tine cont că omul e o persoana in
comuniune) nu il va pune pe om in fata unei legi generale, ci de fiecre data in fata chemarii lui
Dumnezeu, ce nu poate fi conceputa decat prin intermdiul situatiilor concrete in care omul e pus din
mila lui Dumnezeu. Imperativul categoric al lui Kant – „trebuie” – se interpune ca o forta impersonala
intre Dumnezeu si om (constiinta morala omeneasca). Dumnezeul personal va fi o realitate departe
iar omul - sclav al unei legi moarte, iar omul pacatos, cazut in pacat, face din aceasta lege propria lui
lege, o lege care nu mai emana decat de la om.
De aceea morala religioasa crestina, este dialogală prin excelență, vede in lege expresia
vointei sfinte a lui Dumnezeu, iar esentialul nu e conformarea, ci comuniunea prin intermediul
normelor exigentelor ce ne vin de la Dumnezeu creator si atortupernic si atotviu. Astfel, legea lui
Dumnezeu,va deveni criteiu obiectiv in care se cultiva relatia prompta cu Dumnezeu.

.
Binele moral

Morala crestina caracter profund dialogal cu 2 forme mari:

1. mai direct ce consta in implinirea vointei lui Dumnezeu expres prin porunci - expresia
vointei lui.
2. modul reverentios de a fi in dialog cu Dumnezeu. Ex: Sfânta Fecioară Maria spune Fie mie
dupa cuvantul tau - raspuns politicos constatarii ca Dumnezeu te solicita.
Morala: aceste raspunsuri politicoase, manierate, reverentioasa imbraca haina cultului - relatie
dialogala cu Dumnezeu. Cultul devine forma de dialog in care simti ca il adori pe Dumnezeu => o
anumita tinuta morala, pana si vestimentara.
Cultul - modul in care intr-o anumita forma si intr-un anumit timp (Kaeros și Kronos)
oportun, omul intra in dialog cu Dumnezeu raspunzand solicitarilor Acestuia.
 Sfântul Grigorie de Nyssa – referitor la implicarea psihosomatică în rugăciune – „mă voi pleca
cu genunchii și cu sufletul”.
Una e sa te rogi in picioare, alta in gennunchi, alta in fotoliu. Tinuta reverentioasa solicita atat
duhul cat si trupul.
In cult omul isi manifesta cel mai autentic relatia sa cu Dumnezeu, sau constiinta de creatura
limitata ce are privilegiu de a sta de vorba cu Dumnezeu creatorul, atotputernic, proniator => atat
atintudine interioara cat si exterioara - simti nevoie as iti manifesti respectul in formele in care te
pricepi sa o faci.
Toate expresiile cultice sunt legate de stari de spirit, de evenimente, de gesturi, de ritualuri,
care presupun anumiti timpi prielnici si locuri sacre. De vreme ce cultul si religia sunt intim legate si
religia constituie dimensiunea esentiala a fiintei umane, cultul se realizeaza in diferite forme: privat
și public. Aceste doua forme de cult fac parte din cultul total, din comportamentul reverentios total
fata de Dumnezeu, din dispozitia individuala si eclesiala a omului si din dorinta de a fi in dialog total
cu Dumnezeu.
Cultul individual = toate formele individuale, intime ale omului, prin care omul intra in
dialog cu Dumnezeu care ne solicita. Omul ce are constiinta ca el exista datorita si prin Dumnezeu,
intra in dialog cu El prin rugaciune (singurul tip de dialog cu Dumnezeu e rugaciunea). Rugaciunea
nu e obligatie, ci o sansa, privilegiu șansa de a te pune în dialog cu Dumnezeu.
lat: ligo - ligare = a fi legat de => in sensul de legatura de / cu cineva. Doar astfel putem
considera ca timpii liturgici sunt si un fel e obligatie, dacă suntem legați de Creatorul => in slavă
cultul divin = slujba, osteneala.
Ca sa ajungi la un asemenea dialog real e neovie de maturitate duhovniceasca si experienta.
Lipsa lor fac pe unii sa creada ca rugaciunea e o forma de a te umili. Se poate ajunge sa il consideri
pe Dumnezeu un bun ce te poate ajuta cand ai nevoie, si doar atat, fara sa ai relatie personala.
Dumenzeu nu are nevoie de rugaciunile noastre, dar acestea confirma faptul ca omul a
acceptat relatia dialogala cu Dumnezeu-Cuvvantul. Ii spunem Tu, Tata, nu cu dumneavoastră - vrea
să-L percepem viu, direct si cat se poate de dialogal.
Sf Grigorie de Nyssa: Rugăciunea dă omului chip divin. Ne schimbam in sensul a ceea ce
privim.
Cultul poate îmbrăca formă eclesiala - intreaga comunitate euharistica orientata spre a primi
chip divin. (nu: imi place sa vin la biserica, dar sa nu fie nimeni). Daca nu tii cont de faptul ca esti o
entitate deschisa spre comuniune, devii imdividualist. (dragostea devine asistenta sociala, toate se
institutionealizeaza, omul isi pierde finetea de persoana).
 In cultul public al bisericii intreaga comunitatea cauta sa primeasca chipul divin. In Liturghie
omul unsusi, multumind lui Dumnezeu pt toate e chemat sa devina jertfa vie si bine placuta lui
Dumnezeu - sa primeasca chipul Lui => jertfa si multumire.
A doua parte a dialogului (prima are aceste 2 forme) = raspunsul pe care omul il da revelatiei
lui Dumnezeu ca fiinta in lume. Stiind ca lumea nu s-a autocreat, nici nu a aparut intamplator, ci a
fost creata pt om FACEREA 2,15 - Dumnezeu l-a pus pe om in paradis ca sa-l pazeasca si cultive -
omul regele creatiei – o metaforă cu multă bunăvoință formulată, ținându-se cont de
responsabilitățile omului pentru Creație. Gandind ca omul are dreptul sa faca din natura ce vrea =>
desertificare, poluare.
Alt dialog mijlocit prin existenta in lumea omului: recunoasterea valorilor create si
descoperite de Dumnezeu in lume si prin lumee si implinirea responsabilitatii pe care Dumnezeu I-a
dat-o omului, față de Creație, prin revelatie. Raspunsul acesta solicitat de Dumnezeu prin intermediul
lumii se cere de la toti oamenii. Doar in funcție de acest raspuns creator si responsabil omul isi va
afirma adevărata identitate in lume, în măsura în care fiecare creștin va realiza că a fost ales să
continue ceea ce Dumnezeu a început de la crearea lumii și de la întemeierea bisericii. Dumnezeu
este împlinitor al lucrării, iar omul este util lui Dumnezeu în lucrare.
Luarea in serios a dialogului cu Dumnezeu il face pe om responsabil de modul in care isi va
duce viata pe pamant. Mesajul VT si NT arata foarte clar ca etosul promovat de Sf Biserica s-a
fundamentat pe dialogul dintre Dumnezeu si om: Avraam, Isaac , Noe, Moise, profetii, Hristos.
Prin Hristos, Dumnezeu ne vorbeste tuturor si omul e chemat sa raspunda. Cine crede
Cuvantul si il primeste, intra prin mijlocirea Sa in viata teologala a Fiului lui Dumnezeu, cine Il
respinge ramane in intunericul lumii si va fi judecat (Ioan 3, 17. cel ce crede se va mantui, cine nu,
se va osandi). Aceasta e perspectiva raspunsului sau lipsei de rapsuns sau consecinta dialogului pe
care l-am acceptat si in care ne-am integrat, sau refuzului integrarii in dialog cu Dumnezeu.
Daca forma in care Dumnezeu comunica cu noi este persoana lui Hristos, asa se explica de ce
Hristos e in centrul dialoglui si de ce morala crestina e Hristocentica, nu antropocentrica. Hristos ca
Dumnezeu si om ni se face accesibil prin tot ce ne comunica prin cuvant prin Harul Duhului prin care
ne ofera. Prin Hristos dialogul cu Dumnezeu capata consistenta aparte (euharistie) + „fara de Mine
nu puteti face nimic”. In acest dialog suntem hraniti cu ceva ce nu tine de firea naturala, ci de sus.
Hristos e modelul, invatatorul, dar e si initiatorul si fundamettul vietii celei noi la care VT se
referea, dar pe care nu a putut sa o ofere. Hristos - viata noua ce il integreaza pe tot cel ce crede
(relatie de fidelitate cu El), ramane in relatia de fidelitate. Unirea = atat de puternica, incat o
consideram moarte si inviere cu Hristos la botez. Prin Botez, Biserica afirma ca la botez inviem
impreuna cu Hristos la o noua ontologie. Hristos propune o noua ontologie in care se integreaza tot
cel ce crede si vrea sa traiasca dupa indreptarul acesta. Aceasta ontologie, sau mod nou de a fi, ce se
fundamenteza pe Hristos, se fundamenteaza pe un etos, mod de a fi, teandric. Sa se faca vazute in
lume intentiile lui Dumnezeu. Dumnezeu ne vrea fiinte active, dinamice, sa realizam in lume intentiile
lui Dumnezeu.
Cand esti constient ca Dumnezeu te-a ales ca sa lucreze prin tine in lume, comprtamentul tau
se schimba, ai un alt etos.
In pespectiva noii ontologii, etosul omului capata o orietntare dumnezeiasca, nu numai
evitarea pacatului, ci pe de o parte scoaterea pacatului din el datorita reintegrarii omului din el.
Constiinta acestei nevoi de reintegrare interiorizeaza etosul uman si il invita pe om sa se concentreze
pe ce are mai profund in el: constiinta, inima , sufletul. Astfel, intorcandu-se prea adâncul din sine
(nu egoism) si evaluandu-se in constiinta relatiei cu Dumnezeu si concret in comuniune cu Hristos,
noul Adam, el va intelege propria sa identitate, va descoperi si neputinta sa, dar si superioritatea pe
care o are, nu fata de de fiintele impreuna cu care traieste, ci in modul lui de a fi si vocatia pe care o
are. Desavarsirea omului despre care se vb in noua ontologie are o directie. Nu e o desavarsire ce ia
in serios limite - produs ale mintii omenesti - ci Dumnezeu cel viu. Deci caracterul ontologic al
moralei crestine fundamentat pe Hristos facut om, ce accepta sa moara si invie, il pune pe crestin intr-
o situatie de optimism determinat de trairea anticipata a bunatatilor promise. Etosul său vine ca o
consecinta a calitatii noi pe care a capatat-o prin moartea si invierea cu Hristos, fara aceasta calitate,
etosul crestin va fi imposibil. Credinta si marturisirea acesteia constituie conditiile de intrare si
ramanere in noua ontologie + conditionata de calitatea dialogului pe care il am si in care raman in
Dumnezueu. Nu dialog individual, ci totodata si eclesial. Nu e posibil in intreaga lui dimensiune fara
ca impreuna cu tine sa fie si cel ce e madular al aceluiasi trup cu tine - nu o performanta egoista, ci te
modelezi si integrezi incomunitate.
Altfel, impresia ca suntem individualitati ce nu putem iesi din noi si mersul exclusiv inainte
fara sa stim ce e in dreapta si stanga e esential. Morala crestina marcata de spiritul monahal, caracter
individual si comunitar, poate si isi doreste ca efortul de desavarsire al fiecarei persoane sa fie efortul
de desavarsire al comunitatii.
 ORDINEA MORALĂ

Religia pune în ordine omul apelând la Dumnezeu. Morala se folosește de om, nu se

raportează la altceva. În ce măsură poate morala constitui o ordine în lume atât timp cât nu există
constante care să îl îndrepte pe om în moralite? => avem nevoi de repere => morala nu este
independentă de religie.
Nu putem vorbi de un comportament uman fără referințe la repere de autoritate.
Observăm cu atenție fenomene care se produc în noi și în afara noastră = înțelegem că există
o anumită ordine. Rațiunea umană vede o anumită ordine a firii; în funcție de această ordine știința a
stabilit Legi care demonstrează că Universul funcționează după anumite rânduieli. Există legi ale
naturii, ordine, care domnește atât în universul mic cât și în univercul mare.
Se vorbește despre o întreită ordine:
1. ordine fizică
2. ordine logică
3. morală

1. Ordinea fizica = raporturile constatate ce exista intre fenomenele fizice din lume -
include si ordinea biologica. In functie de aceasta, marcata de o serie de constante, toate functioneaza
in funcție de o ordine a carei rationalitate primeste pe toata lumea. Ordinea din lumea fizica nu poate
exista fara anumite constante (constanta lui Plank, viteza luminii, constanta alfa – posibil mai mare
pe pământ decât în univers).
2. Ordinea din lumea fizica se refera si in gandirea omului = ordine logica ce respecta
anumite principii fata de care gandim sanatos, sau neglijandu-le, gandim aiurea. Omul stapaneste
universul numai in masura in care are grija de el si il cultivă – FACEREA 2,15 – să păzească paradisul
=> omul rege al Creației; îl stăpânește numai dacă are grijă de el. Dacă il vede doar ca un bun de
exploatat, iese din ordinea lucrurilor. Cea mai evidentă dovadă că există o ordine în mentalul fiecărui
om = atunci când comunică folosind limbajul comun al logicii, dpdv abstract. De asemenea, dacă s-
ar produce doar o mică schimbare în constantele Universului = cataclisme. La fel, dacă s-ar produce
doar o mică dereglare a sistemului nervos ar produce o perturbare în gândirea omului.
3. Pe langa ordinea fizica si logica exista si ordinea morala. Toate popoarele, in orice
treapta a istoriei sau sociale iși reglementeaza viata sociala prin norme, prescriptii si legi ce urmaresc
infaptuirea binelui individual sau public si evitarea raului. La nivel subiectiv, existenta constiintei
morale e cea ce garanteaza existenta ordineii morale la nivel individual sau colectiv. Dar, pe langa
constiinta morala care e factorul subiectiv, exista si alte repere cu autoritate care reglementeaza
ordinea morala si sociala (ideea de bine, diversele norme ce le presupune existenta normala, diversele
legi).
a. Elemente de ordin subiectiv - constiinta morala
b. Elemente de ordin obiectiv - asigura ordinea morala.
Factorii in functie de care e garantata ordinea morala sunt elaborati de fiecare persoana in
parte, de comunitate, de o autoritate, ce au puterea sa impuna acesti factori. Normele morale daca
raman la nivel individual iti dau impresia ca poti sa te comporti cum vrei (iubeste si fa ce vrei - deci
declar ca iubesc si fac orice, NU, ci faci orice, iubind).
Iubirea = sa ii propui celui iubit sa fii cu el in rai (Pascal), sa intre impreuna cu tine in iubirea
lui Hristos (aduna toate povestirile de acte de iubire facute de Hristos si fa si tu asemenea).
Constante =>precepte / norme morale ce califica faptele in bune / rele => existenta ordinii
morale in lume, ordine ce presupune existenta unor valori, acestea fiind edescoperite prin existenta
de viata sau impuse de anumite autoritati. In cazul nostru, de Dumnezeu Însusi in Revelatie.
Ordinea fizica este legată în mod necesar de fenomenele naturii pe care le garanteaza, dar
prin care se si exprima.
Ordinea logică este legata de activitatiile gandirii, dar se si exprima prin activitatile acesteia
(fac de asa maniera incat gandirea sa se poata exprima).
Ordinea morală este legata de viata morala a oamenilor, dar la randul ei si genereaza viata
morala. Această ordine morala garanteaza viata morala a familiilor atata vreme cat aceasta se
comporta in conformitate cu ordinea morala.
Ordinea morală este legată de simțul moral/morală.
Moralitatea este o stare de fapt care în mod concret se constituie în procesul de recapitulare
a faptelor noastre libere și conștiente la legea morală/pincipiul cu autoritate între care se numără și
legea morală.
Fapta morală = dacă din perspectiva unei judecate sănătoase, o faptă corespunde cu legea
morală și eu o săvârșesc în concordanță cu Legea morală, înseamnă că fapta este morală.
Fapta imorală (rea) = dacă, din perspectiva unei judecate sanatoase și a raportării faptei la
legea morală, aceasta este contrară legii morale, atunci fapta este imorală.
Simpla raportare a faptelor la norma obiectivă a moralității confirmă moralitatea faptei iar
rezultatul acestei raportări dă calificativul faptei drept bună sau rea.
Rezultatul acestei raportari da calificativul faptei drept moralmente buna/rea. Raportarea
faptelor la norma obiectiva a moralitatii constituie fiinta moralitatii individuale si colective (Revelatia
lui Dumnezeu). Dumnezeu e bunatatea, perfectiunea prin excelelnta, in masura in care participam la
ea ne integrem in universul moral al lucrurilor.
 Faptele morale sunt numai acelea care sunt rezultatul vointei constiente, libere si responsabile
si savarsite cu un anumit scop, realizand binele. Daca faptele presupun libertarea si constientisarea
pe de o parte si finalitatea pe de alta => moralitatea legată de om in calitate de persoana, calitate care
subsumeaza si omul ca subiect, si omul ca individ. Daca consideram ca lumea e cum e si la fel suntem
toti => gandire de individ (e unul si se aseamana cu toti ceilalti). Morala nu incurajeaza
comportamentul de masa, pt ca omul nu e o prezenta anonima egalizata la nivelul de jos al existentei
=> crestinismul = afirmare de sine prin cultivarea acelor calitati care sa te integreze in Hristos.
Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale insele libere, constiente si raportate la o
lege morala impreuna cu toate celelalte imprejurari, obiecte, situatii care influenteaza faptele
(gandurile, cuvintele.
Faptele morale sunt faptele libere si constiente raportate la norma moralitatii. In raport cu
norma, faptele primesc calitatea de fapte bune / rele. Legea morala permite savirsirea binelui si
evitarea raului.

Obiectul comportamentului moral (binele din punct de vedere moral)

Comportanementul omului este determinat de o serie de valori pt fiecare opteaza sau nu. De
aici provine comportamentul conform aspiratiilor sau dorintelor de moment. O fiinta care se vrea
actionand realmente moral este o fiinta care ia in considerare ideea de bine. Pana aici toate sunt
deacord pt ca toate sistemele promovează binele și se așteaptă ca oamenii să îl urmeze. In momentul
cand fiecare sistem moral incearca sa definească ce este binele lucrurile se schimba. Unele sisteme
definesc binele ca o realitate utilitară, atii ca binele este o realitate care sub anumite aspecte poate fi
perceputa iar sub altele nu poate fi perceputa/inteleasa - în categoria aceasta se incadreaza si
invatătura creștină crestina. Altii consideră ca binele este o realitatea absoluta care se reflecta in
viata/tendinta omului de al prefera cu orice pret. Acest bine ramane o realitate abstracta care nu poate
sa se implice in viata omului concret - Platon. Pt Platon binele = fiinta, iar fiinta = realitate neutră
spre care toti si toate tind dar care ramanea neputincioasa în ea însăși. Binele era starea in care acesta
se simte comod, in pielea lui, admirat de societate, fara durerea in trup sau suflet. Anticul nu-si punea
problema binelui pentru o eternitate.
Dpdv filosofiei, la Aristotel binele = realitatea spre care toate tind si aceasta tendinta este
diferita pentru fiecare fiinta in parte, adică pentru fiecare ființă, binele este ceea ce este în/aparține
realitățții sale.
Sf Grigorie de Nyssa: boul nu se supără că nu e cal și nici calul nu se supără că nu e bou.
 Adică: un animal nu se poate considera nefericit că el nu poate citi pentru că la nivelul lui
mental, nu intră în sfera lui de gândire o asemenea activitate care este superioară şi oamenească. La
fel se poate spune şi despre om că el nu trebuie să se complacă doar în faptul că el există şi care acces
doar la o serie de activităţi şi placeri limitate, ci trebuie să aspire la mai mult, la nişte realităţi înalte.
Sf. Grigorie al Nyssei, în Hexaimeron spune că Dumnezeu a fixat în fiecare fiinţă limitele ei
de a se bucura de bine. În ceea ce îl priveşte pe om, binele înseamnă tot ceea ce corespunde năzuinţelor
acestuia, dar ca sa ii fie bine, criteriile de a stabili binele să nu fie la nivel subiectiv, ci obiectiv, adică
nu le stabilieste fiecare ins in parte, ci criteriile pe care le presupune marca universalităţii. Binele are
pentru om tot ceea ce ține în el aspiraţiile fiecarui om, astfel binele nu este un mijloc, ci un scop.
Dpdv al morale creştine aducem o dimensiune mai profundă. Binele este tot ceea ce omul
doreşte şi râvneşte şi care îi dă omului judecată să constate că împlineşte toate năzuinţele şi nevoile
şi care, împlinit fiind, îi asigură omului fericirea, sentimentul deplinătăţii.
Pentru creştini, cel mai înalt bine este Împărăţia lui Dumnezeu, celelalte forme de înfăptuire
a binelui sunt tot atâtea etape de înfăptuire a binelui moral pe care îl urmează binele final ce este
Împărăţia lui Dumnezeu – adică o comuniune duhovnicească în care îşi manifestă iubirea ca
Pantocrator, Mântuitor al lumii ce îi face pe oameni părtaşi la sfinţenia Lui.
Noi ca şi creştini facem distincție între bine. Avem binele ontologic (care există în sine însuşi),
binele moral şi binele eshatologic (adică Împărăţie lui Dumnezeu). Toate formele de bine sunt
premergătoare binelui eshatologic. Ideea că faptuim binele ca răsplată este încetățenită, darn oi nu
cuantificăm ceva pentru o plată ci ne rostuim/încifrăm într-o ordine în care Dumnezeu ne-a pus, în
calitate de ființe dinamice.
Blaga îl critic ape Iisus Hristos că ar da dovadă de egoism când spune iubește pe aproapele
tău ca pe tine însuși” = egoism. Dar este o grijă firească față de noi (nu ne referim aici la instinct de
autoconservare).
În ce măsură putem participa la participăm la binele moral?
Binele nu trebuie apreciat conform unui criteriu subiectiv, ci obiectiv; să fie valabil pentru
oricine, oriunde, în orice împrejurări = poartă pecetea universalității.
Dpdv al morale creştine, binele nu e o idee ca la Platon, nu e un concept universal, ci o realitate
completă şi personală, binele se poate uni cu viaţa omenească şi poate face aceasta încât să se
modeleze ca bine. Atunci el unde se află? El se află şi în lume şi in afara ei, în om şi în afara omului.
DAR un bine conceput în afara lumii e inutil pt ca nu poti sa ai acces la el şi că lumea e cea lipsită de
bunătate. Că binele să fie cu adevărat bine, el tre să fie accesibil ficărui om şi să nu fie unbine care
dezbină, ci unirea tuturor.
Deci dpdv crestin, binele care e identic cu fiinta, e un bine personal, spunem noi un bine
transpersonal. Adică el este Dumnezeu! (Ps. 101, 5 Ps. 107, 1. Iov 33, 11 etc).
 Noi afirmăm că binele e identic cu Sfânta treime, bineînţeles păstrând catafatismul şi
apofatismul. Dar prin ele afirmăm şi recunoaştem că binele ontologic din om nu e identic cu
Dumnezeu, tot în lume se regăsesc ca săvârşitoare/ plinitoare de bine energiile lui Dumnezeu
necreate. Dumnezeu îi transmite creaţiei lucrarea Sa dinamică ca El să fie recunoscut ca bun şi
proniator în creaţie.
Sfânta Scriptură - Dumnezeu e bun în cartea profetului Amos – Amos cheamă poporul la
închinare – “căutaţi pe Domnul şi veţi trăi” o spune de 2X iar a 3 a oară schimbă numele de Domnul
cu Binele. (5,4 6,14) Când tânărul bogat îl întreabă pe Mântuitorul ce să fac ca să moştenească viaţa
de veci, tânărul I se adresează cu “învăţătorule bun!” (καλε=bun), iar Hristos îi spune “De ce-Mi zici
bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 9, 17). Aici Hristos era chipul ascuns
al Bunului Dumnezeu.
Dumnezeul Treime a creat lumea prin cuvânt din iubire şi la fiecare etapă a creaţiei constatat
că toate erau bune foarte, ne spune referatul biblic din Facere 1, 1-18. Bunătatea celor create de
Dumnezeu constitue e în sine un dinamism. În Scriptură pt bun se folosesc mai multe cuvinte: καλος,
αγαθος, deci ceea ce creează Dumnezeu este si bun si frumos.
Sf Grigorie de Nyssa: bune foarte induce ideea de perfecțiune, dar nu în sens static ci că aveau
toate calitățile, că sunt bune și capabile de evoluție întru bine = stare de desăvârșire dinamică.
De exemplu Darwin vorbeşte în „Originea speciilor” (1859) de evoluţia genurilor în interiorul
speciilor (nu de evoluția speciilor una din alta). Lamarche vorbeste de evoluţia animalelor din alte
specii şi a fost pus în cârca lui Darwin!
Fiecare latură a bunătăţii accentuează bunătatea lui Dumnezeu. Totuşi, bunătatea e mai
complexă. Ea trebuie să se manifeste în calitatea sa de persoană. De aceea pt om bunătate înseamnă
cumpătare, generozitate, iubire, înţelepciune, armonia pe care o presupune noua ontologie pe care o
propune Iisus Hristos ce vine prin Taina Sfântului Botez.
Arisotel: Omul e diferit faţă de celelalte fiinţe pt că are minte.
Ucenicii: şi ce este aceea minte?
Aristotel: Nu ştiu, dar simt că are în ea ceva divin.....

Dacă fiinţele create sunt create prin acel dinamism (λιαν καλος) ele se află într-un proces de
mişcare, de constituire şi de constituire, de structurare şi destructurare, omul are mişcarea lui specifică
– valorile spre care el optează. – armonia în care el să existe şi împlinirea voii lui Dumnezeu împreună
cu binele eshatologic care e sinonim cu fericirea.
Omul nu are trup ci o corporeitate în continuă transformare – sociolog francez.
Binele ontologic = Dumnezeu identic cu ființa, poartă marca universalității.
 Care e modalitatea prin care lucrarea lui Dumnezeu se face cunoscută oamenilor?
1. Prin creaţie
2. Prin descoperirea voinţei celei bune a Sa - identică cu ființa Sa
3. Prin energiile necreate
4. prin lucrarea mântuitoare pe care o împlineşte în lume.

Omul se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu în lume şi devine dinamic în cadrul unei
mişcări / evoluţii dinamice pt el şi semenii săi. Dar binele e posibil doar cu ajutorul lui Dumnezeu.
În viziunea morală creştină, ca omul să facă binele el trebuie să fie de la început făcut bun.
Prin fapte bune devenim iubitori de bine, îi spune Sfântul Apostol Pavel lui Tit, de aceea putem să
fim fraţi, prieteni, cât şi pentru duşmani.
Binele poate fi gândit ca armonie, iar Dumnezeu manifestându-și voința în istorie face tot ceea
ce a voit și vrea. Se raportează la poporul ales în mod clar, precis și face un legământ adică printr-o
relație ordonată între părți. Omul bun este cel care trăiește împărtășindu-se în buna lucrare a lui
Dumnezeu în lume și care manifestă dinamismul ființei sale în poruncile lui Dumnezeu.
Binele este însă posobil numai cu ajutorul dumnezeiesc prin faptul că infuzează în noi
energiile sale (Rm 3,12; Mt 12,33-35). Oamenii trebuie să fie făcuți buni înainte să li se ceară să
înfăptuiescă binele.
În viziunea morale creștine, pentru ca omul să poată face binele trebuie să fie de la început
făcut bun. Numai având o bază bună putem cere ca omul să facă bine.
De ce am renăscut în baia botezului? Numai renăscuți în Hristos putem sicinge binele de rău.
Prin lucrarea Duhului Sfânt, omul e înfiat în Hristos = săvârşirea faptelor bune. Prin aceasta,
creştinul înţelege şi binele altora, iar prin asta se adevereşte actul de eliberare continua şi toate acestea
îi servesc celui care se comport bine cu cei săraci ai societăţii.
Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii ce este bine trebuie să fie bine şi împărtăşibil. Prin
asta se vede dinamismul bunătăţii lui Dumnezeu care e binele eshatologic obţinut prin răscumpărarea
Mântuitorului Iisus Hristos. Prin aceasta se presupune şi săvârşirea binelui pentru fiecare membru al
Sfintei Biserici.
 Binele moral

Binele ontologic se identifică cu Dumnezeu, o Treime de Persoane, nu o realitate statică;

trebuie să îi ducem dorul. Se manifestă în mai multe moduri: actul Creației, om și Persoană a lui
Dumnezeu.
Binele eshatologic = împărăția lui Dumnezeu.
Sfantul Apostol Pavel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este nici mancare, nici bautura ci
dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfânt.” (Rm 14,17) = cea mai directă definiție a împărăției lui
Dumnezeu și a binelui eshatologic
Omul = ființă dinamică.
Omul = subiect al binelui.
Toate cele create sunt bune foarte. Sfântul Grigorie de Nyssa: ληαν καλος = bine foarte, dar
lasă ideea de perfecțiune. Dacă toate sunt create de Dumnezeu atunci toate tind către El. Aceasta
tendinta a celor create spre ceva sau cineva anume este o tendinta de participare la bunatate.
Constatam ca exista bunatate in lume, in om care in calit de fiinta creata de Dumnezeu este bun prin
ceea ce el reprezinta.
Geneză 1,26 – „după chipul și asemănarea noastră = κατ᾽ εἰκόνα καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν = adică
după Chipul și spre asemănare = Sf Grigorie de Nyssa spune: un chip viu. Aceasta este interpretarea
corectă și traducerea corecta a textului din Gen 1,26. În versetul următor Gen 1,27 se traduce, „după
chipul Său; [...] a făcut bărbat şi femeie.
ὁμοίωσις = proces în care se află cineva, prin care cineva se aseamănă cu o altă realitate; nu
regăsim la realitățile statice sau la animale, ci doar la om.
!!! Planul lui Dumnezeu este ca omul să fie spre Chipul și spre asemănare Sa (sau în
proces de asemănare) în împărăția Sa. Binele eshatologic nu se deosebește de Dumnezeu.
Intre binele eshatologic si binele ontologic are loc omul, el insusi subiect al binelui, in
campul de implinire al binelui moral. Intre cela 2 tipuri de bine e campul de implinire al binelui moral
- modul de viata in care, pe de o parte traim potrivit firii, intelegand aceasta fire, sau cautand sa
pricepem firescul acestei naturi in ceea ce se exprima VT prin ληαν καλος (bine foarte). In egala
masura binele moral e si modul in care infaptuim sau implinim voia lui Dumnezeu, facand din viata
noastra o viata conforma cu Imparatia lui Dumnezeu, o viata apta pentru împărăția lui Dumnezeu.
Binele moral este modul de a trai si modul de a actiona in functie de natura autentica a omului, in
functie de vointa expresa a lui Dumnezeu si in functie de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit si ne ofera in
Biserica prin persoana Mantuitorului Iisus Hristos (de retinut). Acest mod de a fi si a ne comporta
rezida in faptele, in cuvintele, in gandurile conforme cu vointa lui Dumnezeu si cu Imparatia Cerurilor
(adica ceea ce e drept frumos, si placut lui Dumnezeu).
În mod concret, binele moral rezida in fapta buna/virtuasa. Aceasta presupune judecata
dreapta, libertate, buna intentie, raportate continuu la un criteriu cu autoritate - vointa lui Dumnezeu,
Revelatia naturala, supranaturala, Hristos însuși.
Prin fapta, cuvantul si gandul in armonie cu vointa lui Dumnezeu exprimata in legea morala
si adecvate Imparatiei lui Dumnezeu, binele moral e sinonim cu viata virtuoasa. Din aceasta viata
izvorasc pacea sufletului, increderea absoluta in Dumnezeu, dragostea totala fata de Dumnezeu si
aproapele, libertatea autentica in fata lui Dumnezeu si a oamenilor (libertate autentica – parresia (Sf
Ioan Teologul) - libertatea copilului in care vorbeste cu parintele, franc, deschis, nu obraznic). Binele
moral se manifesta in necazuri, in nadejdea pentru cele promise de Dumnezeu, in intreg procesul de
asemanare cu Dumnezeu. Pentru aceasta binele moral / viata virtuasa este absolut necesara celui care
e constient ca e produsul unui act creator al Dumnezeului celui bun si care isi intelege existenta ca
una pregatitoare pentru binele eshatologic. Toate acestea il fac pe om fericit - ii procura starea de bine
- pt ca participa activ si eficient la bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta participare se concretizeaza in
avantajul pe care simti ca il primesti de la Dumnezeu in modul de a actiona prin conformarea continua
si statornica la ceea ce stii ca este Dumnezeu si la ceea ce stii ca trebuie sa implinesti ca sa te
impartasesti din ce in ce mai mult de bunatatea Lui si sa participi din ce in ce mai sigur la binele
eshatologic inca din aceasta viata, avand constiinta faptului ca ne aflam in proces de asemanare cu
Dumnezeu - eroism crestin, nu confundata cu agresivitatea islamica / fatalism in ascultarea de un zeu
nevrotic.
Malcuta - Imp lui Dumnezeu = si spatiu dar si actiunea de a imparati.
Dumnezeu e binele abosolut si omul participa la el in asa maniera incat sa confirme ca e
receptacol al bunatatii lui Dumnezeu, pe de alta parte, capacitatea de subiect creator care actioneaza
in lume in sensul in care Dumnezeu insusi voieste. Actionand astfel omul devine agent al implinirii
binelui in lume, pe care il numim bine moral si in felul acesta nu numai ca se impartaseste in
bunantatea lui Dumnezeu, ci devine el insusi creator de bunatate, incat binele omului nu va fi
niciodata independent de bunatatea lui Dumnezeu. Deci fiinta creata de Dumnezeu, in proces de
asemanare cu Dumnezeu, omul nefiind static, ci o realitate ecstatica = ek statică, exista in mod
autentic numai in relatie cu Dumnezeul cel viu si bun.
Hristos Ianaras - centrul de greutate al omului nu se gaseste in el ci in afara lui, în Dumnezeu
și în aproapele.
Binele = totdeauna raportat la binele aproapelui, nu doar un bine subiectiv.
Pascal: când spui cuiva te iubesc, de fapt îi spui „vreau sa fiu cu tine în Rai”.
 Există o profundă diferență între cunoașterea efectivă a binelui și cunoașterea abstrată a
binelui. Cunoasterea abstracta a binelui si perceperea actiunii intrinseci a lui doar la nivel teoretic nu
genereaza neaparat bunatate, infaptuirea binelui moral. Poate duce uneori la infaptuirea binelui social.
Binele trebuie iubit daca vrem sa genereze in fiecare om binele moral, sau virtutea. Aceasta
iubirea a binelui e una din modalitatile prin care cunoastem binele si este mult mai importanta decat
cunoasterea teoretica a lui . Un om simplu dar cu iubire profundă de Dumnezeu sau semeni, poate
trai in mod sfânt.
B Pascal: „Cand spui cuiva te iubesc, ii spui cuiva: vreau sa fii cu mine in Rai.“ A infaptui
binele inseamna nu numai sa il cunosti teoretic. Extista o profunda diferenta in cunoasterea teroterica
a binelui si in cunoasterea prin perceperea iubirii reale a lui. Cunoasterea abstracta a binelui si
perceperea actiunii intrinsesci a lui, doar la nivel teoretic nu genereaza neaparat bunatate/ infaptuirea
binelui moral.
In egala masura in care este cunoscut la nivel teoretic, in egala masura cu perceperea lui in
propria piele, binele trebuie si iubit daca vrem sa fie creat în fiecare om binele moral sau virtutea. Un
om simplu dar cu o profunda trairea fata de Dumnezeu sau semeni poate trai sfant.
Iubirea binelui este urmarea fidea a unei optiuni concrete, corecte, fundamentale, incat
statornicia in alegerea preamaririi Lui Dumnezeu va duce la cresterea iubirii fata de bine, la cresterea
unor noi motivatii si noi posibilitati de implinire a binelui. Cunoasterea binelui, la nivel teoretic si
afectiv, presupune studiu, verificarea concreta in viata fiecarui om, a ceea ce inseamna viata virtuoasa,
implinita, inainte de toate in infaptuirea binelui, implinita in Persoana lui Iisus Hristos.In persoana
sa, teoriile etice se traduc in termeni concreti ai unei vieti reale, iar explicarea unei vieti morale se
exprima in iubirea fidela fata de Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, facut Om, Mantuitorul nostru, prelungit
spre tot cel ce are nevoie langa el de un agent al binelui.
Avem nevoie de porunci, lege morala si de norma a moralitatii, care ne stimuleaza in procesul
de infaptuire a binelui, dar toate sunt norme/legi ale moralitatii numai in masura in care sunt raportate
la Dumnezeu si in mod foarte concret la Chipul nevazutului Dumnezeu, vazut in Persoana Iisus.
Pentru acest motiv noi punem ca bunatatea lui Dumnezeu se vede prezenta in lume, ca lumea este
expresia bunatatii lui Dumnezeu, si ca lumea este in mare parte o manifestare a lui Dumnezeu.
In Persoana Mantuitorului avem criteriul cel mai inalt al binelui în această lume. Prin Harul
Sfântului Duh bunatatea lui Dumnezeu se manifesta in lumne. Cuv lui D care s-a descop voalat in
VT , care s-a unit cu firea omeneasca, a devenit invatatorul dar a devenit si Hristosana Intr-un fel
Hristos enipostaziaza intreaga craetie nu in sens panteism ci omul intreg. In firea omeneasca a
Mantuitorului Iisus Hristos s-a distrus adversitatea existenta in propria noastra fiinta (peretele cel din
mijloc al vrajbei - Efeseni) realizand armonia dintre Hristos și om. În Hristos se arata omul desavârșit
noul Adam care face din ceea ce a asumat din elementele cosmosului, din ce a asumat din Sfânta
Fecioara, trupul sau, lumea înnoită, ce a fost asumată) este asumată și este din nou oferită lumii, celor
ce cred în El, în Taina Euharistiei.
In Persoana Mantuitorului avem binele in mod palpabil. Aceasta intruchipare a binelui este si
forma de manisfestare la nivelul cel mai inalt a Sfinteniei lui Dumnezeu. Hristos este reprezentarea
suprema a binelui datorita faptului ca in el se manifesta sfintenia lui Dumnezeu, dat puritatii, a
purtarii fata de oameni (iubirea fata de ei) si prin smerenia sa. Aceasta Sfintenie ni se ofera pe de o
parte in Biserică in Euharistie, iar pe de alta parta si ca invat, ca indrumator, devenind reperul obiectiv,
devenind punctul fix in funcție de care noi putem sa realizăm infaptuirea autentica a binelui.
Iisus Hristos este expresia cea mai înaltă a sfințeniei și bunătății lui Dumnezeu. Hristos este
purtătorul desăvârșit al bunătății lui Dumnezeu și în care vedem că bunătatea nu este doar o deprindere
ci este o sursă pentru cel care crede în El.

Răul, patimile și viciile

Morala se cupa cu problema binelui si a raului.

Despre rau aproape că s-a scris mai mult decat despre bine. Cu binele suntem obisnuiti. Raul
prin sine e un scandal în existență si oamenii si-au pus problema - de ce raul, mai ales ca vorbim
despre o lume creata de Dumnezeu despre care se spune ca era buna foarte. Daca toate erau bune
foarte, atunci de unde raul. Ce rost are raul in creatie?
Epicur - daca exista Dumnezeu, de ce exista raul? Lactantiu - sec IV, profesorul
copiilor Sf Constantin - sau Dumnezeu ar vrea sa inlature nenorocirile, dar nu poate => e neputincios.
Sau poate, dar nu vrea => Dumnezeu care nu e bun. Sau nici nu poate nici nu vrea.
Daca vrea si nu poate e neputincios - contrar firii lui. Daca poate si nu vrea e rautacios, la fel
– contrar firii Lui. Daca nici nu poate, nici nu vrea - si neputincios si slab. Dacă poate și vrea atunci
de ce nu il înlătură? Daca Dumnezeu e bun, si ce a creat e bun, de unde sunt în lume raul si suferinta,
toate formele de rau si suferinta?

Filosofia a dat o serie de raspunsuri, dar numai religia a dat raspunsurile pertinente
pentru că mută problema din plan ontologic în plan existențial personal.
In gandirea lui Platon - raul este dovada dezordinii firii. Ori dezordinea se afla in haos,
haos pe care il ordoneaza demiurgul si il face cosmos - nu vorbeste de un creator, ci de un demiurg.
Dupa Aristotel - ce gandim rau fizic e inerent materiei incat orice fiinta e supusa schimbarii
si dezintegrarii. Multe dintre schimbarile pe care le vedem in natura privite la nivel individual sau la
un moment dat le consideram ca fiind rele, dar per ansamblu ele se inscriu in modul de a fi si a
functiona lumea. Dupa Aristotel raul face parte din modul de functionare al lumii limitate si
schimbatoare.
Maniheii considerau ca raul este produsul unui zeu rau, de unde dualismul lor absolut. Dupa
manihei, natura materiei implica raul.
Budistii si hindusii socotesc ca raul consta in dorinta omului de a exista in condiția in care se
gaseste acum si aici in istorie.
In era noastra, Plotin, in Eneada 1 socoteste ca raul se gaseste in natura.

Lumea antica - Raul era o problema filosofica nu religioasa. Creștinismul vine ca o

astfel de filosofie. Sfinții Părinți inițial = creștinismul = o folosofie de viață.

Pentru lumea antica problema raului nu era una religioasa, ci filosofica. Pentru Sinții Părinți,
Creștinismul vine nu ca o religie ci ca o altfel de filosofie. De aceea in primele secole sf parinti
vorbeau de viata raligioasa ca despre o viata filosofica - asceza crestina = viata filosofica. In scolile
filosofice nu se facea doar teorie ci erau adevarate manastiri (programe aproape religioase - inca pana
in perioada crestina în scolile pitagoreice (sec 6 in hr -> sec4 d Hr) in fiecare seara, ucenicii faceau
un examen de constiinta. Crestinismul apare ca un mod de viata fundamentat pe un tip de intelegere
al acestei vieti pornit de la revelatia lui Dumnezeu (filosofia din afara, vs din lnauntru). In antichitate
problema raului = nu a religiei ci a filosofiei.
S-a ajuns pana la negarea existentei raului (Aristotel – răiul face parte din modul de devenire
al lumii).
Răul = expresia unei anormalități.
In sec IV - Didim cel Orb - Tratat impotriva maniheilor - incearca sa demonstreze existenta
absurda a raului, in faptul ca orice forma rea de manifestare este sancționabilă. Dacă ar face parte din
normalul lumii, intâlnirea cu răul n-ar fi sancțoinabilă. El porneste de la faptul ca raul a fost tot timpul
ca o anormalitatea, dar o anormalitate ce apartine cuiva. De aceea ea trebuie sanționată.
Leibnitz - Teodiceea - considera lumea o lume armonica - cea mai buna din toate lumile
posibile. Se opunea altor tendinte iluministe care doreau sa-l scoata pe Dymnezeu din istorie si pe
baza existentei raului sa nege existenta lui Dumnezeu.

1. Rau metafizic – se ocupă filosofia

2. Rau fizic
3. Rau moral
 Ne interes findamentul tuturor formelor de rau care de fapt este de ordin moral. Didim cel Orb
constata diverse forme de manifestare a raului. „Însuși cuv diavol nu indică o substanță, ci o alegere…
când Domnul l-a numit pe Iuda l-a numit pentru alegerea lui…” - Când vorbea celor 12 apostoli =
„Eu v-am ales pe voi”. Diavolul nu are o natura rea ci este rau prin alegere, pt ca Dumnezeu n-a
creat natura rea. Diavolul participă la fiinta tocmai pentru ca nu este natura rea. Dacă ar fi natură rea
nu ar exista. Nu este rău potrivit substanței/ființei sale. Orice ființa rațională a fost creată pentru a fi
virtuasă nu rea. Pedeapsa nu e adusă de rău dar necesară îndreptării. Cata vreme Dumnezeu vrea sa
pervina raul, aduce si pedeapsa, pentru ca omul sa fuga de rau.
Sf Ioan Damaschin – răul este voluțiunea celor asumate, o alegere; la fel cum sărăcia este o
excludere de la bogăție.
Daca Dumnezeu nu vroia raul, facea fiinte rationale capabile sa nu faca raul => nu ar mai fi
dupa Chipul Lui. Rele nu sunt afectele ci modul folosirii lor impotriva legii ascultarii de Dumnezeu.
Daca Dumnezeu e bun, buna e si legea Lui ca una ce iese din Fiinta, conforma cu Fiinta Lui.
Cineva care e creatura naturala si liberă, are sansa sa traiasca aproape de Dumnezeu doar ascultand
de el.
Fiinta creata nu este absoluta, nu poate stii toate, nu poate voi toate => tendinta creaturii de a
voi, de a avea si de a stii dincolo de posibilitatile ei, excluzand modul firesc de a le avea prin ascultarea
de Dumnezeu si impartasirea de Dumnezeu, acela ce are, stie si voieste, toate, folosind alta cale decat
cea fireasca, de ascultare, si prin urmare de impartasire de Dumnezeu.
Raul = absenta bineului. Dar absenta a ceva nu creaza suferinta, ori noi avem de a face cu
un rau invaziv, care creaza durere. Fer Augustin - raul nu e asa cum socotea Plotin ca raul nu e o
simpla absenta a binelui, ci absenta unui bine care trebuia sa fie prezent. Prin urmare raul e o lipsa,
nu doar o absenta. O lipsa care uneori creaza durere, alteori suferinta ca expresie a raului, ca expresie
a lipsei binelui (a ceva ce trebuia sa fie prezent); uneori se prezinta ca agresivitate. Suferinta creste
pe masura ce agresivitatea lipsei binelui se simte mai acut.
Luigi Parison -filosof contemporan considera ca raul e o lipsa, dar mai adauga - e o rana in
ceea ce exista, iar energia acestei rani nu poate fi decat intensa si violenta, creand diverse forme de
suferinta. Parison critica ideea ca raul ar fi expresia unei naturi finite. Nu e de acord cu ideea lui
Aristotel ca raul ar fi un moment trecator destinat a fi depasit, pt simplul fapt ca daca ar fi asa, el nu
ar fi agresiv. El are deci la origine lipsa binelui dintr-o anumita existenta, dar aceasta lipsa a binelui
este expresia refuzului pozitiv al binelui. De vreme ce e vorba de un refuz => act voluntar. Fiinta
capapabila de acest refuz devine inventator sau nascocitor al raului, devine purtatorul rebel al raului
impietrit in rezistenta si in impotrivirea fata de bine. Raul este produsul unui act de vointa. Nu are
principiu ontologic (Sf Grigorie de Nyssa - iarba crescuta pe acoperisuri). Deci existenta raului nu e
unda de ontologie, de mod de a fi, ci una de existenta si comportament etic al unor fiinte personale si
libere. Este problema ce consta in a detine sau a nu detine ceva, a apartine, sau a nu voi sa apartii
cuiva. Deci nu de a fi, ci de a poseda. In masura in care nu detii binele, in masura in care in tine se
manifesta consecintele inaintasilor, sau in masura in care se manifesta o anumita mentalitate prezenta
in lumea in care traiesti, ai sansa sa participi sau nu la ce se afirma ca prezenta a binelui. Ai sansa ca
existenta ta sa fie ranita, sa se manifeste modul agresiv de manifestare al uneia din realitati devenita
impietrita, malefica, definitiv.
Ddeci absenta unui bine ce ar fi trebuit sa fie prezent face se apara raul ce se constituie intr-o
anumita realitate personala pt ca acesteia ii lipseste ceva, pt ca aceasta, printr-un act de vointa nu mai
este con+forma cu ce ar fi trebuit sa fie ca sa ramana ce ar trebui sa fie. Cu ce ar trebui sa fi con+forma
pt a fi buna: con+forma cu Dumnezeu - atotputernica, fiinta prin excelenta si care fiinteaza în treimea
persoanelor in iubire (1 Ioan 3,4). Orice act prin care o realitate personala refuza iubirea lui
Dumnezeu, ea cade din realitatea in care a fost creata si care e buna foarte.
Deci raul si suferinta fizica nu sunt doar stari de suferinta date ca acte de absenta a binelui, ci
sunt si stari invazive produse de un anumit agent si de agenti ai rautatii.
Potrivit revelatiei supranaturale, Dumnezeu a creat cerul si pamantul. O parte a ingerillor a
cazut rasturnand ierarhia valorilor celor existente, printr-un act liber de neascultare, de neconformare
la vointa lui Dumnezeu. Această neconformare a dus la retragerea lui Dumnezeu din realitatea care
nu a mai fost proprice manifestarii in ea a realitatii dumnezeiesti. In masura in care un organ devine
incapabil sa primeasca cele ce are nevoie pt a functiona, se retrag cele necesare (ex lepra - cad bucati
din corp pt ca nu mai pot fi hranite). La fel si pt fiinta ce in mod voit iese din zona in care a fost creata,
in care participa la tot ce Dumnezeu ii ofera, cautand pe alta cale a fi la fel ca Dumnezeu. Asa se face
ca ingerul cazut, avand o natura buna, pt ca existand participa la ceea ce fiinteaza iar ceea ce fiinteaza
e bine, nu are natura rea ci s-a fixat in dispozitie rea datorita absentei bunatatii. Raul va fi deci
ipostaziat in el, absenta binelui va avea caracter personal, si deci, raul ca lipsa va capata putere
malefica invaziva, perceputa ca atare in toare creaturile rationale. Diavolul este prin excelenta
putatorul si agentul rautatii. Are putere deosebita, dar rea. Dumnezeu ingaduie ca el sa existe si sa
actioneze pana cand isi va primi deinnitiv pedeapsa pt ca:
1. nu intervine in libertatea fiintelor create din respect fata de ele
2. Pt ca purtatorii si agentii rautatii sa faca experienta absentei prin ei a binelui pt a starni
in ei dorinta de intoarcere
3. Pt ca Dumnezeu stie sa foloseasca, printr-o pedagogie, si raul in perspectiva binelui
Deci raul ca realitate se constituie in lumea ingerilor despre care nu vorbeste referatul biblic
al Creatiei. Prin vrajmas raul din lumea spirituala patrunde la noi.
Raul isi are originea in actiunea personala a ingerilor, nu are principiu ontologic, dar a capatat
existenta acolo unde s-a renuntat voit la binele ce treubuia sa fie prezent => apare in creatie ca o
consecinta logica a unui mod de comportare. Diavolul e purtatorul raului, dar nu este purtator al raului
fara sa fie sanctionat sau limitat prin lucrarea lui Dumnezeu. Omul si oamenii au devenit neconformi
mai mult sau mai putin fata de vointa dumnezeiasca, ceea ce duce la iesirea de sub lucrarea
proniatoare a lui Dumnezeu, la pierderea harului, pierdere echivalenta cu retragrea partiala sau totală
a bunatatii energetice a lui Dumnezeu din noi. Starea de neconformitate o putem transmite si uneori
chiar impune si altora. Astfel intelegem de ce suntem pe de o parte afectati de raul transmis de la
protoparinti spre noi, dezordineea pe care raul a produs-o în lume, devenim agenti ai răutatii sau
devenim victime ale rautatii altora.
In Lumea fara dumnezeu raul nu e vazut ca un scandal, pt ca dupa pacatul protoparintilor
oamenii nu au cunoscut si alta stare (de dinainte de pacat), dar aceasta stare de dinainte de păcat poate
fi vazuta in persoana lui Hristos care a promis aceasta stare tuturor celor ce cred in El (atasare prin
incredere si iubire => comportament adecvat cu iubirea totala). Pe de alt aparte Hristos, ofera celor
care au incredere in El integrarea in noua ontologie inceputa de El, in care treptat, potrivit pregatirii
lor, fiecare om primeste harul, deci si prezenta bunatatii dumnezeiesti in el - proportionala cu gradul
de fidelitate si iubire fata de Hristos.
In lume exista realitati voite si relitati infaptuite de Dumnezeu si realitati ingaduite de
Dumnezeu. Realitateile purtatoare ale raului fac parte din cele ingaduite, porivit unei pedagogii. În
spatele celor ingaduite sta nu numai firea umana corupta, mostenita de la ptotoparinti, nu numiai
oamenii ce actioneaza astfel incat bunatatea energetica a lui Dumnezueu sa-i paraseasca, ci sta si
vrajmasul. În masura in care omul iese de sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, deschide
posibilitatea ca forta diavolului sa patrunda in el (casa curatata in care intra vrajmasii gasind-o
potrivita pt a fi mai multi in ea decat inainte).
Astfel raul vrajmasului poate face din om obiect al răului. Deveniind obiect al raului, fie
suporta raul vrajmasului, fie devine agent al lui. Răul nu se impune omului totdeauna fara voia
acestuia. Sunt si cazuri in care vrajmasul intervine cu forta aspura unor persoane – daor Dumnezeu
stie de ce, pt a evita ruatati mai mari decat cele in care fac parte prin aceste modalitati pedaogice.
Iesirea de sub providenta lui Dumnezeu coincide cu intrarea in zona de actiune a vrajmasului iar pe
de alta aparte intrarea in starea in care sufeinm consecintele logice marcate de hazard ale iesirii voite
din starea de har => prezenta raului in lume are diverse grade, forme, de care suntem pe de o parte
responsabili, pe de alta parte de care putem scapa prin integrarea din ce in ce mai dinamica in
intimitatea lui Dumnezeu prin fidelitatea fata de vointa lui si iubirea manifestata, adecvat, fata de
vointa Lui. In masura in care nu exista acest raport de fidelitate si mentinere in purtatea de grija a lui
Dumezeu suntem expusi celui ce sta in spatele formelor rele de suferinta. Pe de alta parte devenim
noi insine exponentii diverselor forme de rautate manifestate ca patima sau viciu. Toate presupun o
răsutrnare a ierarhiei valorilor tuturor celor existente create.
 Deci obiectul moralei nu este studierea formelor in care se mainfesta raul, ci aspectul, cauza
profunda, care e de ordin moral, al raului.
Ce sunt patimile și viciile?
Patimile - in viziunea Sf Maxim Mărturisitorul, sunt boli ale sufletului. Patimile sunt stari de
anormalitate ale sufletului, care nu se mainefesta in mod concret ca pacat. Este o miscare impotriva
firii, fie spre o iubire nerationala, fie spre o ura fara judecata, din pricina unor modalitati de
functionare fara sens a functiilor persoanei umane (ex a imaginatiei, a puterii de judecata, a
facultatilor ce tin de modul de percepere a lumii). Patima ne poate imbaxi de ganduri rele si dorinte
pacatoase, in care, imaginar ne hranim, dar ne e teama sa le puem in practica.
Sf Maxim vorbeste de paimile de ocara care sunt lanturi ale mintii, care sunt determinate de
ceea ce ne vine prin simturi.
Sf Grigorie Sinaitul spune ca patima e ceea ce se afla cuibarit de multe vreme in minte, facand
din suflet un loc, un spatiu impatimit.
Patima NU se confunda cu viciul; este starea de maladie interioara ce ne pune in situatia sa
vedem altfel lumea decat este si decat e perceput sensul in mijlocul carora ne ducem existent;
îndulcirea anticipata de pacat, sau indulcirea imaginara a starii anormale de pacat incat sa te gasesti
o perioada intreaga intr-o stare de spirit patologica, pacatoasa, dar sa nu fi comis pacatul cu care te
hranesti zilnic.
Patimile = forme de pervertire a functionalitatiolor facultatilor noastre sufletesti. Se gasesc
in relatie unele cu altele, unelel genereaza sau le intretin pe celelalte, facand ca astfel omul sa numai
poata scapa de experianta raului. Uneori patimile se numesc ganduri. Din pacate, pt omul superficial,
nu totdeauna gandurile patimase sunt vazute ca fiind rele, ele descoperindu-se ca fiind rele doar in
anumite imprejurari, cand apar conditiile, numite ispite, cand poate savarsi fapta.
Sunt persoane ce se simt foarte bine in starea asta de imbaxire dar in care nu s-au lansat in
mod material la săvârșirea faptelor. Mecanismul de ucidere cu mintea este acelasi cu cel real.
Logismos - mai degraba „gargauni” decat ganduri, produse mentale ilogice, judecăți
nemarcate de sens; fac din om să nu mai gandească în mod cinstit – suspicioșii.
Gandurile produc in suflet neoranduieli, ca in cele din urma sa aduca in suflet o suferinta si in
trup maladii fizice. Problema cea mai mare este obisnuirea cu suferinta pe care o produc stariile de
necuratie a mintii. Sunt persoane care la intalnirea cu altii au suspiciunea de necinste - vad in ceilalti
numai dusmani.
Pt a vindeca pe om de patimi, acestea trebuie bine recunocute si sa recunoasca omul ca e
victima. Sunt motive obiective, sau care nu tin de noi, incat sa nu uzam de facultatile noastre la
parametrii optimi sau in sensul bun. Criteriul nu e altul decat de a face sentimentul fidelitatii fata de
Hristos si integrarea in zona in care prezenta Lui e reala. Daca ramane personaj al istoriei, o realitate
exterioara - foarte greu sa il faci criteriu al actiunii normale al personalitatii tale.
Pe langa patimi exista si vicii. Daca virtutea e activitatea statornica de savarsire a binelui,
viciul e activitatea continua prin care savarsim raul. De forte multe ori viciul nu are o metafizica,
in spatele lui nu sta o gandire imbaxita, ci mai de graba un comportament lipsit de gandire. Este ceea
ce se numeste adictie, incat devii dependent nu numai moral, ci si organic de o forma anormala de
comportament.
In cadrul viciul persista, voința păcătoasă duce în mod statornic la voința păcătoasă. Omul
vicios va fi pasionat de degustarea unor pacate fugind de durere, calauzit doar de placere. Ignora toate
celelalte aspecte ale realitatii, toate celelalte consecinte al vietii sale (fata de patimas ce ignora toate
sensurile de la cele ce si le imagineaza). Viciul confirma ca pacatul a aservit vointa, ca o domina,
facand-o sa fie executnta oarba a pacatului. Viciul e forma de expresie a celui mai irational egoism.
Va face de asa maniera incat omul sa ajunga o realitate izolata si egocentrica, dependent de forma de
comportament ce nu tin de o fiinta libera, personala - viciul te face prizonier.
Obisnuinta cea rea e efectul faptelor care se repeta mereu. Viciul si obinnuinta cea rea merg
impreuna; se sprijina una pe celalta. Obisuninta cea rea poate fi nascuta de vointa inclinata spre rau,
dar obisnuinta poate duce si la viciu. Obisnuinta cea rea poate fi contractata, deprinsa, inainte ca ea
sa se stie ca e pacat, inainte sa se stie ca poate fi un comportament vicios, de aceea pt a ne feri de ea
trebuie sa ne impotrivim de la inceput la orice abatere de la firesc.
Recomandare: de la început să ne încadrăm în fidelitatea față de Hristos cel viu, norma a
omului total si cel care infuzeaza in noi prin lucrarea harului puterea Lui facatoare, forta energetica a
binelui => putem avea garantia faptului ca iesim de sub rau.

Ordinea morala. Norma moralitatii.

Obligatia morala. Legea morala

Ordinea morala si norma moralitatii.

Observăm fenomenele care se petrec în jurul nostru și în lume; înțelegem că toate se petrec
într-o anumită ordine. Rațiunea umană vede o anumtă ordine a firii în funcție de care știința poate
exista ca știință, universul poate exista ca armonie - nu ca nimic.
Noi nu putem gândi decât respectând anumite structuri mentale [după Aristotel numite
“categorii”]. Atunci când ordinea logică din gândirea unui om nu mai există apar alienări. Foarte
ușor distingem omul nebun de omul sănătos. [Grigorie de Nyssa spune că dezordinea este o stare de
mortalitate].
În cadrul ordinii universului unor ființe ce trăiesc armonios se înscrie și ordinea morală.
Toate popoarele, pe orice scară socială s-ar găsi, și-au reglementat comportamentul și își
reglementează viața socială în funcție de anumite norme, prescripții, legi ce urmăresc înfăptuirea
binelui individual și social și evitarea răului.
Existența conștiinței morale garantează existența ordinii morale colective și individuale, deci
împărțirea faptelor în fapte bune și rele are la bază exigențele ordinii morale asigurate de existența
unor principii morale fundamentale - de norme ale moralității, de legi care stabilesc concret ceea ce
este moral sau imoral. Fiecare ființă liberă și conștientă simte că are obligații față de principiile
moralității, de unde și datoria morală de a împlini exigențele principilor fundamentale ale moralității,
normelor morale, ale legilor morale.
Pe baza principiilor fundamentale ale moralității, normelor morale și legilor morale sunt
elaborate normele morale, legi morale, care sunt tot atâtea modalități care asigură ordinea morală,
legate necesar de fenomenele naturii pe care le garantează, dar care și explică această ordine fizică.
Ordinea logică este legată de activitatea gândirii, dar și exprimă această activitate, sau exprimă
ordinea în activitatea gândirii. Ordinea morală este legată necesar de moralitatea oamenilor dar și
garantează viața morală a acestora atâta vreme cât aceștia se comprtă în conformitate cu tot ceea ce
asigură ordinea morală.

Ființa ordinii morale

Ordinea morală înseamnă moralitate, iar moralitatea este starea de fapt ce se constituie în
procesul de raportare al faptelor noastre libere la legea morală sau la normele care constituie
exigențele față de care poate exista un comportament moral / imoral.
Dacă judecata sănătoasă ne spune că o faptă corespunde exigențelor legii morale, iar noi ne
hotărâm liber să săvârșim respectiva faptă în conformitate cu exigențele legii morale, atunci fapta
săvârșită este faptă morală. Invers, dacă judecata ne spune că fapta este contra legii morale, dar totuși
o săvârșim, atunci fapta va fi imorală.
Deci simpla raportare a unui gând, cuvânt, faptă la legea morală confirmă moralitatea faptei,
iar rezultatul dă calificativul de faptă moralmente bună sau rea. Deci raportarea faptei la legea morală
este ființa moralității.
Faptele morale sunt doar cele libere și conștiente - Aristotel adaugă că trebuie să fie și în
vederea unui scop.
Din practica religioasă pe care o constatăm la omul concret, omul se consideră responsabil și
de faptele rele neștiute. Deci supunerea comportamentului nostru exclusiv unei analize raționale nu
este suficientă: sunt zone ale personalității ce nu sunt controlabile rațional, dar care ne pot da o stare
de întinare neconformă cu omul moralmente sănătos. Deci faptele însele, indiferent dacă sunt
conștiente sau inconștiente, presupun stări de spirit ce afectează mediul în care trăim - suntem în
relație cu tot ce este în jurul nostru. Uneori putem să nu săvârșim o anumită faptă rea, dar să fim
îmbâxiți de ceea ce numim “patimă” - stare de spirit patologică - și cu acest mod de a fi să ne găsim
într-un anumit mediu care nu rămâne neafectat în urma chiar și a simplei noastre prezențe mordare,
chiar dacă nu împlinim fapte.
Morala, în general, sancționează doar faptele săvârșite (nu te sancționează nimeni că ai omorât
în gând pe cineva). Morala creștină însă, nu se referă doar la aspectul formal, ci privește motivația
profundă în ceea ce privește fapta săvâtșită sau NU.
Ordinea morală constă în totalitatea gândurilor, cuvintelor și faptelor morale raportate la
legea morală împreună cu tot ceea ce se leagă de ele, inclusiv acțiunile ce la prima vedere le
considerăm inconștiente.
Faptele morale sunt faptele libere și conștiente, dar și cele despre care la prima vedere ni se
pare că nu afectează și sunt inconștiente, ce trebuie raportate la un criteriu obiectiv - legea morală -
și ceea ce reprezintă statea firească a fiecărui om și perspectiva fericirii în împărăția lui Dumnezeu.
Împărăția lui Dumnezeu nu începe după ce murim, ci la botez.
În relație cu legea morală, faptele noastre primesc calificativul de bune sau rele și aceasta
pentru că, în orice sistem de morală am fi, legea morală este criteriul obiectiv de înfăptuire al binelui.
Legea morală este anunțată prin ceea ce numim “normă a moralității’. Legea morală este și ea o
normă, o exigență, dar mai precisă. Orice normă se impune cu autoritate, dat fiind ca ea este
recunoscută ca venind din partea unei realități superioare față de care avem obligație. Termenul
“obligație” vine din latinescul “oblego” care înseamnă “a fi legat de”. Când am conștiința că atârn de
cineva, nu pot să refuz, ca forma de relație cu acel cineva să fie una inexistentă, ci mă găsesc în relație
când văd dependența la nivel fundamental cu realitatea obiectivă.
Norma este o judecată conform căreia un tip de comportament uman se încadrează înăuntrul
exigențelor ce le presupune norma, sau în afara acesteia. Norma confirmă valoarea actelor noastre.
Norma ar fi criteriul în funcție de care ceva trebuie să fie sau nu trebuie să fie, în funcție de care ceva
trebuie ales sau nu, săvârșit sau nu. Norma asigură sensul și valoarea unui act, ea este etalonul unui
act moral, de unde și criteriul fundamental ce dă calitate nu numai comportamentului ci și omului
însuși. Concret, o normă în funcție de care trebuie să acțoină, se prezintă fie negativ (nu trebuie) fie
pozitiv (trebuie să) - prohibitiv sau stimulativ, în funcție de valoarea ce trebuie împlinită prin
respectiva faptă.
Orice normă autentică urmărește realizarea unei valori, de unde, orice valoare tinde să fie
normativă. Astfel, în virtutea adevărului curat, un sfânt va refuza să săvârșească un păcat, ci va prefera
să moară decât să știe că încalcă exigențele unei norme. Dar nu norma ca atare e finalitatea oricărui
act, ci criteriul sau forma materială e cea de care trebuie să tinem cont în reglarea comportamentului
nostru.
În funcție de pozițiile pe care ne situăm când stabilim norma moralității, avem și criteriile care
asigură această normă: Una este poziția filosofului care refuză raportarea la Dumnezeu personal; Alta
a teologului care consideră că poți scoate norme ale moralității exclusiv din ceea ce gândim. În
concluzie, înseamnă că este important cine elaborează norma moralității.
Pot fi emise trei puncte de vedere.
1. Finalitatea noastră ultimă - ca normă a moralității.
Dacă considerăm ordinea obiectivă, sfârșitul ultim al unei naturi este acea realitate pentru care
această natură există, această finalitate trebuie să devină normă a moralității [dacă știm că avem o
vocație și acea vocație trebuie împlinită, acționăm în consecință]. Această normă este valabilă pentru
ființele ce sunt exclusiv logice, sau pentru mașini. O mașină merge pe pinia pentru care a fost făcută,
dar nu se poate aplica întocmai fințelor umane. Rațional: omul este o mașinărie perfectă [Descartes]
și tot ce se implinește este motivat cauzat în trup, duce spre o finalitate bună, deci acea finalitate este
normă a moralității.
Dar această ultimă finalitate, aplicată omului concret, e singura motivație ce îl face pe om să
se comorte într-un anume fel? Dealungul existenței noastre sunt faptele noastre strict motivate de
finalitatea nostră? Sau de multe ori sunt determinate de obiective mai prozaice și scopuri mult mai
apropiate și concrete. Rezultă că există și alte obiective mai concrete și directe ce determină
comportamentul. Atâta timp cât trăim pe pământ nu avem o idee foarte clară față de finalitatea noastră
ultimă, sau, dacă avem o idee, o vedem foarte departe, așa că facem loc unor moduri de a acționa
neconforme cu realitatea ultimă. Faptele noastre pot fi bune sau rele fără ca ele să aibă o relație directă
cu scopul ultim. Așa că îl putem privi pe om ca fiind ființa perfectă înainte de perfecțiune, astfel, a fi
conștient de realitatea ultimă NU este rău, dar omul nu este perfect.
2. Criteriu al moralității - ordinea naturală a lucrurilor.
Ordinea morală reprezintă nu doar ordinea fizică și sensibilă ci și ordinea metafizică și
intelectuală, constituită de ansamblul raporturilor ontologice pe care le au între ele și prin care natura
acestora (toate cele existente), prin ierarhizarea lor, determină un mod de a fi, de a acționa.
Cest punct de vedere este emis din antichitatea îndepărtată și nu e contestat de morala creștină.
Pentru noi se pune însă problema: ce înțelegem prin conceptul de ordine morală naturală: natura
omului, natura din afara omului, natura de dinaintea căderii în păcat sau natura cu care suntem
obișnuiți (lupta pentru existență este o constantă a modului de a trăi în lume). [Sfântrul Grigorie de
Nyssa spune: ceea ce noi, în existența istorică, considerăm a fin natural este de fapt nenatural, pentru
că nu avem elementele care să ne arate cum era natura înainte de cădere. Omul primordial era atât
de înalt în existența lui încât se afla în horă cu îngerii].
Așadar Biserica nu neagă că natura poate fi normă a moralității (vedem stări de altruism la
animale, pe care nu le mai vedem la om) dar trebuie să precizăm care natură - în niciun caz cea căzută
în păcat - ci natura raportată la Dumnezeu, creatorul naturii.
3. Criteriu al moralității - rațiunea umană.
Pentru a afirma că rațiunea este normă a moralității trebuie ca rațiunea să fie dreaptă. Dar
rațiunea face dovadă a unor rătăciri din cele mai grave. Prin urmare, cum garantăm rectitudinea
rațiunii umane, ca ea să fie normă a moralității: conștiința.
Dar știm că există și conștiințe eronate, slabe, afectate de maladii. Deci nu putem avea rețiune
dreaptă pentru că rațiunea s-a lăsat călăuzită de conștiință, care la rândul ei a fost eronată.
Este deci nevoie de o normă obiectivă a moralității.
În ceea ce ne privește nu putem nega că finalitatea, natura și rațiunea umană pot fi norme ale
moralității - cu corecturile de rigoare, din punct de vedere teologic - totuși, pentru creștin norma este
Revelația lui Dumnezeu, nu doar ca o formă expozitivă de a ne aduce la cunoștiință o serie de
adevăruri, cu Dumnezeu Însuși, care e o persoană ce ne iubește.
Revelația ne arată voința Lui ce se constituie în legea morală pozitivă a Vechiului și Noului
Testament. Prin urmare, ca normă generală a moralității rămâne revelația lui Dumnezeu și ca normă
apropiată legea pozitivă a VT și NT, iar întruchiparea culminantă a normei moralității: persoana lui
Hristos.
Omul este chip al lui Dumnezeu, deci poate fi luat ca normă - cu corecturile necesare - dar
chip al nevăzutului Dumnezeu este Fiul Său, făcut om, Hristos. Prin întruparea Lui și prin întreaga
lui operă de răscumpărare ne cuprinde în Botez, în care tot omul ce crede în El devine fiu al lui
Dumnezeu după har.
Fiul lui Dumnezeu este norma morală prin excelență, la nivel ontologic. El e modelul
supranatural al moralității [Cine Mă va vădi pe Mine de păcat?]. Hristos ne-a dat o normă nouă - viața
Lui - ca exemplu, cât și ca putere, prin harul Duhului Sfânt [Dacă nu veți mânca trupul Meu nu veți
avea viață].
Așadar Hristos îndeamnă: [Fiți următori Mie, precum și Eu Tatălui - Ioan 13,15 Rămâneți în
El ca să aveți dragoste între voi]. A urma lui Hristos înseamnă să îi fi ucenic. A fi credincios înseamnă
a rămâne fidel cuiva chiar știind că firea ta este în continuă schimbare.
El este model prin viața Lui și ne integrează în trupul Său, mistic, prin botez, ne dă putere prin
euharistie. Atât teoretic cât și practic El însuși e norma pe care ne-o dă. Niciun filosof nu s-a dat pe
sine ca etalon [Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima].
 Cunoaștem legea, sau norma asemănării noastre cu Dumnezeu, pe măsură ce o realizăm în
noi prin comunicarea reală cu Hristos în Duhul Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu și angajarea pe calea
urmării lui Hristos sunt cele două principii echivalente ce încununează orice normă a moralității
omenești și de care depinde orice teologie morală.
Mai concret, nu negăm că natura și firea umană sunt norme ale moralității și în rațiune se
manifestă norme morale, dar numai în fidelitate față de Hristos. El însuși se implică în fiecare din cei
care cred în El.

Legea morală

Avem criterii în funcție de care ne comportă,, criterii cu autoritate pe care le luam cu calcul
spre a ne încadra în ceea ce numim ordine morală.
Criterii:
- obiective (realități în funcție de care ținem cont ca să ne încadrăm în ordinea morală)
- subiective (conștiința morală)

Norme ale moralității

1. Norme ale moralității găsite în porunca și legea morală.

2. Există o normă a moralității generală în spatele căreia este Dumnezeu - nu ceva precis
formulat - un reper în funcție de care pot să mă încadrez în ordinea morală.

3. Norme ale moralității găsite în:

- Natură (dar nu natura de după cădere)
- Firea umană (dar omul creat după chipul lui Dumnezeu, sfântul)
- Norma supremă (persoana lui Hristos).

Norma supremă - persoana lui Hristos

El deține adevărul, El este Adevărul, ca persoană, adevăr fundamental a tot ceea ce există
[Cuvintele Mele sunt adevărul, cuvintele Mele sunt duh și adevăr]. Adevărul El Însuși [Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața].
 În măsura în care ni-L împropriem luăm învățătură dar și puterea Lui (satul de vorbă cu El de
așa manieră încât fără El nu putem face nimic). El e călăuza și hrana ce ne întărește.

Legea Morala:(Legea Divina).

Poate fi împărțită în:
- Legea veșnică
- Legea morală naturală
- Legea pozitivă

Lege Pozitivă
Aceea care este expresia intervenției unei autorități atotputernice capabile să dea, să impună
legea și să dea sancțiuni. Este numită pozitivă pentru că se impune cu autoritatea cuiva, este a cuiva.

Legea pozitivă este:

- lege dumnezeiască
- lege omenească

Legea Veșnică
Lumea a fost creată de Dumnezeu în mod absolut liber, cu scopul ca și altcineva să se bucure
de ceea ce Dumnezeu este în sine - nu o monadă nevrotică precum în monoteismele absolute, nici
generozitatea necontrolabilă, nestăpân pe propriile puteri (probabil ca în panteism) [femeia cu
scurgere de sânge: Cine s-a atins de Mine? - noi luăm din actele de cult atât cât ne-am pregătit să
primim].
Dumnezeu a dat lumii și un scop. Așadar, scopul gândit de Dumnezeu din veșnicie și care a
fost dat lumii în momentul începerii creației acesteia, se impune treptat în timp. Potrivit
creștinismului, Dumnezeu nu este doar creatorul (cauza primă a lumii) ci și scopul acesteia: prin El
și pentru El s-au făcut toate și spre El se îndreaptă toate (Romani 1, 30)
Dacă toate vin de la Dumnezeu și se îndreaptă spre El, rezultă că din veșnicia Sa Dumnezeu
are un plan cu lumea pe care a creat-o și pe care o conduce spre scopul ei ultim. Acest plan, pe care
îl urmează lumea spre împlinirea scopului este o normă de care trebuie să țină cont - sau care se
impune tacit întregii lumi - de care ține cont întreaga existență.
Planul aceste din veci al lui Dumnezeu se numeste “Legea Veșnică”. Deci, legea veșnică este
expresia voinței lui Dumnezeu de a crea și conduce lumea spre scopul pe care El l-a voit.
 Legea Veșnică este izvorul oricărei legi și a oricărei legități, care face posibilă existența
creației și existența lumii în general. În funcție de această singură lege toate făpturile se păstrează în
limitele fixate de Creator și evoluează după felul lor [discuție despre evoluționism: există o evoluție
e speciilor, dar în interiorul fiecărei specii - orice specie evolueaza: ex. se adaptează mai bine la
mediu, dar nu se va transforma niciodată în altă specie, își păstrează raționalitatea ei fixată de
Dumnezeu la început și tinde continuu spre mai bine].
În funcție de planul lui Dumnezeu toate există și toate se găsesc în proces de îmbunătățire,
după felul lor, în funcție de ce vrea Dumnezeu să fie acestea.
Legea veșnică nu trebuie confundată cu providența lui Dumnezeu. Datorită legii veșnice sunt
fixate toate cele ce există - principii generale după care trebuie să se conducă acțiunile creaturii. Însă
providența conduce în mod detaliat în realizarea acestor principii. Dumnezeu nu-și exercită lucrarea
de proniere a lumii încălcând ordinea pe care El a pus-o și în funcție de care există.
Se pune dar întrebarea: În cazul minunilor se încalcă legea? De fapt noi nu știm care este
nivelul cel mai profund al fiecărei legi. Astfel sunt oferite două explicații: Că minunea face parte din
rânduiala pe care Dumnezeu a gândit-o / Minunile sunt o suspendare a legilor veșnice. [discuție
despre “minunile” făcute de vrăjmași, care nu sunt decăt iluzii sau scamatorii - minciuni și discuție
despre faptul ca orientalii ignoră puterea vrăjmașuilui pe când occidentalii o studiază rezultând la
noi în povestiri în care prostul satului își bate joc de cel rău iar în Anglia povești cu castele bântuite]
Planul lui Dumnezeu există din veci, dar se pune în aplicare odată cu creația.
Legea veșnică nu se confundă cu Ființa lui Dumnezeu, dar nu este separată de El - precum era
moira antică, un destin de care și zeii se temeau - ci este condiția lumii create și condiția primordială
pentru existența ordinii morale. Ordinea morală este dată de raportarea faptei la norma obiectivă.
Dacă toate legile își găsesc temeiul în legea veșnică atunci legea vesnică se află la baza
existenței ordinii morale, e legea care asigură ordinea morală, fizică pentru ființele fără rațiune și lege
morală pentru ființele raționale.
Din cele mai vechi timpuri omul a avut conștiința existenței acestei legi, de aceea, încercând
să o cunoască, i-a stabilit și anumite însușiri: însușirile legii veșnice.

Însușirile legii veșnice:

1. Legea Veșnică se extinde atât asupra ordinii fizice cât și asupra ordinii morale.
Dacă ființele neraționale nu au conștiința existenței acestei legi nu înseamnă că ele scapă de
sub acțiunea acesteia; prin tot ceea ce înseamnă ordine a existențelor ele se încadrează în această lege.
Omul ia act de existența acestei legi încât putem spune că [Ea este rațiunea divină sau viața
lui Dumnezeu care poruncește ca ordinea naturală să fie păstrată și care oprește ca aceasta să fie
încălcată - Fericitul Augustin]. Încălcarea legii morale naturale aduce după sine o reacție a mediului,
poate disproporționată cu fapta în sine; încălcări ale naturalului fac ca omul să sufere enorm exact în
locul în care el a încălcat această ordine naturală. [Sf Isaac Sirul: Să nu crezi că pentru un păcat greu
scapă cu un blid de mâncare dat cuiva, ci păcatul trebuie ispășit așa cum a fost comis]
2. Legea Veșnică are un caracter universal - se extinde asupra a tot ceea ce există creat:
material și spiritual rațional și irațional.
3. Legea Veșnică este absolut necesară - lumea există, și nu întâmplător, ci are un sens care
trebuie împlinit.
4. Legea Veșnică esre imutabilă și neschimbabilă pentru că este expresie a voinței veșnice a
lui Dumnezeu [Psalmul 147, 6: Lege le-a pus și nu o vor trece]
Legea Veșnică este planul din veci al lui Dumnezeu pus în lucrare prin actul creației, în funcție
de care există lumea și care conduce toate făpturile în vederea împlinirii scopului lor. Ea este izvorul
legii morale și al tuturor legilor după care există întreaga realitate creată, stând la temelia ordinii
morale naturale.
De Legea Veșnică este legată legea morală naturală.
Omul a fost sensibil la existența acestei legi morale naturale și pe baza autorității legii morale
naturale s-au formulat așa zisele “drepturi universale ale omului” invocate de infractori pe
considerentul că s-au născut cu ele și că li se permite în numele lor să facă orice transgresare a tot ce
înseamnă lege veșnică, morală naturală și pozitivă. Ar trebui să nu socotim drepturile omului ca fiind
universale ci universabile, scoțând în evidență faptul că ele presupun o serie de responsabilități, nu
vin de-a gata ca drepturi, prin urmare invocarea acestor drepturi nu poate fi posibilă în situații în care
în numele lor cineva își permite să încalce legile bunului simț - ce se fundamentează pe legea morală
naturală.
Această lege morală naturală este dată de Dumnezeu ființei umane încât aceasta să
înfăptuiască binele și să evite răul. Legea morală naturală se referă la bine și rău, cuprinde dispozițiile
pe care Dumnezeu le-a împărtășit fiecărui om prin actul creației, prin care își fundamentează viața în
funcție de principiul binelui și accidentul răului.
Legea morală are și ea o serie de însușiri (semestrul viitor) de asemenea și legea pozitivă
(semestrul viitor)