1.

Vertijul paroxistic poziţional benign (VPPB) → afecţiune

ce determină vertij, ameţeală şi alte simptome datorită
acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne. Aceste
reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de
carbonat de calciu. Odată cu mişcările capului, otoconiile îşi
modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.
SLIDE
Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o
schimbare a poziţiei capului. Ridicarea din pat sau întoarcerea
de pe o parte pe alta sunt mişcări problematice. Unii oameni se
simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în
sus.

La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă

informaţii legate de poziţia noastră în spaţiu. Când apar
disfuncţii la acest nivel, ne pierdem simţul de echilibru şi
adesea resimţim simptome precum vertij, greaţă, voma şi
pierderea echilibrului.

SLIDE

2. Boala Meniere→ afecţiune vestibulară ce produce un set de

simptome ca urmare a acumulării unor mari cantităţi a unui
fluid denumit endolimfă la nivelul urechii interne. Endolimfa este
un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi
canalele semicirculare) şi scalda celulele sensibile ale
analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii normale, volumul
endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu, sodiu, clor şi
altele) sunt menţinute stabile. Insa sindromul meniere sau
Hidroptizia endolimfatica este o afecţiune a părţii auditive şi/sau
vestibulare a urechii interioare, cauzată de creşterea volumului
de endolimfa şi de o schimbare a concentraţiei de electroliţi
conţinuţi în această.
Cauza exactă a ACESTEI BOLI nu este cunoscută. Teoriile
include tulburări circulatorii, infecţii virale, alergii, o posibilă
reacţie autoimună, migrenă şi chiar posibilitatea unui
determinism genetic.
O dată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă
întreagă de simptome: o senzaţie de presiune asupra urechii,
zgomot, pierdere a auzului, crize bruşte de ameţeli şi vomă;
senzaţie de incertitudine locomotorie.
Crizele bruşte de Vertij intens, ameţeală, voma, însoţite de
zgomot în ureche şi o deteriorare a auzului. O criză poate dura
de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod
regulat (la fiecare 2 sau 3 zile).

 4. Surditatea→ prin surditate se înţelege scăderea uşoară

sau gravă, unilaterala sau bilaterala a acuităţii auditive
mergând până la cofoza – adică abolirea completă a auzului.
Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau
grave, unilaterale sau bilaterale.

Ea poate fi prezentă de la naştere (congenitală) sau poate

deveni evidentă pe parcursul vieţii (dobândită).

Cauze principale:
– zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea
auzului şi poate afecta persoanele de orice vârstă,
dezvoltându-se de obicei progresiv pe parcursul mai multor ani;
în timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul
pe motocicletă) sau zgomotul din timpul activităţilor casnice,
pot duce la pierderea auzului;

– vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de

îmbătrânirea sistemului auditiv (prezbiacuzie) se caracterizează
prin degenerescenta celulelor şi nervilor de la nivelul urechii
interne, care apare o dată cu înaintarea în vârstă şi determină
scăderea auzului progresivă dar ireversibilă; pierderea auzului
poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna este permanentă.

Alte cauze:

– acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina

formarea dopului de ceară) sau prezenţa unui obiect în canalul
auditiv extern; pierderea auzului datorită acestor cauze este
foarte frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
– medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe
(cum ar fi arsenic, mercur, cositor, plumb şi mangan) pot afecta
auzul;
– rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului
determina afectarea structurilor de la nivelul urechii, cauzând
astfel pierderea bruscă a auzului;