Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:
Lect. dr. Elena Iulia (Mardare)
Holeab
Absolvent:
BUCUREŞTI
Iunie 2009
DIVORȚUL ȘI
CAUZALITATEA ACESTUIA
2
CUPRINS
INTRODUCERE 5
Capitolul 1. FAMILIA 9
1.1. Definirea, conceptul şi clasificarea familiei 9
1.2. Tipuri de familie 13
1.3. Funcţiile familiei 14
1.4. Modele alternative vieţii de familie 16
3
4.8. Efectele juridice ale anulării căsătoriei. 71
4.9. Căile de atac pentru o hotărâre de divorţ. 72
CONCLUZII 97
BIBLIOGRAFIE 100
Anexa nr.1 103
INTRODUCERE
4
Starea actuală a societăţii îl determină pe fiecare membru al ei să reflecteze adânc
asupra schimbărilor ce se produc atât în societate, cât şi în viaţa lui personală. Dramatismul
acestor schimbări, viteza cu care ele se produc, incertitudinea şi caracterul contradictoriu al
proceselor social-economice şi politice fac ca personalitatea să-şi revizuiască locul ei în
societate şi să-şi schimbe modul de viaţă cu care se obişnuise.
La începutul anilor ‗90, determinând vectorul mişcării societăţii, înregistrează un
echilibru extrem de fragil în toate sferele vieţii social-economice. Amploarea schimbărilor a
generat complexitatea circumstanţelor în care se produce afirmarea tendinţelor înnoitoare şi s-a
dovedit a fi afectată de o criză economică prelungită şi de dezorganizări de ordin social. În
acest context a devenit evidentă criza pronunţată a stării materiale şi a valorilor familiei,
producând un impact major asupra stabilităţii acesteia.
Divorţul este un fenomen psiho-social complex ce constă în destrămarea vieţii de
familie, eveniment cu profunde implicaţii sociale, majoritatea cu o rezonanţă negativă pentru
membrii cuplului destrămat şi participanţii la viaţa socială în general. Evoluţia numărului
familiilor, în ultimii ani, înregistrează o tendinţă descendentă, în parte datorată şi procesului de
desfacere a căsătoriilor, iar ca implicaţii imediate sunt afectaţi copiii minori rezultaţi la divorţ, se
înregistrează o scădere a natalităţii, implicaţii de natură socio-economică, prin modificarea
statutului social al partenerilor rezultat în urma divorţului, dar şi a nevoilor economice în funcţie
de partajarea bunurilor şi asigurarea unui trai decent.
Divorţul fiind un proces complex el comportă mai multe aspecte, care intervin: stressul
emoţional, încredinţarea şi îngrijirea copiilor, divizarea proprietăţii. Încredinţarea copiilor în
urma disoluţiei legale a căsătoriei s-a făcut în mod tradiţional mamei. Începând cu anii 1960-
1970, în majoritatea societăţilor europene sau de cultură europeană, s-au intensificat presiunile
din partea bărbaţilor pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. În această acţiune,
bărbaţii au fost sprijiniţi de organizaţiile feministe care au considerat practicile legale tradiţionale
ca forme ale sexismului instituţionalizat. Numărul taţilor cărora li s-au încredinţat copiii a
crescut în majoritatea societăţilor. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au
fost încredinţaţi ambilor părinţi. Cercetările de psihosociologie arată că deşi această variantă este
preferată de un număr tot mai mare de cupluri care divorţează, efectele asupra copiilor pot fi
deseori negative.
La etapa contemporană România, se confruntă cu problema migraţiei excesive a
populaţiei peste hotare. Fenomenul migraţiei produce un impact negativ asupra copilului şi asupra
familiilor lor, contribuind la dezintegrarea familiilor şi la creşterea numărului de copii privaţi de
5
afectivitate parentală, educaţie, protecţie şi siguranţă.
Consecinţele acestui fenomen are repercusiuni atât la nivelul macrosocialului
reprezentat de societate, cât şi la nivelul microsocialului reprezentat de familie. Asistăm astăzi
la o denuclearizare a familiei contemporane, condiţionată de spargerea modelului tradiţional de
viaţă familială, de deprivarea drepturilor de părinţi, de fenomenul migraţiei definitive sau
temporare. Familia a devenit un factor mai puţin competent şi dispus să realizeze educaţia copiilor.
Numărul crescând de familii divorţate, slăbirea afecţiunii părinteşti, liberalismul prost înţeles al
educaţiei se răsfrâng asupra personalităţii în formare, determinându-i ―anemierea‖ morală.
Aceşti factori implică transformări în relaţionarea cu copiii, generând o dezvoltare defavorabilă a
afectivităţii copiilor, manifestată prin: anxietate, agresivitate, ostilitate etc.
Studiile dezvoltării afectivităţii, efectuate de numeroşi cercetători demonstrează că,
particularităţile acestor relaţii, atitudinea părinţilor faţă de copil, dinamica contactelor afective
între membrii familiei, atmosfera emoţională în cadrul familiei determină dezvoltarea psihică şi
afectivă a copilului.1
Dezvoltarea intelectuală, emoţională, morală şi spirituală a copilului se intensifică dacă
el are parte de dragoste şi, dimpotrivă, dezvoltarea sa în toate aceste domenii va avea de suferit
dacă nevoia de dragoste nu-i este satisfăcută. Absenţa dragostei părinteşti duce la diferite forme
de protest, generează conflicte cu adulţii, stări de angoasă, sentimentul de culpabilitate sau
frustrare. Astfel, afectivitatea este una dintre cele mai mari forţe care determină cursul
dezvoltării preadolescenţilor şi reglează comportamentul lor.
Asistenţa socială reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către Stat, Biserică şi alte
organisme nonguvernamentale spre a sprijini persoanele aflate în situaţii deosebite, deficitare,
a căror stare fizică sau psihică a fost afectată de diverşi factori nocivi: apariţia unor boli cronice,
deteriorarea stării materiale, calamităţi naturale, vârstă înaintată etc.
Prin măsurile întreprinse asistenţa socială urmăreşte scopul de a cunoaşte şi
preîntâmpina procesele negative care conduc la asemenea situaţii speciale şi de a ajuta
persoanele respective să-şi găsească locul şi rolul în societate.
Sfera ei de activitate cu un conţinut atât de vast depăşeşte cele mai largi domenii de
ocrotire şi dezvoltare a geniului uman, toate activităţile fiind dirijate către un singur scop: de
a vindeca starea fizică, psihică şi morală a celor ce trăiesc momente de grea cumpănă.
În activitatea sa asistentul social se confruntă cu multiple probleme (familii
dezorganizate, sărace, copii orfani, abandonaţi, delincvenţi, consum de droguri, alcool, persoane
cu deficienţe de sănătate, bătrâni neajutoraţi, şomeri etc.) a căror soluţionare impune aplicarea
unui şir de teorii ce provin din sociologie, psihologie, drept, economie, antropologie, medicină,
1
Ciofu, C., „Interacţiunea părinţi-copii”, Bucureşti: Almateea, 1998. 218 p.
6
politici sociale etc. Asistentul social, chemat să ajute persoanele aflate în nevoie, se va folosi, în
acest scop, de cunoştinţele dobândite din alte ştiinţe socioumanistice, dar nu se va limita la
acestea, deoarece asistenţa socială are la bază metodologii specifice studierii obiectului ei.
Vocaţia profesională a asistentului social este: de a contribui la bunăstarea şi realizarea de
sine a fiinţei umane; de a asista persoanele care traversează momente dificile ale vieţii; de a-şi
dezvolta propriile capacităţi personale pentru a face faţă creativ şi eficace problemlor; de a
mobiliza resursele comunităţii întru sprijinul celor aflaţi în dificultate; de a participa la elaborarea
şi aplicarea măsurilor de politică socială în domeniu; de a participa activ la viaţa socială.
Asistenţa socială are menirea de a schimba situaţia beneficiarului, pentru aceasta,
asistentul social trebuie să ştie cum să acţioneze, cum să intervină în viaţa individului, a
grupurilor, a întregii comunităţi. Competenţa în desfăşurarea unor asemenea activităţi se
dobândeşte prin practică, prin aplicarea metodelor, tehnicilor, strategiilor specializate de
intervenţie în situaţia de criză.
Asistenţa socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a programelor de
sprijin prin multiple servicii sociale specializate pentru cei aflaţi temporar în nevoie.
În asistenţa socială, mai mult decât în alte domenii, teoria trebuie să se afle într-un
permanent contact cu practica, să fie sub controlul acesteia, dar şi cea mai bună teorie în acest
gen de activitate umană nu poate înlocui ―practica‖. Un bun asistent social trebuie să cunoască
diverse metode şi tehnici de lucru cu persoana, familia, grupul pentru a le putea selecta pe cele
mai adecvate. Acest lucru îi va reuşi numai în cazul în care alegerea metodelor se va face în
strictă conformitate cu nevoile beneficiarului şi numai dacă persoana asistată nu va fi impusă să
se adapteze metodei. Aşadar, munca în asistenţa socială este nu doar una intelectuală, ea necesită
rigoarea cercetătorului-practician care poate activa potrivit unei logici adecvate, implicând inima
şi creierul, care poate conjuga teoria cu practica.
Cuplurile care se căsătoresc astăzi aşteaptă să obţină prin căsătorie fericire personală,
în vreme ce cuplurile din generaţiile precedente erau în general mulţumite dacă partenerul
se comportă satisfăcător, ca stăpân al casei sau întreţinător de familie.
Scăderea influenţei bisericii şi religiei, micşorarea presiunii normelor şi obiceiurilor
tradiţionale duc la micşorarea importanţei instituţiei familiei şi implicit la divorţ.
Majoritatea reglementărilor privind divorţul stabilesc obligaţia ambilor părinţi de a
contribui la îngrijirea copiilor. De regulă, acest lucru se realizează prin plata unei pensii
alimentare (în majoritatea ţărilor europene, aceasta reprezintă circa 30% din veniturile părintelui
obligat să o plătească). Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor
se pedepseşte de lege. Majoritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. În timpul
7
divorţului, legea decide asupra împărţirii bunurilor; locuinţa revine, de regulă, părintelui căruia i
s-au încredinţat copiii.
Multe căsătorii din România se desfac din cauza şocurilor culturale dintre soţi.
Autorităţile trebuie să-şi intensifice sprijinul acordat familiilor aflate în situaţii conflictuale, iar
soţii trebuie să cunoască mai bine consecinţele divorţului.
Influenţa factorilor sociali - în sensul larg înglobând pe cei economici, culturali, juridici,
pihologici - asupra fenomenului de divorţialitate este incontestatabil. Pentru studiul conjuncturii
economice s-a folosit, printre variabilele ―barometrului economic‖, indicele divorţialităţii:
scăderea activităţii economice, crizele economice. Pe fondul unei deteriorări economice se
remarcă o scădere a nupţialităţii şi o creştere fără precedent a divorţialităţii.
Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie avut însă în vedere şi caracterul
social al acesteia. Căsătoria nu constituie numai o problemă de ordin personal ci şi de ordin
social. În toate relaţiile de familie trăieşte un interes social. Soarta căsătoriei nu poate fi lăsată
numai la aprecierea soţilor. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei şi familiei şi de
aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorţul.
Capitol 1. FAMILIA
8
Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definită astfel ―uniunea liber consimţită
între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o
familie, şi reglementată de normele imperative ale legii‖2. Menţionăm că actul juridic prin care
se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract.
Din această definiţie a căsătoriei decurg mai multe caractere: este uniunea dintre un
bărbat şi o femeie, este liber consimţită, este monogamă, se încheie în formele cerute de lege, are
un caracter civil, se încheie pe viaţă, se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi
femeie şi se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Căsătoria, creând o familie, instituie o nouă entitate socială, care ―conferă partenerilor
staturi noi (soţ/soţie, ginere/nora etc.)‖3 şi prilejuieşte relaţii sociale noi, contribuind la
structurarea statului social al partenerilor, cât şi la structurarea societăţii.
Din punct de vedere juridic, în Codul familiei sunt prevăzute o serie de condiţii de fond,
ce au scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte, din punct
de vedere fizic şi moral, să întemeieze o familie, şi condiţii de formă, ce constituie forma
recunoaşterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat. Condiţiile de fond constau în:
a) condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria (diferenţa de sex,
vârstă matrimonială, comunicarea stării de sănătate);
b) condiţii menite să asigure o căsătorie liber consimţită (consimţământ neviciat);
c) condiţii privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria (oprirea bigamiei,
interzicerea căsătoriei între rude, interzicerea pe motive de adopţie). Condiţiile de formă au ca
conţinut o anumită conduită ce trebuie respectată şi o serie de formalităţi pentru a asigura
legalitatea căsătoriei (declaraţia de căsătorie, opoziţia la căsătorie, încheierea căsătoriei în faţa
ofiţerului de stare civilă)4.
2
Ion P. Filipescu – ―Tratat de Dreptul Familiei”, Edit. All Beck, 2000, p.11-12
3
Nicolae Grosu – „Tratat de Sociologie”, Editura Expert, 2000, p.127
4
Maria Voinea – ―Sociologie Generală şi Juridică”, Editura Sylvi, 2000, p.76-78
5
Mihăilescu, I. (2003), ―Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz”, Iaşi, Polirom, pp.157-165,
9
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente,
aspiraţii şi valori comune.
Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile directe,
informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absenţa normelor şi reglementărilor.
Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă6.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set
de drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de
încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi
şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Din perspectivă juridică, familia este un grup
formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.
Cele două perspective se suprapun parţial. În unele situaţii, sensul sociologic al noţiunii
de familie fiind mult mai larg decât sensul juridic.
Un cuplu separat prin divorţ nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplineşte funcţiile
definitorii esenţiale ale familiei. Totuşi, separarea celor doi parteneri în menajuri diferite nu
semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorţează
au copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredinţarea copiilor unuia
dintre soţi, obligaţiile celuilalt soţ pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul de vizită
etc. Perspectivele sociologică şi juridică se completează reciproc deoarece, în unele situaţii,
perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice şi, implicit, la
schimbarea reglementărilor legale privind familia7.
6
Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi, Polirom, pp.185-187,
7
Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi, Polirom, pp. 264-278
8
Mitrofan, Nicolae, Zdrenghea, Voicu, Butoi, Tudorel, „Psihologie judiciară”, Casa de Editură Şansa, Bucureşti,
10
plasaţi la nivelul personalităţii, dar cu elemente de provenienţă familială, pe care i-au
clasificat în factori care privesc ansamblul şi principalele tendinţe de evoluţie a condiţiilor
economice şi sociale, factori care ţin de structura familială şi factori care privesc capitalul
educativ al familiei. S-a constatat că de cele mai multe ori, carenţele afective generate în special
de deficienţele de tip familial pot determina instalarea unor frustrări, care la rândul lor, conduc la
nivele înalte de agresivitate9. Carenţele de structură familială, destul de frecvente întâlnite în
perioada pe care o traversăm, sunt situaţii care comportă grave riscuri în educaţia copiilor, dar
nu se poate afirma cu certitudine că toţi tinerii crescuţi în asemenea familii ajung inevitabil la
comportamente deviante10.
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soţului, soţiei şi
copiilor - care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop suprem pregătirea unei
generaţii viitoare, sănătoasă şi temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societăţii11.
Aceasta este definiţia familiei, cel mai des întâlnită, dar voi prezenta şi alte puncte de
vedre ale unor sociologi şi ale altor oameni de ştiinţă cu renume.
Astfel, antropologul francez Claude Levi-Strauss defineşte familia ca un grup organizat,
care îşi are originea în căsătorie şi constă din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor, din relaţia
lor, deşi uneori acestui grup restrâns i se pot adăuga şi alte rude. Grupul familial este unit prin
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
Pornind de la definiţia dată, se impune să deosebim în cadrul ei o serie de aspecte,
necesare pentru o analiză sociologică amplă a fenomenului familie. În primul rând, trebuie să se
aibă în vedere că grupul familial variază după nivelurile sale de structură. Din acest punct de
vedere deosebim familia simplă şi familia extensivă. Familia simplă, sau nucleară, este formată
din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi). Până la momentul căsătoriei individul
aparţine, în majoritatea cazurilor, ca fiu sau ca fiică, familiei din care provine, adică familiei de
orientare (familie nucleară de provenienţă a unei persoane). Prin căsătorie, individul îşi
constituie propria familie, familia de procreare (familie nucleară constituită prin mariaj), care
rămâne potenţial de procreare chiar dacă partenerii nu intenţionează să aibă copii. Tot prin
căsătorie, individul devine, în majoritatea cazurilor, membru al familiei de orientare a
partenerului său – familia socrilor şi a cumnaţilor – aparţinând deci încă unei familii, familiei
prin alianţă.
Familia extensivă este familia constituită din mai mult de două generaţii, care trăiesc
1994, pp.21-68.
9
Hudiţeanu, Alexandru, „Devianţa comportamentală la elevi. Cunoaşterea, prevenirea şi soluţionarea devierilor
comportamentale ale elevilor”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2001, p.78
10
Albu, Emilia, „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie”,
Editura Aramis Print, Bucureşti, 2002, p.48
11
F. Mănoiu, V. Epureanu. „Asistenţa socială în România”. -Bucureşti, 1997, cap.II.
11
împreună şi îşi împart responsabilităţile. Sociologul american N.J. Smelser definea familia de
tip larg ca o unitate care prezintă o anumită continuitate, înţelegându-se prin aceasta că în
aceeaşi casă bătrânească trăiesc mai multe generaţii, continuându-se tradiţiile, preocupările şi
obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia
ca grup se menţine peste generaţii.
Dacă familia simplă apare ca unitate separată condusă de soţ sau de soţie, sau de
ambii, apoi familia extensivă este condusă de cei mai vârstnici, sau de către un consiliu format,
de asemenea, din cei mai vârstnici. (Despre acest tip de familie se poate vorbi numai la
anumite popoare, în mod deosebit la triburi.)
Sociologul american Thomas Burch susţine că persoanele care trăiesc în aceeaşi
locuinţă, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiaşi unităţi
familiale. În acest caz unitatea familiei este în funcţie de locuinţă şi este cunoscută în literatura
sociologică ca familie de rezistenţă.
Un alt aspect este acela, când membrii unei familii nu împart aceeaşi locuinţă, ci
locuiesc la distanţe mari, în cazul în care soţul sau soţia sunt plecaţi în ţară sau peste hotare
pentru a presta o muncă, a face studii, a face anumite specializări şi se vizitează periodic. În
acest caz avem o familie de interacţiune sau navetistă, migrantă.
Un alt punct de vedre în legătură cu conceptul de familie îl constituie denumirile
sociologice de familie normală şi familie anormală.
O primă formă de înţelegere a noţiunii de ―familie normală‖ este aceea de familie care
este compusă din soţ, soţie şi unul sau mai mulţi copii. Prin ―familie anormală‖ din acest
punct de vedere se înţelege o familie incompletă, adică fără unul din soţi sau fără copii. O altă
formă de înţelegere a termenului ―familie normală‖ este familia închegată official în faţa
organelor de stat, iar ―familia anormală‖ este cea neoficializată de organele de stat, trăindu-se
în concubinaj. Dacă ne referim la caracterul etic al familiei, atunci prin ―familie normală‖ se
înţelege familia închegată pe bază de respect şi iubire, iar în cazul ―familiei anormale‖ este
vorba de închegarea unei familii pe bază de interese.
Un alt aspect al termenului de ―familie normală‖ este cel ce se referă la o familie care
duce o viaţă demnă, onorată şi în care copiilor li se asigură o educaţie aleasă. Noţiunea de
―familie anormală‖ se referă la familiile dezorganizate, cu prezenţa membrilor alcoolici,
bolnavi cronici care nu lucrează, vagabondează, practică prostituţia.
12
1.2. Tipuri de familie
Privitor la tipurile de familie, putem reţine un set de criterii şi o tipologie întâlnite
frecvent în lucrările de specialitate:
a) După gradul de cuprindere, familiile se clasifică în familii nucleare şi familii extinse.
În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi
întemeiază o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi
familia constituită de el, în care are rol de soţ sau soţie.
b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele
familiale sunt de 3 feluri:
- patrilineare - pe linia tatălui;
- matrilineare - pe linia mamei;
- bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se
face bilinear (deşi numele de familie se transmite în majoritatea
cazurilor pe linie paternă).
c) După modul de stabilire a rezidenţei, există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi
stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţul. Sistemul matrilocal — noul
cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţia. Sistemul neolocal
— fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. În prezent,
majoritatea cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinţa în funcţie de locul de muncă.
d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi:
- patriarhale,
- matriarhale
- egalitare.
e) După tipurile de mariaj distingem:
- familia monogamă
- familia poligamă (cunoaşte două variante)
- poliandria - când o femeie are mai mulţi soţi
- poliginia - când un bărbat poate avea mai multe soţii în acelaşi timp
În societăţile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o
succesiune de căsătorii monogame. Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau
femeii să aibă mai multe partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi12.
12
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 113-117
13
1.3. Funcţiile familiei
În România, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi utilizată
clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri
de funcţii:
14
1) normativă (prin care i se transmit copilului principalele norme şi reguli
sociale);
2) cognitivă (prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare
acţiunii ca adult);
3) creativă (prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da
răspunsuri adecvate în situaţii noi);
4) psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu
părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte persoane).
În familie se realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii au
interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă
resursele limitate (locuinţă, hrană, obiecte, afecţiune), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se
poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface un scop, o dorinţă.
Familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii, în realitate însă,
familiile îndeplinesc în moduri foarte diferite aceste funcţii. Unele familii pot fi caracterizate ca
bogate funcţional, în timp ce altele prezintă carenţe funcţionale importante (nu reuşesc să realizeze
anumite funcţii sau le realizează discordant în raport cu societatea). Disfuncţiile din cadrul familiei
au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul13.
Disfuncţiile din cadrul familiei devin evidente în condiţiile separării partenerilor
(separare în fapt sau divorţ), abandonului familial, violenţei domestice sau în condiţiile
delincventei juvenile. Disoluţia vizibilă a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor
disfuncţionalităţi intrafamiliale. Realitatea din cadrul familiilor este mult mai complicată decât o
percepem prin semnele vizibile ale dispariţiei solidarităţii. Sunt familii cu probleme care
continuă totuşi să supravieţuiască. Aceste familii ridică cele mai dificile probleme pentru
sociologia familiei şi pentru politicile sociale în domeniul familiei, întrucât dificultăţile şi
carenţele lor nu sunt uşor de identificat.
Petru Iluţ prezintă şi el următoarele funcţii ale familiei, parţial suprapuse peste cele
prezentate mai sus: Ne putem uşor imagina cât de multe abateri găsim în viaţa reală de la orice
definiţie de tip sintetic. Asemenea definiţii au doar o valoare de orientare, indicând, eventual,
tipul cel mai frecvent întâlnit, în cazul de faţă, ni se pare mai important să precizăm care sunt
principalele funcţii sociale ale familiei.
a) Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără excepţie, pe întreg globul
pământesc nu se permit relaţii sexuale întâmplătoare, practicându-se tabuul
incestului, care interzice relaţiile sexuale (şi mariajul) între rudele apropiate, deşi
persoanele considerate ca atare diferă mult de la o cultură la alta.
13
Mihăilescu, I. (2003), „Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz”, Iaşi, Polirom, pp.185-187
15
b) Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a supravieţui, orice cultură trebuie să-şi
reproducă (biologic) indivizii. Reglementând unde, când şi cu cine pot intra
indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică şi modelele de
reproducere sexuală. Permiţând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe
soţii sau mai mulţi soţi, de exemplu), promovând o anume concepţie despre divorţ
şi recăsătorie, societatea şi familia încurajează sau descurajează reproducţia.
c) Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică). În societăţile preindustriale,
sistemul economico-social depinde în mod esenţial de funcţia productivă a familiei
(gospodăriile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti). În societăţile industriale şi
postindustriale, principala funcţie economică a familiei este cea de consum.
d) Funcţia de socializare. Societatea trebuie să se reproducă nu numai biologic, ci şi
social, în sensul asigurării unor condiţii ca viitorii ei membri să-şi însuşească
valorile pe care ea le promovează şi să fie capabili să îndeplinească muncile ce li se
cer. Familia este un context propice pentru socializarea copiilor - şi aproape universal -
, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control şi cunoscând bine personalitatea
copilului.
e) Funcţia de asigurare a climatului socio-afectiv. Fiinţa umană are nevoie de hrană,
îmbrăcăminte, dar şi de afectivitate şi protecţie. Simţim nevoia de a fi printre acei
semeni ai noştri care ne oferă căldură sufletească şi ajutor în momentele dificile ale
vieţii. Deşi şi alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia
apare ca fiind fundalul socio-afectiv cel mai relevant, absorbind pozitiv bucuriile şi
necazurile noastre, oferind protecţie materială şi spirituală.
f) Atribuirea de status. Familia este un factor de mare importanţă în acordarea nemijlocită
sau mediată a statusului social. Prin faptul că s-a născut într-o familie, individul
moşteneşte bunuri materiale şi o poziţie socială recunoscută (clasă socială,
identitate etnică şi religioasă, un anumit „blazon‖). Familia contribuie la dobândirea
statutului şi indirect, prin susţinerea şcolarizării14.
16
constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacităţii biologice), sau ca rezultat al unei
dezamăgiri. El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane
care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut. Factorii care
conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur sunt:
1) dorinţa unei cariere profesionale;
2) tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie;
3) creşterea ratei divorţurilor;
4) creşterea numărului văduvelor şi văduvilor
Coabitarea consensuală. Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care
convieţuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos.
După 1980 a devenit însă foarte răspândit. Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără
sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ. Concubinajul reprezintă un
model de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului
căsătoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea
funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.
Căsătoriile fără copii. În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor
fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al
dezaprobării când nu-i doreau. Cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării
deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie. Copiii nu
mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în
jurul căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.
Menajele monoparentale. Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un
singur părinte şi copiii acestuia. Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor, apoi al
deceselor unuia din parteneri, a adopţiei realizate de o persoană singură sau naşterilor din afara
căsătoriei. Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori, foarte puţine
grupând tatăl şi copiii acestuia. Se susţine ideea că menajele monoparentale se confruntă cu
dificultăţi economice şi socializatoare mai mari decât familiile complete.
Familiile reconstituite reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copii din
mai multe uniuni familiale, la aceştia adăugându-se proprii descendenţi.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă ceea ce le deosebeşte, în mod
special e faptul că cel puţin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile
reorganizate sunt mai dinamice şi, din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât
cele reconstituite.
17
Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei
monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac
ca văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului
supravieţuitorului.
Formele comunitare ale vieţii de familie. Prin secolul al XIX-lea, observă Maria-Ana
Georgescu, unele culte religioase (mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor
şi femeilor din comunitatea respectivă. Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a
„comunelor‖ familiale în ţările dezvoltate economic, permiţând relaţii sexuale de grup, în ideea
libertăţii individuale afişate public, în contrast cu infidelităţile tăinuite din familiile considerate
respectabile.
Cuplurile de unisexuali. In prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex,
unele ţări permiţând căsătoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea e practicată uneori în
alternanţă cu heterosexualitatea.
Swingers. Reprezintă un schimb de parteneri între cupluri, în mod voluntar şi temporar.
Trocul sau substituirea partenerilor se practică în scopuri sexuale şi poate include chiar persoane
fără partener. Deosebirea faţă de situaţia adulterului constă în aceea că aceste combinaţii sexuale
nu sunt tăinuite, ci au acordul partenerilor. Aspectul moral invocat este că partenerii nu sunt
înşelaţi şi dezamăgiţi de trădare, căci consimt la astfel de practici. Deosebirea faţă de grupul
sexual comunitar constă în aceea că perechile sunt căsătorite.
18
Capitol 2. DISOLUŢIA FAMILIEI PRIN DIVORŢ
15
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 103.
19
2.1. Istoria divorţului
De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei
originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o,
insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura
căsătoriei insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorţul nici repudierea, încercând
totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o
îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial –naşterea de copii‖16.
Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia acestea nu sunt suficiente
pentru a desface ce Dumnezeu a legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legatură
atât de puternică, ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar divorţul uneori nu face
decât să oficializeze o situaţie deja creată‖17.
În Vechiul Testament în ceea ce priveşte problema divorţului Sfântul Apostol Pavel este
categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia.‖ Cei care
s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre
cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând
această legătură.
În Mesopotamia divorţul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevăzute de
cod şi limitative atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Soţul îşi putea repudia soţia pentru
sterilitate, în acest caz fiind suficient să pronunţe cuvintele „te repudiez ― pentru ca mariajul să se
desfacă; de asemenea, îşi putea repudia soţia pentru comportament neonest, necontrolat şi
neglijarea îndatoririlor sale de soţie, acest motiv putând lua forme pasibile chiar de pedeapsa
capitală. Soţia putea şi ea să divorţeze, dar numai dacă soţul o neglija peste măsură, fără nicio
vină din partea ei, caz în care îi spunea „nu mai eşti vrednic să trăiesc cu tine‖ şi, luându-şi
zestrea, se întorcea la căminul tatălui ei.
Repudierea din partea soţiei se putea face însă numai printr-o hotărâre a tribunalului, spre
deosebire de repudierea din partea soţului, care se făcea printr-o simplă scrisoare pecetluită cu
sigiliul bărbatului18.
Conceptul divorţului se regăseşte şi în antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia
Antică, astfel, o persoană putea divorţa doar cu acceptul unui magistrat, căruia trebuia să îi
prezinte motivele decizie sale. Dacă motivele erau considerate suficiente, magistratul îi permitea
celui interesat să realizeze divorţul şi separarea.
16
Dumitru Radu, ―Îndrumări misionare”, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 587
17
Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul „Familia creştină azi”, Ed.
Trinitas, Iaşi, 1995, p. 30
18
V. Hanga, ―Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 67-73
20
Dacă în Roma Antică renunţarea la căsătorie era posibilă pentru toţi cei dornici în acest
sens, creştinarea Imperiului Roman a adus restricţii şi interdicţii privind divorţul, începând cu
Împăratul Constantin.
De-a lungul timpului, restricţionarea şi interzicerea divorţului şi separării au consacrat
perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condiţiile reale
făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl
reincludă în cadrul procedurilor civile.
Trebuie menţionat că în timp ce în ţara noastră divorţul este permis, în anumite condiţii
motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări şi în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau
este mult îngreunat.
În ―Cartea Românească de Învăţătură‖ din 1648 se stabilea că infidelitatea soţiei ducea
la pierderea zestrei, soţul putând să o repudieze în anumite situaţii, dar şi soţia pentru rele
tratamente putea să ceară despărţirea – legiuirile stabilind motivele de divorţ în amănunt, după
modelul bizantin. În Transilvania nu era îngăduit divorţul de către Biserica romano-catolică, dar
după reforma religioasă, acest lucru a fost posibil. Din acest motiv, unii nobili austrieci veneau în
Transilvania să divorţeze, să se recăsătorească şi să revină la catolicism în schimbul unei
penitenţe pecuniare. Aceasta practica era demunită ―căsătorie transilvană‖.
În America, din punct de vedere istoric, divorţul a fost prima dată întâlnit în jurul anului
1700, în statul Massachusetts, unde era privit ca un mijloc de soluţionare a problemelor pe care
le provoca divorţul emoţional, caracterizat prin subminarea respectului celuilalt prin trădări mai
mult sau mai puţin semnificative.
Potrivit tradiţiei catolice, căsătoria nu poate fi desfiinţată atâta timp cât ambii parteneri
sunt în viaţă. Divorţul a fost instituit în Franţa în anul 1792; începând cu 1803 este supus unor
restricţii; în 1816 este interzis. Redevine legal în 1884, conform Legii Naquet, pe motivul
vinovăţiei cel puţin a unuia dintre consorţi. După 1884 putem observa o evoluţie lentă şi constantă
a divorţurilor, apoi o stabilizare (în jurul cifrei de 1 divorţ la 10 căsătorii în deceniile cinci şi şase),
iar începând cu 1975 asistăm la o creştere progresivă (până la 3 divorţuri la 10 căsătorii).
Înainte de anul 1857 în Anglia, libertatea de a te recăsători putea fi obţinută doar printr-
un act al Parlamentului, urmare a unui decret de separare dat de o curte ecleziastică, pe baza unor
culpe (cum ar fi: adulterul sau abandonul ) ce puteau fi reţinute în sarcina soţului vinovat.
Coloniştii americani au dus acest sistem bazat pe culpă în Lumea Nouă. Aceştia se
temeau de pericolele morale impuse de statutul de căsătorit, dar deja separat, făcând astfel
posibilă obţinerea unui divorţ absolut, însă bazat pe temeiurile tradiţionale pentru separare.
Curţile ecleziastice au fost abolite în Anglia, în 1857, apărând astfel instituţia divorţului absolut.
21
Divorţul în SUA
Urmare a sistemului tradiţional bazat pe culpă, fiecare stat în legislaţia sa privind
divorţul, impunea ca reclamantul să dovedească unul din temeiurile legale în scopul obţinerii
decretului de divorţ. Lista temeiurilor legale ce puteau fi considerate motive de divorţ cuprindea:
- adulterul;
- abandonul (părăsirea) familiei;
- relaţiile premarital cu o rudă a soţiei;
- bigamia;
- căsătoria încheiată printr-un ―contract fraudulos‖;
- dependenţa de alcool;
- condamnarea pentru săvârşirea unei infracţiuni precum şi tratamentul crud şi
inuman ajungând la violenţă fizică şi psihică.
Aşadar, divorţul era privit ca o sancţiune pentru partea vinovată. Până de curând, nici un
stat american nu acorda liberul acces la divorţ.
Sistemul bazat pe culpă impunea o condiţie esenţială în desfacerea căsătoriei şi anume
aceea, ca în sarcina soţului reclamant să nu poată fi reţinută nici o vină. Unui reclamant i se
putea refuza divorţul în situaţia în care se făcea vinovat de:
1) împacare-adică, accepta comportamentul soţului vinovat de motivele invocate în
cererea de divorţ;
2) propria culpa- ceea ce presupunea că nu se putea adresa Curţii;
3) conivenţă- dacă comportamentul greşit al pârâtului putea fi datorat într-un fel sau
altul soţului reclamant ;
4) complicitate - atunci când exista o înţelegere a părţilor în vederea obţinerii
divorţului.
Pe la mijlocul secolului XX, în legislaţia majorităţii statelor a fost recunoscut sistemul
de divorţ fără culpă, care consta de obicei, într-o perioadă substanţială de timp (de la un an la 5
ani), în care soţii locuiau separat; incompatibilitatea şi problemele psihice fiind temeiuri legale
acceptabile de către Curte.
La sfârşitul sec. XX, divorţul a devenit comun în toate statele americane deşi condiţiile
privind obţinerea acestuia variază foarte mult de la stat la stat.
În SUA nu există o lege federală privind divorţul dar există 53 de jurisdicţii diferite iar
legislaţiile acestora variază de la stat la stat.
Temeiurile legale diferă de la un stat la altul, după cum arătam; de ex, înainte de anul
1967 singurul motiv de divorţ acceptat în statul New York era adulterul.
22
Dificultatea obţinerii divorţului în anumite state estice americane cum ar fi: New York,
New Jersey, Massachusetts şi Pennsylvania, a condus la un anumit număr de divorţuri prin
―migrare‖ de ex., un sejur de 6 săptămâni în Reno, Nevada, pentru jocurile de noroc putea
culmina cu un divorţ pentru ca apoi să se revină în statul unde domiciliau foştii soţi.
Înainte de extinderea reformei, soţii care locuiau în state unde divorţul era greu de
obţinut puteau călători în jurisdicţiile din afara părţii continentale a Americii (de obicei, Mexic,
Haiti, Republica Dominicană) pentru un decret de divorţ care nu avea nici un avantaj
constituţional, beneficiind doar de recunoaştere locală.
Curţile din statul New York au fost singurele care au extins recunoaşterea locală a
decretelor de divorţ mexicane, care erau populare deoarece puteau fi obţinute doar printr-o
şedere de o zi a unuia dintre soţi în Mexic.
Acceptarea formală de către instanţe a divorţului mexican era o recunoaştere a unui
număr de căsătorii new-yorkeze desfăcute în Mexic cât şi o încercare nereuşită a unor modificări
în legislaţia divorţului în acest stat. Acest divorţ migrator a fost considerat discriminatoriu faţă de
cei care nu aveau puterea financiară pentru a călători în aceste state în scopul obţinerii divorţului.
Reforma legislativă s-a înfăptuit în Anglia şi SUA în anul 1970, când printr-o lege
specială, statul californian a abolit divorţul şi l-a înlocuit cu o altă instituţie ce a fost denumită
generic ― destrămarea căsătoriei‖. Actul normativ respectiv a eliminat prevederea conform căreia
divorţul trebuie pronunţat din vina unuia sau altuia dintre soţi, la vremea respectivă culpa constând
în adulter sau violenţă extremă. Conform noii legislaţii, locul acestora a fost luat de noţiunea de
―diferenţe ireconciliabile‖, care au cauzat destrămarea iremediabilă a căsătoriei rata divorţurilor a
crescut tocmai în acele state în care a fost introdusă reforma legislativă. În sistemul american,
conceptul de ―diferenţe ireconciliabile‖ a devenit crucial în modul de soluţionare a divorţului.
Practica judiciară susţine că, ―diferenţele ireconciliabile― sunt dovedite ca existente dacă
un cuplu sau cel puţin unul dintre soţi afirmă acest lucru. Simpla promovare a unei acţiuni de
divorţ şi prezenţa în faţa Curţii sunt privite ca dovezi esenţiale ale faptului că, relaţiile conjugale
sunt deteriorate iar curţile nu mai procedează la o cercetare aprofundată a cauzelor divorţului.
Introducerea divorţului fără culpă a provocat şi anumite modificări în sensul că, pentru
încredinţarea minorilor se administrează probe pentru a dovedi atât relaţia părinte-copil cât şi, în
mod special, comportamentul părintelui anterior pronunţării divorţului. Puţine state admit ca
minorii să fie prezenţi în sală şi audiaţi iar cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte, de
obicei, prin negociere, Curtea luând act de acordul părţilor. Când nu este posibilă o înţelegere,
Curtea stabileşte pensia de întreţinere luând în calcul veniturile părţilor, durata căsătoriei şi
nevoile minorilor.
23
2.2. Divorţul – mijloc de desfacere a căsătoriei
Epoca industrială şi mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios funcţionalitatea
familiei, o serie dintre aceste funcţii fiind într-un declin accentuat, iar familia însăşi într-o mare
criză. Putem exemplifica astfel:
a) funcţia de socializare a fost diminuată prin apariţia instituţiilor de educaţie şi apariţia
mijloacelor media;
b) funcţia afectivă este tot mai puţin resimţită datorită înstrăinării partenerilor.
Acest declin, al funcţiunilor unei familii, determină creşterea spectaculoasă a cazurilor
de divorţ, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar şi apariţia unor moduri diferite de vieţuire şi
convieţuire.
19
Catalin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori) ―Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.183
24
Deşi în principiu căsătoria se încheie pe viaţă, ea se poate desface prin divorţ dacă există
motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi căsătoria nu mai poate continua.
Aşa cum la încheierea căsătoriei este necesar consimţământul liber al ambilor soţi, la desfăcerea
căsătoriei voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare. Desfacerea căsătoriei nu constituie
numai o problemă de ordin personal, pentru ca ea interesează nu numai pe cei doi soţi, ci şi
societatea. Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa ambilor soţi sau doar a unuia dintre ei să nu
poata constitui un temei suficient pentru desfacerea căsătoriei, divorţul pronunţându-se numai
atunci când căsătoria nu mai poate continua datorita unor motive temeinice. Imposibilitatea
continuării căsătoriei se constată de către autoritatea de stat competentă, statul fiind direct interesat
în apărarea căsătoriei şi a familiei, de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorţul.
Nu întotdeauna destrămarea grupului familial se face oficial (pe cale juridică). De aceea
este necesar să facem distincţia între destrămarea oficială şi cea neoficială a familiei, între
despărţirea de drept şi cea de fapt. Sunt multe familii, în care, deşi cei doi soţi nu mai au o viaţă
comună, din cauza copiilor, a profesiunilor sau altor motive, aceştia nu se despart oficial.
Se întâlnesc trei tipuri de disoluţie maritală:
1. despărţirea în fapt, dar cu locuinţa comună (în ţările mai puţin dezvoltate,
unde locuinţa este o problemă);
2. separarea totală şi în ceea ce priveşte locuinţa, dar fără divorţ (în ţările
dezvoltate, unde locuinţa nu e o problemă, dar divorţul şi consecinţele
prezintă unele dificultăţi);
3. divorţul (despărţirea juridică).
În zile noastre, în întreaga lume sunt comune trei tipuri principale de divorţ:
1. divorţul sancţiune, prin care unul sau ambi parteneri sunt culpabilizaţi;
2. divorţul constatare - unde sentinţa este dată în cazul în care se aduc probe
ca cei doi parteneri nu mai convieţuiesc de multă vreme;
3. divorţul prin consimţământ reciproc - ambi soţi declară că sunt de acord
cu desfacerea căsătoriei.
Deşi divorţul are implicaţii psihosociale semnificative, mai ales atunci când există copii,
în ultimii ani există o facilitate a divorţului la nivelul întregii planete (mai ales în occident)
motivele ajungerii la divorţ fiind multiple: de la cauze «obiective» (adulter, boală psihică,
închisoare pe viaţă etc), din vina unuia dintre soţi ("nu se ocupa de gospodărie", "lipseşte mult de
acasă", "nu aduce bani" etc), din vina ambilor soţi (nu se mai înţeleg), culminând cu aşa-numitul
divorţ "fără vină", în care nu trebuie dovedită nici o vină de către nici o parte.
25
Divorţul "fără vină" adoptat în SUA începând cu 1970 deşi este obiectul multor dispute
este susţinut de sociologi şi psihologi sociali care argumentează ca liberalizarea divorţului prin
neculpabilizarea nici unuia dintre soţi este un câştig social şi individual-uman datorită faptului că
scurtează durata procesului, economisindu-se astfel timp şi bani şi se elimina stresul celor două
părţi care nu mai sunt nevoite să-şi dovedească reciproc vinovaţia.
Prin faptul că cei doi declară pur şi simplu că vor să divorţeze şi nu mai este necesar să
invoce public motivele care i-au determinat să ajungă la divorţ, este un mare câştig pe linia
libertăţii individuale şi a dreptului la intimitate. Avantajul acestui tip de divorţ este faptul că
promovează egalitatea şi echitatea "virtutea" şi loialitatea nu mai sunt răsplătite financiar şi nu
mai există obligaţia bărbatului de a o întreţine pe femeie după divorţ. Acum proprietatea comună
este împărţită echitabil, iar la acordarea custodiei copilului se ţine cont de interesul acestuia.
Divorţul "fără vină" are menirea de a încuraja egalitatea între sexe, bărbatul ne mai fiind
considerat automat capul familiei, cel ce întreţine familia sau femeia, singura responsabilă de
creşterea copiilor. Mai mult, el contribuie la accentuarea tendinţei de distribuire echitabilă a
responsabilităţilor şi sarcinilor în gospodarie.
Dezavantajele acestui tip de divorţ constau în faptul că femeile pierd practic economic,
deoarece sunt dezavantajate ca posibilităţi materiale (centrarea pe viaţa casnică, în loc de cea
profesională, inegalităţi la salarizare, şanse mai mici la angajare după divorţ…).
Dacă în sistemul tradiţional american soţul divorţat primea două feluri de ajutor
financiar: unul pentru îngrijirea şi creşterea copiilor (la noi pensie alimentară) şi celălalt –
alimony – obligaţia ca în funcţie de situaţie unul dintre foştii parteneri să-i asigure celuilalt o
viaţă decentă, prin noul sistem cele două ajutoare au fost restrânse. Sunt voci totuşi care susţin ca
obligativitatea întreţinerii fostei soţii de către bărbat trebuie regândită de la caz la caz (Oster
1987), pentru ca acestora li s-ar cuveni o răsplată pentru naşterea, creşterea şi îngrijirea copiilor.
Mişcarea feministă susţine cuantificarea şi recunoaşterea legală a muncii femeilor casnice.
20
Anthony Gidens – ―Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti , 2001, p.164
26
"Iniţiatorul" începe să devină preocupat de felul în care relaţia se dovedeşte nesatisfăcătoare,
acest proces fiind în opinia lui Vaughan opus "îndrăgostirii" de la începutul relaţiei, când
individul se concentra asupra calităţilor celuilalt, ignorând trăsăturile care nu-i plăceau.
Din materialele studiate şi din şedintele de consiliere familială, am ajuns la concluzia că
se ajunge la divorţ din următoarele cauze (le-am numit generale, pentru că fiecare cuplu în parte
poate avea şi motivaţii specifice, care ţin numai de personalitatea lor, de nevoile lor etc.):
Pe cât ar părea de paradoxal, viaţa a dovedit că în situaţia în care cineva se
căsătoreşte din dragoste, fără alte interese, convieţuirea nu poate continua când
aceasta a dispărut. Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive conduce la o mai
mare libertate de dizolvare a cuplurilor decât cele bazate pe nevoi instrumentale
(economico - productive, instruirea şi profesionalizarea copiilor etc). Schimbările
macro-sociale au dus la crearea independenţei individului faţă de familie, socializarea
şi educaţia sunt asigurate acum de instituţii publice, ca de altfel şi sănătatea, iar
funcţia de suport emoţional şi afectivitate este preluată de grupuri de similaritate,
prieteni, colegi, cele necesare traiului nu se mai produc în gospodarie.
Emanciparea economică a femeii constituie o cauză majoră a ridicării ratei
divorţialităţii. Femeile angajate în muncă, au venituri care le oferă o mai mare
independenţă şi drept urmare nu mai suportă orice de la soţii lor, iar atunci când
căsnicia lor "nu mai merge", ea este cea care intentează divorţul. Industrializarea,
modernizarea şi urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilităţi de a cunoaşte şi
alţi indivizi şi a stabili legături de afecţiune, iar în ţările avansate a rezolvat şi
problema locuinţei, care era un impediment în divorţialitate.
Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu au dus la creşterea
divorţialităţii pentru ca în aceasta fază a avut loc scăderea influenţei bisericii şi a
religiei, "îndulcirea legislaţiei", normele şi obiceiurile tradiţionale nu mai presează
ca altă-dată.
Mecanismul contaminării: cuplurile divorţate fiind un exemplu pentru ceilalţi prin
faptul că şi-au rezolvat dificultăţile maritale prin despărţire legală. Modelul
suferinţei într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel de începere a unei noi vieţi
după dizolvarea mariajului. În zilele noastre s-a schimbat mentalitatea despre
divorţ, care nu mai este văzut ca un eşec ci ca o soluţie la o situaţie critică.
Mărirea considerabilă a speranţei de viaţă face ca partenerii să se întrebe dacă
merită să mai ducă mulţi ani povara unei căsnicii cu probleme.
27
2.4. Etapele disoluţiei căsătoriei
Modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei. Divorţul nu este un simplu
eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:
B. Încetarea relaţiilor sexuale în care soţii încetează să-şi mai vorbească unul altuia
sau se raportează unul la celalalt ca nişte străini. Fiecare soţ îşi are o viaţă a sa proprie, petrecând
cât mai mult timp în afara căminului. Ea se poate concretiza în relaţii de dragoste adulterină. În
aceste condiţii destrămarea relaţiilor conjugale este iminentă, cu excepţia cazului în care interese
comune puternice fac să fie evitată desfacerea căsătoriei. Este o urmare firească a stărilor
conflictuale şi o cale spre separare sau divorţ. Toate cazurile de separare duc la divorţ.
28
D. Disoluţia legală
Este forma definitivă a ruperii relaţiei conjugale, consfinţirea juridică a acestei stări de fapt.
Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat, disoluţia căsătoriei nu se poate face
din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este luată de către o curte
sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este înaintată mai frecvent de femei
decât de bărbaţi. Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric şi juridic. Mult timp, reglementarea
legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorţului sancţiune, în urma stabilirii
culpei unuia sau ambilor soţi. În conformitate cu normele „cavalereşti" ale aşteptărilor sociale,
soţul lăsa soţiei dreptul de a prezenta plângerea şi acceptă să i se atribuie vina disoluţiei
căsătoriei. După abandonarea principiului divorţ sancţiune, a crescut ponderea bărbaţilor care
solicită desfacerea căsătoriei.
Legăturile care au unit soţii prin căsătorie vor înceta odată cu divorţul, cei doi parteneri
devin foşti soţi. Divorţul duce la încetarea relaţiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale,
la pierderea sau determinarea unor funcţii ale familiei.
21
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, pagina 65.
29
2. Motivaţia căsătoriei şi modul de încheiere a căsătoriei (căsătorii motivate de avantaje
economice, sociale sau căsătorii impuse).
3. Vârsta la căsătorie şi diferenţele de vârstă între soţi- cu cât este mai mică, cu atât
posibilitatea de divorţ este mai mare;
Vârsta şi maturitatea părinţilor reprezintă un semn al riscului, ceea ce nu înseamnă că
toţi copiii ai căror părinţi sunt foarte tineri (între 16-20 ani) suferă sau sunt neglijaţi.
Concomitent e necesar a menţiona că lipsa de maturitate şi responsabilitate,
îndeosebi a mamelor tinere, supune unitatea familială riscului, unor dificultăţi,
precum: separare, divorţ, violenţă, abandon, familie cu un singur părinte
(monoparentală) etc.
4. Heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de provenienţă al soţilor,
nivelul de instrucţie, profesiunea, trăsăturile psihice şi temperamentale.
5. Poziţia femeii în societate şi în familie. Dacă soţia este dependentă din punct de
vedere economic faţă de soţ, divorţialitatea este scăzută. Dacă ea este independentă
din punct de vedere economic nu mai acceptă unele relaţii familiale şi astfel cuplul se
îndreaptă spre divorţ.
6. Incompatibilităţi psihice şi temperamentale ale partenerilor.
7. Insatisfacţii emoţional-afective şi sexuale.
8. Infidelitatea. Neglijarea familiei şi infidelitatea sunt motive mai puţin importante,
însă menţionate de 4-8% dintre subiecţi22.
9. Comportamentele agresive.
10. Alcoolismul unuia dintre parteneri. Băutura este considerată un motiv de ceartă de o
proporţie semnificativă a populaţiei (10%), afectând într-o mai mare măsură pe femei
decât pe bărbaţii23.
11. şcolaritatea: când şcolaritatea soţilor este egală descreşte disoluţia maritală. În cazul
femeilor există o legătură nonliniară între şcolaritate şi divorţ: femeile cu studii
superioare divorţează în mai mare măsură decât celelalte, dar şi cele care nu au reuşit
să termine un anumit nivel şcolar au o posibilitate mare de divorţ;
12. statutul socio-economic (în particular venitul) şi rata divorţialităţii sunt invers
proporţionale, G. Becker (1991) explică acest lucru prin faptul că cei din clasele de
mijloc şi superioare se căsătoresc mai târziu, când îşi fac o carieră. Satutul social al
părinţilor şi mediul de provenienţă influenţează chiar dacă cei doi au instrucţie egală,
distanţa dintre medii sociale de provenienţa producând instabilitate maritală;
22
Conform Studiului „Viaţa în cuplu‖ mai 2007, publicată pe site-ul Fundaţiei Soros, p.21
23
Conform Studiului „Viaţa în cuplu‖ mai 2007, publicată pe site-ul Fundaţiei Soros, p.21
30
13. rasa şi etnia – există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin stabile;
14. religia: divorţul în cadrul celor care frecventează aceste servicii, este diminuat.
15. evenimentele familiale care provoacă nemulţumirea unuia dintre parteneri: refuzul de
a avea copii, afecţiunile fizice grave ale unui soţ, sancţiunile sociale sau juridice
aplicate unui soţ, pierderea locului de muncă, comiterea unor acţiuni dezaprobate
social, condamnări penale, violenţa domestică.
24
Conform Studiului „Viaţa în cuplu‖ mai 2007, publicată pe site-ul Fundaţiei Soros, p.21
31
asigurării necesarului material în gospodărie revine în mare parte acestora. În multe familii
persistă încă aşteptările complementare de rol conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani
în casă, iar femeia trebuie să aibă grijă de copii şi de gospodărie25.
Factorii externi care favorizează disoluţia solidarităţii familiale nu produc aceste efecte
decât dacă acţiune lor se combină cu cea a unor factori din interiorul familiei.
Diferenţe semnificative apar şi în funcţie de vârstă, educaţie sau mediu de rezidenţă.
Lipsurile materiale, treburile casnice şi comportamentul copiilor tind să devină motive din ce în
ce mai importante ale neînţelegerilor între parteneri pe măsură ce înaintează în vârsta.
Dimpotrivă, cu vârsta, relaţiile cu părinţii/socrii, neglijarea de către partener, infidelitatea, sau
nepotrivirea sexuală sunt din ce în ce mai puţin importante în apariţia problemelor.
Dificultăţile materiale reprezintă un motiv mai puţin important pe măsură ce nivelul de
educaţie este mai ridicat. În cazul celor cu studii superioare, treburile casnice sunt plasate pe
primul loc, la diferenţe totuşi mici de dificultăţile materiale (50%, respectiv 47%). În mediul rural,
pe fondul unui standard de viaţă mai scăzut, trei sferturi dintre subiecţi au invocat neajunsurile
materiale comparativ cu două treimi dintre cei din mediul urban. Băutura este o problemă
menţionată mai ales în mediul rural, iar treburile casnice sau comportamentul copiilor în urban.
Existenţa problemelor în cuplu este recunoscută într-o mai mare măsură de către femei,
comparativ cu bărbaţii, şi de către tineri, comparativ cu persoanele mature sau vârstnice. Cea
mai importantă cauză a apariţiei problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale
sau lipsa de bani, urmată de sarcinile gospodăreşti şi comportamentul copiilor. Dificultăţile
financiare sunt considerate drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare
de către bărbaţi, în contextul în care, în multe dintre familii, responsabilitatea asigurării
necesarului material în gospodărie aparţine în principal acestora.
S-a constatat că locuinţa, bunurile, copiii şi investiţiile de ordin psihologic au influenţă
asupra ratei divorţurilor.
Investiţiile psihologice (ataşament, sentimente, grija faţă de ceilalţi membri ai familiei)
au mecanisme şi efecte asemenatoare investiţiilor economice. Pe cei care sunt anagajaţi mai mult
intelectual şi emoţional îi costă mai mult despărţirea, de aceea atunci când se percep neînţelegeri
grave şi o eventuală ruptură, cuplurile nu se angajează psihic în prea mare măsură.
Atitudinea faţă de divorţ: cei cu atitudine negativă vor divorţa mai greu. Atitudinea faţă
de divorţ este corelată cu religia şi socializarea: exemplu la americani rata divorţialităţii este mai
scăzută la catolici, decât la protestanţi.
Dacă soţia este angajată în muncă apar determinaţii multiple: independenţă dată de
câştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot afecta nivelul de
25
Conform Studiului „Viaţa în cuplu‖ mai 2007, publicată pe site-ul Fundaţiei Soros, p.21
32
satisfacţie al soţului. În ceea ce priveşte statul socio-economic al soţului, studiile efectuate au
relevat ca nu nivelul absolut al statutului afectează divorţul, cât schimbările lui rapide. Sunt
predispuse la divorţ cuplurile în care soţul este şomer sau câştigă mai puţin, câştigurile mai mari
ale acestuia consolidând familia.
Asupra indivizilor puternic integraţi social se exercită presiuni sociale şi morale în
favoarea familiei integrate, frânându-se astfel divorţialitatea.
Factorii exteriori familiei, care favorizează divorţul, nu produc acest efect decât dacă
acţiunea lor se combina cu aceea a unor factori din interiorul familiei, deci factori psihogeni.
Există importanţi factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea unui cuplu. Deşi se
poate acţiona (între anumite limite) şi la nivelul macrosocial, în scopul prevenirii disoluţiei
familiale, totuşi, nivelul predilect de acţiune este cel microsocial. La acest nivel, principala
orientare teoretică (şi practică, pentru că modelează strategiile de intervenţie) este cea care
susţine că există o legătură între satisfacţie şi stabilitate. Voi prezenta, pe scurt, câteva teorii în
această privinţă:
26
Ernest W. Burgess şi Leonard S. Cottrell: Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall, New York,
1939, pp. 115-117
27
Ernest W. Burgess şi Leonard S. Cottrell: Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall, New York,
1939, pp. 116
33
Diferenţa de vârstă dintre soţi nu creează probleme atunci când se înscrie în limitele
mediilor statistice existente în populaţia dată28. Un alt studiu descoperă însă că egalitatea relativă
a vârstelor celor doi soţi este favorabilă stabilităţii cuplului29.
28
Lewis Terman, et al.,Psychological Factors in Marital Happiness, Mc Graw-Hill, New York, 1938, pp. 183-187.
29
Harvey G. Locke, Predicting Adjustment in Marriage, Henry Holt and Company, New, York, 1951, p.103.
30
Thibault, J.W., Kelly, H.H., The Social Psychology of Groups, John Wiley and Sons, New York, 1959.
31
Larry Bumpass, Teresa Castro Martin, James Sweet, The Impact of Family Background and Early Marital Factors
on Marital Disruption, Sage Publications, Newbury Park, Ca., 1991, p.28.
32
Reuben Hill, Families under stress, Harper and Brothers, New York, 1949, p. 111.
34
cine a fost nefericit în copilărie e mai puţin selectiv în alegerea partenerului, deci şansele
nepotrivirii cresc. Terman face o legătură între tipul de educaţie primit în familie şi fericirea
maritală. Cea mai favorabilă este educaţia fermă, dar nu aspră 33. Persoanele fericite în căsnicie
provin din familii unde dorinţele lor erau luate în considerare, pe când persoanele divorţate, din
familii dominatoare.
Factorii cognitivi
Abordarea socio-cognitivă34, care aduce în prim plan aceşti factori, este o concepţie
despre relaţiile intime, bazată pe diferitele principii de învăţare. Sursele personale de satisfacţie
sau de insatisfacţie, gesturile, acţiunile îndeplinite de către o persoană, explicaţiile elaborate de
fiecare pentru a înţelege mai bine viaţa sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente
învăţate, în tinereţe sau în decursul primelor relaţii intime, dar şi în timpul relaţiei actuale.
Pornind de la teoria schimbului psiho-social, satisfacţia/insatisfacţia sunt determinate de
raportul perceput în mod subiectiv de fiecare soţ între beneficiile sau câştigurile şi costurile sau
pierderile suferite – un fel de bilanţ, în acelaşi timp cognitiv şi afectiv. În stabilirea acestui
bilanţ, criteriile fiecăruia sunt diferite. Indivizii care au trăit mai multe relaţii pline de
satisfacţii sau de la care au învăţat multe lucruri noi, au, în general, criterii de evaluare mai
ridicate decât cei care au avut mai puţin succes pe plan relaţional - aceştia sunt mai flexibili,
mai maleabili. Persoanele care sunt în mod regulat în contact cu alte persoane agreabile pun
mai uşor capăt unei relaţii nesatisfăcătoare, decât persoanele care au o viaţă socială redusă.
Cunoştinţele provin din mai multe arii: dacă a avut relaţii amoroase cu alţi parteneri înainte de
căsătorie; dacă a avut prieteni numeroşi, de acelaşi sex şi de sex opus, înainte de căsătorie;
dacă a mai fost căsătorit(ă). Relaţiile sexuale cu alţi parteneri precum şi căsătoriile (şi, logic,
divorţurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ asupra acesteia. În schimb,
legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie cresc stabilitatea
cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea sociabilităţii, trăsătură esenţială pentru
buna funcţionare a unei căsnicii. 35
Abilităţile relaţionale
Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecţiunii, satisfacţia
sexuală) şi exprimarea agresivităţii constituie zone unde abilităţile relaţionale sunt deosebit de
importante. Acestea sunt cele patru dimensiuni relaţionale cruciale pentru stabilitatea cuplului36.
33
Terman, op. cit., pp. 228-236.
34
John Wright, Stephane Sabourin, Colette Boucher, Yvan Lussier, La consultation conjugale d‘orientation
sociocognitive, în „Vivre a deux aujourd‘hui‖, Le Jour, Montreal, 1993, pp.179-265.
35
Locke, op. cit., p. 229.
36
Wright et al., op. cit., p.181.
35
Ele se pot operaţionaliza în diferite manifestări ale interacţiunilor în cadrul cuplului:
- schimbul de afecţiune între soţi (comportamente verbale şi non-verbale)
- schimbul de ostilităţi între soţi (comportamente verbale şi non-verbale)
- capacitatea de a asculta (comportamente verbale şi non-verbale)
- sprijin (comportamente verbale şi non-verbale)
- rezolvarea conflictelor (comportamente verbale şi non-verbale)
- sexualitate (comportamente verbale şi non-verbale).
Modelul nepotrivit al interacţiunii se formează din cauză că nu există abilităţi de a asculta
pe celălalt, abilităţi pentru a face faţă situaţiilor dificile. Cuplurile nu diferă numai după
frecvenţa şi motivele neînţelegerilor din căsnicia lor, ci şi după intensitatea sentimentelor
generate de aceste neînţelegeri. Cuplurile în care ataşamentul este profund, care sunt sigure de
soliditatea legăturii lor, cunosc sentimente diferite faţă de cuplurile în care ataşamentul reciproc
este slab şi în care soţii au tendinţa de a se jigni unul pe altul.
Armonia sexuală
Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat, când
supraapreciat, în ceea ce priveşte consecinţele lui asupra satisfacţiei maritale şi, implicit, asupra
stabilităţii cuplului. Putem spune azi că el este un factor egal, dar nu superior altora. Vom
prezenta în continuare câteva studii clasice ale căror concluzii au fost confirmate de-a lungul
timpului şi care au constituit piste valoroase pentru cercetări ulterioare. Într-un studiu timpuriu
referitor la această problemă37, Katherine Bement Davis ajunge la următoarele concluzii:
• fericirea în căsnicie este asociată cu o anumită pregătire pentru căsătorie
• atracţia iniţială este prevalentă pentru menţinerea stabilităţii cuplului
• plăcerea sexuală are un rol hotărâtor pentru gradul de satisfacţie maritală
• de asemenea, intensitatea şi frecvenţa contactelor sexuale
• avortul scade satisfacţia maritală.
37
Katherine Bement Davis, Factors in the sex life of twenty - two hundred wom en , Harper and Brothers, New
York, 1929
38
G. V. Hamilton, A Research in marriage , Lear, New York, 1948.
36
• un procent mai mic de 20% de orgasme feminine din totalul copulărilor generează
instabilitatea cuplului. Cele mai categorice afirmaţii aparţin lui Kinsey39 care
consideră că nepotrivirile sexuale contribuie la trei sferturi din divorţuri. La polul
opus se află Terman, care este de părere că „factorii sexuali sunt departe de a fi
determinantul major al fericirii în căsnicie‖40.
Este de necontestat importanţa primului act sexual pentru femeie şi, în general,
importanţa comportamentului sexual premarital.
Astfel, bărbaţii care, înainte de căsătorie, au avut relaţii sexuale cu mai multe femei
reprezintă o jumătate dintre cei căsătoriţi şi două treimi dintre cei divorţaţi41.
Factorii economici
În studiul citat42, Locke găseşte următorii factori economici care sunt asociaţi pozitiv cu
stabilitatea maritală:
• mobilitate profesională scăzută;
• locuinţă în proprietate ;
• dotare corespunzătoare a locuinţei cu diverse utilităţi (aragaz, apă curentă, telefon,
radio, televizor, frigider, maşină de spălat);
• valori peste medie ale indicatorului de siguranţă economic;
• soţia este casnică;
• serviciu stabil al soţului;
• venit decent.
Mediul social
Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei. Aceasta
presupune integrarea în mediul de muncă şi un grad relativ ridicat de satisfacţie profesională a
fiecăruia dintre soţi, precum şi o reţea socială bogată şi suportivă 43. Sprijinul social oferit de
această reţea constituie un adevărat „capital social‖, o resursă semnificativă a familiei, care
sporeşte şansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăţi44. Locke apreciază că integrarea într-
un mediu social convenţional (de exemplu, unde mersul la biserică este cel puţin săptămânal) are
o influenţă pozitivă asupra stabilităţii familiei. Wright45 insistă asupra rolului benefic al unei
39
Kinsey, Alfred, Pomeroy, Wardell, Martin Clyde, Sexual behaviour of in the human male, W.B.Saunders,
Philadelphia, 1948
40
Terman, op.cit., p.373.
41
Locke, op. cit., p.145.
42
Idem, pp. 268-298.
43
Charles E. Grantham, Social networks and marital interaction , R & E Associates, Palo Alto, 1982.
44
Roger Tessier, Jean Beadry, Ginette J. Savoie, Influence des facteurs psycho-sociaux associés au double statut des
meres travailleuses sur leur santé physique et leur bien-etre psychologique, UQAM, Montreal, 1992.
45
Wright et al., op. cit.
37
vieţi sociale comune a celor doi soţi (activităţi comune, timp liber petrecut în comun, prieteni
comuni). Esenţiale sunt şi bunele relaţii cu familiile de origine (mai ales cu socrii) 46. Pericolele
sunt reprezentate de dezaprobarea mariajului de către familiile de origine, atitudinea paternalistă
a familiilor de origine în raport cu tânăra familie şi coalizarea unuia dintre soţi cu părinţii săi
împotriva celuilalt soţ.
În ceea ce priveşte copiii, toate studiile indică o corelaţie pozitivă între numărul lor şi
stabilitatea cuplului.
38
defecte cu vederea soţului dacă în punctele pe care le socoteşti esenţiale (fidelitatea, de
exemplu), lucrurile merg bine. La fel de importantă este neangajarea în conduite reprobabile din
punct de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste. Alcoolismul,
delincvenţa, depresiunea psihică, psihoza, toate sunt puternici factori de risc pentru stabilitatea
căsniciei.
B. Efecte demografice
Divorţul, prin gravitatea consecinţelor sale este un eveniment negativ atât pentru viaţa
indivizilor cât şi pentru societate. Societatea nu are de câştigat de pe urma destrămării familiilor,
ştiut fiind faptul că familia este sursa proceselor demografice, familia este unul dintre factorii
care asigură menţinerea identităţii culturii naţionale şi de asemenea, prin intermediul socializării
interne, familia exercită din punct de vedere calitativ o influenţă serioasă asupra nivelului de
dezvoltare fizică, intelectuală şi morală a copiilor şi tinerilor, deci a generaţiilor viitoare.
Numărul divorţurilor în Europa a înregistrat creşteri semnificative după 1960. Marea
Britanie se află pe primul loc deoarece fiecare a treia căsătorie se termină cu un divorţ, în
Germania 36% din adulţi preferă relaţiile de parteneriat deoarece divorţul are un cost ridicat, în
Rusia au loc 69 de divorţuri la fiecare sută de căsătorii.
48
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 67
39
În ţările unde domină religia catolică numărul divorţurilor este mai mic. 49 În Spania şi
Grecia se păstrează modelul familiei existente, mai multe generaţii. În România numărul
divorţurilor la suta de căsătorii a evoluat de la 20,2 în 1989 la 30,1 în 1994. utilizând indicatorul
număr divorţuri la mia de locuitori constatăm o creştere de la 1,56 în 1989 la 1,88 în 1994.50
Chiar dacă divorţul are în prezent consecinţe mai puţin dramatice asupra celor care
divorţează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinţi au divorţat au mai
puţin de suferit, divorţul continuă să antreneze tulburări emoţionale puternice. Pentru societate,
divorţul constituie o rezolvare democratice a dorinţelor cetăţenilor, o posibilitate de evitare a
traumelor unor cupluri cu relaţii conflictuale şi de evitare a disfuncţionalităţilor educaţionale ale
unor asemenea relaţii asupra copiilor minori şi posibilităţii de constituire a unor cupluri normale,
funcţionale.51 Asigurarea stabilităţii familiilor, scăderea ratelor divorţialităţii, evitarea
consecinţelor sociale ale instabilităţii cuplurilor nu se pot realiza decât acţionând
a) La nivelul celor doi parteneri, acestea depind de mai mulţi factori: dacă există sau nu
copii, de investiţiile făcute în căsnicie, de cine şi din ce motiv a fost intentat divorţul, de valoarea
partenerilor pe piaţa erotică şi maritală, de densitatea reţelei de rude şi de prietenii celor doi soţi.
De obicei prin divorţ copii rămân la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, în
timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tată (cei care au un simţ moral ridicat).
Potrivit lui Strong, De Vault, Stayad (1998) femeile rămase singure cu copiii după divorţ decad
economic, din următoarele motive:
49
Se confirmă pentru Spania, Italia şi Portugalia nu şi pentru Franţa, Marea Britanie şi ţările scandinave (Norvegia,
Suedia, Danemarca)
50
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 72
51
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene‖, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 128.
52
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 71
40
1. capacitate de câştig mai mică (în timpul căsniciei a lucrat mai puţin), apoi
trebuie să se ocupe şi de copii ;
2. lipsa suportului din partea fostului soţ ( mulţi nu se achită de obligaţiile pentru
copii);
3. ajutor neindestulator din partea statului, a societăţii în ansamblu.
Mama se simte mai totdeauna încărcată de responsabilităţi, pentru ca rolul sau prescris
social, este să fie prima persoană care să dea socoteală de educaţia şi buna purtare a copiilor.
Interesant este că în acelaşi registru al mentalităţii colective, tatăl pare a nu avea prea multe
responsabilităţi, atâta vreme cât se admite că pensia alimentară (atâta câtă este în raport cu
salariul) este suficientă pentru a-l suplini în responsabilitate.
Se constată un comportament comportamentul standard al părinţilor: mama se sacrifică,
tatăl o tuleşte spre următoarea haltă a vieţii sale; mama nu are de ales, tatăl alege mai totdeauna
libertatea.
53
Vlas, G., ―Psihologia vârstelor şi pedagogic”, Bucureşti: Editura Lumina, 1992, p. 222
54
Bowlby, J., Attachement and loss. N.Y.: Basic books, 1969. Vol 1, p.87
41
Multe cercetări arată, că ataşamentul influenţează dezvoltarea cognitivă, afectiv-
emoţională, comunicativă şi socială pe parcursul dezvoltării de mai departe a personalităţii. După
J. Bowlby55 dacă mama demonstrează tandreţe, grijă, sensibilitate la trebuinţele şi interesele
copilului, atunci la copil se formează o atitudine de încredere, care asigură securitate şi putem
vorbi despre manifestarea ataşamentului sigur. Însă dacă mama nu este suficient de atentă şi
grijulie, este prea rece şi severă, la copil apare anxietatea şi neîncrederea faţă de sine şi de alţii,
demonstrând un ataşament nesigur.
În limitele relaţiilor de ataşament faţă de mamă copilul îşi construieşte primul model de
relaţii interpersonale, fără formarea acestui ataşament dezvoltarea psihică este imposibilă. În acest
sens ataşamentul trebuie privit ca o neoformaţiune importantă şi necesară. Cercetătorii acestei
neoformaţiuni au determinat, că ataşamentul, fiind obligatoriu pentru toţi copiii ce se dezvoltă
normal, poartă un caracter calitativ diferit. În literatura de specialitate este stipulat că există nu mai
puţin de patru tipuri de ataşament. Acestea sunt: tipul sigur, care corespunde dezvoltării normale a
copilului, două tipuri subnormative – agresiv-neliniştit (ambivalent), inhibator – neliniştit şi
aşa numitul dezorganizat, ce apare în cazul unor dereglări serioase în dezvoltare. Amintim aici
de experimentele lui J. Bowlby şi ale lui Mary Ainsworth care concluzionează importanţa formării
ataşamentului în primele luni de viaţă pentru evoluţia ulterioară a individului, dar şi tipul de
atasament format: securizant, anxios/evitant sau ambivalent.
Atât reprezentaţii curentului psihanalitic E. Erikson şi Z. Freud, cât şi etiologul J.
Bowlby, susţin că, sentimentul dragostei, încrederii şi securităţii pe care îl capătă copiii în
rezultatul ataşamentului securizat servesc drept fundament pentru dezvoltarea psihică sănătoasă
ulterioară. Observarea copiilor de vârstă preadolescentă, care în copilărie au demonstrat un
ataşament sigur faţă de mamă, arată că şi la această vârstă demonstrează capacităţi sociale mai
bune şi formează relaţii interpersonale mai favorabile cu semenii. Cercetările recente
demonstrează că copiii, ce erau caracterizaţi în trecut şi în prezent de un ataşament nesigur faţă
de părinţi, sunt mai mult tentaţi decât copiii cu ataşament sigur, să formeze relaţii interpersonale
nefavorabile cu semenii şi mai des să demonstreze comportamente deviante la vârsta
preadolescentă. Rezultatele acestor cercetări ne permite să presupunem că tipul de ataşament
prezent la preadolescenţii din familiile destrămate depinde de relaţia lor cu părinţii de până la
plecarea acestora şi de calitatea şi frecvenţa menţinerii relaţiei cu părintele plecat.
Copilul în cazul divorţului se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei,
reacţionează, îşi pierde încrederea în parinţi, se simte lipsit de protecţia implicită pe care i-o
ofereau aceştia şi se vede pe sine ca abandonat, slab şi vulnerabil în faţa unei vieţi din care a luat
cunoştinţă doar cu partea întunecată. Trauma divorţului părinţilor este amplă şi se poate dezvolta
55
Bowlby, J., Attachement and loss. N.Y.: Basic books, 1969. Vol 1, p.428
42
impredictibil. Nici unul din părinţi nu îşi recunoaşte culpa, fapt care repercutează asupra
inteligibilităţii pentru copil a propriei situaţii. Situaţia devine şi mai dramatică atunci când
copilul este pus să aleagă între mama şi tata. Copilul nu este o fiinţă raţională, pentru ca nici
părinţii nu sunt, el va fi de partea celui care-i oferă mai mult sau mai concret. Iar instanţă e
obligată prin lege să consemneze partajul afectiv al copilului.
Familiile sunt în permanentă schimbare, dar nu există o modificare mai mare decât
separarea părinţilor şi divorţul lor. Totuşi, o mamă rămasă singură cu copiii ei reprezintă în
continuare o familie, iar experienţa poate fi doar una dintr-o serie de reorganizări familiale, cum ar
fi recăsătorirea mamei, formarea unei familii vitrege, naşterea altor copii, stabilirea de noi
aranjamente de trai şi asumarea de noi roluri. Dezechilibrul este urmat de încercarea de a recâştiga
echilibrul şi, pentru binele copiilor implicaţi, este esenţial să se caute noi forme de adaptare.
Divorţul nu este un eveniment specific care are loc la un moment dat în timp. El
reprezintă un proces îndelungat care poate să influenţeze copilul timp de mai mulţi ani, începând
cu certurile parentale şi extinzându-se mult după plecarea de acasă a unuia dintre soţi şi
separarea legală a părinţilor. Felul în care reacţionează copilul poate să varieze mult de-a lungul
timpului şi trebuie să avem grijă să nu generalizăm rezultatele obţinute în unul dintre momentele
acestui proces la altul.
Efectele divorţului asupra copilului variază în funcţie de vârsta, maturitatea lui
intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă durerii şi
pierderii suferite, de timpul petrecut cu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor înşişi şi de reacţia
prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copilului în faţa pierderii cauzate de
divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vârstă.
Vârsta de 18 ani este considerată vârsta separării naturale a copilului de părinţi,
determinată de maturitatea lui emoţională deplină. Cu cât este mai mare copilul, cu atât mai
inofensivă ar trebui să fie separarea. Cu toate acestea, cercetările demonstrează că disfuncţiile
familiale îi afectează pe toţi, începând cu preşcolarul şi terminând cu adolescentul.
N. Mitrofan şi M. Buzducea au divizat reacţia la separare în câteva faze:
1. Faza de şoc: presupune o reacţie de negare a realităţii. Este o stare tampon, o
protecţie naturală folosită de psihic pentru a face faţă şocului. Copiii pot nega
realitatea şi ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să privească pozele de
familie, fiind capabili de orice compromis pentru a-şi vedea părintele sau, cel
puţin, pentru a-i auzi vocea la telefon.
2. Faza de suferinţă şi de dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul
pierderii relaţiei cu cel drag şi aşteptat. Durerea este intensă şi caracterizată prin:
suferinţă emoţională acută, depresie, gânduri suicidale, tulburări de somn,
43
anxietate, sentiment de abandon, vinovăţie, furie, afectarea imaginii de sine şi a
procesului de decizie.
3. Faza de reorganizare: reprezintă trecerea de la o stare de mâhnire intensă la cea
de tristeţe moderată.
4. Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situaţia şi realitatea,
încercând să-şi gestioneze propria viaţă, cu mici susţineri56.
De menţionat că doar prin atingerea fazei de acceptare nu are loc tratarea ―leziunii‖
sufletului. Astfel, copiii din această categorie au următoarele caracteristici:
- comunică mai puţin cu semenii;
- îşi manifestă furia într-un mod foarte direct;
- trăiesc pierderea discontinuu.
Majoritatea copiilor au probleme în lunile imediat următoare divorţului. Acestea
îmbracă forme multiple, depinzând în mare măsură de vârsta copilului. Nici o perioadă de vârstă
nu e mai vulnerabilă însă decât alta: diferenţele sunt mai mult calitative decât cantitative.
D. Furstenberg afirmă că majoritatea preadolescenţilor afectaţi de seprarea de părinţi
prezintă probleme comportamentale.
V. Gonţă evidenţiază următoarele probleme comportamentale şi emoţionale identificate
la copiii din familii divorţate: iritabilitate, hiperactivitate, comportamente deviante, anxietate,
fobii, negativism, refuz de a merge la şcoală, tulburări de somn, tulburări de aport alimentar, de
concentrare a atenţiei, agresivitate faţă de fraţi, colegi de şcoală.
Astfel, preşcolarii între 2 ani şi jumătate şi 6 ani adesea manifestă, prin comportament,
semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plâng, nu vor să respecte regimul de alimentare şi
odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi copii, ei sunt cuprinşi de sentimentul de
culpă, considerându-se vinovaţi de divorţul părinţilor. Copiii de vârstă între 6 şi 12 ani sunt
supuşi unei puternice presiuni psihice, având sentimente negative faţă de unul sau ambii părinţi
şi manifestându-şi furia şi dezacordul faţă de ceea ce se întâmplă prin comportament rău,
precum: negativism, minciună, furt; aceşti copii sunt marcaţi de diferite tulburări somatic (dureri
de cap, dureri de stomac).
Adolescenţii între 13 şi 15 ani simt mânie, depresie, vină şi disperare, devin îngrijoraţi
de situaţia materială pe viitor, încep viaţa sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la
divorţul părinţilor săi.
Copiii sunt afectaţi de divorţul părinţilor chiar şi în cazul dacă nu au o reprezentare
conceptuală despre relaţiile întrerupte între părinţi. Studiile asistenţilor sociali care s-au ocupat
de tematica divorţului şi de influenţa acestuia asupra copilului au demonstrat că unii copii au
56
Mitrofan, I., Buzducea, D., ―Experienţa pierderii şi a durerii la copil” Iaşi: Polirom, 2003
44
capacitatea de a se adapta la stresul generat de divorţul părinţilor, pe când alţii eşuează. Lipsa
tatălui în familie a fost corelată cu comportamentul deviant al copilului şi cu tulburări de
comportament, precum şi cu tulburări în viaţa sexuală. Fără îndoială, absenţa tatălui reprezintă
un factor în funcţie de care putem explica diferite tulburări de comportament al copiilor. Însă
acesta, fiind corelat cu alţi factori, cum ar fi factorii psiho-sociali şi economici, afectează şi mai
puternic capacitatea copilului de a se adapta la situaţia creată.
Fenomenul divorţului este perceput de copil în funcţie de etapa de dezvoltare
emoţională a acestuia şi de factorii care au determinat dezorganizarea familiei. Iată câteva
aspecte ale modului în care ei conştientizează acest fenomen:
Copiii cunosc efectele reale ale divorţului. În timpul procesului de adaptare la noua
situaţie generată de divorţ copiii nu au încredere în viitor, se simt vinovaţi de ceea
ce s-a întâmplat în familie, obosiţi, au dificultăţi în concentrare şi pot înregistra
scăderea reuşitei şcolare. Cei mai mulţi dintre copii încep să înţeleagă realitatea
divorţului la sfârşitul primului an de separare a părinţilor. Abia peste un an şi
jumătate unii se situează la o anumită distanţă faţă de conflictele parentale. Pentru
alţii însă divorţul părinţilor rămâne o durere pe viaţă.
Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă copilul. Ea
înseamnă: pierderea părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea unei tradiţii
familiale şi a ritmului vieţii familiale, pierderi la nivel emoţional şi fizic.
În cele mai dese cazuri separarea şi divorţul părinţilor nu sunt acceptate de către
copii, deoarece ei continuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului
parental şi la restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinţi s-au
recăsătorit. În acelaşi timp, divorţul poate fi uneori acceptat şi, în mod special,
înţeles de tinerii adolescenţi.
Mulţi copii şi tineri, care s-au adaptat situaţiei provocate de divorţ, nu vor să repete
experienţa părinţilor lor. Foarte mulţi se îndoiesc de probabilitatea ―recuperării‖
dragostei pierdute în copilărie printr-o viitoare relaţie intimă personală.
Copilul trebuie să ştie că el nu este responsabil pentru separarea părinţilor şi că n-a
pierdut dragostea părintelui absent. Dacă însă copilul se simte respins, el de asemenea poate
reacţiona prin respingerea părintelui care l-a rănit. Mai ales dacă este încurajat în aceasta de către
părintele care a rămas cu el. Totodată, copilul poate folosi respingerea ca pe un mijloc de a-şi
rezolva problemele personale. Însă asistentul social trebuie să fie în contact cu ambii părinţi, şi
nu numai cu unul din ei, pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze cât mai reuşit la situaţia creată.
Pierderea contactului dintre copil şi unul din părinţi adesea înrăutăţeşte contactele şi cu
alte rude, spre exemplu – cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în viaţa
45
unui copil. Dereglarea relaţiilor cu aceste persoane provoacă ambelor părţi suferinţe adânci.
Există dovezi că menţinerea relaţiilor bune între părinţii divorţaţi mai degrabă ajută decât
împiedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi. Deseori însă părinţii recăsătoriţi tind să rupă
definitiv relaţiile cu partenerii anteriori, considerând că ele pot ameninţa stabilitatea noii familii.
Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările
conştiente sau inconştiente ale copilului de a-şi reuni din nou părinţii, chiar dacă el este conştient
de faptul că va suferi şi mai mult în acest caz. E ştiut că un copil bolnav abate atenţia părinţilor
de la problemele căsniciei, deoarece îi uneşte grija faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi uni
părinţii, copilul deseori doreşte să rămână bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni
conflictul marital poate să reapară. Totodată, faptul că copilul se plânge de dureri de cap sau de
stomac poate fi interpretat de unul din părinţi ca un semn că vizitele de acces sunt dăunătoare
copilului, iar părintele care îl are în îngrijire poate cere asistentului social ca accesul să fie
interzis. Copiii între 6 şi 9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianţă protectoare cu
părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil şi mai suferind. Ei sunt în stare să sacrifice
propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cât mai mult pe acest părinte. Asistentul social poate
fi acea punte prin care membrii familiei divorţate pot să-şi soluţioneze problemele ce ţin de
educaţia şi îngrijirea copilului.
Investigând efectele divorţului asupra copilului s-a ajuns la următoarele concluzii57:
În cazul în care după divorţ copilul continuă sistematic şi pozitiv să
interacţioneze cu celălalt părinte nu există diferenţe pentru profilul
psihocomportamental al copilului cu un părinte şi cel din familia biparentală;
57
Petru Ilut – ―Sociopsihologia şi Antropologia familiei”, Editura Polirom, 2005
46
- densitatea reţelei sociale a actualei familii a copilului;
- vârsta pe care a avut-o copilul la divorţ.
În afară de sugari şi copii mici care încă nu conştientizează ce se întâmplă, pentru copii
separarea este percepută ca pe un fenomen extrem de neplăcut: sunt îngrijoraţi că nu ştiu ce se va
întâmpla cu ei dacă îşi vor mai vedea bunicii şi rudele părinţelui care nu mai sta cu ei, dacă
trebuie să schimbe şcoala şi locuinţa etc.
Unii îşi asumă vina despărţirii părinţilor, alţii îi învinovăţesc pe părinţi: pe tata care
pleacă, pe mama care l-a făcut să-şi părăsească familia.
Pentru copiii din familia în care există diferite forme de violenţă, divorţul reprezintă o
eliberare.
De multe ori din exterior este văzută despărţirea ca o eliberare dar în sufletul copiilor
rămâne ca o amărăciune pentru tot restul vieţii.
Cu toate că sistemul juridic lucrează conform principiului că-i mai bine pentru copil, el
rezolvă doar parţial situaţia, mai ales cu privire la litigiile legate de custodia şi întreţinerea copiilor.
Pentru acest motiv s-a căzut de acord pentru binele persoanelor implicate, mai ales
pentru copii să funcţioneze instituţia numită medierea divorţului formată din persoane
specializate (asistenţi sociali, consultanţi şi terapeuţi maritali) ce au drept sarcină asistarea
cuplului în timpul şi după proces pentru a-şi rezolva problemele personale, juridice, legate de
custodia şi întreţinerea copiilor.
Există diferenţe individuale marcate de modul în care preadolescentul reacţionează la
separare, în funcţie de vârstă, sexul şi coeficientul de intelegenţă a acestuia, de pragul de
toleranţă la frustrare şi temperament. Unii preadolescenţi din familiile divorţate aflaţi în situaţii
frustrative se simt vinovaţi şi responsabili de crearea lor, manifestând reacţii de apărare a "Eu-
lui‖, alţii reacţionează prin supradimensionarea evenimentelor. Cei inteligenţi suportă mai bine
stresul, ceea ce nu reuşesc copii mai puţini inteligenţi. Băieţii, deşi par a fi mai indiferenţi în
cazul separării, sunt stresaţi mai mult decât fetele, devenind mai vulnerabili faţă de influenţele cu
caracter destructiv.
Este extrem de important care din părinţi rămâne cu copiii, în multe cazuri figura din
sânul familiei, care este departe de casă este femeia, adică mama. Lipsa mamei reprezintă în
mod inevitabil atât un element de puternică destrămare, care generează încetinirea educativă a
copiilor, cât şi detaşarea emoţională reciprocă dintre mamă şi copil.
47
S. Giles-Sims şi K. Crosbie-Burnett58 au constatat, că dacă copilul este educat de un
singur părinte, atunci la el se dezvoltă o tendinţa spre autonomie. Cercetarea lui L. Amato a
demonstrat că în comparaţie cu copiii din familii complete, copii care trăiesc numai cu tata, simt
într-o măsură mai redusă susţinerea părintească, deasemenea se observă că tata mai puţin îi
pedepseşte şi îi controlează. Astfel de copii sânt mai independenţi şi responsabili, dar mai des se
ceartă cu fraţii săi şi mai puţin sunt ataşaţi de casă.
Problemele de adaptare majore au o probabilitate de apariţie de două sau trei ori mai mare la
copiii cu părinţi divorţaţi decât la cei cu părinţi nedivorţaţi. Totuşi, chiar şi în primul caz acest lucru
se întâmplă doar la o minoritate: 70-80 % dintre copii nu prezintă probleme severe persistente.
Pe termen lung, majoritatea copiilor dau dovadă de adaptare eficientă; ei sunt capabili să
se readapteze la o mare varietate de noi circumstanţe familiale. În puţine cazuri însă, problemele
care au dispărut reapar, mai ales în adolescenţă, sau îmbracă forme noi cum e delincvenţa.
Procesul adaptării este influenţat de o configuraţie întreagă de factori: vârsta copilului,
sexul său, natura relaţiilor anterioare cu fiecare dintre părinţi, acordul pentru responsabilitatea
parentală, calitatea vieţii în familia monoparentală, recăsătorirea părinţilor şi altele. Nu e de
mirare că întâlnim o mare varietate de rezultate!
Aşa cum au arătat studiile de tip follow-up (de exemplu, Chase-Lonsdale, Cherlin &
Kiernan, 1995; O‘Connor et al., 1999), este mai probabil ca unii copii cu părinţi divorţaţi să aibă
în perioada adultă probleme psihologice cum este depresia, având şi o probabilitate mai mare de
a divorţa apoi ei înşişi. Totuşi riscul este mic, deoarece doar o minoritate este afectată în acest
fel. Aşadar teama că toţi copiii sunt marcaţi pe viaţă de divorţul părinţilor nu reprezintă o
generalizare justificată.
Divorţul în sine este un termen prea global; el include diferite aspecte, dintre care mai
ales trei au fost evidenţiate ca posibile explicaţii: absenţa de acasă a unuia dintre părinţi (de
obicei tatăl), consecinţele socio-economice ale traiului într-o familie monoparentală, conflictul
dintre părinţi la care copilul a fost martor înainte şi câteodată şi după divorţ.
Există date care indică implicarea tuturor acestor trei factori în emergenţa dificultăţilor
psihologice la copii (Amato & Keith, 1991). Cu toate acestea, s-a dovedit că, dintre cei trei,
conflictul este cel care are cea mai mare influenţă. Pe de o parte, copiii care îşi pierd tatăl
datorită morţii acestuia au mai puţine probleme pe termen lung decât copiii care îşi pierd tatăl
datorită divorţului. În consecinţă, nu atât absenţa părintelui, cât circumstanţele din jurul acestei
absenţe sunt responsabile de reacţiile copilului. Pe de altă parte, când se elimină efectele
statutului socio-economic scăzut ca rezultat al divorţului, fie prin îndepărtarea statistică a
efectelor, fie prin studierea familiilor în care părintele care are grijă de copii are un statut
58
Bennett-Goleman, Tara., „Alchimia emoţională.‖ Bucureşti: Curtea verde, 2002. 128 p
48
ridicat, consecinţele adverse asupra dezvoltării copilului continuă să existe. Şi peste toate
acestea, mai multe studii de tip follow-up au arătat următorul fapt: copiii cu părinţi divorţaţi
prezintă semne de tulburare psihologică deja cu 8-12 ani înainte de divorţ (de exemplu, Amato
& Booth, 1996). Se consideră că acest lucru se datorează deteriorării relaţiei maritale şi
atmosferei conflictuale din acele cămine.
Conflictul marital constituie probabil una dintre cele mai patogenice influenţe în ceea ce
priveşte dezvoltarea psihologică a copiilor (Cummings, 1994). Acesta acţionează în două moduri
- direct şi indirect:
Influenţele directe presupun copilul ca martor la dispute şi scene de violenţă verbală
şi/sau fizică. De la o vârstă foarte mică, copiii sunt foarte sensibili la emoţiile altor oameni;
emoţiile negative, cum sunt manifestările mâniei, pot să producă efecte adverse, mai ales atunci
când devin trăsături constante ale climatului psihologic al familiei. Într-un moment în care
propria capacitate de reglare emoţională a copilului este încă în formare şi are nevoie de asistenţa
adultului, pierderea controlului manifestată la părinţi poate să fie o experienţă înfricoşătoare şi,
datorită incapacităţii de a oferi un model, să împiedice dezvoltarea.
Influenţele indirecte se manifestă prin faptul că un conflict între soţ şi soţie va afecta
negativ abilităţile de părinte ale fiecărui partener, acest lucru având consecinţe nefavorabile
pentru adaptarea copilului. Analizând rezultatele a 68 de studii care au investigat asocierea dintre
relaţia soţ-soţie şi relaţia părinte-copil, Erel şi Burman (1995) au arătat că asocierea ia mai
degrabă forma de ―răspândire‖ decât pe aceea de ―compensare‖, respectiv cu cât sunt mai mari
dificultăţile dintre părinţi, cu atât sunt mai mari şi problemele pe care fiecare le are în a avea
grijă în mod corespunzător de copil, şi se observă că nu există o compensare a relaţiei maritale
nesatisfăcătoare prin atenţie şi căldură faţă de copil. Tonul emoţional al relaţiei părinte-copil
suferă chiar şi atunci când copilul nu este expus la influenţe directe.
Trebuie să concluzionăm o dată în plus că funcţionarea familială, mai mult decât
structura familială, este cea responsabilă de adaptarea copilului. Reorganizarea drastică a familiei
în caz de divorţ poate să producă efecte semnificative pe termen scurt, dar calitatea îngrijirii
parentale este cea care are cele mai hotărâtoare şi îndelungi consecinţe. Acest fapt explică de
exemplu de ce copiii expuşi la conflict parental au o probabilitate mai mare de a deveni
delincvenţi decât ceilalţi copii, chiar dacă părinţii nu divorţează, în timp ce copiii care asistă la
separarea părinţilor şi divorţ, însă fără conflicte, nu sunt expuşi unui risc mai mare (Fergusson,
Horwood & Lynskey, 1992). În mod similar, acest lucru oferă explicaţii şi pentru rezultatele care
arată că moartea parentală nu este un factor de risc pentru psihopatologia adultă, în timp ce
divorţul parental este, în ciuda faptului că ambele au ca rezultat separarea de un părinte
(Rodgers, Power & Hope, 1997). Divorţul parental trebuie văzut aşadar în contextul mai larg al
49
experienţei pe care o au copiii cu relaţiile familiale, deoarece natura acestora poate atenua sau
exacerba consecinţele evenimentului respectiv.
59
Anthony Gidens – ―Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2001, p.164
50
Capitol 3. EVOLUŢIA DIVORŢIALITĂŢII ÎN EUROPA ŞI ÎN
ROMÂNIA
60
Mihailescu Ioan, ―Familia în societăţile europene”, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1999, pag.104-
105.
51
Numărul divorţurilor a crescut considerabil şi în Franţa, Anglia, ca şi în toate ţările
Europei. În România, rata divorţialităţii era de 1,80/00 înainte de 1960, în 1960 de 20/00, în 1965
de 1,10/00 şi după 1975 peste 1,50/00, rata care cu mici fluctuaţii s-a menţinut aceiaşi.
În explicarea acestor procente trebuie să se ţină cont de faptul ca românii sunt
implicaţi în migraţie definitivă şi pendulatorie ce duce la micşorarea numărului căsătoriilor şi
în consecinţă a divorţurilor.
Sociologii au individualizat câteva cauze ale acestor dezechilibre. În România,
numărul de divorţuri a crescut o dată cu accentuarea migraţiilor, mai ales de la sat la oraş,
determinate de industrializare, urbanizare şi destrămarea familiei tradiţionale.
Schimbările iniţiate la începutul anilor ‘50 au impus un set nou de comportamente
oamenilor, fapt ce a determinat fărâmiţarea cutumelor tradiţionale. S-a redus, în primul rând,
controlul social local asupra oamenilor. O influenţă considerabilă, în acest sens, au avut -o şi
schimbările legislative, petrecute după 1990, schimbări care „adaptau‖ România la Occident.
Dezechilibrele din interiorul familiei, care au deteriorat relaţiile dintre soţi, au apărut
în anii ‘50, evoluând după aceea în mod agresiv. Astfel, rata divorţialităţii, după cum arată
anchetele sociologice ale vremii, a crescut mult în anumite judeţe.
Migraţiile s-au accentuat în perioada industrializării. Fenomenul debutase în perioada
interbelică, când societatea românească a fost supusă unui proces amplu de urbanizare. Înainte
de cel de-al doilea război mondial, divorţialitatea în mediul urban era aproape de trei ori mai
mare decât în mediul rural.
Diferenţele dintre mentalităţile din mediul rural şi cel urban au fost mari totdeauna în
România. Familia tradiţională, ale cărei trăsături supravieţuiesc în mare parte în mediul rural, a
fost ataşată de căsătorie. Sfărâmarea universului ei este îngreunată de intervenţia rudelor şi
chiar a colectivităţii locale. Totuşi, aceste medii de rezistenţă au slăbit în ultimii ani.
Tendinţele, prezente de multă vreme în ţările occidentale, se manifestă astăzi şi în
zona rurală61. Numărul căsătoriilor din mediul rural este mai mic decât în mediul urban, în
schimb sunt înregistrate mai puţine divorţuri. Anuarul statistic din anul 2000 arată că ponderea
tinerilor din mediul rural, în ansamblul acestei generaţii, este de 45%. De altfel, populaţia
tânără a scăzut atât în mediul rural, cât şi în mediul urban. Diferenţele existente între cele două
medii ţin de gradul de mobilitate teritorială. Cercetările Institutului de Sociologie al Academiei
Române evidenţiază faptul că 90% din populaţia care migrează pleacă din zona rurală. O dată
cu accentuarea migraţiei, în anii ‘60-‘70, determinată de industrializarea masivă, controlul
social al comportamentelor specifice omului integrat în familie s-a redus. Actul căsătoriei,
61
Buburuzan Leon, ―Starea tineretului din Romania”, Bucureşti, Centrul de Studii şi Cercetări pentru problemele de
tineret, 2001, pag. 70
52
dintr-un eveniment social, a devenit unul personal. Tinerii au acceptat uşor noile mentalităţi,
care au creat o disponibilitate mărită la divorţ.
Cele mai mari influenţe asupra stabilităţii familiei o au factorii din interiorul ei. De
exemplu, divorţul apare mai rar la cuplurile unde soţul este mai în vârstă cu 1-10 ani. Situaţia
se schimbă brusc atunci când diferenţele de vârstă sunt mai mari. În acelaşi timp, divorţul este
perceput diferit în funcţie de profesiile de bază ale partenerilor. Agricultorii acceptă mai greu o
asemenea soluţie. Rezistenţele cele mai mari la divorţ le manifestă însă pătura intelectualilor.
Dacă cei care locuiesc în mediul rural, atunci când sunt puşi în faţa unor asemenea dileme,
resimt controlul social puternic al comunităţii lor, intelectualii percep desfacerea căsătoriei ca
având multe implicaţii negative sau nedorite la nivel individual şi, mai ales, la nivel social.
Cuplurile de muncitori, pentru care un rol important îl au conflictele generate de lipsa
de afecţiune şi de infidelitate, sunt cele mai vulnerabile la divorţ.
Prezenţa copiilor constituie un important factor care împiedică divorţul. De asemenea,
divorţul survine mai greu în familiile care au o vechime de peste 20 de ani, iar sănătatea soţilor
constituie mai degrabă un factor de frânare decât de favorizare. În faţa instanţelor, conform
anchetelor sociologilor, bărbaţii sunt consideraţi vinovaţi îndeosebi de violenţă şi alcoolism,
iar femeile de concubinaj şi relaţii extraconjugale.
În Europa rata divorţialităţii s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultimii 30 de ani
(Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Elveţia, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). În
ţările în care familia a suportat cele mai profunde transformări: atitudinea faţă de căsătorie,
comportamentul nupţial, fertilitatea, situaţia femeii în familie şi în societate, divorţialitatea
înregistrează cele mai ridicate niveluri. Din anul 1950 până în 1995 s-a înregistrat o reducere a
duratei medii a căsătoriei în momentul divorţului de la 12-15 ani la 8 ani.
România are una din cele mai scăzute rate ale divorţialităţii. Până în 1965 rata
divorţialităţii a crescut continuu ajungând până la 2 la mie. Prin stabilirea unor reglementări
legislative rata divorţialităţii s-a menţinut sub 1 la mie până în 1974, iar după această dată a
oscilat în jurul valorii de 1,5 la mie. După 1990 rata divorţialităţii a început să crească dar nu a
atins cotele din Europa de Nord.
În România acest fenomen nu are o distribuţie teritorială omogenă. În Bucureşti, rata
divorţialităţii a fost în mod constant de două ori mai mare decât media la nivel naţional. În
ultimele două decenii ratele cele mai mari s-au găsit în Bucureşti şi judeţele Timiş, Braşov,
Galaţi, Prahova, Arad şi Hunedoara, iar cea mai scăzută rată a fost în: Botoşani, Olt, Ialomiţa,
Buzău, Sălaj, Tulcea şi Vaslui.62
62
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti,
pagina106.
53
Dacă în anul 1991 rata divorţialităţii a fost de 2,1, se remarcă o creştere semnificativă
la nivelul anului 1994 înregistrându-se o rată de 2,4 (la mia de locuitori). În ceilalţi ani rata
divorţialităţii are o evoluţie oscilantă între 1,8 în 1992, 1,9 în 1993 şi 1995 şi 2,1 în 1996. În
anul 1997 s-a înregistrat valoarea cea mai scăzută a acestei rate, de 1,6, pentru ca în anii 1999-
2001 să se înregistreze din nou oscilaţii atingând valori între 1,8, respectiv 1,9.
Din analiza fenomenului divorţialităţii se pot desprinde următoarele implicaţii:
evoluţia numărului familiilor în ultimii ani înregistrează o tendinţă descendentă, în parte
datorată şi procesului de desfacere a căsătoriilor, se înregistrează scăderea natalităţii deoarece
majoritatea naşterilor se produc în cadrul familiei cât şi implicaţii de natura socio-economică
întrucât scăderea natalităţii contribuie la accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populaţiei
care are ca implicaţie economică şi socială directă creşterea susţinuţilor de către populaţia
activă, rezultând o creştere a impozitelor în vederea refacerii resurselor bugetare, problema
presantă cu care se confruntă administraţia actuală. Divorţialitatea în creştere mai are drept
consecinţe de tip economic scăderea nivelului de trai şi a resurselor necesare subzistenţei.
Schimbările din comportamentul oamenilor s-au accentuat după 1990, explicate prin
reducerea constrângerilor de tip social şi creşterea constrângerilor de tip material. „Schimbările
de tip legislativ, precum modificările legii privind avortul şi divorţul, involuţia economiei, ce a
generat fenomene precum sărăcirea şi şomajul, sau transformările sociale, mai cu seamă
accesibilitatea sporită la informaţie, modele culturale externe sau companiile de promovare a
planificării familiale, au determinat schimbări fundamentale în comportamentul demografic al
populaţiei‖. Numărul căsătoriilor a scăzut, în 1999, cu 5,3 mii, iar rata nupţialităţii a ajuns la
6,2 căsătorii la mia de locuitori, în 2000, faţă de la 6,5, în 1998 63. În acelaşi timp, vârsta medie
la prima căsătorie a crescut de la 22,1 ani în 1992, la 23,2 ani în 1998, pentru femei, şi pentru
bărbaţi, de la 25,2 ani în 1992, la 26,4 în 1998.
Noile mentalităţi au creat cadrul apariţiei formelor alternative la căsătoria legalizată:
cuplurile consensuale sau uniunile libere, în cadrul cărora bărbatul şi femeia au o relaţie
stabilă, locuiesc împreună, fără a fi căsătoriţi oficial. Din 1993, ponderea acestor cupluri se
află în creştere, de la 4,4% în 1993, la 10% în 1999, la femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44
de ani. Cele mai multe astfel de situaţii se întâlneau la femeile cu vârste cuprinse între 20 şi 24
de ani, în 1999. În 2002, după datele recensământului, un număr de 828.000 de persoane au
declarat că trăiesc în „uniune consensuală‖ sau concubinaj. Aproape jumătate din acestea
trăiesc la ţară şi cu vârste cuprinse între 20-34 de ani.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în luna februarie 2007 s-au înregistrat 3.250
de divorţuri, mai mult cu 1.800 faţă de luna precedentă, dar tendinţa ascendentă s-a constatat şi
63
Institutul National de Statistica, iunie 2000
54
în cazul căsătoriilor, în perioada menţionată. Potrivit INS, rata divorţurilor a crescut de la 0,77
la o mie de locuitori la 1,97 la o mie de locuitori, numărul cazurilor de divorţ crescând cu
1.800 în luna februarie comparativ cu luna precedentă.
De asemnea, creşterea numărului de divorţuri cu 368 a condus la creşterea ratei
divorţialităţii de la 1,74 in februarie 2006, la 1,97 în luna februarie din 2007.
În 2008 s-a înregistrat o cifra record de divorţuri în Romania - Ziarul Adevarul din
11-02-2009.
An de an, numărul divorţurilor în România a avut o rată de creştere îngrijorătoare.
Anul trecut, s-au înregistrat cele mai multe divorţuri din istoria ţării.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în luna iulie 2008, prin hotărâri
judecătoreşti definitive s-au pronunţat 2.594 de divorţuri, cu 186 de cazuri mai puţin decât în
luna iunie. Rata corespunzătoare fenomenului s-a redus de la 1,58 de divorţuri la mia de
locuitori în iunie până la 1,42 de divorţuri la mie.
Numărul de divorţuri din iulie 2008 a fost însă mai mare cu 785 de cazuri decât în
iulie 2007, când se înregistrase o rata de 0,99 la mia de locuitori.
În noiembrie 2008, s-au pronunţat 2.826 de divorţuri, cu 552 mai multe decât în luna
octombrie. Rata divorţurilor a fost în luna octombrie de 1,60 la mia de locuitori faţă de 1,25%
în luna precedentă.
Peste 40.000 de divorţuri în 2008. Datele furnizate de INS arată că în România s-au
pronunţat peste 40.000 de divorţuri, din care 17.330 de procese au fost soluţionate în primul
trimestru al anului 2008. Anul trecut, România a înregistrat un număr record de.
55
Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentinţe definitive în primele 6 luni de la
intrarea lor pe rolul instanţelor. 2.272 de dosare au stat în instanţă între 6 şi 12 luni, iar peste
1.000 de procese au primit sentinţe definitive după un an.
În Bucureşti, se pronunţă cam 250 divorţuri pe săptămână, care rămân definitive. În
localităţile rurale de lângă Capitală, numărul este de aproximativ zece divorţuri pe săptămână.
La sfârşitul primului trimestru, pe rolul instanţelor se mai aflau aproape 23.500 de
dosare de divorţ, din care peste 2.700 de cauze stăteau în instanţă de mai mult de 6 luni, iar
peste 400 de dosare, de un an.
În prima parte a anului, judecătorii au respins, în prima parte a anului, 604 acţiuni de
divorţ, iar peste 720 de cupluri şi-au retras cererile.
Sociologii susţin că divorţialitatea determină în mod direct scăderea numărului de
naşteri şi are o influenţă deosebită asupra natalităţii. Chiar dacă divorţul nu mai are
consecinţele economice sau sociale asupra omului, aşa cum se manifestau în perioada
interbelică, totuşi acest eveniment le provoacă românilor puternice tulburări emoţionale. Din
cercetările psiho-medicale reiese că stresul provocat de un divorţ este similar cu cel determinat
de un cutremur de pământ.
Consecinţe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Absenţa unuia
dintre părinţi, mai ales a tatălui, naşte în familiile româneşti efecte negative asupra socializării
copiilor. Numărul mare de copii ai străzii este o consecinţă directă a creşterii numărului de
divorţuri în România. Toate aceste nelinişti pot fi atenuate dacă autorităţile ar aplica măsuri
care să ducă la creşterea stabilităţii familiei.
56
era frânată prin intervenţia rudelor şi a colectivităţii locale, iar divorţul era supus unor
sancţiuni sociale din partea colectivităţii.
Datorită amplorii procesului de migraţiune şi de urbanizarea controlul social local
asupra comportamentelor familiale este redus. Atitudinea faţă de divorţ este diferenţiată în
raport cu mediul social şi profesional. Intelectualii manifestă o atitudine mult mai defavorabilă
cu privire la divorţ decât muncitorii, deoarece intelectualii au concepţia mai completă a
consecinţelor sociale şi individuale ale divorţului.
Atitudinile instituţiilor sociale 64 au devenit în perioada 1966-1989 tot mai restrictive
faţă de divorţ punând un accent tot mai mare pe stabilitatea familiei încercând să frâneze
disoluţia familială şi divorţul.65 După 1990, instituţiile sociale66 şi-au diminuat sau chiar şi-au
pierdut rolul în acţiunea directă de frânare a divorţului.
În România stabilitatea familiei este influenţată şi de diferenţa de vârstă între soţi. O
divorţialitate mai mare apare când vârsta soţului este mai mare decât vârsta soţiei cu 10 -25 ani.
Rata divorţialităţii este cu mult mai mare atunci când soţia este mai mare în vârstă. Din totalul
căsătoriilor în care soţia este mai în vârstă decât soţul cu peste 15 ani, cca. 30-40% din
căsătorii se termină prin divorţ.
Distribuţia divorţurilor după profesia soţilor pune în evidenţă o rată mai mare a
divorţialităţii în cuplurile în care unul sau ambii parteneri sunt muncitori. Divorţialitatea în
cuplurile de intelectuali şi agricultori are o pondere mai mică deoarece aceştia consideră că
divorţul ar avea asupra lor efecte sociale negative. 67 Dintre cei care divorţează o situaţie
deosebită o au cuplurile în care unul dintre soţi nu lucrează, mai ales soţul.
Factorii direcţi şi cei mai vizibili care determină disoluţia cuplurilor sunt conflictele
familiale provocate de divergenţele mari între aşteptări şi realizări, temperamentele şi
comportamentele, inadaptarea sexuală, infidelitatea, intervenţia nedorită a rudelor şi dificultăţi
materiale. Un alt factor de disoluţie este separarea teritorială a locurilor de muncă. Diminuarea
sau absenţa relaţiilor zilnice dintre soţi favorizează relaţiile extraconjugale.
Factorii analizaţi până acum nu sunt cauze nemijlocit ale divorţului. Ei acţionează
prin intermediul percepţiilor lor de către soţi, prin atitudinea pe care aceştia o adoptă. În medii
familiale diferite, aceşti factori pot să ducă sau nu la divorţ. În hotărârea de a divorţa
importantă nu este numai realitatea, ci şi percepţia subiectivă a acestei realităţi.68
64
Organizaţii politice, economice sau juridice.
65
Desfacerea căsătoriei s-a făcut în această perioadă numai pe motive grave, fondate pe culpa unuia sau a ambilor
parteneri şi pe cauze obiective, ce nu puteau fi imputate unuia dintre soţi.
66
Organizaţii economice, serviciile sociale, instanţe judecătoreşti.
67
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 113.
68
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 123.
57
3.3. Modificarea atitudinii faţă de divorţ
Modificarea factorilor care asigură stabilitatea familiei a fost însoţită şi de o
modificare a atitudinii faţă de divorţ. Modificările de atitudine pot fi constatate, instituţii
sociale şi societăţi întregi. Dintr-o anchetă din anii '80 făcută în Franţa a reieşit că tinerii aveau
o atitudine favorabilă faţă de divorţ în comparaţie cu generaţiile vârstnice iar bărbaţii şi
femeile au atitudini relativ similare. 69
În România s-a constatat o atitudine mai favorabilă divorţului la tineri decât la
persoanele vârstnice şi în cadrul familiilor de muncitori. Înainte de 1990 intelectualii aveau o
atitudine restrictivă faţă de divorţ fiind influenţaţi de normele şi valorile promovate atunci.
După 1990 au început să manifeste o atitudine mai favorabilă faţă de divorţ. 70
69
Cea mai mare convergenţă de atitudini este întâlnită în grupa de vârstă de 25-34 de ani, grupă în care se
înregistrează majoritatea divorţurilor.
70
Ion Mihăilescu, „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 113.
71
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 66
72
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 66
73
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 67
58
Să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie. După verificarea existenţei
consimţământului soţilor, instanţa fixează un termen de două luni în şedinţă publică,
termen ce lasă posibilitatea soţilor de a reveni asupra cererilor.
În cazul în care nu se renunţă la divorţ se trece la judecarea cauzei fără a se administra
probe cu privire la motivele de divorţ. 74
74
Maria Voinea, „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, p. 67
75
F. Mănoiu, V. Epureanu. „Asistenţa socială”, p.47-48.
59
lipsa de supraveghere a copiilor, care poate conduce la greutăţi la
învăţătură, vagabondaj, delincvenţă, tulburări de caracter şi comportament, până la
dezorganizarea relaţiilor de familie, care se răsfrânge în mod inevitabil şi asupra
relaţiilor de muncă. Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului şi,
implicit, al familiei;
locuinţa suprapopulată, care constituie unul din factorii favorizanţi
pentru apariţia unor boli, conflicte, ce conduce la dezechilibru economic şi stres psihic;
reducerea veniturilor şi, respectiv, înrăutăţirea stării economice a
familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora duce la dezorganizarea
parţială sau chiar totală a familiei. Uneori se întâmplă ca insuficienţa de câştig să fie
determinată de unele utilizări iraţionale ale veniturilor, de risipă, de lipsa de prevedere,
lipsa de educaţie gospodărească a mamei sau a tatălui etc. Declinul factorului
economic are cea mai mare influenţă asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În
asemenea cazuri, asistentul social trebuie să facă şi o analiză a modului în care se
consumă bugetul familiei. El trebuie să cunoască raportul dintre venituri şi cheltuieli pe
structură: alimentaţie, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. şi să stabilească
raţionalitatea consumului;
structura deficitară a familiei este o altă cauză care favorizează apariţia
dezorganizării familiei. În viaţa socială, familia poate fi supusă la variate deficienţe
legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o
cauză sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi condiţionată şi de
fenomenul ―fetelor-mame‖, al văduvelor devenite mame după despărţirea de soţ etc.;
prezenţa deficienţilor senzoriali, motorii şi mintali în familie, precum şi
a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de asemenea duc la dezorganizarea
familiei.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni familiale, care se
manifestă prin neînţelegeri, lipsă de afecţiune, discordii şi chiar violenţe. Aceste tensiuni
familiale au adesea ca rezultat divorţul, părăsirea căminului, separarea între soţi, abandonul -
cele mai nefaste consecinţe ale dezorganizării familiale - care, la rândul lor, provoacă efecte
grave demografice (scăderea natalităţii, creşterea mortalităţii infantile etc.), maltratarea
copiilor, mărirea numărului de ―copii ai străzii‖, delincvenţa juvenilă etc.
Printre cauzele principale ce duc la divorţul familiilor tinere pot fi trebuie identificate
de către asistentul social amintim:
insuficienta pregătire pentru viaţa de familie a viitorilor soţi;
insuficienta cunoaştere reciprocă a soţilor;
60
concepţii diferite în legătură cu condiţiile materiale, sociale şi bugetul
familial;
concepţii diferite cu privire la relaţiile de familie;
Folosirea iraţională a timpului liber şi necunoaşterea modalităţilor de
soluţionare a unor probleme cu caracter extraprofesional;
comportamentul necorespunzător al unuia sau al ambilor soţi în familie
(legături extraconjugale, alcoolism, brutalităţi, părăsirea domiciliului,
alungarea din locuinţă);
manifestări antisociale din partea unuia din soţi;
diferenţa mare de vârstă;
diferenţe mari după nivelul de instruire;
boli incurabile ale unuia din soţi;
influenţa nefastă a mediului exterior asupra familiei;
condiţiile sociale, materiale precare;
concepţii diferite despre relaţiile de familie;
căsătoriile încheiate urmărindu-se interese materiale
61
Intervenţia eficientă a unui asistent social profesionist constă nu în rezolvarea unor
probleme dificile, ci în abilitatea de a preveni cele mai simple situaţii-problemă din viaţa
individului sau a unui grup social.
Rolul asistentului social în societate este multiplu şi el ţine nemijlocit de probleme
specifice, precum sunt: mizeria în care trăiesc familiile sărace, disperarea, tragedia persoanelor
aflate în şomaj care nu-şi pot găsi un loc de muncă, copiii străzii, bătrânii fără suport, familiile
dezorganizate, alcoolismul etc.
Oricare ar fi cauzele ce duc la divorţ, cert este faptul că acestea afectează sănătatea
psihică, chiar şi cea fizică a soţilor, a copiilor etc. În concepţia unora, divorţul nu este altceva
decât o rezolvare a problemelor stresante. Mulţi din cei care divorţează nu conştientizează
faptul că nu sunt pregătiţi pentru stresul care urmează. Dacă se iau decizii pripite, urmează
crize grave, readaptarea fiind lentă şi dureroasă.
Autorii care s-au ocupat de teoria crizei (Rapoport, Pard, Caplan) au sugerat că criza
implică în general:
- un eveniment sau o situaţie stresantă la care nu poate fi găsită o soluţie imediată;
- o ameninţare majoră la adresa identităţii şi a rutinei, reînviind problemele
nerezolvate din trecutul apropriat sau îndepărtat;
- reacţii ce formează un model tipic al dezorganizării şi stării tensionate, începând
cu o fază acută care durează de obicei de la 6 la 8 săptămâni.
Histograma chineză pentru criză semnifică ―primejdie‖ şi ―ocazie‖. Aceasta sugerează
că, deşi riscurile sunt foarte ridicate, criza poate să conducă la schimbare pozitivă şi
dezvoltare. Această abordare pozitivă a crizei implică că rezultatul depinde nu atât de
evenimente, cât de modul în care ea este stăpânită. Cercetătorii Brannen şi Collard, în 1992,
au arătat în studiile lor cu privire la mariajele cu probleme că marea majoritate a cuplurilor
au trecut cel puţin printr-un eveniment critic, o problemă sau insatisfacţie majoră, cel puţin
înainte ca problema căsniciei să ajungă la o rezolvare. Deşi aceste evenimente sau problem
provoacă neapărat destrămarea căsniciei, ele par a epuiza resursele emoţionale ale unuia dintre
parteneri sau ale ambilor. Brannen şi Collard au formulat ipoteza că atunci când au loc
evenimente sau probleme critice în cazul cuplurilor ale căror relaţii sunt deja tensionate, ele au,
de regulă, un impact mai mare asupra partenerilor care depind exclusiv unul de celălalt.
Seminarele organizate pentru dezvoltarea abilităţilor de consiliere scot în relief faptul
că persoanele neexperimentate au tendinţa de a-şi masca nesiguranţa prin exces de zel,
întrerupând încontinuu interlocutorul. Acest efect Jacobs îl numeşte ―două guri şi o singură
ureche‖.
Alţi factori care ar putea să afecteze relaţia de consiliere sunt diferenţele de clasă, sex,
62
rasă. De exemplu, să privim o relaţie de asistenţă socială dintre un asistent alb şi un
client negru. Asistenţii sociali albi ar putea fi derutaţi de problema culturii negre, s -ar putea
simţi descalificaţi din cauza lipsei de cunoştinţe în ce priveşte credinţele religioase şi
obiceiurile traiului zilnic al negrilor. În cadrul abordării terapiei ―centrate pe client‖ Rogers
evidenţiază mecanismul egalizării distribuţiei puterii. Aceasta implică ca asistenţii soci ali albi
să accepte ca clienţii de culoare să le corecteze ideile preconcepute, de exemplu că ei nu vor
şti niciodată ce înseamnă să fii mereu respins, umilit şi discriminat. În ceea ce priveşte
diferenţele de sex, literatura feministă a subliniat că clienţii-femei ar trebui să fie consultaţi de
o femeie terapeut, căci numai femeile pot înţelege alte femei. În stadiile iniţiale ale consilierii,
femeile care au fost bătute, violate sau supuse incestului preferă consilieri-femei, dar mai
târziu femeia-client poate câştiga mai mult în urma unui consilier bărbat care poate oferi
modelul unui rol diferit.
Cercetările cu privire la rolul rasei, sexului sunt deocamdată contradictorii, dar nu
trebuie ignorate din această cauză.
Bernard, în 1973, observă că fiecare căsătorie conţine două experienţe subiective ale
căsniciei - cea a soţului şi cea a soţiei. Această idee îşi păstrează viabilitatea şi în privinţa
divorţurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei
contrazice adesea versiunea celuilalt.
Pornind de la aceasta, consilierii au început să ofere servicii atât individual, cu fiecare
partener, cât şi consilieri simultane pentru ambii parteneri.
Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divorţialităţii este o operaţie dificilă şi
discutabilă, impune necesitatea cunoaşterii ei, chiar dacă s-ar face cu un grad de relativitate înalt.
În asistenţa familiei se lucrează atât cu familiile complete (soţ, soţie şi copii), care
ridică anumite aspecte de dezorganizare, cât şi cu familiile descompletate prin deces, divorţ
etc., care din diverse cauze cad sub nivelul de viaţă normală, intrând în sfera de activitate a
asistenţei sociale.
Consilierea cu fiecare individual şi consilierea simultană a ambilor parteneri se
raportează tot aşa cum intervievarea fiecărui membru al familiei la intervievarea grupului
familial în strategiile metodologice ale studiului familiei (discuţia descoperă adevărul, spune
un proverb francez). În cazul nostru sunt mai multe motive care îndeamnă să se ofere ajutor în
mod simultan ambilor parteneri.
- Discuţiile simultane cu ambii parteneri oferă posibilitate fiecărui partener nu numai
să vorbească cu celălalt, dar şi să se asculte reciproc.
- Avându-i pe ambii parteneri prezenţi, asistentul social poate clarifica care sunt
cauzele ce duc la divorţ, dacă ele corespund la ambii parteneri sau nevoile şi
63
aşteptările partenerilor sunt contradictorii.
- În discuţia cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibilitate care nu a fost observată
până atunci.
Cineva a afirmat că nimic nu costă mai puţin şi nu este mai eficient decât prevenţia, de
aceea rolul primordial al asistentului social este de a preveni dezorganizarea, în cazul nostru
divorţul. În acelaşi timp, prin consiliere în caz de divorţ, asistentul social nu încearcă să
rezolve el însuşi problema clientului, ci oferă o viziune corectă asupra problemei, o modalitate
de soluţionare care poate fi găsită de parteneri cu ajutorul său.
În cazuri de separaţie, asistentul social urmăreşte înlăturarea cauzelor care au dus
familia în această situaţie.
În situaţia dezorganizării familiei ca urmare a divorţului, asistentul social urmăreşte
refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu - recăsătorirea cu o altă persoană şi armonizarea
grupului social în noua situaţie.
O importanţă deosebită în evitarea dezorganizării familiei aparţine pregătirii tinerilor
pentru căsătorie. Aceasta este o activitate complexă şi trebuie să înceapă chiar în interiorul
familiei, din adolescenţă.
64
Capitol 4. PROCEDURA DE DIVORŢ
Cu toate că, orice căsătorie se realizează pornind de la intenţia celor doi soţi de a-şi
petrece întreaga viaţă împreună, din anumite motive atât subiective cât şi obiective, ea se poate
desface prin divorţ dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi
căsătoria nu mai poate continua.
Dacă la încheierea căsătoriei este necesar consimţământul liber al soţilor, voinţa
acestora trebuie să fie luată în considerare şi atunci când ea se manifestă şi în sensul desfacerii
acesteia, astfel, oricare dintre soţi are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei prin divorţ. Trebuie
menţionat faptul că un divorţ se poate pronunţa:
- din culpa exclusiva a unuia dintre soţi;
- din culpa comună;
- fără a se stabili o culpă, atunci când se desfăşoară procedura simplificată a
divorţului prin acord.
65
- procedura simplificată a divorţului prin acord, care durează aproximativ 2 luni până
la soluţionare. Se poate efectua divorţ prin acord doar dacă:
1. a trecut cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei;
2. nu există nici un copil minor din căsătorie.
- procedura obişnuită a divorţului. În acest caz, cel mai recomandabil este cazul în care
cei doi soţi se înţeleg cu privire la realizarea divorţului.
66
Încă de la început trebuie spus că nu există un formular general pentru o cerere de
divorţ, nu există un model general de cerere de divorţ. Există, însă anumite modele de cereri
(prezent şi pe Internet şi accesibile uşor la o simplă căutare), la care în mod necesar cel
interesat trebuie să aducă completările şi modificările de rigoare.
În general, în funcţie de complexitatea procesului şi de gradul de înţelegere a celor doi
soţi cu privire la divorţ şi la celelalte cereri accesorii, cererea poate fi redactată de un Avocat
(cazul cel mai răspândit şi recomandabil) sau de cel/cea care o introduce (pentru divorţuri
simple), cu riscurile menţionate anterior.
Redactarea unui astfel de document de către Avocat presupune cunoaşterea datelor
problemei, studiul şi preluarea datelor de pe certificatul de căsătorie, documente de identitate,
eventual certificate de naştere, precum şi alte documente, acolo unde este cazul.
67
Sistemul nostru juridic prevede ca modalitate ale divorţului şi acordul soţilor acesta
fiind valabil doar prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 38 Codul familiei:
a) să fi trecut un an de la încheierea căsătoriei,
b) să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie, şi a îndeplinirea unor cerinţe
legale prevazute de Codul de procedură civilă la art. 613 76, astfel ca cererea
de divorţ să fie întemeiat pe acordul celor doi soţi şi să fie semnată de aceştia.
Căsătoria, ca bază a familiei, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu
interesează numai pe cei doi soţi, ci şi societatea. ―În toate relaţiile de familie trăieşte un
interes social‖77. Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa soţilor să nu poată constitui prin
ea însăşi un temei suficient pentru desfacerea ei, soarta căsătoriei nu poate fi lasată numai la
latitudinea soţilor. Imposibilitatea de a continua căsătoria, datorată unor motive temeinice, se
constată de către autoritatea de stat competentă.
Fundamentul stabilităţii căsătoriei îl constituie esenţa morală a acesteia, adică
afecţiunea şi înclinaţia reciprocă a soţilor, completată de sentimentul datoriei morale faţă de
familie şi societate şi cu comunitatea spirituală dintre soţi. În principiu în căsătorie se
realizează armonia dintre datoria morală a soţilor şi sentimentele şi înclinaţiile reciproce.
Faptul că divorţul este permis, numai pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de
stat competent, atrage atanţia asupra importanţei pe care o prezintă căsătoria şi asupra
răspunderii pe care şi-o asumă partenerii prin încheierea ei.
Temeiul divorţului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) existenţa unor motive temeinice, apreciate de instanţa judecătorească;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi încât continuarea căsătoriei
să fie vădit imposibilă;
c) imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.
Divorţul produce efecte numai pentru viitor.
Divorţul are efecte traumatizante asupra foştilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor
în cauză. Aceştia din urmă riscă să rămână cu o serie de traume în urma separării de unul din
părinţi, intervenind un gol relaţional, chiar şi complexe de stigmatizare şi inferioritate socială.
―Deşi diminuarea funcţiilor familiei este evidentă, iar divorţionalitatea accentuată, totuşi
familia rezistă ca una din instituţiile fundamentale şi este posibil, din cauza agravării
disfuncţiilor societăţii, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supravieţuirii‖78.
76
Ion P. Filipescu – ―Tratat de Dreptul Familiei”, Edit. All Beck, 2000, p.202
77
Ion P. Filipescu – ―Tratat de Dreptul Familiei”, Edit. All Beck, 2000, p.203
78
Nicolae Grosu – ―Tratat de Sociologie”, Editura Expert, 2000 p.133
68
Sunt şi situaţii în care ambii soţi vor să divorţeze, dar fiecare încearcă să convingă
instanţa că celălalt este vinovat, dorind în acest fel să fie favorizat în ceea ce priveşte
încredinţarea copiilor şi să obţină pensie de întreţinere.
69
Actele necesare la acţiunea de divorţ
Actele necesare la acţiuneade divorţ sunt următoarele:
- certificatul de căsătorie în original. Dacă acesta este pierdut sau este reţinut de către
soţul care nu este de acord cu divorţul, este nevoie ca persoana în cauză să se adreseze
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria şi să solicite un duplicat;
- copiile actelor de naştere ale copiilor (când e cazul);
- certificate medico-legale (când e cazul). Este recomandabil ca acestea să nu se depună
în original, pentru a evita sustragerea lor de către celălalt soţ;
- chitanţa doveditoare pentru plata taxei judiciare de timbru.
La următoarele termene:
- are loc audierea martorilor
- dacă soţii au copii, va fi implicată şi autoritatea tutelară, aceasta realizând o
anchetă socială la domiciliul părţilor.
- dacă copiii au împlinit vârsta de 10 ani, vor fi aduşi în instanţă pentru ca
judecătorul să vorbească cu ei.
70
căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de
lege (căsătoria este oprită între persoanele care sunt rudă în linie directă,
indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul patru inclusiv);
căsătoria este încheiată între cel care adoptă sau rudele lui, pe de o parte, şi
cel adoptat ori rudele acestuia, pe de altă parte;
căsătoria este încheiată de alienatul ori debilul mintal;
căsătoria este încheiată în lipsa consimţământului viitorilor soţi, ori când
acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor de formă necesare pentru
încheierea căsătoriei (căsătoria trebuie încheiată în faţa delegatului de stare
civilă, la sediul serviciului de stare civilă în prezenţa viitorilor soţi, iar
consimţământul trebuie exprimat personal şi în mod public);
necompetenţa delegatului de stare civilă (a fost încheiată de un funcţionar
care nu avea împuternicirea de delegat de stare civilă);
căsătoria între persoane de acelaşi sex;
lipsa afişării în extras a declaraţiei de căsătorie şi lipsa la încheierea căsătoriei
a doi martori.
Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în cazul viciilor de consimţământ: eroarea, dar
numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa.
71
căsătoriei este reglementată la fel ca şi aceea a copiilor rezultaţi dintr-o
căsătorie valabilă.
72
Capitolul 5 STUDIU DE CAZ
Cercetarea empirică, pe care se bazează acest studiu presupune că, pentru a putea
interveni asupra fenomenului de disoluţie a familiilor, este necesar să cunoaştem factorii care îl
influenţează, să identificăm factorii care duc la disoluţie, la eşec, dar şi pe cei care consolidează
o familie şi asigură succesul funcţionării ei. Pentru a realiza acest obiectiv, am propus o cercetare
comparativă şi explorativă, pentru a decela care sunt factorii ce influenţează (negativ sau pozitiv)
stabilitatea cuplului.
IPOTEZELE CERCETĂRII
Beneficiind de literatura prezentată sumar la 2.5., am formulat ipotezele cercetării noastre
empirice asupra problemei care ne interesează. Ipotezele cercetării corelează succesul/eşecul
căsătoriei cu diferite variabile, având în vedere următoarele dimensiuni:
1. Gradul iniţial de compatibilitate. Cu cât acesta este mai mare, cu atât cuplul este mai
stabil. Diferenţele mari dintre soţi duc la disoluţia cuplului. Indicatorii prin care analizăm
compatibilitatea sunt:
1.1. Vârsta;
1.2. Ultima şcoală absolvită;
1.3. Veniturile părinţilor;
1.4. Veniturile celor doi soţi;
1.5. Religia;
1.6. Concepţia de viaţă, în general.
3. Experienţa premaritală. Cu cât aceasta este mai bogată, cu atât creşte riscul disoluţiei
cuplului. O experienţă relaţională redusă determină un nivel mai scăzut de aşteptări, şi, deci,
posibilitatea unei satisfacţii maritale mai mari. Indicatorii experienţei relaţionale premaritale:
3.1. Prieteni de acelaşi sex;
73
3.2. Prieteni de sex opus;
3.3. Relaţii sexuale premaritale;
3.4. Căsătorii anterioare.
4. Relaţiile cu familiile de origine. Cu cât acestea sunt mai proaste, cu atât stabilitatea
cuplului este în pericol:
4.1. Dezaprobarea căsătoriei de către familiile de origine;
4.2. Coabitare intergeneraţională nesatisfăcătoare;
4.3. Relaţii proaste cu socrii.
6. Standardul economic. Cu cât acesta este mai scăzut, cu atât creşte riscul disoluţiei cuplului.
6.1. Şomaj;
6.2. Venituri reduse;
6.3. Lipsa locuinţei proprii;
6.4. Slabă dotare a locuinţei;
6.5. Nedeţinerea automobilului.
7. Satisfacţia maritală. Cu cât este mai redusă, cu atât creşte posibilitatea destrămării cuplului.
7.1. Dorinţa de a nu se fi căsătorit niciodată;
7.2. Dorinţa de a se fi căsătorit cu altă persoană.
74
9. Schimbul psiho-social. Cu cât există un sentiment de dezechilibru, de dezacord referitor
la principalele domenii ale vieţii de familie, cu atât creşte riscul disoluţiei, fapt indicat de:
9.1. Dezacord în privinţa gospodăririi bugetului familial;
9.2. Dezacord în privinţa manifestărilor de iubire;
9.3. Dezacord în privinţa relaţiilor sexuale;
9.4. Distribuţie inechitabilă a sarcinilor în gospodărie.
10. Abilitatea relaţională. Cu cât aceasta este mai scăzută, cu atât creşte riscul
instabilităţii familiei. Abilitatea relaţională se manifestă în special în cazul conflictelor. Dacă
soţii nu posedă abilitatea relaţională necesară, acest lucru se manifestă prin:
10.1. Comportament agresiv, violent, în timpul desfăşurării conflictului;
10.2. Strategii egoiste, individualiste de rezolvare a conflictelor;
10.3. Sentimente şi emoţii negative, distructive, după conflict.
11. Sprijinul social. Cu cât mediul social în care trăieşte cuplul este mai suportiv, cu atât
stresul familial va fi mai uşor de înfruntat şi, deci, stabilitatea va fi favorizată. Sursele de sprijin
social (în afară de partener) sunt:
11.1. părinţii;
11.2. socrii;
11.3. alte rude ;
11.4. prieteni;
11.5. vecini;
11.6. colegi.
CADRUL METODOLOGIC
Restricţiile de ordin material nu au fost singurele considerente pentru care am desfăşurat
cercetarea în Bucureşti. Am ales Bucureştiul şi pentru că aici, din întreaga ţară, este cel mai bine
ilustrată legătura dintre statutul femeii şi rata divorţurilor. În capitală, rata divorţialităţii este una
dintre cele mai mari din ţară. Pe de altă parte, în Bucureşti, femeile au statutul cel mai ridicat din
75
punct de vedere profesional şi şcolar, astfel, aici femeile au o rată de ocupare destul de ridicată,
rata şomajului fiind mai mică, comparativ cu nivelul întregii ţări. În capitală, femeile au nivelul
de şcolaritate cel mai ridicat din întreaga ţară, rata fertilităţii este cea mai redusă din întreaga ţară
şi arată un control al naşterilor mai pronunţat în Bucureşti, comportament evidenţiat şi de rata
foarte ridicată a avorturilor.
Eşantionul
Pentru a realiza obiectivele cercetării, am considerat utilă o analiză comparativă
referitoare la două subpopulaţii:
- indivizi ce au trăit experienţa unui divorţ;
- indivizi ce fac parte din cupluri stabile.
Desigur, nu am întâmpinat nici o dificultate în definirea individului divorţat (acest lucru
putând fi stabilit pe baza documentelor de stare civilă). Mult mai dificilă a fost problema definirii
individului ce face parte dintr-un cuplu stabil. Pentru un observator din afară, diagnosticarea
stabilităţii unui cuplu este o chestiune foarte delicată. Pe baza unor analize statistice (folosind
datele oferite de Direcţia statistică a municipiului Bucureşti) am ajuns la concluzia că „şapte ani
de căsnicie‖ reprezintă un punct critic în durata cuplului:
Nr. crt. Durata căsătoriei Urban Rural Total
1 Sub 1 an 80 5 85
2 1 an 236 9 245
3 2 ani 318 13 331
4 3 ani 317 15 332
5 4 ani 360 18 378
6 5 ani 309 13 322
7 6 ani 260 10 270
8 7 ani 211 9 220
79
Op. cit.
76
9 8 ani 176 6 182
10 9 ani 151 7 158
11 10 ani-14 ani 543 25 568
12 15 ani-19 ani 436 14 450
13 20 ani şi peste 429 22 451
TOTAL 3826 166 3992
Sursa: Direcţia statistică a Municipiului Bucureşti.
Potrivit acestor date, rata divorţialităţii în municipiul Bucureşti este de aproximativ 2 la
mie (una dintre cele mai ridicate din întreaga ţară). Observăm din acest tabel o anumită variaţie a
frecvenţei divorţurilor în funcţie de durata căsătoriei, în sensul că există o concentrare a
divorţurilor în primii ani ai căsniciei, urmând ca, după primii 5 ani de căsătorie, numărul anual
de divorţuri să scadă constant. Pe baza tabelului de mai sus se poate calcula durata medie a
căsătoriilor populaţiei divorţate din municipiul Bucureşti, durată care este în jur de 7 ani. De
aceea am considerat că, dacă cuplurile au trecut de acest punct critic al căsniciei, şansele de
divorţ scad şi există o probabilitate ridicată de menţinere a stabilităţii cuplului. Prin urmare, a
doua subpopulaţie investigată a fost alcătuită din indivizi căsătoriţi, cu o durată a căsniciei mai
mare de 7 ani. Cercetarea a fost proiectată pentru a se desfaşura în cele şase sectoare ale
Bucureştiului. A fost construit un eşantion de 504 subiecţi, câte 84 în fiecare sector al municipiului
Bucureşti (42 divorţaţi şi 42 căsătoriţi). Acest eşantion cuprinde două subeşantioane:
• un subeşantion alcătuit din persoane divorţate (252 persoane, deci 50% din eşantionul total);
• un subeşantion alcătuit din persoane căsătorite cu o căsnicie ce durează de cel puţin
şapte ani (252 persoane, completând celelalte 50% ale eşantionului total).
Fiecare subeşantion are o compoziţie echilibrată din punctul de vedere al genului: 50%
femei şi 50% bărbaţi (respectiv un număr egal - 126 - de bărbaţi şi de femei). Subiecţii ce au
alcătuit eşantionul cercetării au fost selectaţi în mod aleator de pe următoarele liste oferite de
Oficiile de Stare Civilă existente la nivelul sectoarelor Bucureştiului:
• pentru subiecţii căsătoriţi: listele căsătoriilor efectuate în anii 1999, 2000 şi 2001;
• pentru subiecţii divorţaţi: listele divorţurilor pronunţate în cursul anilor 2006, 2007 şi
2008. Aceste liste cuprind: numele persoanei respective, sexul, anul naşterii, adresa completă,
anul căsătoriei, numărul de copii – astfel încât selecţia aleatoare a eşantionului a putut lua în
considerare, în acelaşi timp, şi observarea unei distribuţii cât mai echilibrate în privinţa
următoarelor criterii: sex, vârstă, durata căsătoriei, număr de copii.
Activitatea de teren
Aplicarea chestionarului s-a făcut prin interviuri faţă în faţă, în general la domiciliul
respondentului, dacă acesta nu şi-a manifestat dorinţa ca întâlnirea cu operatorul de teren să aibă
loc în altă parte. Chestionarul a fost astfel conceput încât să poată fi aplicat şi prin
autocompletare (acest lucru a fost lăsat la latitudinea operatorilor de teren şi a fost utilizat mai
77
ales în cazul persoanelor divorţate intervievate, unele dintre acestea jenându-se să răspundă la un
chestionar faţă în faţă). Activitatea de teren s-a desfăşurat în ianuarie – aprilie 2008. Din cauza
unor dificultăţi apărute, în special a modificării adreselor respondenţilor, eşantionul proiectat nu
s-a realizat în toate datele sale.
Structura eşantionului realizat
sex - stare civilă Divorţaţi căsătoriţi Total
masculin 98 122 220
feminin 103 137 240
Total 201 259 460
Prin urmare, diferenţa de vârstă dintre soţi nu este relevantă pentru stabilitatea cuplului,
deşi, deseori, o diferenţă mare de vârstă implică şi o diferenţă de viziune, de valori, de mod de
viaţă – deci, un risc mai mare de apariţie a neînţelegerilor.
Dacă soţia este mai în vârstă decât soţul, căsnicia este mai stabilă.
Bineînţeles, datorită comportamentului nupţial dominant în societatea noastră, diferenţa
de vârstă între cei doi soţi este de cele mai multe ori în favoarea bărbatului (în sensul că el este
mai în vârstă). Ce se întâmplă însă când această diferenţă este, contrar cutumei, în favoarea
soţiei? Rezultatele analizei au fost surprinzătoare: şansele de stabilitate cresc atunci când soţia
este mai în vârstă decât soţul. Această situaţie (diferenţă de vârstă favorabilă soţiei) este prezentă
la aproximativ 10% dintre cazurile ce alcătuiesc eşantionul. Iată care este distribuţia în cele două
subeşantioane: pentru 12,5% dintre persoanele căsătorite, soţia este mai în vârstă decât soţul – în
78
raport cu numai 6%, în cazul cuplurilor din care au făcut parte persoanele ce au ajuns la divorţ.
Prin urmare, rezultatele indică o incidenţă mai mult decât dublă a soţiei mai în vârstă, în cazul
cuplurilor stabile – decât în cazul celor instabile.
Riscul disoluţiei cuplului sporeşte atunci când soţia obţine venituri mai mari decât soţul
Diferenţa de venituri dintre cei doi soţi nu este importantă pentru (in)stabilitatea familiei
decât în cazul în care soţia este cea care câştigă mai mult. Această concluzie ne este furnizată de
către rezultatele cercetării, care ne arată că 26% dintre femeile divorţate au avut salarii mai mari
decât soţii lor, în comparaţie cu numai 13% dintre femeile cu o căsnicie stabilă. Acest fapt
confirmă ipoteza potrivit căreia independenţa economică a femeii este un puternic predictor al
creşterii divorţurilor şi al instabilităţii uniunilor conjugale, în general. Pe de altă parte, nu numai
sentimentul femeii de independenţă materială dar, probabil, şi sentimentul de disconfort al
bărbatului (pus într-o situaţie de inferioritate) este răspunzător pentru eşecul marital.
79
Conflictele cu tatăl marchează în mai mare măsură (decât conflictele cu mama)
viitorul conjugal al copilului
Relaţia conflictuală cu tatăl este prezentă în mai mare măsură în rândul persoanelor
divorţate (11% declară prezenţa conflictului în măsură mare şi foarte mare – faţă de numai 6% în
cazul celor cu căsnicii stabile). Aceasta se poate explica prin modelul de educaţie autoritară
practicat de mulţi taţi în societatea românească, model care intră în conflict cu aspiraţia de
autonomie a tinerilor. Pe de altă parte, o situaţie conflictuală cu tatăl îl privează pe tânăr de
împărtăşirea unor experienţe de viaţă, de sfaturi, de sprijin din partea tatălui său. Pentru fete,
conflictul cu tatăl poate însemna, deseori, o reducere a autonomiei, restricţii în privinţa modului de
viaţă dorit, un control mai riguros - ceea ce poate determina, de asemenea, o limitare a relaţiilor
sociale şi a experienţei de viaţă, cu efecte asupra capacităţii de a face faţă unei vieţi de cuplu.
Experienţa premaritală
Experienţele relaţionale premaritale
În general, nu s-au semnalat diferenţe semnificative între cele două subeşantioane, cu
referire la numărul de prieteni (de acelaşi sex sau de sex opus) avuţi înainte de căsătorie. Astfel,
una dintre ipotezele cercetării noastre a fost infirmată. În schimb, experienţa relaţiilor sexuale
premarital a indus discriminări semnificative din punct de vedere statistic între subeşantionul
alcătuit din persoane divorţate şi cel alcătuit din persoane cu o căsnicie stabilă. Respondenţii
divorţaţi au avut, înainte de a se căsători, o viaţă sexuală mai activă decât cei cu o căsnicie stabilă:
Din tabelul de mai sus se poate trage concluzia că ceea ce induce diferenţa fundamentală
este, de fapt, comportamentul sexual premarital al femeilor, întrucât cel al bărbaţilor nu este
foarte deosebit, în funcţie de apartenenţa la un eşantion sau altul. În schimb, femeile divorţate au
avut relaţii sexuale premaritale în proporţie de 53%, în comparaţie cu femeile cu căsnicii stabile,
care au practicat sexul premarital într-o proporţie de numai 30%.
81
dintre căsătoriile dizolvate (din subeşantionul ales) cel puţin unul dintre soţi nu se afla la prima
căsătorie. În cazul căsătoriilor stabile, numai 6% dintre soţi nu se află la prima căsătorie. Această
diferenţă dintre cele două subeşantioane ale cercetării noastre este semnificativă. Persoanele care
au cel puţin două divorţuri au cunoscut, în general, o copilărie şi o adolescenţă conflictuale, nu
atât conflicte între părinţii lor, cât mai ales conflicte între ei şi părinţii lor. Sunt persoane care au
dificultăţi de interrelaţionare, fapt pus în evidenţă de procentul relativ mare al celor care au
declarat că nu au avut înainte de căsătorie prieteni de acelaşi sex şi nici de sex opus.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre viaţa lor sexuală, începută destul de devreme şi
cuprinzând mai mulţi parteneri. Dacă prietenia (şi comunicarea implicată de acest tip de relaţie
umană, bazată pe confesiuni şi sprijin reciproc), reprezintă o dificultate, se pare că sexul a fost o
opţiune aparent mai simplă. De asemenea, majoritatea s-au căsătorit foarte tineri, încercând să
compenseze astfel, printr-o legătură oficializată, instabilitatea lor afectivă, să câştige un punct de
referinţă şi de echilibru în viaţa lor. Din păcate, această tentativă a eşuat, datorită incapacităţii de
a gestiona conflictele, de a face compromisuri şi datorită unei pronunţate laturi violente a
caracterului acestor oameni. Următorul tabel sintetizează aceste rezultate:
Frecvenţa unor caracteristici în subeşantionul persoanelor divorţate de două ori şi în
rândul persoanelor cu căsnicii stabile
Ponderea în rândul Ponderea în rândul
Nr.
Variabila persoanelor divorţate persoanelor cu o
crt.
de două ori (%) căsnicie stabilă (%)
1. conflicte numeroase cu mama 10 5
2. conflicte numeroase cu tata 17 6,5
3. inexistenţa prietenilor de acelaşi sex 30 27
4. inexistenţa prietenilor de sex opus 42,4 34
5. relaţii sexuale înainte de căsătorie 73 51
6. vârsta la prima căsătorie <20 ani 41 29
7. sentimente de furie în timpul
27 16
disputelor cu partenerul
8. manifestări violente în timpul
28,5 8,3
neînţelegerilor cu partenerul
9. părinţi divorţaţi 15 12
82
scăzut, la această vârstă) nu sunt suficiente pentru a face faţă greutăţilor vieţii la început de
căsnicie, când sunt necesare multe investiţii iniţiale (cea mai importantă fiind locuinţa). De
asemenea, influenţa părinţilor este potenţată de poziţia familiei, ca instituţie socială, în societatea
românească. În ciuda unor fenomene sociale şi demografice nefavorabile, familia rămâne un pilon
de supravieţuire şi principala sursă de sprijin social (de toate tipurile: afectiv, normativ, material)
pentru indivizi. În aceste condiţii, contrazicerea familiei de origine, prin căsătoria încheiată, poate
avea efecte nefaste, lucru evidenţiat şi de răspunsurile subiecţilor la următoarea întrebare:
„Care a fost poziţia părinţilor dumneavoastră, înainte de căsătorie, faţă de soţul (soţia)
dumneavoastră?”
Nr.
Persoane divorţate Persoane căsătorite
crt.
1. Aprobare 62 79
2. Indiferenţă 15 6
3. Dezaprobare 23 15
Diferenţele vizibile dintre cele două subeşantioane sunt semnificative din punct de vedere
statistic. În mod clar, aprobarea din partea părinţilor este mai frecventă în cazul personelor cu o
căsnicie stabilă, iar dezaprobarea şi indiferenţa sunt mai frecvente în rândul persoanelor
divorţate. Această realitate suscită mai multe explicaţii:
a) persoanele cu o căsnicie stabilă au relaţii mai armonioase cu familiile de origine;
b) persoanele cu o căsnicie stabilă au o comunitate de valori şi de opinii cu familia
lor de origine;
c) persoanele cu o căsnicie stabilă ţin cont, în deciziile de viaţă pe care le iau, de
atitudinea familiei lor de origine.
În ceea ce priveşte persoanele divorţate:
a) au relaţii mai conflictuale cu familia de origine, relaţii al căror model l-au reprodus
în propria familie;
b) au ales partenerul de viaţă pentru a-şi contraria părinţii sau pentru a scăpa de sub
tutela lor;
c) deşi atracţia faţă de partenerul ales a fost mai puternică decât interdicţia (directă
sau indirectă) din partea părinţilor, au constatat ulterior că nu se pot rupe de familia
de origine, care a continuat să-şi exercite influenţa, amestecându-se în viaţa lor
conjugală.
Aceste posibilităţi confirmă prezenţa celor două extreme în ceea ce priveşte modelul
familiei de origine a persoanelor divorţate: modelul conflictual şi modelul supraprotector.
83
Studiile anterioare au arătat că experienţa coabitării intergeneraţionale este traumatizantă
pentru tinerele cupluri80. Locuirea împreună cu părinţii este stresantă deoarece, în majoritatea
cazurilor, nu reprezintă opţiunea tinerilor, ci este dictată de imposibilitatea accesului la o locuinţă
proprie. Tinerele cupluri percep acest lucru ca pe un atentat la independenţa lor, independenţă ce
reprezintă un atribut puternic valorizat de către ei. Tinerii ar prefera să locuiască singuri, fără
părinţi, deşi sunt conştienţi că, din punct de vedere material, coabitarea cu părinţii este
avantajoasă. Acest conflict interior, ce ajunge uneori să fie exteriorizat chiar în forme violente,
are consecinţe negative asupra sănătăţii fizice şi psihice, asupra satisfacţiei generale faţă de viaţă
şi, ceea ce este şi mai important, asupra satisfacţiei maritale şi familiale. Studiul de faţă
confirmă, parţial, aceste constatări, în sensul că nu coabitarea intergeneraţională în sine
reprezintă o ameninţare pentru stabilitatea cuplului, ci atitudinea faţă de aceasta. Astfel, proporţii
însemnate, atât din rândul persoanelor divorţate (31%), cât şi din rândul persoanelor cu o
căsnicie stabilă (42%) au trăit experienţa convieţuirii cu părinţii, pe o durată mai mare de şase
luni, în perioada în care au fost căsătoriţi. Diferenţa majoră constă în faptul că majoritatea
persoanelor cu o căsnicie stabilă declară că această experienţă le-a plăcut, pe câtă vreme
persoanelor divorţate nu le-a plăcut:
„Ce părere aveţi despre convieţuirea dumneavoastră cu părinţii, pe durata căsniciei dvs.?”
Nr.
Răspuns Persoane divorţate Persoane căsătorite
crt.
1. Nu mi-a plăcut 55 29
2. Mi-a fost indiferent 18 20
3. Mi-a plăcut 27 51
Prin urmare, deşi confruntate cu aceeaşi situaţie, cuplurile stabile şi cele care au ajuns la
divorţ au reacţionat în mod diferit. Această diferenţiere poate fi rezultatul fie al unei calităţi
diferite a coabitării intergeneraţionale, fie al unei disponibilităţi diferite de a accepta această
coabitare. Cert este că persoanele divorţate nu îşi amintesc cu plăcere de această perioadă din
viaţa lor, ceea ce indică faptul că şi coabitarea intergeneraţională a jucat un anumit rol în
disoluţia căsniciei lor.
80
Georgeta Ghebrea, Vie de couple et cohabitation intergenerationnelle, „La transition en Roumanie‖, Presses de
l‘Université de Quebec, Montreal, 1995.
84
Situaţia se schimbă însă atunci când această durată se prelungeşte peste doi ani. În acest caz,
diferenţa dintre cele două subeşantioane ale cercetării noastre devine semnificativă. Astfel, dacă
numai 12,5% dintre persoanele divorţate au aşteptat peste doi ani înainte de a se căsători, 18,5%
dintre persoanele cu căsnicii stabile au preferat acest lucru.
85
Variaţia numărului de copii în familie în funcţie de cele două subeşantioane ale cercetării
Nr. respondenţilor divorţaţi respondenţilor căsătoriţi
Nr. de copii în cazul
crt. (%) (%)
1. 0 41,3 8
2. 1 30,4 34
3. 2 23,2 46,5
4. 3 3,6 9,1
5. 4 1,5 2,4
Standardul economic
Veniturile
Răspunzând la întrebarea referitoare la autoaprecierea veniturilor, subiecţii participanţi la
cercetare au avut reacţii asemănătoare, în sensul că marea lor majoritate s-a autocaracterizat ca
având venituri scăzute. Nu s-au remarcat, în această privinţă, diferenţe semnificative între cele
două subeşantioane. Răspunzând însă la o întrebare mai precisă, privind mărimea în lei a
veniturilor familiei, participanţii la cercetare s-au diferenţiat, conturând concluzia că familiile
care au ajuns la divorţ au, în general, venituri mai mici decât familiile stabile.
„Care sunt veniturile dumneavoastră şi ale soţului dvs., fost sau actual?” [cumulat]
Nr. Intrebare Persoane divorţate Persoane căsătorite
crt. (%) (%)
1. Sub 1.500 lei 75,5 68,2
2. Între 1.500 şi 3.000 de lei 18,8 27,8
3. Peste 3.000 de lei 5,7 4
Şomajul
Pentru respondenţii ce au alcătuit eşantionul studiului, experienţa şomajului nu a indus
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte stabilitatea cuplului lor. Este de remarcat, totuşi,
86
frecvenţa relativ mare a şomajului în rândurile persoanelor intervievate: 21% în cazul
subeşantionului de divorţaţi şi 28% pentru celălalt subeşantion.
Este posibil ca aceste diferenţe să se explice prin durata mai mare a căsniciei, în cazul
cuplurilor stabile în comparaţie cu cuplurile divorţate, timp în care au putut să-şi consolideze
standardul material (astfel, durata căsniciei cuplurilor stabile din respectivul subeşantion este, în
medie, 18 ani, pe când în cazul cuplurilor divorţate media este de 8,7 ani). Prin urmare, este
posibil ca aspectul economic să joace un rol în (in) stabilitatea cuplurilor, dar datele deţinute nu
permit certitudinea acestei afirmaţii. Totuşi, cuplurile stabile se bucură în mod clar de o poziţie
de superioritate din acest punct de vedere.
Satisfacţia maritală
Principalul factor cu acţiune directă asupra disoluţiei familiei este insatisfacţia maritală.
Bineînţeles, aceasta este influenţată, la rândul ei, de o serie de alţi factori, care acţionează
indirect. Pentru a măsura sentimentul de satisfacţie maritală am folosit scala Locke - Wallace
care cuprinde următoarele dimensiuni: dorinţa de a nu se fi căsătorit, dorinţa de a se căsători cu
aceeaşi persoană (în cazul în care ar lua viaţa de la capăt), prietenii comuni, activităţi comune în
afara casei, preferinţa comună de a petrece timpul liber în acelaşi mod, comunicarea dintre soţi.
Variaţia acestor itemi indică intensitatea satisfacţiei maritale. Fiecare item de mai sus reprezintă
o scală cu un număr variabil de trepte, scorurile mici corespunzând unei satisfacţii maritale
reduse iar scorurile mari - unei satisfacţii maritale mari. Astfel, insatisfacţia maritală este
semnalată de următoarele: dorinţa de a nu se fi căsătorit, dorinţa de a se căsători cu altă persoană
87
(în cazul în care ar lua viaţa de la capăt), slaba prezenţă a prietenilor comuni, slaba prezenţă a
activităţilor comune în afara casei, slaba prezenţă a preferinţei comune de a petrece timpul liber
în acelaşi mod, comunicarea defectuoasă dintre soţi. Faptul că insatisfacţia maritală este un
factor imediat al disoluţiei familiei este pus în evidenţă de rezultatele foarte diferite obţinute în
cele două subeşantioane ale cercetării noastre.
• Astfel, majoritatea divorţaţilor îşi doreşte să nu se fi căsătorit, pe când majoritatea
persoanelor cu căsnicii stabile nu se gândeşte niciodată la acest lucru:
„V-aţi dorit vreodată să nu vă fi căsătorit?”
Nr. Persoane divorţate Persoane căsătorite
Răspuns
crt. (%) (%)
1. Adeseori 25,7 5,8
2. Uneori 28,6 17,4
3. Foarte rar 9,5 13,6
4. Niciodată 36,2 63,2
•Dacă ar lua viaţa de la capăt, majoritatea divorţaţilor s-ar căsători cu altcineva, pe când
cei cu căsnicii stabile s-ar căsători cu aceeaşi persoană:
„Dacă aţi lua viaţa de la capăt, credeţi că:”
Nr. Persoane divorţate Persoane căsătorite
Răspuns
crt. (%) (%)
1. nu v-aţi mai căsători 23 19
2. v-aţi căsători cu altcineva 61 9
3. v-aţi căsători cu aceeaşi persoană 16 72
Singurul item din scala satisfacţiei maritale care a contrazis ipotezele este cel referitor la
activităţile comune ale celor doi soţi, în afara casei. Aşa cum am explicat mai sus, ne aşteptam ca
frecvenţa activităţilor comune să fie mai slabă în cazul persoanelor divorţate, arătând o dată mai
mult o lipsă de comunicare şi de afinitate între soţi.
88
• Rezultatele cercetării au fost însă surprinzătoare: persoanele divorţate obişnuiau să aibă
mai multe activităţi în comun, în afara casei, cu foştii lor soţi, decât persoanele cu o căsnicie
stabilă. Aceste rezultate se pot explica fie printr-un ataşament mai mare al cuplurilor stabile
pentru timpul petrecut acasă, fie printr-o concepţie mai tradiţionalistă a acestor cupluri, concepţie
ce recomandă soţiei să acorde o anumită autonomie soţului, în ceea ce priveşte activităţile din
afara căminului. Pe de altă parte, o viaţă socială mai intensă poate genera conflicte pe motive de
gelozie, dat fiind faptul că această viaţă implică contacte sociale mai frecvente.
„Dumneavoastră şi soţul (soţia) obişnuiţi (obişnuiaţi) să aveţi activităţi comune în afara casei?”
Nr. Persoane divorţate Persoane căsătorite
crt. (%) (%)
1. Toate 29,4 15,4
2. Multe 23,9 22
3. Unele 30,3 33,6
4. Foarte puţine 12,4 23,2
5. Niciuna 4 5,8
• Faptul că în cuplurile stabile soţii preferă să stea acasă este confirmat şi de rezultatele obţinute
în distribuţia următorilor doi itemi ai scalei, itemi referitori la timpul liber.
În cuplurile stabile, atât soţul cât şi soţia preferă să-şi petreacă timpul liber în interiorul
căminului. De fapt, diferenţa cu adevărat importantă se înregistrează între preferinţele soţiilor.
Femeile divorţate sunt mai puţin ataşate căminului, preferând în mai mare măsură (decât
femeile cu căsnicii stabile) să petreacă timpul liber în afara casei. Această constatare confirmă
ideea că, de fapt, amploarea fenomenelor de disoluţie a familiei este provocată nu atât de
comportamentul bărbaţilor, cât de schimbările sociale ce au antrenat modificarea statutului
femeii în societate şi în familie. Dacă în trecut femeile erau mai dispuse să accepte situaţii
familiale dezavantajate, astăzi independenţa materială le conferă dreptul de a revendica din ce în
ce mai mult un mod de viaţă asemănător cu cel al bărbaţilor - deci mai puţin legat de cămin.
• Itemul referitor la comunicarea dintre cei doi soţi relevă cu claritate importanţa acesteia pentru
stabilitatea cuplului. Faptul că majoritatea persoanelor divorţate nu obişnuia să discute cu soţul
problemele avute ne oferă una dintre cheile înţelegerii motivelor pentru care s-a ajuns la disoluţia
familiei. Pe de altă parte, acest fapt ne indică una dintre căile fundamentale de prevenţie a
fenomenului, şi anume, ameliorarea comunicării în interiorul cuplului conjugal.
„Obişnuiaţi (obişnuiţi) să discutaţi cu soţul (soţia) problemele pe care le are (avea) fiecare?”
Nr. Persoane divorţate Persoane căsătorite
crt. (%) (%)
1. Aproape niciodată 10,5 1,5
2. Când şi când 45 22,6
3. Aproape întotdeauna 30,5 30,4
4. Întotdeauna 14 45,5
89
Disoluţia familiei este precedată, prin urmare, de o stare de insatisfacţie maritală. Este
posibil ca, în această perioadă premergătoare divorţului, să se poată interveni pentru a identifica
factorii ce produc scăderea satisfacţiei maritale şi pentru a-i contracara. De aceea, diagnoza
satisfacţiei maritale este foarte importantă.
Satisfacţia maritală a celor două subeşantioane
Care dimensiune a satisfacţiei maritale creează cele mai mari diferenţe între cele două
subeşantione şi este răspunzătoare, în mai mare măsură, pentru disoluţia familiei?
Pentru a răspunde la această întrebare, am comparat mediile pentru fiecare item, prin
intermediul testului T şi am văzut unde diferenţele sunt mai semnificative. Această analiză a reliefat
încă o dată importanţa comunicării dintre cei doi soţi. Faptul că în cuplurile stabile soţii sunt mai
apropiaţi, că îşi împărtăşesc mai mult toate problemele pe care le au, că discută atât motivele de
satisfacţie, cât mai ales pe cele de insatisfacţie, contribuie foarte mult la stabilitatea familiei.
Schimbul psiho-social
Motive de dezacord între soţi
Am căutat să aflu şi alţi factori, (în afară de comunicare), care pot influenţa satisfacţia
maritală, mai bine zis, care pot contribui la generarea sentimentului de insatisfacţie maritală.
Neînţelegeri există în toate familiile, însă nu toate familiile ajung la disoluţie. Dezacordul dintre
soţi, cu privire la tot felul de probleme de viaţă cu care se confruntă o familie, este o sursă de
tensiune, care, dacă nu este controlată, poate determina decizia de a nu mai trăi împreună.
Cuplurile stabile sunt mai unite, au o comunitate de opinii referitoare la situaţiile ce apar
în viaţa lor şi reuşesc să evite dezacordurile majore. Cuplurile care au sfârşit prin a divorţa sunt
conflictuale şi dezacorduri grave însoţesc aproape orice decizie sau domeniu al vieţii de familie.
Iată care au fost ierarhiile acestor surse ce generează neînţelegeri, pentru fiecare dintre cele două
subeşantioane:
Surse de neînţelegeri în cele două subeşantioane
90
Nr. Persoane divorţate Persoane căsătorite
Surse de neînţelegeri
crt. (% din subeşantion) (% din subeşantion)
1. bani 63 74
2. gelozie 41 16
3. părinţi 35 18
4. adulter 33 5
5. alcool 30 13,5
6. sarcini gospodăreşti 25 22
7. prieteni 23 11
8. petrecerea timpului liber 20 16
9. copii 20 25
10. relaţii sexuale 10 5
11. religie 1,5 0,3
12. politică 0 2,5
Observăm că atât ierarhiile cât şi ponderile procentuale ale surselor de neînţelegere sunt
configurate în mod diferit, în cele două subeşantioane. În cuplurile stabile, neînţelegerile pornesc
de la aspecte obişnuite ale vieţii domestice: cum să fie gospodărit bugetul familial, cum să fie
educaţi copiii, cum să fie îndeplinite sarcinile gospodăreşti. Şi în viaţa cuplurilor dizolvate au
fost prezente aceste motive. Aici accentul cade însă asupra unor factori care perturbă grav
echilibrul cuplului, factori care, în cuplurile stabile sunt mult mai puţin frecvenţi: gelozia,
adulterul, alcoolul, relaţiile tensionate cu socrii.
Frecvenţa mare a acestor situaţii în rândul divorţaţilor subliniază o dată mai mult două
concluzii pe care le-am desprins deja din analiza anterioară:
• Importanţa acceptării de către familia de origine a partenerului (şi viceversa). Relaţiile
de animozitate cu familia soţului reprezintă un factor de mare nocivitate pentru viaţa cuplului.
Pentru ca echilibrul să fie menţinut, sunt necesare: fie ameliorarea acestor relaţii, fie acordul
comun al celor doi soţi pentru limitarea ingerinţelor din partea părinţilor în viaţa lor intimă.
• Importanţa comunicării dintre cei doi soţi. Gelozia este, de obicei, un simptom al lipsei
de încredere (sau de înţelegere reciprocă) dintre soţi. Adulterul este urmarea unor experienţe de
viaţă în care relaţiile sexuale premaritale au fost mai dezvoltate sau a unei experienţe de muncă
într-un mediu stimulativ din acest punct de vedere. Pentru rezolvarea acestor situaţii,
comunicarea sinceră şi deschisă dintre parteneri, lămurirea tuturor neînţelegerilor, reconstruirea
încrederii reciproce - sunt esenţiale. În privinţa alcoolului, cercetarea confirmă realitatea
statistică, potrivit căreia acesta este un motiv foarte frecvent al divorţurilor.
91
situaţiile conflictuale din familie. Prin urmare, un model de relaţii conjugale bazat pe parteneriat
ar fi mai favorabil stabilităţii cuplului. Rezultatele cercetării noastre referitoare la aceste aspecte
se pot desprinde din următorul tabel:
„În familia dvs. cine se ocupa (se ocupă) mai mult de următoarele sarcini?”
Persoane divorţate (%) Persoane căsătorite (%)
mai mai amândoi total mai mai amândoi total
mult mult la fel mult mult la fel
soţul soţia soţul soţia
cumpărături 23 52 25 100 26 37 37 100
reparaţii în casă 66 18 16 100 77 9 14 100
gătit 5 85 10 100 4 87 9 100
spălat rufe 2,5 89 8,5 100 1,6 90 8,4 100
spălat vase 2 84 14 100 1,6 73 25,4 100
curăţenie 6,5 58,5 35 100 3,5 60,5 36 100
hotărăşte cum se cheltuie
22 28 50 100 12 25 63 100
banii
hotărăşte cum se petrec 22 16 62 100 8 10 82
100
concediile
92
Abilitatea relaţională. Conflictele conjugale
Am văzut, mai sus, care sunt principalele cauze ale neînţelegerilor şi conflictelor din
interiorul cuplului conjugal. În continuare, voi analiza care este forma concretă de manifestare a
acestor conflicte. Ce fac, în general, oamenii atunci când se confruntă cu astfel de situaţii? Cum
se comportă, cum reacţionează? Depinde viitorul cuplului lor de felul lor de manifestare?
Acestea au fost câteva dintre întrebările la care cercetarea noastră a încercat să răspundă.
Aceste cifre relevă o situaţie destul de alarmantă. Observăm că violenţa fizică şi lipsa de
respect dintre soţi are ponderi îngrijorătoare. În ceea ce priveşte manifestările verbale, rezultatele
cercetării indică o pondere semnificativ mai mare a „ridicărilor de ton‖ - a ţipetelor - în
subeşantionul persoanelor cu căsnicii stabile. Putem interpreta acest lucru prin posibilul rol de
supapă de siguranţă jucat de aceste manifestări, care acţionează benefic, prin reducerea tensiunii
dintre parteneri.
94
Este foarte dificil de făcut faţă unei astfel de furtuni de sentimente. De multe ori, sprijinul
social oferit de reţeaua relaţiilor interpersonale nu este suficient, fiind necesară intervenţia
specialiştilor.
Sprijinul social
Teoriile din domeniu81 subliniază rolul important jucat de sprijinul social în viaţa
oamenilor, şi anume, acela de moderator al stresului şi al tensiunilor. Conform acestor premise,
cuplurile stabile sunt capabile să controleze stresul vieţii cotidiene şi datorită unui sprijin social
mai extins şi mai intens, cuplurile instabile fiind lipsite de un asemenea sprijin. Pe de altă parte,
stresul fiind mai mare în cuplurile instabile, membrii acestora sunt înclinaţi să apeleze pe o scară
mai largă la sprijinul social, pentru a modera acest stres. Când discutăm despre sprijinul social
trebuie să avem în vedere următoarele: sursele lui, formele lui şi frecvenţa utilizării lui. Pentru a
nu dilua demersul cercetării, noi am luat în considerare numai sursele şi formele sprijinului
social, renunţând la analiza frecvenţei utilizării sale.
• Formele sprijinului social: material, normativ (sfaturi), afectiv (îmbărbătare).
• Sursele sprijinului social: soţul, părinţii, socrii, celelalte rude, prietenii, vecinii, colegii.
Rezultatele cercetării acestui aspect sunt sintetizate în următorul tabel:
Sprijinul social (% din fiecare subeşantion)
Formele de sprijin social
Sursele de sprijin
material normativ afectiv
social
Divorţaţi Căsătoriţi Divorţaţi Căsătoriţi Divorţaţi Căsătoriţi
Soţul 12 31 25 57 11 31
Părinţii 54 34 50 29 19,5 11
Socrii 15,5 16 10 16 3 3
Celelalte rude 21 7 27 16 11,5 7
Prietenii 23 16,5 37 28,5 19,5 14
Vecinii 8 4 15 9 16 9
Colegii 7 7,5 14 14 16 11,5
81
Julie A. Polifka, Coping mechanisms in dual career couples, University of South Florida, 1986.
95
Diferenţele dintre cele două subeşantioane în privinţa surselor de sprijin social
Şi în acest caz, persoanele divorţate obişnuiau să utilizeze pe o scară mult mai largă
(decât persoanele cu o căsnicie stabilă) toate sursele de sprijin social menţionate, cu excepţia
soţului şi a socrilor, unde persoanele nedivorţate au înregistrat ponderi procentuale mai mari.
Aceste rezultate arată o situaţie de dependenţă materială, normativă şi afectivă, a celor ale căror
căsnicii s-au destrămat. Dependenţa lor se manifestă în special faţă de părinţi, dar şi faţă de rude
şi de prieteni. Graficul următor sugerează distribuţia principalelor surse de sprijin social în cazul
celor două subeşantioane ale cercetării.
Am putea afirma că persoanele cu o căsnicie stabilă primesc cea mai mare parte a
sprijinului social din partea soţului, ceea ce le determină să folosească mai puţin celelalte surse.
Persoanele divorţate, dimpotrivă, din diferite motive, nu s-au putut baza prea mult pe soţul lor,
compensând acest lucru prin utilizarea mai intensă a altor surse de sprijin social (în special,
părinţii). Prin urmare, utilizarea sprijinului social este modelată de calitatea relaţiilor conjugale,
de modul în care cei doi soţi ştiu să se sprijine reciproc în diversele împrejurări ale vieţii.
96
CONCLUZII
Deşi acest studiu are numeroase limite, el poate fi util celor ce intenţionează să lucreze în
domeniul serviciilor sociale de consiliere premaritală şi maritală, deoarece şi-a propus să
găsească factorii ce predispun la disoluţie. În acest sens, vom prezenta o sinteză a principalelor
rezultate ale cercetării, precum şi unele recomandări pentru serviciile sociale familiale:
97
psihosocial dintre soţi. Un suport material pentru familiile sărace, ca şi posibilitatea de a apela
gratuit la serviciile familiale ar putea constitui strategii de ameliorare a acestei situaţii.
Gelozia, motivată sau nu în plan real,este foarte distructivă pentru existenţa cuplului. Ea
poate fi redusă prin cultivarea încrederii reciproce dintre cei doi soţi şi prin intensificarea
interacţiunii de cuplu.
Adulterul este provocat, printre altele, de o satisfacţie maritală redusă. De multe ori,
insatisfacţia sexuală joacă un rol important în această decizie. În orice condiţii, refacerea cuplului
după o criză de o asemenea natură este un moment delicat şi necesită o mare voinţă din partea
soţilor precum şi metode profesionale eficace de intervenţie
Consumul exagerat de alcool denaturează în mod grav viaţa de familie, chiar atunci când
nu avem de-a face cu alcoolismul (încă). Nu intrăm aici în cauzalitatea fenomenului, reţinem
însă, din experienţa altor societăţi, că există metode cu şanse de reuşită în lupta cu această
deprindere.
Distribuţia inechitabilă a responsabilităţilor în gospodărie.
Cercetarea noastră a arătat cu claritate că familiile în care soţul se implică prea puţin în
efectuarea treburilor gospodăreşti (ceea ce duce la o supraîncărcare a femeii) au risc mare de
disoluţie. Acest risc este prezent şi în familiile unde nu există un parteneriat real, unde există
tendinţa ca unul dintre soţi să fie autoritar, dominativ.
Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o mulţime de factori
economici, sociali, culturali şi religioşi, care acţionează la nivelul indivizilor, în interiorul
cuplurilor şi în afara acestora. Unii factori condiţionează, direct sau indirect, creşterea
divorţialităţii, în timp ce alţii o frânează – direct sau indirect.
Multe societăţi considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru
tineri, astfel încât părinţii şi familia de apartenenţă, de multe ori cu ajutorul unor intermediari,
făceau alegerea pentru ei. ―Aranjarea căsătoriei‖ se făcea deci după criterii aşa-zis ―raţionale‖,
inclusiv potrivit ―calculului economic‖. Astăzi, în societatea modernă, nimeni nu mai consimte
să lase părinţii să facă alegerea viitorului soţ, mai mult chiar, orice ―calcul‖ în această
problemă este considerat blamabil. ―Raţiunile‖ tradiţionale pentru căsătorie nu mai exercită
forţa de odinioară. Familia modernă aşează pe prim-plan aşa valori ca intimitatea, afecţiunea şi
realizarea drepturilor maritale egale în satisfacerea sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi
participarea în comun la asigurarea materială a familiei.
Însă, indiferent de faptul dacă părinţii au aranjat căsătoria tinerilor sau ei singuri s-au
hotărât la acest pas, astăzi, cu părere de rău, multe familii se descompun.
Numărul de divorţuri în creştere mărturiseşte că fenomenul căsătoriei devine treptat,
din multe puncte de vedere, o instituţie depăşită. Cauzele divorţului sunt diverse: insuficienta
98
pregătire pentru viaţa de familie a viitorilor soţi; concepţii diferite privind valorile supreme de
care se conduc soţii (materiale, sociale); comportamentul care denotă imoralitate în familie
(abuzul de alcool, brutalitate în relaţii, părăsirea domiciliului); nivelul diferit de instruire şi
educaţie etc.
Divorţul, antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcţiilor familiei. Funcţiile
economice, de solidaritate, de socializare, cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu
copii, o redimensionare, de cele mai multe ori negetivă. Divorţul are ca prim efect, perderea
funcţiei psihoafective a familiei, slăbirea sau ruperea relaţiilor formale şi informale ale
partenerilor.
Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigenţele socio-profesionale externe şi
modelele familiale sunt mereu proiectate la nivelul inter-personal: contradicţia structurală este
percepută subiectiv ca o carenţă personală sau relaţională. De altfel, oricât s-ar încerca
explicarea diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, sursa socială a problemelor conjugale
rămâne inexplorabilă. Însă mai mult decât orice, divorţul funcţionează ca o supapă de
siguranţă. În fond, mariajul şi divorţul sunt două mijloace ce permit atingerea aceluiaşi
rezultat: pacea şi armonia individuală. Intervenţia judiciară este doar punctul vizibil ce le
separă. În fond, divorţul nu este anormal, chiar dacă nu este previzibil, pentru că el apare ca
necesar, în mod funcţional, atunci când traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde
premiselor iniţiale. Divorţul poate fi foarte bine şi rezultatul faptului că obiectivele ce au dus la
căsătorie au fost atinse. Utilitatea asocierii nu mai este evidentă şi este rentabil a juca o altă
carte, într-un context diferit. Când scopurile primei căsătorii sunt atinse, când contextul se
schimbă, divorţul şi recăsătoria pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de
un bun „tonus‖ psihologic.
Ca şi căsătoria, divorţul apare ca o etapă în urmărirea bunăstării şi a fericirii. Din
această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci
sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii. 82
Divorţul poate deveni, în plan personal, şansa unei „noi vieţi‖ şi prin aceasta să
contribuie la modificarea chiar a raporturilor sociale. 83 Dincolo de traumele provocate de
eşecul unui cuplu, divorţul şi eventuala recăsătorie constituie şansa unei noi vieţi.
82
A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of Social Issues‖, 32, 1976,
no.1, p. 5-20
83
C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Lifetime, Divorce: Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social
Issues‖, 32, 1976, no.1, p. 119-134.
99
BIBLIOGRAFIE
10.Coteanu I., Seche L., „Dicţionar explicativ al limbii române”. Ed. a II-a, -
Seche M. Bucureşti: Universul Enciclopedic, 1998.
11.Dan M. „Politici sociale.‖ -Cluj Napoca: Star, 2001.
12.Dumitru Radu ―Îndrumări misionare”, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986
13.Filipescu P. Ion ―Tratat de Dreptul Familiei”, Edit. All Beck, 2000
14.Georgescu, M. Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005
15.Ghimpu Sanda, Ţiclea
„Dreptul securităţii sociale.‖– Bucureşti: ALL BECK, 1998
Alexandru, Tufan C-tin
16.Georgeta Ghebrea Vie de couple et cohabitation intergenerationnelle, „La
transition en Roumanie‖, Presses de l‘Université de Quebec,
Montreal, 1995
17.Gidens Anthony ―Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti , 2001
18.Grosu Nicolae „Tratat de Sociologie”, Editura Expert, 2000
19.Grantham E. Charles Social networks and marital interaction , R & E Associates,
Palo Alto, 1982
100
20.Hanga V. ―Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1977
21.Hamilton G. V. A Research in marriage , Lear, New York, 1948
22.Hill Reuben Families under stress, Harper and Brothers, New York, 1949
23.Hudiţeanu Alexandru „Devianţa comportamentală la elevi. Cunoaşterea, prevenirea
şi soluţionarea devierilor comportamentale ale elevilor”,
Editura Psihomedia, Sibiu, 2001
24.Iluţ Petru ―Sociologie―, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, 1996
25.Iluţ Petru ―Sociopsihologia şi Antropologia familiei”, Editura Polirom,
2005
26.Kelly , J.W., Thibault The Social Psychology of Groups, John Wiley and Sons, New
York, 1959
27.Kinsey, Alfred, Pomeroy, Sexual behaviour of in the human male, W.B.Saunders,
Wardell, Martin Clyde Philadelphia, 1948
28.Locke G. Harvey Predicting Adjustment in Marriage, Henry Holt and Company,
New, York, 1951
29.Mănoiu F., Epureanu V. „Asistenţa socială în România”. -Bucureşti, 1997
30.Mitrofan I., Buzducea D. ―Experienţa pierderii şi a durerii la copil” Iaşi: Polirom
31.Mitrofan Nicolae,
„Psihologie judiciară”, Casa de Editură Şansa, Bucureşti,
Zdrenghea Voicu, Butoi
1994
Tudorel
32.Mihai Vizitiu Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în
volumul „Familia creştină azi”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995
33.Mihăilescu, I ―Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz”,
Iaşi, Polirom, 2003
34.Mihăilescu Ion „Familia în societăţile europene”, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1999, Bucureşti
35.Norton A. J., Glick P. C., Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of
Social Issues‖, 32, 1976, no.1
36.Polifka A. Julie Coping mechanisms in dual career couples, University of South
Florida, 1986.
37.Tessier Roger, Beadry Influence des facteurs psycho-sociaux associés au double statut
Jean, Savoie J. Ginette des meres travailleuses sur leur santé physique et leur bien-etre
psychologique, UQAM, Montreal, 1992.
101
38.Verza Florin Emil „Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa
socială.‖ – Iaşi: HUMANITAS, 2002
39.Vlas, G. ―Psihologia vârstelor şi pedagogic”, Bucureşti: Editura
Lumina, 1992
40.Voinea Maria „Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1996, Bucureşti
41.Voinea Maria ―Sociologie Generală şi Juridică”, Editura Sylvi, 2000
42.Wright John, Sabourin
La consultation conjugale d‘orientation sociocognitive, în
Stephane, Boucher
„Vivre a deux aujourd‘hui‖, Le Jour, Montreal, 1993
Colette, Lussier Yvan
43.Zamfir Catalin, Vlăsceanu
―Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993
Lazăr
44.*** Legea nr. 59/1993
45.*** Legea nr. 466 din 04/11/2004, publicata în Monitorul Oficial
nr. 1088 din 23/11/2004
46.*** Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială// Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.814, 2001
47.*** O. G. nr. 68 din 28.08.2003 privind serviciile sociale //
Monitorul Oficial al României nr. 619, 2003
48.*** Studiului „Viaţa în cuplu‖ mai 2007, publicată pe site-ul
Fundaţiei Soros
49.*** Institutul National de Statistica
102
Anexa nr.1
Durata convieţuirii în cuplu are un efect similar cu cel al vârstei asupra fiecăruia
dintre cei doi indicatori de democratizare. Dată fiind suprapunerea ridicată dintre cei doi factori
explicativi, vârsta şi durata convieţuirii (r = 0,88), ar fi posibil ca relaţiile observate să fie
datorate efectului doar a unuia dintre cei doi. O analiză statistică care cuprinde simultan
atât vârsta, cât şi durata convieţuirii indică însă faptul că fiecare dintre cei doi factori are un
efect semnificativ statistic (p < 0.05), de slabă intensitate.