Capitolul I. Notiuni Introductive.

În dreptul roman, posibilitatea de a participa la raporturile juridice este conferită de

statutul de persoană cu capacitate juridică, care nu reprezintă o calitate înnăscută, ci o
suprastructură de rădăcini în relaţiile de producţie şi normele date de stat.
Ceea ce ne interesează este faptul că această capacitate juridică sau de drept, distinctă de
capacitatea de exerciţiu, înglobează trei atribute: status libertatis (calitatea de om liber), status
civitatis (calitatea de cetăţean) şi status familiae (calitatea de a fi şef de familie şi de a nu se
găsi în puterea pământească), şi numai prin reunirea celor trei elemente există capacitatea
juridică1.
Astfel vom privi familia şi drepturile de familie ca o parte din status familiae. Familia
(etimologia cuvântului îşi are originea în „famulus”- ce are semnificaţia de sclav domestic, care
era proprietatea şefului de familie), a fost secole de-a rândul temelia societăţii romane.
La început, ca o subdiviziune a ginţii, familia a trecut printr-un îndelungat proces de
destrămare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării proprietăţii private.
În epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale
monogamice, ideea de familie presupunând o putere, cea a şefului de familie, care uneşte sub
autoritatea sa toţi membrii familiei, care cuprinde în concepţie primitivă, pe lângă soţie, pe
copii şi pe sclavi2.
Atotputernicia capului de familie- „pater familias”- noţiune care invoca ideea de putere şi
nu aceea de descendenţă şi procreare, se exercita nu numai asupra persoanelor, ci şi asupra
bunurilor lor, asupra zestrei soţiei, asupra patrimoniului familial.
La început, autoritatea aceasta nelimitată de pater familias se numea „manus” şi
întruchipa autoritatea şi prerogativele şefului de familie, mai târziu „manus” a rămas numai
pentru a indica autoritatea soţului asupra soţiei sale, fiind legată strâns de instituţia căsătoriei,
faptul de a dobândi manus echivalând implicit cu încheierea căsătoriei.
Legat de dobândirea acestei puteri, se pare că la început căsătoria şi manus erau unul şi
acelaşi lucru, deci ea era consecinţa imediată a uniunii patrimoniale şi în virtutea acestei puteri,
soţul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei - ius vitae necisque - precum şi dreptul de
a-şi repudia soţia3.

1
E.Molcut - Drept privat roman, Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”,
Bucuresti, 1994, p. 34;
2
Sosna B., Savca T. - Note de Curs. Drept roman, Aprobat la şedinţa Catedrei Drept
privat din 22.05.2013; Chisinau, 2013, p. 11;

1
 În acest sens există unele indicii că soţul îşi pierduse din drepturile sale în secolul al II-lea
î.e.n., iar femeia soţie avea unele drepturi cum era acela de a avea bunuri proprii de care
dispunea după bunul ei plac (după cum reiese dintr-un discurs al lui Cato cel Bătrân asupra
legii Vicontia din 169), sau faptul că femeia măritată continua să rămână sub autoritatea tatălui,
care putea desface căsătoria, iar în legătură cu „ius vitae necisque” şi în acest sens s-au produs
modificări, pater familias nemaiputând lua singur o hotărâre de acest fel, ci numai după
consultarea membrilor familiei soţiei, ajungându-se în epoca imperială ca puterile ce derivau
din manus să dispară complet.
Pentru a putea explica puterea nelimitată a şefului de familie, trebuie să privim cadrul în
care acesta a apărut, condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane din epoca veche.

Capitolul II. Casatoria - definitie si forme.

Casatoria la romani, era o uniune între barbat si femeie, o asociere pentru toata viata, o
împartasire a dreptului civil si religios; era uniunea barbatului si a femeii ce implica o viata
comuna nuptial sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem
vitae contiens .
Astazi, casatoria este definita ca uniunea liber consimtita dintre barbat si femeie,
încheiata în concordanta cu dispozitiile legale, în scopul întemeierii unei familii si
reglementata de normele imperative ale legii4.
Din casatorie decurg o serie de consecinte directe intre soti pe primul loc aflandu-se
obligatia reciproca de incredere si fidelitate.
Romanii au cunoscut mai multe feluri de casatorie corespondente într-o anumita masura
epocilor de drept care s au succedat si totodata au coexistat unele cu altele.
Unele din aceste forme au evoluat si au parcurs intreaga perioada a dreptului roman, altele
dintre acestea au disparut in raport de noile cerinte ale vremurilor5.

Casatoria cum manus, adica cu puterea maritala a barbatului exercitata asupra ei, femeia
parasea familia de origine rupând astfel legaturile agnatice cu acestea, si intra în familia sotului
dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune si dreptul la rudenia
civila, agnatiunea6.
Manus este expresia prin care romanii desemnau “mana”, cee ace sugereaza situatia pe care a
dobandit-o barbatul care “pune mana” pe femeie.
Sensul acestei expresii arata puterea pe care o are barbatul casatorit asupra sotiei sale, dar
mai ales puterea sefului familiei asupra noului membru al familiei care este femeia casatorita.
Casatoria cum manus asigura prerogative intinse asupra femeii mergand pana la dreptul de
viata si de moarte. Femeia casatorita cum manum intra intr-o forma de supusenie totala fata de
sotul ei, avand pozitia juridica a descendentilor fata de parinti.

3
E. Molcut – op. cit., p. 35;
4
V. M. Ciuca - Drept roman, Editura Anakarom, Iasi, 1996, p. 295;
5
V. M Ciuca. – Lectii de drept roman, vol. I-IV, Editura Polirom, Iasi, 2002, p. 153,

6
I. M. Anghel - Drept roman, Editia a-II-a revizuita si adaugita, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2000, p. 62;
2
 Cu toate acestea femeia casatorita cum manum nu putea fi data spre adoptie si nici nu putea fi
emancipata.
Aceasta forma de casatorie se putea realiza in trei moduri diferite:

Confareatio este unul dintre modurile de realizare a casatoriei cum manus. Acesta este un
act juridic stravechi, cu character solemn, esentialmente religios. Pentru incheierea
casatoriei erau folosite mai multe ritualuri insotite de cuvinte solemne si precise. Acest
gen de casatorie a cazut in desuetudine destul de timpuriu7.

Coemptio este un alt mod de realizare a casatoriei cum manus. Aceasta forma de casatorie
putea fi incheiata numai de plebi. Reprezenta o vanzare-cumparare fictiva pe care femeia
insasi sau cu incuviintarea tatalui intra sub influenta sotului.
Casatoria coemptio nu prezenta un character sacru ca in cazul casatoriei confareatio.

Usus este al treilea mod de realizare a casatoriei cum manus. In privinta acestei forme,
barbatul si femeia care au stat impreuna timp de un an, la implinirea lui partile erau
considerate casatorite. Aceasta forma a aparut ca o modalitate prin care plebii dobandeau
putere asupra femeii, nefiind un act juridic ci o stare de fapt.

Casatoria fara manus era casatoria specifica dreptului clasic cu toate ca ea coexista si cu
casatoria cu manus, care era oricum mai rara în aceasta epoca. Era o casatorie mai simpla si cu
toate controversele ce au existat asupra ei, se pare ca ea exista înca din epoca veche, mai ales ca
era mentionata de catre Legea celor XII Table, fiindca probabil era folosita de plebei8.
Prin casatoria fara manus, adica fara puterea barbatului exercitata asupra femeii, aceasta
ramânea în familia de origine având doua pozitii dupa cum era cazul: prima, era sui iuris
aflânduse sub tutela perpetua a agnatilor, a doua, era alieni iuris, gasinduse astfel sub patria
potestas a lui pater familias.
Din perioada in care s-a admis casatoria fara manus, femeia incepe sa dobandeasca o serie
de drepturi in familie. In cazul acestei forme de casatorie, femeia ramane sub puterea tatalui din
familia de unde provine, dar are obligatia de a locui in casa sotului9.
La incheierea acestei forme a casatoriei, barbatul putea fi absent, acesta nefiind un
impediment la incheierea casatoriei. Sotul pastra gestiunea asupra zestrei femeii casatorite, insa
aceasta era libera sa dispusa sis a-si administreze bunurile sale.
Odata incheiata casatoria sine manum, sotul nu are autoritate asupra sotiei, legatura dintre cei
doi apare mai mult ca o uniune legitima. Copiii nascuti dintr-o astfel de casatorie intra sub
autoritatea tatalui, fata de mama se regaseau doar in pozitia unei rude sange.

Capitolul III. Conditii de fond si de forma la incheierea casatoriei.

7
I. M. Anghel – idem 6;
8
St. Cocos– Drept roman, Editura All Beck, Bucuresti, 2000, p. 112;

9
St. Cocos - op. cit., p. 113
3
 Indiferent de forma de casatoriei, pentru incheierea ei valabila sunt necesare indeplinirea
unor conditii fara de care nu poate sa existe. Aceste cerinte obligatorii poarta denumirea de
conditii de fond ale casatoriei si sunt in numar de trei: connubium, varsta si consimtamantul.

1. Connubium are două înţelesuri:

- obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă;
- subiectiv – desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se căsători între ele,
deoarece nu toţi cei care au connubium în sens obiectiv au şi connubium în sens subiectiv.
Spre exemplu, fraţii între ei nu au connubium în sens subiectiv10.
Piedicile la căsătorie erau în număr de trei: rudenia, alianţa, condiţia socială.

Rudenia de sânge în linie directă era piedică la infinit. Rudenia de sânge în linie colaterală
era piedică la căsătorie numai până la gradul patru.
Alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la căsătorie. Deci, bărbatul se putea căsători după
decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţa în linie directă a fost piedică la căsătorie. Spre
exemplu, bărbatul nu se putea căsători cu fiica dintr-o altă căsătorie a fostei soţii11.
Conditia sociala. Pana in vremea lui August, au fost interzise casatoriile intre ingenui si
dezrobiti. A fost un impediment la casatorie pe tot parcursul Romei antice. Acest impediment se
manifesta in sensul ca nu era permisa casatoria dintre liberi si sclavi, dinte un barbat roman si o
femeie din provincie12.
De asemenea le era interzisa casatoria barbatilor castrati si persoanelor cu defecte fizice
majore.

2. Varsta a constituit un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru ca, în

dreptul postclasic, Justinian să stabilească faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar
fetele la 12 ani13.
Legislatia romana nu a impus varsta maxima pentru casatorie, aceasta putuand avea loc pe
toata perioada vietii persoanei, dupa cum nu s-a impus nici consumarea materiala a casatoriei.
3. Consimtamantul

În dreptul vechi, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se cerea consimţământul
lor.
Pentru femei, chiar dacă erau persoane sui iuris, era necesar şi consimţământul
tutorelui, deoarece femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţilor.
Dacă însă viitorii soţi erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea
consimţământul, fiind necesar consimţământul celor doi pater familias. In dreptul clasic, se

10
V. Bacu – Note de Curs. Drept roman, Editura Jus –R.B.A., Bucuresti, 1996, p. 29;
11
E. Molcut - Drept privat roman, Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”,
Bucuresti, 1994, p. 317;
12
V. M. Ciuca - Drept roman, op. cit., p. 91;
13
V. M. Ciuca - op. cit., p. 92;
4
cerea şi consimţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris14.
Din perioada Imperiului, constrangerile la incheierea casatorie slabesc, treptat femeile
dobandesc personalitate libera, iar parintii incep sa nu-si mai casatoreasca fiicele impotriva
vointei lor. In locul casatoriilor impuse sotilor prin intelegeri exterioare, apar casatoriile bazate
pe liberal consimtamant al acestora15.
Lipsa consimtamantului sefului de familie atrage nulitatea acesteia, insa nu s-a cerut
niciodata consimtamantul mamei celor doi soti16.
Trebuie precizat ca in dreptul roman nu a fost permisa bigamia, sub imparatul
Iustinian a fost sanctionata cu cea mai grava pedeapsa, moartea.

Capitolul IV. Efectele căsătoriei.

Efectele casatoriei sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de căsătoria fără manus17.
În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată
fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică,
femeia căsătorită cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era
agnată cu bărbatul ei18.
În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta. Prin urmare, femeia căsătorită cu
manus nu venea la moştenire în familia de origine.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei,
netrecând astfel sub puterea acestuia.
Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei şi, de aceea, nu va avea vocaţie succesorală
la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii familiei de origine şi va veni la moştenire
în acea familie19.
Ulterior, prin reforme pretoriene si imperial, femeia casatorita fără manus si copiii rezultati
sunt chemati reciproc la succesiune in calitate de cognati.

Dota

Din vechime romanii au avut obiceiul de a-si inzestra fiicele. Aceasta obligatie morala,
devine o obligatie legala in perioada Imperiului. Legiutorul roman nu a stabilit insa si ce trebuie

14
Cr. Murzea - Drept roman, Editia a-II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p.46;
15
Cr. Murzea - idem 14;
16
Cr. Murzea - op. cit., p. 49;
17
V. Popa, R. Motica - Drept privat roman, Editia a-II-a, Editura Mitron, Timisoara,
2000, p. 186;
18
V. Popa, R. Motica - op. cit., p. 189;
19
I. M. Anghel - op. cit., p. 66;
5
sa cuprinda aceasta dota.

Dota se putea constitui in una din urmatoarele modalitati:

a) un prim mod este datio dotis – transferul de proprietate asupra bunurilor dotale de la femeia
casatorita catre sot;
b) dota putea trece la sot pe calea unui contract verbal in baza caruia constituentul promite
sotului bunurile dotale;
c) Imparatul Teodosie al-II-lea stabileste dota de formalitati in sensul ca poate sa aibe loc printr-
un simplu pact fara nicio formalitate20.

Pana in epoca clasica, femeia nu avea niciun drept asupra dotei, abia in perioada amintita,
femeia incepea sa beneficieze de dota in anumite conditii. O lunga perioada, dota ramanea in
familia barbatului. Femeia putea obtine o parte din mostenire doar pe calea succesiunii,
suportand concursul celorlalti mostenitori.
Barbatul este principalul beneficiar al dotei pe toata perioada casatoriei. Fructele care
rezulta din bunurile dotale sunt menite sa sustina sarcinile casniciei, din acest motiv erau
proprietatea barbatului toata perioada casatoriei.

Prezumtia muciana21 – are in vedere achizitiile facute de sotie in timpul casatoriei. In

conformitate cu aceasta prezumtie toate bunurile dobandite de sotie in timpul casatoriei sunt
considerate proprietatea sotului, in afara de cazul in care sotia rastoarna aceasta prezumtie si
dovedeste ca a dobandit bunurile singura fara concursul sotului.

Capitolul V. Moduri de incetare si desfacere a casatoriei.

Se poate vorbi despre doua moduri de incetare a casatoriei, respectiv22:

a)Desfacerea casatoriei in mod fortat are loc prin urmatoarele moduri:

- prin moartea unuia dintre soti;
- prin pierderea libertatii unuia dintre soti;
- prin pierderea cetateniei unuia dintre soti;
- prin pierderea drepturilor de familie a unuia dintre soti, daca fiul a fost casatorit cum manus si
a fost dat spre adoptie.

b) Desfacerea casatoriei in mod voluntar are loc in mod diferit in raport de modul in care a
fost incheiata:
- in cazul casatoriei incheiata cum manus confareatio inceteaza printr-un proces invers
denumit difareatio. Sotii care urmau sa se desparta apareau pentru ultima data impreuna in fata
vetrei sacre, in prezenta martorilor. Femeia pierdea si dreptul la relia sotului.
- in cazul casatoriei incheiata cum manus coemptio inceteaza printr-un proces numit
mancipatio. Cumpararea fictive se putea anula printr-o rascumparare a sotiei.
- in cazul casatoriei incheiata cum manus uzu desfacerea are loc prin mancipatio ca si in cazul
casatoriei coemptio.
- casatoria incheiata sine manus se putea desface prin vointa oricaruia dinte soti, dar putea fi
20
V. Bacu – op. cit., p. 31;
21
Vl. Hanga - Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p.
121;
22
Vl. Hanga -– op. cit., p. 124;
6
desfacuta si prin vointa unuia dintre cei doi pater familias ai celor doi soti.

Divortul23 – unul din modurile de desfacere a casatoriei, apare in perioada antica ca o

facultate de repudiere unilaterala aflata la indemana barbatului. Formula de repudiu dizolva
definitiv unirea sotilor.
Desfacerea casatoriei in aceasta forma are loc numai dupa avizul consiliului de familie cu rol
de tribunal domestic in materie, a carei opinie era obligatorie. Daca tribunalul hotara desfacerea
casatoriei,sotia era trimisa inapoi la familia de origine.
Mai tarziu, apare institutia divortului in adevaratul sens al cuvantului, ajungand sa fie pronuntat
prin vointa comuna24.
Sotul avea dreptul de a cere divortul pentru motive bine stabilite, precum adulter sau otravire.
Ulterior, aceste motive s-au mai diversificat.
Primul divort mentionat in textele din Roma antica apare in jurul anului 231 i.Hr., divort cerut
pentru sterilitatea sotiei.
In primele secole ale Imperiului apare o epidemie a divorturilor, a caror initiativa apartine de
regula femeilor, avand drept scop de a asigura libertatea femeii.
Ulterior, imparatii crestini, au incercat sa limiteze divorturile. Imparatul Constantin nu permite
divortul femeii decat daca sotul era violator sau criminal. August cere 7 martori la divort, iar
Iustinian merge ami departe incercand sa desfiinteze divortul, prin consimtamantul mutual cu
exceptia cazului cand sotii sunt separate printr-un juramant de castitate. Succesorul lui Iustinian,
Iustin al-II-lea desfiinteza aceasta interdictie25.

Jacota M., Piticari Gh. – Drept privat roman, Universitatea A.I.Cuza, Facultatea de
23

Drept Iasi, 1987, p. 59;

24
Jacota M., Piticari Gh. – op. cit., p. 60;
25
Jacota M., Piticari Gh. – op. cit., p. 62.
7
8