Tema 1: Bazele legislației ca parte componentă a științelor juridice

1. Locul ştiinţei dreptului în cadrul ştiinţelor sociale. Clasificarea ştiinţelor juridice

Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu dreptul, în privinţa caracterelor sale particulare,
respectiv „deosebitele sisteme considerate separat la fiecare popor într-un moment dat, spre
exemplu: drept roman, italian, german etc. Mai mult, o ştiinţă juridică nu cuprinde propriu-zis un
sistem întreg, ci procedează prin distincţiuni şi specificaţiuni succesive, luând în considerare o
singură parte din acel sistem (drept public sau privat; apoi în mod mai special ca ramuri ale
dreptului public: drept constituţional, administrativ, penal, procesual, financiar, internaţional,
eclesiastic; ca ramuri ale dreptului privat: dreptul civil şi comercial)”.
Ştiinţa dreptului, din acest punct de vedere, nu poate să spună ce este dreptul, ci doar ce
este dreptul la un anumit moment, pe un teritoriu determinat.
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului îl reprezintă existenţa şi dezvoltarea statului şi
dreptului, instituţiile politice şi juridice, fiecare cu formele sale concrete de manifestare, relaţiile
stabilite între acestea, modul în care societatea este influenţată de ele.
Ştiinţa dreptului nu poate să răspundă la întrebarea quid jus? (ce este dreptul?), ci doar la
întrebarea quid juris? (ce prevede dreptul, un anumit sistem de drept?).
Ca ştiinţă umanistă, ştiinţa dreptului analizează modul în care oamenii, văzuţi ca titulari de
drepturi şi obligaţii, participă la comerţul juridic, analizează modul în care oamenii cooperează şi
cum dreptul intervine în reglementarea relaţiilor create între aceştia, prin impunerea unor reguli,
prin promovarea unor modele, prin limitarea câmpului de acţiune al fiecăruia, în scopul prevenirii
unor atingeri a drepturilor şi intereselor celorlalţi.
Ştiinţa dreptului nu studiază doar norma juridică (regula impusă de stat prin organele
specializate), jurisprudenţa (modul concret de interpretare şi aplicare a dreptului realizat de
judecător), contactul (izvor al raporturilor juridice), ci, în cadrul unui amplu proces explicativ,
realizează o sinteză a modului în care apar şi se aplică normele de drept, cum îşi realizează
aplicabilitatea instituţiile juridice, totul îngemănându-se cu trimiteri la celelalte ştiinţe sociale:
istoria, sociologia, statistica, economia politică ş.a.
Cunoaşterea dreptului, realizată prin intermediul ştiinţei dreptului se realizează prin
intermediul unui sistem al ştiinţelor
 Științe juridice fundamentale;
 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţele juridice istorice;
 Ştiinţele juridice ajutătoare (participative).
 2. Locul Bazelor legislației în sistemul științelor juridice
În ceea ce priveşte Bazele legislației, aceasta studiază constantele fenomenului juridic în
universalitatea lor, iar în sens restrâns are ca obiect de studiu constantele fenomenului juridic într-
o anumită societate dată. Bazele legislației, este acea ştiinţă „care studiază articulaţia însăşi a
gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în
toate ramurile şi manifestaţiile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice”.
Obiectul de studiu al Bazelor legislației îl reprezintă constantele dreptului, permanenţele juridice
ale acestuia, respectiv acele elemente care nu pot lipsi dintr-o relaţie juridică, care determină
realitatea juridică în esenţa ei.
Ca urmare a dezvoltării reglementărilor juridice, a apariţiei normelor de drept care
regularizează cele mai variate domenii ale societăţii, au apărut şi ştiinţe juridice de ramură, al
căror obiect de studiu în constituie fenomenele juridice particulare, specifice unui ansamblu de
norme – ramura de drept.
În această categorie se includ ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului civil, ştiinţa
dreptului penal, ştiinţa dreptului administrativ ş.a., „criteriul lor de departajare şi organizare fiind
dat de obiectul reglementării juridice şi metoda specifică de reglementare”.
Fiecare ramură de drept este formată dintr-un grup de norme juridice, care au ca obiect de
reglementare o anumită categorie de relaţii sociale, în baza unei metode şi unor principii
comune.
Înţelegerea fenomenului juridic nu ar fi posibilă doar prin raportarea la realitatea prezentă, în
procesul amplu de analiză a dreptului având un loc important şi ştiinţele juridice istorice, care
cercetează istoria dreptului într-o anumită ţară, într-un anumit bazin de civilizaţie, într-o anumită
perioadă istorică sau chiar evoluţia generală a fenomenului juridic.
În categoria ştiinţelor juridice istorice intră şi istoria ideilor (doctrinelor juridice), prin
intermediul căreia sunt studiate marile şcoli şi curente, care şi-au pus amprenta pe fenomenul
dreptului. Această istorie a gândirii juridice este cea care „studiază ideile, concepţiile, doctrinele
care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, al modul de organizare şi reglementare a
relaţiilor sociale prin intermediul dreptului”.
În strânsă legătură cu ştiinţele juridice se află un grup de discipline, al căror studiu este
realizat de către ştiinţele ajutătoare (participative), cum ar fi: criminalistica, medicina legală,
logica juridică, informatica juridică, statistica juridică. Aceste discipline, „fără a face parte
propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoaşterii
unor fenomene de drept sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de
drept ele utilizează mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimice, fizice, medicale,
matematice etc.)”.

3. Accepțiunile noțiunii de drept

Analiza faptelor şi fenomenelor juridice implică satbilitatea accepţiunilor, a sensurilor şi
semnificaţiilor termenilor utilizaţi însă, terminologia juridică nu suportă termen de comparaţie,
adică, limbajul juridic este propriu juriştilor, numai aceştia având abilităţile de a-l utiliza.
Complexitatea şi diversitatea fenomenelor juridice determină utilizarea mai multor accepţiuni ale
cuvântului drept, dintre acestea cele mai importante fiind următoarele: ştiinţa dreptului; drept
obiectiv; drept pozitiv; drept subiectiv; drept natural. Semnificaţia cuvântului drept, cea mai
utilizată fiind aceea de ştiinţa dreptului, adică un ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii
care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
O altă accepţiune a cuvântului drept este cea de drept obiectiv adică, ansamblul ormelor
legale aflat în vigoare.
Dreptul pozitiv se află într-o relaţie de la parte la întreg cu dreptul obiectiv, respectiv
accepţiunea prin care sunt construite toate regulile sau normele care implică raţiunea, deoarece
pozitivitatea este un rezultat numai al raţiunii şi este un efect al perceperii şi prelucrării
informaţiilor obţinute din mediul înconjurător.
Dreptul subiectiv, adică facultatea unui subiect de drept de a-şi valorifica sau de a-şi
apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
Dreptul natural reprezintă accepţiunea care indică natura, mai precis natura umană, astfel
liberatea şi egalitatea îşi au originea şi esenţa în starea de natură fără intervenţia forţei şi a altor
reguli de constrângere.
În privinţa aflării şi stabilirii originii şi apariţiei dreptului, precum şi realizarea
dimensiunii istorice a dreptului este cunoscut faptul că imnstituţia dreptului derivă de la societate
şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, pentru că dreptul este absolut legat de
evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale stadii de dezvoltare
istorică. Dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită şi apare nediferenţiat de orice alte
regului de conduită încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.

4. Evoluția istorică a științei dreptului

În evoluţia sa dreptul a parcurs mai multe etape de dezvoltare având reguli sociale
specifice fiecărei forme de organizare socială, reguli simple şi de comportament îmbinate cu
reguli necesare şi de condiţie alcătuind în timp adevărate seturi de norme sociale care au format
dreptul societăţilor primitive. Vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi
tradiţii iar dintre primele legiuiori, cele mai importante pentru drept au fost: Codul lui Hamurabi
- Babilon, Codul lui Mu - China, Legile lui Lzcurg - Spania, Legile lui Dracon şi Solon - Atena,
Legea celor XII Table - la romani şi Legea salică la franci. În ceea ce priveşte dimensiunea
socială a dreptului s-a constatat faptul că dreptul este un produs complex al societăţii ale cărui
norme intervin în vederea reglementării actului zilnic al oamenilor. Ştiinţele sociale privind
societatea ca pe un sistem dinamic evolutiv capabil să parcurgă stări diverse pun în lumină
stzructura şi legitatea structurală a vieţii sociale precum şi influenţele complexe dintre aceste
componente. Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii
istorice determinate. Componentele juridicului, adică ale realităţii juridice sunt următoarele:
conştiinţa juridică, dreptul ca sistem normativ şi relaţiile juridice, adică ordinea de drept.
Factorii de configurare ai dreptului sunt următorii: Cadrul natural, cadrul social-politic şi
factorul uman.
Cadrul natural ca şi factor de configurare a dreptului cuprinzând mediul geografic,
factorii biologici, fiziologici, demografici înfluenţează viaţa socială, dezvoltarea economică şi
posibilităţile dezvoltării politice. Factorii demografici pot determina măsuri legislative de
limitare a creşterii demografice sau de stimulare şi astfel determină stabilirea unor tipare de
comportament. Acţiunea factorilor de configurare a dreptului este întotdeauna corelată cu un
interes social care determină realizarea unor reguli şi norme necesare şi eficiente. Cadrul social
politic este un factor de configurare a dreptului cu acţiune specifică unde dreptul este obligat să-
şi plaseze acţiunea pe terenuri în care criteriile justiţiei sunt înlocuite adesea cu criteriul
eficacităţii practice. în acest sens, economicul, poiliticul, ideologicul şi culturalul au o influenţă
conjugată asupra dreptului.
Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor deoarece dreptul se
raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi de a
transforma socialul. În procesul de adaptare, dreptul are: o cauză eficientă, un fond, o formă şi o
cauză finală.

5. Esența, forma și conținutul dreptului

Esenţa, conţinutul şi forma dreptului sunt analizate şi studiate pentru importanţa stabilirii
şi determinării modalităţilor specifice de organizare internă şi externă a conţinutului. Esenţa
dreptului asigură fundamentul sistemului de drept şi este exprimată de voinţa juridică şi de
interesul juridic. Conţinutul dreptului este concretizat şi cristalizat de normele de drept adică, îl
identificăm ca drept obiecti constituit în seturi de drepturi şi obligaţii corelative realizabile
(posibile). Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interne a structurii conţinutului -
aspectul exterior al conţinutului.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri.
Forma externă cuprinde:
- izvoarele dreptului, adică modalităţi de exprimare ale voinţei legiuitorului;
- codificări încorporări, adică modalităţi de sistematizare a legislaţiei;
- legi, decrete, hotărâri etc., adică modalităţi de exprimare a normelor de drept în diverse feluri
ale organelor de stat.
Dreptul comunitar european este o ramură nou apărută în sistemul de drept cu principii şi
norme proprii privind integrarea economică europeană şi având ordine juridică comunitară
necesară şi eficientă. Ordinea juridică comunitară se structurează în:
- drept comunitar originar - tratatele constitutive, tratatele şi acordurile care modifică pe cele
constitutive, protocoalele şi convenţiile pe care Curtea de Justiţie le denumeşte ca având forţă
imperativă;
- dreptul comunitar derivat - actele unilaterale ale instituţiilor comunitare, regulamente, directive,
decizii, recomandări, avize.