Capitolul I.

Sistemul de învățământ din România

SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT. PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT.

COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

OBIECTIVUL GENERAL AL CURSULUI :

 Înțelegerea modului de desfășurare a procesului de învățământ

OBIECTIVE OPERAȚIONALE :
1. Să caracterizeze sistemului de învățământ
2. Să definească componentele procesului de învățământ;
3. Să analizeze componentele procesului de învățământ
4. Să analizeze relațiile existente între componenetele procesului de învățământ

CONȚINUTUL CURSULUI
1. Sistemul de învățământ
1.1. Principalele niveluri de structurare a sistemului de învăţământ
1.2. Rețeaua școlară
2. Procesul de învățământ
2.1. Definirea conceptului
2.2. Componentele procesului de învățământ
3. Bibliografie
4. Concluzii
5. Întrebări de evaluare

GLOSAR DE TERMENI
CUVINTE CHEIE
Sistem de învățământ, proces de învățământ,

1.Sistemul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educație, care se

referă la organizarea instituțională a învățământului. În cadrul sistemului de învățământ sunt
reunite instituțiile specializate implicate în procesul de educație, cercetare și cultură, responsabile
de realizarea în mod organizat, planificat și metodic a dezideratelor educative.
Sistemul de învățământ, în sens larg, cuprinde ―ansamblul instituțiilor care participă la
organizarea arhitecturii școlare, adică la derularea generală a studiilor pe cicluri, orientări, filiere.
Privit din această perspectivă, sistemul de învățământ are un caracter deschis incluzând
pe lângă instituțiile școlare și universitare cu caracter formal și instituțiile specializate în
instruire nonformală, cum ar fi centrele de pregătire profesională, cluburile, taberele scolare,
programele de radio/televiziune școlară/universitară, pe de o parte și pe de altă parte, diferiți
agenți sociali cu care școala stabilește relații de tip contractual (școlile militare, școlile
profesionale, biserica) sau consensuale ( familia, comunitatea locală).
În sens restrâns sistemul de învățământ cuprinde instituțiile școlare (școala primară,
gimnaziul, liceul, învățământul profesional și superior), organizate pe trepte, cicluri și ani de
studii. Privit din acest punct de vedere, sistemul de învățământ este definit ca sistem școlar,
specializat în realizarea funcțiilor pedagogice ale sistemului de educație la nivelul procesului

Pag. |1
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

de instruire, în cadrul concret al activității didactice/educative.

1.1. Organizarea sistemului de învățământ. Principalele niveluri de structurare a sistemului
de învăţământ sunt:
1. Nivelul învăţământului primar:
 treapta învăţământului preşcolar
 treapta învăţământului primar (clasele 0-IV)
2. Nivelul învăţământului secundar:
 treapta învăţământului secundar inferior (clasele V-IX)
 treapta învăţământului secundar superior:
- liceal (clasele X-XII)
- profesional
3. Nivelul învăţământului superior:
 treapta învăţământului superior de scurtă durată (2 ani)
 treapta învăţământului superior de lungă durată (3-6 ani)
treapta învăţământului superior post-universitar (studii aprofundate, masterat,
doctorat); Specificul diverselor niveluri de organizare ale învăţământului este următorul:
 nivelul învăţământului primar este axat pe dobândirea culturii generale de factură
instrumentală (dobândirea deprinderilor de scriere, citire, de calcul, iniţierea în limbaje
specifice);
 nivelul învăţământului secundar inferior/gimnazial urmăreşte dobândirea culturii
generale de bază (cunoştinţe fundamentale din principalele domenii ale cunoaşterii);
 nivelul învăţământului secundar superior/liceal vizează orientarea culturii generale
spre anumite domenii de cunoaştere (ştiinţă, socio-uman, tehnologie, economie.), cu deschidere
spre cultura opţională de specialitate;
 nivelul învăţământului profesional înglobează orientarea înspre dobândirea culturii de
specialitate necesare practicării unei anumite profesii;
 nivelul învăţământului superior/universitar este axat pe aprofundarea teoretico-
practică specializată a unui anumit domeniu de cunoaştere;
Ca parte a sistemului de educație, sistemul de învățământ cuprinde: rețeaua
organizațiilor școlare determinată în plan pedagogic și juridic, în contextul unor servicii publice
dorite a fi deschise și receptive permanent la nou în vederea realizării cu maximă eficiență a
activității de bază a procesului de învățământ, și anume instruirea.
1.2. Rețeaua școlară. Rețeaua școlară este principalul factor care ţine de organizarea sistemului
de învățământ care are o influenţă hotărâtoare asupra formării și distribuirii cererii de studii pe
instituții de învăţământ, determinând și alte aspecte privind cererea de studii cum sunt: gradul de
acoperire, structura denamografică și economică a populației scolare. Rețeaua școlară se
constituie și trebuie analizată în trei planuri:
 Rețeaua în profil teritorial care determină cererea de studii prin gradul de accesibilitate
teritorială a instituţiilor de învăţământ. Pentru multe instituţii de învăţământ, plasarea în
teritoriu este esenţială pentru numărul şi calitatea elevilor pe care îi poate atrage.
Distribuirea în teritoriu a unităţilor de învăţământ este, o soluţie de atenuare a efectelor
limitative ale factorilor economici, prin reducerea costurilor de şcolarizare. În condiţii de
criză economică, dar şi în virtutea altor motivaţii, apropierea de domiciliu este factorul
determinant al opţiunii populaţiei pentru o anumită instituţie de învăţămant.
 Reţeaua pe trepte (niveluri) de învățământ este factor important mai ales în ceea ce

Pag. |2
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

priveşte dirninuarea pierderilor ce pot să apară în trecerea de la o treaptă la alta de

învăţământ.
În mod normal, reţeaua unităţilor de învăţământ care şcolarizează pe diferite niveluri ar
trebui să fie coerentă, reciproc compatibilă. Aceasta ar însemna că numarul elevilor școlarizaţi pe
o anumită treaptă de învăţământ să corespundă capacităţii reţelei şcolare care şcolarizează pe
treapta imediat superioară de învăţământ. În sens invers, capacitatea de cuprindere a unităţilor
şcolare de pe o anumită treaptă de învatamant ar trebui să corespundă numărului de elevi
şcolarizaţi pe treptele inferioare de învăţământ. Orice diferenţă conduce fie la incapacitatea
sistemului de învăţământ de a asigura continuarea şcolarizării pentru un număr de absolvenţi pe
care el însuși i-a produs, fie la neutilizarea totală sau parţială a capacității de școlarizare, ambele
situaţii având semnificaţia unor pierderi generate de dezarticularea reţelei şcolare.
În plan real, rețeaua școlară pe trepte de învăţământ se intersectează cu reţeaua în profil
teritorial, cu factorii demografici, cu factorii economici, generând situaţii diverse: multe şcoli
generale, puţine şcoli primare sau invers; multe universităţi, puţine licee sau invers. Este cert că
studierea reţelei şcolare este o condiţie absolut necesară pentru prognoza corectă a cererii de
studii potenţiale pentru toate instituţiile de învăţământ care şcolarizează absolvenţi ai unor trepte
de învăţământ anterioare. În interiorul sistemului de învăţământ, cererea de studii se constituie în
cea mai mare parte în contextul interdependenţelor dintre reţelele şcolare ale diferitelor trepte de
învăţământ, aşa încât cel puţin sub aspect cantitativ, evoluţia cererii de studii poate fi destul de
bine aproximată studiind reţeaua şcolară care pregăteşte absolvenţii/candidaţi la intrarea în
instituţia de învăţământ.
 Reţeaua școlară pe profile și specializări determină cererea de studii în specializări.
În ceea ce priveste modul de distribuire a cererii globale pe instituţii de învăţământ în
funcţie de profilul (specializarea) în care acestea şcolarizează. Este evident că această reţea se
constituie la nivelul învăţământului postobligatoriu (liceal, profesional, universitar şi
postuniversitar) şi mai puţin în învăţământul gimnazial, unde se înregistrează totuşi o tendinţă de
profilare favorizată în prezent şi de sistemul disciplinelor opţionale. Întrucât reţeaua şcolară pe
profile şi specializări intră deja în relaţie directă cu interesele şcolare şi profesionale ale elevilor,
cu scopurile urmărite de ei, cererea de studii reprezintă, pentru această reţea, un factor mult mai
dinamic şi cu o acţiune relativ independentă faţă de posibilităţile de control şi dirijare ale
instituţiei şi chiar ale sistemului de învăţământ. Desigur că reţeaua globală şi nomenclatorul
profilelor şi specializărilor, ca şi cifrele de şcolarizare, sunt în bună măsură stabilite la nivel de
sistem, existând deci posibilităţi de control şi dirijare a cererii de studii. Aceasta nu înseamnă
însă că cererea de studii încetează de a mai fi activă sau că ar putea fi subordonată total unei
anumite strategii macrosistemice, dimpotrivă, cererea de studii tinde să se impuna cu atât mai
multă forţă cu cât diferențele dintre configuraţia ei „naturală și structura sistemului de
învăţământ sunt mai mari.
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene, bazat pe
cercetări comparative, documentate și empirice enumeră patru motive pentru care școala și
familia se straduiesc să stabilească legături între ele:
- părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
- învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;
- cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor,
în special asupra motivației învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot

Pag. |3
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

fi favorizate datorită dialogului cu școala;

- grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune ca
fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului; drepturile de care
dispune pentru educația copilului; importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului;
metodele de colaborare cu școala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinți;
profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relație cu parinții iar competența lor în
aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinții trebuie să fie pregătiți
pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; școlile trebuie să asigure părinților
asistența necesară.
Cooperarea directă între profesor-părinte (școala-familie) în beneficiul elevului individual
nu se poate substitui participării părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părintii sunt
responsabili legali ai educației copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura
acestei educații; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la
orientarea adaptării școlii la schimbările din societate; este necesară o influențare pe plan local
asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putință; este
necesară contrabalansarea "îndepărtării" indiferenței guvernamentale; cei care sunt afectați de o
decizie trebuie să poată avea o influență asupra ei; dezechilibrele balanței grupurilor de interes
trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanța
implicarii lor în instituția școlară; participarea trebuie să facă apel la competențele locale;
participarea poate stimula inițiativele și inovațiile.
Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ angajează şi raporturile contractuale
stabilite de şcoală cu comunitatea educativă teritorială şi locală, reprezentată prin diferiţi agenţi
sociali și prin consiliile părinţilor. La acest nivel pot fi atrase noile resurse pedagogice, necesare
pentru optimizarea activităţilor didactice:
- resurse materiale: noi spaţii de şcolarizare, noi mijloace de invăţământ;
- resurse umane: cadre didactice asociate, specialişti în informatizarea învățămantului, în
proiectarea educaţiei tehnologice, în realizarea acţiunilor de educatie nonformală;
- resurse financiare: iniţiative proiectate în cadrul sistemelor de sponsorizare instituţionalizate la
nivel naţional, teritorial local;
- resurse informaţionale: manuale alternative, materiale de analiză-sinteză.
Privit ca sistem (Chiş, 2001), învăţământul articulează trei categorii de variabile
reprezentate astfel: un flux de intrare (resurse umane, materiale şi financiare: spaţii şcolare,
contingente de elevi, alocări bugetare şi resurse extrabugetare, etc), un proces (procesul de
învăţământ care angajează resursele în vederea atingerii obiectivelor) şi un flux de ieşire
(reprezentat de rezultatele sistemului, adică seriile de absolvenţi, înzestraţi cu competenţe şi
atitudini prevăzute de cererea socială de educaţie):
Procesul de
Fluxde intrare învăţământ Flux de ieşire

Pag. |4
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

2. Procesul de învățământ (PI) este principalul subsistem al sistemului de învăţământ.

2.1.Definirea conceptului. PI presupune activitatea instructiv-educativă complexă, desfăşurată
în mod organizat şi sistemic de elevi şi profesori în şcoală, prin care elevii dobândesc un sistem
de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe, achiziţii intelectuale şi motrice, prin
care îşi formează concepţia despre lume, convingerile morale, trăsăturile de caracter, precum şi
aptitudinile de cunoaştere, cercetare şi creaţie. Didactica postmodernă concepe procesul de
învăţământ ca activitate de predare – învăţare - evaluare, proiectată în sens curricular prin
centrarea pe obiective şi realizarea corespondenţei pedagogice dintre obiective – conţinuturi –
metodologie - evaluare (Cristea, 2002).
Activităţile instructiv-educative se desfăşoară într-un context didactic concret, bine
determinat, în interiorul căruia intervin anumite variabile; unele dintre acestea sunt bine
cunoscute şi valorificate, altele pot fi identificate, iar altele sunt aleatorii. Acestea din urmă
trebuie acceptate aşa cum sunt, iar celelalte două categorii trebuie menţinute sub control şi
adaptate nevoilor concrete ale procesului didactic. Astfel, fiecare acţiune instructiv-educativă
prezintă o serie de caracteristici:
 Angajează activitatea binomului educaţional;
 Vehiculează un conţinut ideatic purtător de mesaje educaţionale;
 Vizează motivarea elevilor prin conştientizarea obiectivelor educaţionale care
urmează să fie realizate;
 Se desfăşoară în conformitate cu anumite principii, reguli şi norme didactice;
 Recurge la valenţe psihopedagogice şi metodice ale unor metode şi mijloace de
învăţământ;
 Este orientată de finalităţi educaţionale, concretizate în performanţe şcolare, care
urmează să fie evaluate (Ionescu, 2003).
2.2. Componentele procesului de învăţământ sunt:

2. Agenţii actului didactic

3. Curriculum-ul

1. Obiective 4. Metodologia didactică 8. Achiziţiile învăţării

5. Mijloace de învăţământ

6. Forme de organizare

7. Timpul de studiu

Obiectivele procesului de învăţământ condensează cerinţele de instruire şi educare ale

societăţii sau comunităţii în care funcţionează sistemul de învăţământ. Aceste obiective
corespund unor opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care
trebuie să le dobândească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportarea acestora.
Obiectivele stabilesc ce urmează să cunoască elevii ca informaţie. Ele se prefigurează la

Pag. |5
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

începutul acţiunii, dar capătă expresie palpabilă la încheierea ei, rezultatele fiind cele care atestă
atingerea obiectivelor.
Resursele umane, agenţii acţiunii, profesorii şi elevii, la care se adaugă şi participarea
părinţilor şi a membrilor comunităţii, reuniţi în acelaşi efort comun, reprezintă a doua
componentă principală a învăţământului.
Suportul de bază al instruirii şi educaţiei îl constituie conţinutul învăţământului , re-
definit în didactica modernă în noţiunea de curriculum. El reprezintă ansamblul experienţelor de
învăţare, oferite elevilor pe diferite trepte de şcolaritate, cicluri şi profiluri de învăţământ.
Elementele de curriculum comportă distincţia între dimensiunea de volum (cât anume trebuie să
studieze elevul, potrivit planului de învăţământ) şi dimensiunea de structură (ce anume din
bazele ştiinţei, culturii şi practicii sociale se traduce în experienţele de învăţare şcolară).
Procesul de învăţământ vehiculează conţinuturi ştiinţifice, tehnice, literar-artistice,
filozofice, religioase, etice, etc., organizate în şapte arii curriculare: limbă şi comunicare,
matematică şi ştiinţe ale naturii, om şi societate, arte, tehnologii, educaţie fizică şi sport şi
consiliere şi orientare. Esenţial este să se valorifice întreg potenţialul instructiv şi educativ al
curriculumului, ceea ce depinde de calitatea activităţii didactice.
Metodele de instruire şi autoinstruire. Actul didactic se desfăşoară într-un cadru
metodologic specific. Metodologia reprezintă una din cele mai dinamice componente ale
procesului de învăţământ, achiziţiile pedagogiei clasice fiind mereu convertite în grila de
concepte cu care operează didactica modernă.
O altă componentă o constituie mijloacele de învăţământ şi materialele didactice.
Inventarul tehnicilor tradiţionale de instruire se reducea, în esenţă la mijloace verbale, cretă şi
tablă. Gama acestor mijloace s-a lărgit considerabil, înglobând aparatura audiovizuală
(diapozitivul, filmul, etc.), apoi Internetul şi calculatorul, ceea ce amplifică posibilităţile clasice.
Formele de organizare şi înfăptuire a procesului de învăţământ. Având precizate
obiectivele şi experienţele de învăţare, aplicând anumite tehnici apare întrebarea: cum sunt
acestea angrenate în forme de muncă şcolară adecvate. Procesul de învăţământ asimilează
diferite forme de lucru cu elevii, care asigură cadrul de organizare al acestuia: lecţiile, activităţile
practice, activitatea în cercurile de elevi, excursiile didactice şi vizitele, cu formaţii de lucru mai
largi (clasa de elevi) sau mai restrânse, cum sunt activităţile în grup sau activităţile individuale.
Înscris într-un cadru organizaţionale, procesul de învăţământ se desfăşoară în cadrul unor
relaţii interpersonale: relaţii profesor-elev. Acestea alcătuiesc o componentă importantă a
câmpului educaţional. Principalele interacţiuni în mediul şcolar sunt:
 relaţii de comunicare,
 relaţii de afinitate, de acceptare sau respingere, graţie cărora se validează sau
infirmă statusuri şi roluri,
 relaţii de conducere, prin care se exprimă puterea de influenţă a persoanelor
acreditate de grup ca reprezentanţi legitimi ai intereselor colective.
Principiile pedagogiei moderne invită profesorul să cultive relaţii de apropiere şi
înţelegere faţă de elevi, fără a cădea în familiarism, să manifeste exigenţă dozată, fără a ajunge la
severitate excesivă, să fie autoritar, dar lipsit de enervare şi patimă, să fie drept şi imparţial în
oferta lecţiei şi în apreciere.
În sfârşit, procesul de învăţământ se desfăşoară în timp: an şcolar, semestru, săptămână de
şcoală, ore de clasă. Curriculumul sau programul de studiu este segmentat în unităţi de timp,

Pag. |6
 Capitolul I. Sistemul de învățământ din România

însăşi aptitudinea de învăţare este măsurată prin timpul necesar elevului pentru însuşirea unor
cunoştinţe şi deprinderi. Aşa cum aptitudinea de învăţare este o caracteristică individuală şi
timpul de studiu ar trebui dimensionat la ritmul de progresie al elevului.
Elementele desprinse din analiza componenţială de mai sus se află în strânse relaţii de
interdependenţă şi interacţiune, ele configurează practic fizionomia fiecărei activităţi didactice
atât la nivel global (al procesului de învăţământ), cât şi la nivelul fiecărei unităţi didactice: lecţie,
lucrare de laborator, cercul de elevi, etc. Succesul acţiunii de modelare a inteligenţei şi conduitei
copilului nu depinde numai de stăpânirea componentelor procesului de învăţământ, ci şi de
calitatea personalului didactic, de condiţiile materiale de instruire, de aptitudinile individuale ale
elevilor, de conţinutul lecţiilor. Aceşti factori se articulează în funcţie de efectele lor, de
rezultatele obţinute pe parcurs şi în final (Chiş, 2001).

Bibliografie:
1. Ionescu, M. (2003), Instrucţie şi educaţie. Paradigme, strategii, orientări, modele, Editura
Garamond, Cluj- Napoca
2. Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă , ediţia a II-a, revizuită, Editura
Dacia,Cluj-Napoca
3. Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea
profesorilor , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

Concluzii:

Înțelegerea conținutului acestui curs este esențială în parcurgerea cursurilor următoare, care
detaliază fiecare componentă a procesului de învățământ.

Întrebări de evaluare:

1. Argumentați relația dintre componentele procesului de învățământ, precizând rolul

feedback-ului în reglarea acestuia.
2. Analizați rolul timpului în cadrul procesului de învățământ, precizând relația cu
celelelate componente .
3. Analizați rolul obiectivelor didactice din perspectiva poziției de ”Start” în cadrul
procesului de învățământ.

Pag. |7