Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reguli Generale
Reguli Generale
Clasa I: cavităţi rezultate din tratamentul cariilor localizate în şanţurile şi fosetele feţei
ocluzale a molarilor şi premolarilor, şanţurile şi fosetele vestibulare şi în şanţurile orale ale
molarilor, în fosetele orale, supracingulare ale frontalilor superiori.
Pot fi: cu deschidere largă, cu deschidere punctiformă, cu marmoraţii, precum şi carii rezultate
din asocierea unor carii multiple.
Clasa a II-a: feţele proximale ale molarilor şi premolarilor
Clasa a III-a: feţele proximale ale dinţilor frontali superiori şi inferiori la care unghiul incizal
este păstrat
Clasa a IV-a: feţele proximale ale dinţilor frontali cu distrucţia unghiului incizal
Clasa a V-a: 1/3 cervicală a feţelor vestibulară şi orală ale tuturor dinţilor.
Clasa a VI-a: pe vârfurile cuspizilor premolarilor şi molarilor, pe cuspidul caninului și pe
marginile incizale ale frontalilor superiori și inferiori
Obiectivele (etapele) tratamentului cariei simple
Etapa (timpul) chirurgicală – prepararea cavităţii
Etapa (timpul) medicamentoasă – tratamentul plăgii dentinare (protecţia pulpo-dentinară)
Etapa (timpul) restauratoare – obturarea cavităţii, refacerea morfologiei coronare
Principiile clasice ale lui Black în prepararea cavităţilor:
1. Deschiderea procesului carios/uşurarea accesului
2. Exereza dentinei alterate
3. Extensia preventivă
4. Forma de retenţie
5. Forma de rezistenţă
6. Finisarea cavităţii
7. Toaleta cavităţii
1. Deschiderea procesului carios / uşurarea accesului
3. Extensia preventivă
Este operaţia prin care marginile cavităţii sunt amplasate în ţesut dentar sănătos, în zone
accesibile curăţirii artificiale şi autocurăţirii, pentru a evita apariţia cariei secundare marginale.
O parte din extensia preventivă se obţine chiar prin acţiunea de deschidere a cavităţii, dar uneori,
mai ales la cariile cu deschidere mică şi la cariile incipiente, aceasta nu este suficientă, fiind necesară
o fază specială de deplasare a pereţilor cavităţii spre zonele dentare corespunzătoare.
Alteori, dimpotrivă, la cariile întinse în suprafaţă (cu deschidere mare), marginile cavităţii se
găsesc deja situate pe zonele dentare expuse curăţirii artificiale şi autocurăţirii, ca urmare a evoluţiei
procesului carios şi, în acest caz, realizarea extensiei preventive constă numai în îndepărtarea în
totalitate a ţesuturilor alterate de la marginile cavităţii, pentru ca acestea să fie amplasate în ţesut
sănătos.
La cavitatea de clasa I extensia preventivă constă în:
- scoaterea marginilor cavităţii în zonele expuse curăţirii artificiale ale pantelor cuspidiene
- desfiinţarea marmoraţiilor din şanţuri
- desfiinţarea punţilor de smalţ subţiate existente între două sau mai multe cavităţi de pe aceeaşi
suprafaţă şi unirea acestora într-o singură cavitate.
La cavitatea de clasa a II-a se crează o extensie a cavităţii orizontale şi una cavităţii verticale.
Extensia preventivă a cavităţii orizontale este identică cu a unei cavităţi de clasa I.
Extensia preventivă a cavităţii verticale se face în două planuri: transversal (vestibulo-oral) şi
vertical (ocluzo-cervical). Prin extensia în plan transversal se urmăreşte desfiinţarea contactului cu
dintele vecin. În cazul în care punctul de contact nu a fost desfiinţat prin evoluţia procesului carios,
marginile vestibulară şi orală ale cavităţii verticale se vor plasa la circa 1 – 2 mm în afara contactului
cu dintele vecin. Dacă însă punctul de contact cu dintele vecin a fost desfiinţat de procesul carios,
marginile vestibulară şi orală ale cavităţii vor fi plasate la distanţe mai mari, putând ajunge să fie
situate aproape de jumătatea feţei vestibulare/orale.
În plan vertical, extensia preventivă a cavităţii verticale urmăreşte acelaşi principiu al desfiinţării
contactului ce dintele vecin; astfel, pragul gingival va fi plasat întotdeauna la minimum 2 mm sub
punctul de contact.
La cavitatea de clasa a III-a se admit concesii la regula extensiei preventive, deoarece, în aceste
situaţii primează principiul estetic care impune conservarea cât mai strictă a ţesuturilor dure dentare.
Aceasta nu înseamnă că se admit concesii de la îndepărtarea în totalitate a ţesuturilor demineralizate
şi alterate.
Pentru cavitatea de clasa a IV-a se aplică aceleaşi reguli ca la cavitatea de clasa a III-a.
La cavitatea de clasa a V-a extensia preventivă constă în îndepărtarea în totalitate a smalţului cu
aspect cretos (aspect care denotă alterarea prismelor de smalţ de la marginile cavităţii).
În cazul cavităţilor preparate pentru amalgam marginile viitoarei cavităţi se vor plasa pe
suprafeţele netede ale dinţilor (aşa-zisele locuri imune la carie): pantele cuspidiene, feţele vestibulare
şi orale.
Aceasta se realizează prin înglobarea în conturul cavităţii a zonelor susceptibile la carii:
- şanţurile şi fosetele molarilor şi premolarilor;
- foramen caecum de pe feţele palatinale ale frontalilor superiori;
- feţele aproximale la nivelul punctului de contact cu dintele vecin.
Există situaţii clinice în care procesul carios are o întindere limitată şi aplicarea principiului
extensiei preventive ar presupune extinderea conturului cavităţii dincolo de procesul carios, ceea ce
implică un sacrificiu mare de ţesut dentar sănătos. În astfel de situaţii se realizează exereza dentinei
ramolite în totalitate, urmată de finisarea marginilor cavităţii pentru a asigura o bună închidere
marginală.
Alteori, datorită întinderii mari în suprafaţă a procesului carios, extensia preventivă se face la
distanţe mari; se poate ajunge ca pereţii cavităţii să fie aproape de ½ feţei vestibulare / orale – în
cazul cariilor proximale la dinţii laterali – sau aproape de vârful cuspidului – la cariile ocluzale.
La cavităţile ocluzale şi proximale de pe dinţii laterali aplicarea întocmai a principiului extensiei
preventive este obligatorie.
La dinţii frontali, unde primează fizionomia, se impune conservarea cât mai mult posibil a
ţesuturilor dure dentare, în detrimentul respectării cu stricteţe a principiului extensiei preventive.
4. Forma de retenţie
Se referă la mijloacele folosite în prepararea cavităţii pentru ca materialul de obturaţie introdus
ulterior să nu fie dizlocat de forţele care acţionează asupra lui. Cavitatea trebuie astfel preparată
încât să asigure stabilitatea şi menţinerea viitoarei obturaţii.
Direcţiile în care se poate deplasa obturaţia sunt:
- verticale (axiale);
- sagitale (mezio-distale);
- transversale (vestibulo-orale);
- combinate.
Cu cât cavitatea este mai complexă, cu atât tendinţa de deplasare este mai mare şi în direcţii
multiple. De aceea şi sistemul de retenţie devine mai complicat.
O modalitate general valabilă de retenţie, indiferent de tendinţa de dislocare, o constituie
frecarea între pereţii cavităţii şi faţa parietală a obturaţiei. Pentru a fi cât mai mare, retenţia prin
fricţiune presupune realizarea contactului pe o suprafaţă cât mai întinsă , iar zonele interesate să fie
cât mai rugoase. Mărirea suprafeţei de contact se poate obţine prin creşterea înălţimii pereţilor sau
prin crearea de cavităţi anexe.
Împotriva tendinţelor de dislocare sagitală se realizează cavităţi anexe (accesorii) – aşa numitele
„cozi de rândunică” – care împiedică deplasarea obturaţiei spre peretele aproximal distrus de
carie. Aceste cavităţi de retenţie sunt unite cu cavitatea principală prin intermediul unei porţiuni
îngustate numită istm. Cavităţile de retenţie se prepară în ţesut dentar sănătos, de aceea nu se
vor face extensii mari care să prejudicieze rezistenţa dintelui.
În cavităţile extinse, cu distrucţie mare dentară, ţinând cont şi de rezistenţa pereţilor, se foloseşte
tot mai mult retenţia obturaţiei prin pivoturi fixate prin înşurubare sau cimentare în tunele
parapulpare special create în dentină.
În alegerea tuturor mijloacelor de retenţie trebuie să se ţină seama şi de principiul rezistenţei,
cele două principii - retenţia şi rezistenţa - fiind în strânsă legătură.
Împotriva tendinţei de dislocare axială se opun următoarele elemente:
- paralelism axial a cel puţin doi pereţi verticali;
- unghiuri drepte la întâlnirea pereţilor verticali cu cel pulpar / parapulpar;
- unghiuri bine exprimate la întâlnirea pereţilor verticali;
- peretele pulpar plan sau în trepte. Când din preparare rezultă totuşi un perete pulpar concav, se
aplică obturaţie de bază pentru a obţine o suprafaţă plană.
- pentru porţiunea verticală a cavităţii de clasa a II-a – convergenţa spre ocluzal a pereţilor
vestibular şi oral.
5. Rezistenţa pereţilor cavităţii
Dintele este astfel alcătuit încât să suporte forţele fiziologice de masticaţie care-l solicită. Dacă
suferă un proces distructiv, ca în cazul cariei simple, i se schimbă comportamentul sub acţiunea
forţelor obişnuite de masticaţie, astfel încât, în distrucţiile coronare masive (carii întinse în suprafaţă
şi / sau profunzime) se poate ajunge la fracturi coronare.
Forţele ce solicită dintele se transmit în axul lung al acestuia. Din acest motiv, orientarea
pereţilor cavităţii trebuie astfel făcută încât să fie paraleli sau perpendiculari pe direcţia de
transmitere a forţelor masticatorii. Nerespectarea acestei dispuneri ar determina o solicitare în plus a
pereţilor cavităţii, alta decât cea produsă de acţiunea forţelor ocluzale, cu deformări care, dacă
depăşesc anumite valori, duc la fractura pereţilor coronari.
De aceea, se recomandă ca pereţii pulpar şi cervical să fie perpendiculari pe direcţia exercitării
forţei (pe axul lung al dintelui), iar pereţii verticali – paraleli cu axul lung al dintelui.
NU se vor păstra porţiuni de smalţ nesusţinute de dentina subiacentă. Se vor păstra numai acele
zone de smalţ nesusţinute care au formă de boltă (la nivelul cuspizilor), dar şi acelea vor fi atent
căptuşite cu ciment (CIS sau FOZ).
Adâncimea procesului carios, precum şi întinderea lui în suprafaţă, influenţează rezistenţa
pereţilor viitoarei cavităţi, subminând-o. Micşorarea lăţimii obturaţiei şi creşterea adâncimii cavităţii
sunt factori care micşorează rezistenţa.
Pe de altă parte, o cavitate puţin adâncă , dar lată, nu este favorabilă. Materialul de obturaţie,
neavând grosime suficientă, se va fractura, iar lăţimea prea mare subminează pereţii verticali, în
special pe cei reprezentaţi de crestele marginale ale premolarilor şi molarilor.
Important pentru rezistenţa celor două elemente ale ansamblului cavitate-obturaţie este ca
peretele pulpar să fie situat sub joncţiunea smalţ-dentină, în cazul cariilor superficiale. În cariile
profunde, cu evoluţie întinsă şi în suprafaţă, este necesar ca porţiunile subţiate să fie îndepărtate până
în zone a căror grosime asigură rezistenţa.
6. Finisarea marginilor de smalţ
Calitatea marginilor cavităţii şi cea a marginilor obturaţiei contribuie la prevenirea apariţiei
cariei secundare marginale.
Finisarea marginilor cavităţii este importantă pentru a realiza:
- margini de cavitate şi de obturaţie rezistente la acţiunea forţelor de masticaţie;
- adaptare cât mai bună a materialului de obturaţie la marginile cavităţii, cu îmbunătăţirea
închiderii marginale.
Trebuie eliminat orice factor care ar micşora rezistenţa marginală prin:
- îndepărtarea minuţioasă a anfractuozităţilor smalţului de la marginea cavităţii;
- rotunjirea unghiurilor conturului exterior al cavităţii;
- realizarea unui unghi de întâlnire între pereţii verticali ai cavităţii şi suprafaţa smalţului cât mai
apropiat de 900 – situaţia ideală, dar trebuie să avem în vedere şi înclinaţia cuspidiană, variabilă
de la individ la individ. Când panta cuspidiană este abruptă, pentru a nu contraveni principiului
rezistenţei, se crează un unghi mai mic (de cel puţin 700).
La cavităţile de clasa I şi a II-a, din considerente mecanice, se practică operaţia numită bizotare.
Constă în secţionarea oblică a prismelor de smalţ de la marginea cavităţii, păstrându-li-se o bază
dentinară. Gradul de înclinare al bizoului se stabileşte în raport cu felul pantelor cuspidiene şi cu
materialul de obturaţie folosit. În general se consideră că bizoul trebuie să fie în unghi de 30-35 0
pentru amalgam şi de 450 pentru compozit şi pentru incrustaţii.