2018 2018

MODALITĂȚI
METODICE DE
FOLOSIRE A JOCULUI
DIDACTIC ÎN LECȚIILE
DE MATEMATICĂ LA
CICLUL PRIMAR

Mioara IRIMIA
1. Profilul psihologic al vârstei școlare mici…………………………………. 3

Conceptul de joc didactic. Clasificări ale jocurilor didactice

2. matematice………………………………………………………………… 7
…

3. Organizarea și desfășurarea jocului didactic matematic…………………. 12

4. Valențele formative ale jocului didactic matematic………………………. 15

9. Modalități de integrare a jocului didactic în lecția de matematică………. 20

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

1
 În mod firesc, învățământul modern caută să-și determine metodele sale noi,
adecvate sarcinilor ce decurg din actualul stadiu al dezvoltării culturii și
civilizației contemporane. Trăsături ca flexibilitatea, creativitatea, suplețea au
devenit cu precădere, domeniul de cercetare al psihologiei contemporane.
Justificarea este evidentă. Dinamismul societății actuale impune un om
dinamic. Totodată, acumularea vertiginoasă de noi informații determină nu numai
creșterea cantitativă a acestora, dar și perimarea lor foarte rapidă, ceea ce necesită
o primenire permanentă a metodelor de lucru, a stilului de muncă, a mijloacelor
cu care facem educația. Efortul trebuie îndreptat spre găsirea modalităților de
integrare a mijloacelor de învățământ în arta pedagogică.
Aceasta obligă școala la organizarea procesului de învățământ în așa fel încât
să-l pună pe elev cât mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de
însușire a cunoștințelor , de prelucrare și integrare permanentă a acestora în noi
sisteme și structuri, premise ale unor capacități de absorbție informațională și de
aplicare în practică în mod creator.
Observațiile efectuate asupra activității desfășurate la ciclul primar au dovedit
că, pe această treaptă de învățământ, mai mult decât în etapele următoare, au loc
cele mai intense procese de constituire a structurilor psihice la toate nivelele și că
particularitățile acestor structuri sunt determinate, în special, de natura și
particularitățile acțiunii pedagogice ce se exercită asupra lor.
Cu cât gama de procedee ce se exercită asupra lor este mai largă la această
vârstă și cu cât modalitățile de îmbinare a acestor procedee sunt mai variate, cu
atât potențialul psihic devine mai viguros și mai bogat în posibilități de devenire
nelimitată.
Din varietatea de modalități de activitate didactică și de îmbinare a tehnicilor
didactice ce pot fi incluse în munca învățătorilor aș sublinia jocul didactic – ca
auxiliar prețios al acestei munci.
Atribut dintotdeauna al copilăriei – colorând viața omului la toate vârstele –
jocul constituie de foarte multă vreme obiect de observație și de reflecție, chiar de

2
cercetare și de studiu. Aristotel și Platon îi relevau valoarea educativă și încercau
să-i definească locul în viața și activitatea copilului. Considerațiile au sporit și s-
au adâncit cu trecerea veacurilor, prin interesul manifestat în această problemă de
personalități marcante: Erasmus, Montaigne, Schiler, J.J. Rousseau, M. Gorki, J.
Chateau, Ed. Claparede etc.
Investigarea jocului copiilor s-a amplificat sensibil în ultimele decenii ale
sec. XX. Problema jocului a determinat numeroase controverse între diverși
pedagogi pe plan mondial. Astăzi, s-a ajuns la concluzia că cea mai bună metodă
de predare și însușire a cunoștințelor este folosirea jocului didactic.

Profilul psihologic al vârstei școlare mici

3
,,Doi și cu doi fac patru
patru și cu patru opt,
opt și cu opt fac șaisprezece…
Repetați! spune profesorul
Doi și cu doi fac patru
patru și cu patru opt,
opt și cu opt fac șaisprezece…
Dar iată pe cer
pasărea liră
copilul o vede
copilul o aude
copilul o roagă:
Pasăre, scapă-mă
pasăre dragă
joacă-te cu mine!”
( Jacques Prevert, Ora de dictare, în românește de Gelu Naum)

Profilul psihologic este o expresie cantitativ-calitativă a totalității

componentelor proceselor și însușirilor psihice, precum și a relațiilor inter-
funcționale ce se stabilesc între ace3stea pe parcursul activității într-o etapă dată
a dezvoltării. Profilul psihologic relevă gradul de dezvoltare mintală și
comportamentală a unui individ, reprezintă atât punctul de plecare în activitatea
educativă, cât și rezultatul acțiunii educaționale. Ca punct de plecare, profilul
psihologic indică modalitățile de concepere a acțiunilor educative, de orientare
și alcătuire a mijloacelor, formelor și metodelor prin care se realizează
activitatea de cunoaștere în care este angajat copilul. Din această perspectivă, se
vor determina mai adecvat și mai eficient formele de exercițiu capabil să
producă dezvoltarea funcțiilor, maturizarea acestora și formarea structurilor

4
operatorii, a însușirilor și calităților psihice care permit trecerea la etapele
superioare ale dezvoltării psihice: mintale și comportamentale.
Ca entitate psihică formată, profilul psihologic al nivelului de dezvoltare
indică eficiența și rezultatul activității educaționale. Fiecare etapă a dezvoltării
are un fel propriu de maturitate, atinge un punct provizoriu al perfecțiunii în
specificul activității desfășurate, tinde spre un anumit stil de activitate. Acest
punct optim, această perfecțiune trebuie realizată și cunoscută de învățător.
Totalitatea acestor reușite din structura fiecărei etape definește succesul
educației în ansamblu.
Limitele etapelor de dezvoltare cu profil psihologic propriu sunt destul de
elastice, dinamica lor este dată de ritmul propriu, individual al dezvoltării
psihice: mai intens în anumite etape și mai lent în altele, cu variații diferite de la
o componentă psihică la alta, toate determinate de interacțiunea și ponderea
fluctuantă a factorilor interni și externi pe tot parcursul devenirii umane.
Caracteristicile profilului psihologic în activitatea educativă relevă necesitatea
de a aprecia potențialitățile psihice existente în momentul începerii acțiunii
educative și de a anticipa sau de a presupune ceea ce se poate realiza și la ce
nivel se poate valida acest potențial, ca urmare a activităților în care copilul a
fost angajat și pe care le-a parcurs activ. Este vorba de aprecierea zonei imediat
următoare a dezvoltării. Această apreciere este dată în norma pedagogică
exprimată ca necesitate a cunoașterii și respectării particularităților de vârstă și
individuale.
Dezvoltarea copilului de la naștere la maturitate se produce, deci în etape
succesive și coerente, cu structură psihică unitară, cu profil specific reflectat
într-un comportament caracteristic. Cercetările de psihologie genetică pun în
evidență patru mari etape sau stadii ale dezvoltării psihice a copilului: de la 0 la
3 ani – vârsta antepreșcolară ( etapa dezvoltării preconceptuale, dacă se
raportează la instrumentele gândirii; a intereselor senzio-motorii și glosice, dacă
se ia ca punct de referință evoluția intereselor de cunoaștere); de la 3 la 6 -7 ani,

5
vârsta preșcolară (etapa gândirii prin imagini intuitive globale sau etapa
intereselor subiective concrete); de la 6-7 ani la 12 ani, vârsta școlară mică
( etapa gândirii prin acțiuni mintale obiectuale sau etapa intereselor obiective
concrete); de la 12 la 18 ani, vârsta școlară mijlocie și mare, preadolescența și
adolescența.
Între 3-6 ani este perioada celei mai autentice copilării. O intensificare a
ritmului de creștere apare la sfârșitul perioadei preșcolare , între 6-7 ani. În
cursul acestei vârste are loc un intens proces de maturizare interioară a
sistemului nervos prin mielinizarea fibrelor nervoase. Maturizarea morfologică
și fiziologică a sistemului nervos, ca de altfel a întregului organism, este
condiționată de activitatea prin care se realizează exercitarea funcțiilor
fiziologice și psihice. Esența profilului psihologic al acestei etape de dezvoltare
se exprimă prin trezirea sentimentului de personalitate. Activitatea prin care se
realizează exersarea funcțiilor psihice este jocul ; ,,copilăria este făcută pentru
a te juca” spune Edouard Claparede. Jocul corespunde nevoii de mișcare și
creație a copilului. Gama jocurilor este foarte extinsă în jurul vârstei de 5 ani.
Între 5-6 ani jocul este dublat de muncă, care se desfășoară tot sub formă de joc.
Deosebirea dintre muncă și joc constă în faptul că, în timp ce jocul este
întrerupt după bunul plac al celui care se joacă, munca are un început și un
sfârșit, presupune menținerea unei direcții de acțiune.
Prin intermediul jocului copilul cunoaște realitatea. Gândirea sa are caracter
global intuitiv, în sensul că el percepe ansambluri concrete, situații încă prea
puțin diferențiate, nu este capabil încă de analiză și sinteză, nu știe să descrie și
să povestească după criterii logice.
,,Educația la această vârstă, spunea Maurice Debesse, are în vedere trei
direcții importante: educația simțurilor, educația imaginației și educația
caracterului.”
În ansamblul dezvoltării, vârsta școlară apare ca o etapă cu relativă
stabilitate și cu posibilități de adaptare mai ușor de realizat. Progresele obținute

6
sunt mai constante și se manifestă în toate compartimentele dezvoltării fizice și
psihice. Transformările treptate ce se produc în gândirea și comportamentul
școlarului pun în evidență o nouă structură mintală. Gândirea se desprinde de
datele percepției globale intuitive și începe să se manifeste o tendință de
descentralizare. Are loc perceperea relațiilor care prilejuiesc înțelegerea
cauzalității și folosirea mai corectă a legăturilor logice.
Cu toate acestea, gândirea rămâne predominant concretă. Gândirea
realizează cunoașterea cu ajutorul unor operații, logice, concrete, obiectuale.
Trăsătura definitorie a unei operații logice este reversibilitatea care oferă
posibilitatea folosirii concomitente a sensului direct și invers, a anticipării
mintale a rezultatului, a efectuării unor corecții și aproximări, toate realizându-se
în plan mintal.
Operațiile mintale care apar pe baza intuiției sunt încă concrete, ele se
desfășoară în plan mintal, dar continuă să fie legate de acțiunea cu obiectele și
de datele pe care le oferă percepția. Această acțiune capătă însă o structură
operatorie, putându-se compune în formă tranzitivă și reversibilă. Datele și
relațiile sunt grupate în ansambluri și transformate în operații, relevându-se
posibilitatea asimilării unor cunoștințe care depășesc sfera manipulării practice
sau concretului nemijlocit cu obiectele și fenomenele realității. Astfel, din
intuitivă, gândirea devine operativă.
Dacă în primii ani ai școlarității noțiunile școlarului mic au un caracter
concret și empiric, trăsăturile esențiale și neesențiale nefiind încă suficient
diferențiate, și nu se pot organiza încă în sisteme noționale, în jurul vârstei de 10
ani se atinge stadiul gândirii noționale. Sub efectul dezvoltării psihice și a
influențelor educative, gândirea tinde să se organizeze în jurul a câtorva noțiuni
fundamentale care unifică datele concrete: noțiunea de timp, de spațiu, de
număr, de cauză, de mișcare etc.
Capacitatea de cunoaștere sporește și datorită memoriei ale cărei posibilități
cresc rapid. Începând cu vârsta de 9 ani, școlarul poate învăța orice: învață pe

7
dinafară din joacă, așa cum învață să meargă, să vorbească. Se conturează încă
de pe acum diferitele tipuri de memorie: vizuală, auditivă, chinestezică. Tot la
această vârstă se manifestă primele aptitudini cu caracter general ce potențează
succesul la toate obiectele de învățământ. Treptat, acestea se diferențiază în
funcție de specificul activității în care se exersează cu predilecție elevul. Este
mai frecventă afirmarea aptitudinii muzicale, apoi aptitudinea mecanică, sub
forma unor îndemânări tehnice, a plăcerii de a mânui obiectele etc. Progresele
cunoașterii sunt legate la școlar de dorința generală de a învăța.
Concomitent, se produc și alte schimbări, se formează atitudinea față de
muncă ce se relevă prin capacitatea de a duce la bun sfârșit o sarcină începută și
de a obține un rezultat. Școlarului îi place acțiunea. Activitatea desfășurată este
foarte variată, apar interesele practice – cum sunt cele pentru tehnică, lucrări
manuale, grădinărit etc. Precizia și îndemânarea gesturilor ce se constituie pun
în evidență dorința de a obține un rezultat: școlarul dorește să aibă succes.
Viața socială a școlarului este și ea intensă. Se face simțită nevoia elevului
de a trăi în colectiv, de a participa la activități comune. El devine capabil de
sentimentul colectivismului. Odată cu încadrarea în colectivitate, începe și
familiarizarea cu cerințele vieții sociale. Asimilează treptat reguli de conduită
individuală și colectivă, în funcție de care își reglează atitudinile și relațiile cu
alte persoane.
Complexitatea dezvoltării psihice în cursul acestei etape conferă școlii un rol
special. Școala contribuie atât la formarea și educarea inteligenței cât și a
caracterului. Școala și familia vor acționa pentru stimularea dezvoltării bio-
psiho-sociale prin mijloacele specifice de care dispune fiecare.
Activitatea care declanșează dezvoltarea psihică este procesul de
învățământ. Organizarea și metodica acestuia trebuie să țină seama de
caracteristicile fizice, psihice și sociale ale devenirii umane. Între aceste
caracteristici, învățarea prin acțiune constituie elementul principal.

8
 Necesitatea extinderii numărului de exerciții individuale, diferențiate în
activitatea de asimilare a conținutului programei școlare, derivă din
caracteristica ce demonstrează că școlarul mic învață acționând. Apare astfel
necesitatea de a transforma sala de clasă într-un atelier de lucru. În același timp,
trebuie ca învățătorul să vegheze la temeinicia activității școlarilor, să prevină
agitația inutilă, activismul care ar neglija sau înăbuși activitatea de gândire.
Metodele active se cer folosite mai ales pentru a realiza adaptarea
învățământului la individualitatea și potențialitatea fiecărui elev, pe baza
cunoașterii cât mai obiective a nivelului de dezvoltare psihică la care acesta se
găsește.

Conceptul de joc didactic. Clasificări ale jocurilor didactice

matematice

9
 Dicționarul de pedagogie definește jocul didactic astfel: 1. ,,specie de joc
care îmbină armonios elementul instructiv și educativ cu elementul distractiv”;
2. ,,tip de joc prin care educatorul consolidează, precizează și verifică
cunoștințele predate copiilor, le îmbogățește sfera de cunoștințe, pune în
valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora. Conținutul,
sarcina didactică (problema intelectuală), regulile și acțiunile de joc (gândire,
surpriză, mișcare etc.) conferă jocului didactic un caracter specific înlesnind
rezolvarea problemelor puse copiilor”
Metoda jocurilor instructive este o metodă de învățământ care, având la bază
jocul, implică un ansamblu de operații și acțiuni care, paralel cu destinderea,
buna dispoziție și bucuria, urmăresc obiective precise de pregătire (tehnică,
intelectuală, morală, fizică, igienico-sanitară etc.) a copilului. Jocurile
modelează gândirea și aptitudinile intelectuale, dezvoltă capacitatea de
investigație și perseverență în acțiune, înlesnesc însușirea unor cunoștințe.
Metoda jocurilor instructive este foarte veche (Platon, Aristotel); ea pleacă de la
ideea că în orice joc există o zonă de instrucție (cel puțin una de socializare sau
estetică). Orizonturile moderne în metoda jocurilor instructive vin să lărgească
vechile posibilități, să le direcționeze spre noi domenii ale muncii umane și să
facă posibilă instrucția la o vârstă foarte timpurie ( Nicolae Vintanu și Panel
Mureșan).
Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un
caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispoziție
funcțională, de veselie și de bucurie, de divertisment și de destindere, ceea ce
previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii. Restabilind un echilibru în
activitatea școlarilor, jocul fortifică energiile intelectuale și fizice ale acestora,
generând o motivație secundară, dar stimulatorie, constituind o prezență
indispensabilă în ritmul accentuat al muncii școlare.

10
 S-a dezvoltat (construit, inițiat, creat etc.) o varietate de jocuri educative sau
didactice care își propun să îmbine, cu bune rezultate, spontanul și imaginativul
din structura psihicului infantil cu efortul programat și solicitant de energii
intelectuale și fizice propriu învățării școlare.
Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elementele de comuniune
psihică și intelectuală între copii. Toate ace3stea fac ca aspectul instructiv să se
îmbine cu cel relaxant. Jocul didactic are o structură specifică deosebită de restul
activităților didactice practicate în școală.
Iată deci că, atunci când jocul este utilizat în procesul de învățământ, el
dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă
a elevului la lecții, sporind interesul de cunoaștere față de conținutul lecțiilor.
În aceste condiții, se impune o exigență sporită în ceea ce privește dozarea
ritmică a volumului de cunoștințe matematice ce trebuie asimilate de către elevi
și, în mod deosebit, necesitatea ca lecția de matematică să fie completată sau
intercalată cu jocuri didactice cu conținut matematic (uneori, chiar concepută
sub formă de joc).
Un exercițiu sau o problemă de matematică poate deveni joc didactic
matematic dacă:
 realizează un scop și o sarcină didactică din punct de vedere matematic
 folosește elemente de joc în vederea realizării sarcinii propuse (cum sunt:
întrecerea individuală sau pe grupe, recompensarea rezultatelor bune sau
penalizarea greșelilor comise; aplauzele etc.)
 folosește un conținut matematic accesibil și atractiv prin forma de
desfășurare, prin materialul didactic ilustrativ etc.

Ed. Claparede - Educația funcțională, E.D.P, București, 1973

xxx - Dicționar de pedagogie, E.D.P, București, 1979
 utilizează reguli de joc cunoscute anticipat și respectate de către elevi,
învățătorul fiind arbitrul principal al întrecerii;

11
 Pentru a putea stabili sarcina didactică învățătorul trebuie să țină seama de
cunoștințele dobândite de elevi. Scopul didactic se formulează în legătură cu
cerințele programei școlare pentru clasa respectivă, convertite în finalități
funcționale de joc. Formularea trebuie să fie clară și să oglindească problemele
specifice impuse de realizarea jocului respectiv. O formulare corespunzătoare a
scopului determină o bună orientare, organizare și desfășurare a activității
respective. Sarcina jocului didactic matematic este legată de conținutul acestuia,
de structura lui, referindu-se la ceea ce trebuie să facă în mod concret elevii în
cursul jocului, pentru a se realiza scopul propus.
Sarcina didactică reprezintă esența activității respective, antrenând intens
operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația, dar și ale imaginației. Jocul
didactic matematic cuprinde și rezolvă cu succes, de regulă, o singură sarcină
didactică. Sarcina didactică constituie elementul de bază prin care se transpune,
la nivelul elevilor, scopul urmărit în activitatea respectivă.

Elemente de joc (fenomene psihosociale)

În jocurile didactice matematice se pot alege cele mai variate elemente de
joc: întrecerea (emulația, competiția) individuală sau pe grupe de elevi,
cooperarea între participanți, recompensarea rezultatelor bune sau penalizarea
greșelilor comise de către cei antrenați în jocurile de rezolvare a exercițiilor sau
a problemelor, bazate pe surpriză, așteptare, aplauze, cuvântul stimulator etc. O
parte din aceste elemente se utilizează în majoritatea jocurilor didactice (de
exemplu întrecerea, cuvântul) altele, în funcție de conținutul jocului. Important
este ca elementul de joc să se împletească strâns cu sarcina didactică, să
mijlocească realizarea ei în cele mai bune condiții.
Conținutul matematic al jocului didactic trebuie să fie accesibil, recreativ și
atractiv prin forma în care se desfășoară, prin mijloacele de învățământ utilizate,
prin volumul de cunoștințe la care se apelează etc.

12
 Reușita jocului didactic matematic depinde în mare măsură de materialul
didactic folosit, de alegerea corespunzătoare și de calitatea acestuia. Materialul
didactic trebuie să fie variat, cât mai adecvat conținutului jocului, să slujească
cât mai bine scopul urmărit. Se pot folosi: planșe, fișe individuale, cartonașe,
jetoane, trusă cu figuri geometrice, calculatorul – dacă există în sala de clasă etc.
Pentru realizarea sarcinii propuse și pentru stabilirea rezultatelor întrecerii se
folosesc reguli de joc propuse de învățător sau cunoscute în general de către
elevi. Aceste reguli concretizează sarcina didactică și realizează în același timp
sudura între aceasta și acțiunea jocului. Regulile de joc transformă de fapt
exercițiul sau problema de joc, activizând întregul colectiv de elevi în rezolvarea
sarcinilor primite.
Există și jocuri în care elevii sunt antrenați pe rând la rezolvarea sarcinilor
didactice. În aceste jocuri este recomandabil ca propunătorul să introducă o
completare în regulă, în sensul de a cere grupei să-l urmărească pe cel întrebat și
să răspundă în locul lui, dacă este cazul.
Jocurile didactice matematice cuprind unele reguli care precizează cine
poate deveni câștigătorul jocului. În același timp, ele cuprind și unele restricții:
elevii care greșesc vor fi scoși din joc sau vor fi penalizați, depunctați.
În majoritatea jocurilor didactice există unul sau mai mulți conducători, de
aceea sunt și reguli care stabilesc condițiile în care unii elevi, care participă la
joc, pot deveni conducători. Astfel, pot deveni conducători elevii care răspund
mai repede, mai bine sau mai mult, în funcție de cerințele jocului. Această
problemă trebuie privită însă din două puncte de vedere: pe de o parte, ea dă
posibilitatea elevilor mai buni să se evidențieze mereu, iar pe de altă parte,
potrivit acestei reguli, elevii mai slabi nu vor ajunge în locul râvnit niciodată,
fapt care-i poate descuraja, deprima.
De aceea, trebuie folosite la clasă și jocuri didactice cu sarcini mai ușoare
pentru ca elevii mai slabi să aibă și ei posibilitatea să fie conducători.

13
 Am arătat că, dacă în timpul jocului se acordă unele recompense, este
necesar să se aplice și unele penalități. Trebuie însă să se țină seama de durata și
mărimea penalității, precum și de natura ei, în așa fel încât ea să fie de fapt un
stimulent pentru elevi. Altfel, jocul și-ar pierde din valoare, ar face pe elev să-l
privească cu teamă.
Structura unitară, închegată, a jocului didactic matematic depinde, așa cum
am observat, de felul în care este concretizată sarcina didactică, de felul în care
regulile asigură echilibrul dintre sarcina didactică și elementele de joc.
Acceptarea și respectarea regulilor de joc determină pe elevi să participe la
efortul comun al grupului din care face parte. Subordonarea intereselor
personale celor ale colectivului, angajarea pentru învingerea dificultăților,
respectarea exemplară a regulilor de joc și, în final, succesul, vor pregăti treptat
pe omul de mâine, capabil să se integreze vieții sociale.
Am văzut deci că jocul didactic utilizat în lecție este o activitate de învățare
cu scopuri și sarcini instructive și educative bine determinate, cu un conținut
adecvat, care se realizează într-o formă plăcută. Urmărindu-se obiectivele
curente ale lecției (înțelegerea și consolidarea cunoștințelor, formarea
deprinderilor etc.) prin jocurile care pot fi presărate în diverse momente ale
acesteia, copilul este solicitat la același efort mintal pe care l-ar face într-o
activitate didactică obișnuită: să rezolve, să recunoască, să denumească, să
explice, să clarifice, să transforme, să compună, să creeze etc., cu deosebirea că,
în joc, copilul efectuează aceste operații într-o formă plăcută, atractivă,
mobilizându-și toate resursele pentru îndeplinirea sarcinilor jocului. În situațiile
de joc, copilul realizează cea mai autentică învățare, având impresia că se joacă.
Învățătorul este acela care asigură o justă îmbinare a activității de învățare cu
elementele de joc, distractive, și care subordonează jocul scopurilor didactice ale
lecției. Nu orice activitate realizată într-o formă atractivă este joc. Efectuarea de
către elevi a unor adunări ai căror termeni sunt scriși pe petalele unei flori,
colțurile unei stele etc. este o activitate didactică - rezolvare de exerciții – în

14
care noutatea constă în modul de scriere a termenilor. În loc de a se da exerciții
așezate în coloană, a căror rezolvare duce la o stereotipie plictisitoare, termenii
se așază pe diferite figuri pentru a da activității de calcul o formă mai
interesantă. Dar, în esență, efortul mintal pe care-l face elevul este același ca
într-o activitate de învățare obișnuită.
Pentru a deveni joc, trebuie să includă elemente de joc, așa cum am mai
arătat (surpriza, așteptarea, ghicirea, întrecerea) care se realizează de multe ori
prin mișcarea sau mânuirea unor materiale (ștafeta, ridicarea unor jetoane pe
care sunt scrise silabe, cuvinte, propoziții, cifre; ascunderea, găsirea ș.a.). De
asemenea, executarea unor acțiuni la comandă, după reguli precise, excluderea
din joc a celor care încalcă regulile etc. creează momente de tensiune, de emoții,
dorința de a câștiga întrecerea, mobilizează copiii la o activitate intensă, rapidă
și plăcută. Este în esență o activitate de învățare al cărei efort, datorită
atractivității, elevii nu-l simt. Ba, dimpotrivă, îl doresc.
Desigur, în jocul didactic va predomina sarcina de învățare și nu distracția.
Este bine ca jocurile să declanșeze momente vesele ca și momente de tensiune
cu încărcătură afectivă, dar să se încheie cu aprecieri colective sau individuale
(aplauze, mici recompense) privind realizarea sarcinii de învățare propuse.
Deși este dificil să facem o clasificare a jocurilor didactice matematice,
totuși, în funcție de scopul și de sarcina didactică propusă, acestea se pot împărți
astfel:
1. După momentul în care se folosesc în cadrul lecției, ca formă de bază a
procesului de învățământ:
 Jocuri didactice matematice, ca lecție de sine stătătoare, completă;
 Jocuri didactice matematice folosite ca momente propriu-zise ale
lecției;
 Jocuri didactice matematice în completarea lecției, intercalate pe
parcursul lecției sau la final;

15
 2. După conținutul capitolelor de însușit în cadrul obiectului de învățământ
(matematica) sau în cadrul anilor de studii:
 Jocuri didactice matematice pentru aprofundarea însușirii
cunoștințelor specifice unui capitol sau grup de lecții;
 Jocuri didactice matematice specifice unei vârste și clase;
3. După materialul didactic folosit:
 Jocuri didactice matematice cu material;
 Jocuri didactice matematice fără material sau jocuri orale;
Din această categorie – jocuri orale – fac parte: ghicitorile (fără ilustrații),
jocuri de compunere a problemelor.
Există și jocuri didactice matematice folosite pentru familiarizarea elevilor
cu unele concepte moderne de matematică (cum sunt cele de mulțime și relație)
pentru consolidarea reprezentărilor despre unele forme geometrice (triunghi,
dreptunghi, pătrat, cerc), pentru cultivarea unor calități ale gândirii și exersarea
unei logici elementare. În acest sens se utilizează jocurile logico-matematice.

xxx Metodica predării matematicii la clasele I-IV, pag. 277, E.D.P,

București, 1988
Organizarea și desfășurarea jocului didactic matematic

16
 Reușita jocului didactic este condiționată de proiectarea, organizarea și
desfășurarea lui metodică, de modul în care învățătorul știe să asigure o
concordanță deplină între toate elementele ce-l definesc.
Pentru aceasta, învățătorul va avea în vedere următoarele cerințe de bază:
 pregătirea jocului didactic
 organizarea judicioasă a acestuia
 respectarea momentelor (evenimentelor) jocului didactic
 ritmul și strategia conducerii lui
 stimularea elevilor în vederea participării active la joc
 asigurarea unei atmosfere prielnice de joc
 varietatea elementelor de joc(complicarea jocului, introducerea altor
variante etc.)
Pregătirea jocului presupune, în general, următoarele: studierea atentă a
conținutului acestuia, a structurii sale; pregătirea materialului (confecționarea
sau procurarea lui); elaborarea proiectului (planului) jocului didactic.
Organizarea jocului didactic matematic necesită o serie de măsuri. Astfel,
trebuie să se asigure o împărțire corespunzătoare a elevilor clasei în funcție de
acțiunea jocului și, uneori, chiar o reorganizare a mobilierului sălii de clasă
pentru buna desfășurare a jocului, pentru reușita lui, în sensul rezolvării pozitive
a sarcinii didactice. O altă problemă organizatorică este aceea a distribuirii
materialului necesar desfășurării jocului. În general, materialul se distribuie la
începutul activității de joc, și aceasta pentru următorul motiv: elevii, cunoscând
(intuind) în prealabil materialele didactice necesare jocului respectiv, vor
înțelege mult mai ușor explicația învățătorului referitoare la desfășurarea jocului.
Acest procedeu nu trebuie aplicat în mod mecanic. Există jocuri didactice
matematice în care materialul poate fi împărțit elevilor după explicarea jocului.

17
 Organizarea judicioasă a jocului didactic are o influență favorabilă asupra
ritmului de desfășurare a acestuia, asupra realizării cu succes a scopului propus.
Desfășurarea jocului didactic cuprinde, de regulă, următoarele momente
(faze):
 introducerea în joc (discuții pregătitoare)
 anunțarea titlului jocului și a scopului acestuia
 prezentarea materialului
 explicarea și demonstrarea regulilor jocului
 fixarea regulilor
 executarea jocului de către elevi
 complicarea jocului, introducerea unor noi variante
 încheierea jocului ( evaluarea conduitei de grup sau individuale)
Introducerea în joc se poate face în mai multe feluri, în funcție de tema
acestuia. Uneori, atunci când este necesar să familiarizăm elevii cu conținutul
jocului, activitatea poate să înceapă printr-o scurtă discuție cu efect motivator.
Alteori, introducerea în joc se poate face printr-o scurtă expunere care să
trezească interesul și atenția elevilor. În alte jocuri, introducerea se poate face
prin prezentarea materialului , mai ales atunci când de logica materialului este
legată întreaga acțiune a elevilor. Astfel, se pot folosi convorbiri scurte,
povestiri, ghicitori, versuri. Tot în acest moment al jocului se prezintă materialul
cu care se va lucra. Introducerea are scopul de a transpune clasa într-un climat
nou, deosebit de cel existent în timpul desfășurării lecției, climat specific
jocului. Introducerea în jocul matematic nu este un moment totdeauna
obligatoriu. Propunătorul poate începe jocul anunțând direct titlul acestuia.
Anunțarea jocului trebuie făcută sintetic, în termeni preciși, fără cuvinte de
prisos, spre a nu lungi inutil începutul acestei activități.
Explicarea și demonstrarea este un moment hotărâtor pentru succesul
jocului didactic. Învățătorului îi revin următoarele sarcini:

18
  să facă pe elevi să înțeleagă sarcinile ce le revin
 să precizeze regulile jocului, asigurând însușirea lor rapidă și corectă
de către elevi;
 să prezinte conținutul jocului și principalele lui etape, în funcție de
regulile jocului
 să dea indicații cu privire la modul de folosire a materialului didactic
 să scoată în evidență sarcinile conducătorului de joc și cerințele pentru
a deveni câștigători
Fixarea regulilor – Uneori, în timpul explicației sau după explicație, se
obișnuiește să se fixeze regulile transmise. Acest lucru se recomandă de regulă
atunci când jocul are o acțiune mai complicată, impunându-se astfel o subliniere
specială a acestor reguli. De multe ori fixarea regulilor nu se justifică, deoarece
se îndeplinește formal, elevii reproducându-le în mod mecanic.
Executarea jocului – Jocul începe la semnalul conducătorului de joc. La
început acesta intervine mai des în joc, reamintind regulile, dând unele indicații
organizatorice etc. Pe măsură ce se înaintează în joc sau elevii capătă experiența
jocurilor didactice matematice, propunătorul acordă independență elevilor, îi
lasă să acționeze liber.
Se desprind, în general, două moduri de a conduce jocul elevilor:
 conducere directă (învățătorul având rolul de conducător al jocului)
 conducere indirectă (învățătorul ia parte activă la joc, fără să
interpreteze rolul de conducător)
Conform regulilor jocului, conducători pot deveni elevii mai harnici, mai
buni, care rezolvă sarcina mai bine și mai repede. Când timpul și specificul
jocului permit, învățătorul va da funcția de conducător și elevilor mai puțin
îndemânatici sau activi, în scopul înlăturării acestor lacune.
Pe parcursul desfășurării unui joc didactic matematic, învățătorul poate trece
de la conducerea directă la cea indirectă sau le poate alterna. Totuși, chiar dacă
învățătorul nu participă direct la joc, sarcinile ce-i revin sunt deosebite. Astfel,

19
în ambele cazuri, învățătorul trebuie să imprime un anumit ritm al jocului
( timpul este limitat). Ritmul și intensitatea jocului trebuie să crească treptat, de
aceea învățătorul va evita intervențiile inutile, cicălirea, timpii morți. El va
căuta:
 să mențină atmosfera, să urmărească evoluția jocului, evitând
momentele de monotonie, de stagnare
 să controleze modul în care elevii rezolvă sarcina didactică,
respectându-se regulile stabilite
 să creeze condițiile necesare pentru ca fiecare elev să rezolve sarcina
didactică în mod independent sau în cooperare
 să urmărească comportarea elevilor, relațiile dintre ei
 să activizeze participarea elevilor la joc, găsind mijloacele potrivite
pentru a-i antrena și pe cei timizi
 să urmărească felul în care se respectă, cu strictețe, regulile jocului;
Încheierea jocului
În încheiere, învățătorul formulează concluzii și aprecieri asupra felului în
care s-a desfășurat jocul, asupra modului în care s-au respectat regulile de joc și
s-au executat sarcinile primite, asupra comportării elevilor, făcând recomandări
și evaluări cu caracter individual și general.
Jocul didactic matematic poate fi organizat cu succes la orice tip de lecție și
în orice clasă a ciclului primar.

20
 Valențele formative ale jocului didactic matematic

,,Copilul – spunea marele pedagog elvețian Ed. Claparede - este o ființă a

cărui principală trebuință este jocul … această tendință spre joc este ceva
esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite
să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune
care se consideră de negăsit în sala de clasă.”1
Jocul este deci puntea ce poate uni școala cu viața, activitatea ce-i permite
copilului să se manifeste conform naturii sale, să treacă pe nesimțite la munca
,,serioasă”. ,,Școala ideală –afirma
D. Todoran – tinde să transforme într-un joc serios toate eforturile creatoare
ale copilului”2
,,Prin joc – afirma Al. Găvenea – elevii pot ajunge la descoperiri de
adevăruri, își pot antrena capacitățile lor de a acționa creativ, pentru că
strategiile jocului sunt în fond, strategii euristice”3
În viața de fiecare zi a copilului jocul ocupă un loc important deoarece
jucându-se, copilul își satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale
sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri și situații care îl apropie de
realitatea înconjurătoare. Este cunoscută nerăbdarea cu care copiii își așteaptă
tovarășii de joacă, seriozitatea cu care se încadrează în respectarea regulilor și
realizarea sarcinilor jocului, dorința lor de a ieși învingători în disputa cu
prietenii.
Încă din fragedă copilărie, s-a constatat că jocul pentru copil reprezintă o
plăcere imensă; el este în același timp și o activitate serioasă în care imitația,
antrenarea au o importanță considerabilă. Trezirea adevăratului comportament
ludic care se deosebește de jocurile funcționale ale copilului foarte mic, este
legată de trezirea personalității. Copilul încearcă să se afirme pe sine în jocuri
sub două forme: atracția spre cei mai mari decât el, considerată ca ,,motorul

21
esențial al copilăriei” și dragostea pentru ordine, pentru regulă, împinsă până la
formalism.
Psihologia genetică acordă o mare atenție jocului datorită faptului că el este
o activitate deosebit de atrăgătoare care evoluează între ficțiunea pură și
realitatea muncii. Jocul ne ajută să cunoaștem mai bine înclinațiile copilului, el
ne oferă unul dintre cele mai bune ,,turnuri” de observație de unde putem avea o
vedere de ansamblu asupra copilăriei.
Jocul ne permite să privim multilateral copilul în același timp, în viața sa
motorie afectivă, socială și morală. Jocul, ca și limbajul, deși într-un alt mod, ne
informează despre structurile mintale succesive ale copilului. Este, de asemenea,
un bun mod de a înțelege activități ale adultului. Pune în joc funcții pe care
acțiunea practică le-ar fi lăsat nefolosite dar, intrând în joc cu trup și suflet, se
realizează pe deplin. Pentru copil aproape orice activitate este joc. Claparede
spunea: ,,La copil jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții.
Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în
consecință, poate să acționeze.” Tot Claparede spunea: ,,Copilăria servește
pentru joc și pentru imitare.” Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și
jocurile sale. Dacă copiii noștri ar înceta să se mai joace, dacă în școli lecțiile s-
ar desfășura în liniște, atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a
copiilor care ne aduce bucurii și griji, ci un popor trist, tăcut, lipsit de inteligență
și suflet. Căci sufletul și inteligența devin mari prin joc. Această cumințenie,
această tăcere, de care greșit părinții se bucură uneori, anunță la copilul mic
grave deficiențe mintale. Un copil care nu știe să se joace, un ,,mic bătrân” va
fi un adult care nu va ști să gândească.

1.Ed. Claparede, Educația funcțională, E.D.P. , București, 1973, pag.132

2. D. Todoran, Individualități și educație, E.D.P, București, 1976, pag.376
3.Al. Găvenea , Cunoașterea prin descoperire în învățământ, București,
1975, pag.237

22
 În jocul copiilor mai mari, principiul activității ludice nu mai trebuie căutat
într-un îndemn intern al tendințelor ci, într-o trebuință mai largă de a se afirma,
de a-și dezvălui potențele. Cu toate acestea, cele două principii ale jocului nu pot
fi separate complet deoarece între ele există o continuitate, dar în timp ce
principiul jocului funcțional constă dintr-o pornire ce vine de la o funcție unică,
pornirea care se găsește la baza principiului jocului specific uman vine de la
întreaga ființă și exprimă întreaga ființă.
Jocul este serios, el are îndeobște reguli severe, presupune efort și uneori
duce la istovire. Jean Chateau scria în Copilul și jocul: ,,Dacă veți observa un
copil cum se joacă, primul lucru care o să vă atragă atenția va fi seriozitatea
lui. Fie că face o prăjitură din nisip, fie construiește ceva din cuburile sale, fie
că se joacă << de-a vaporul>>, <<de-a calul>>, <<de-a locomotiva>>, fie
că <<face pe soldatul care-și apără țara>>, privindu-l,vom observa că el pune
tot sufletul în ceea ce face și că este tot atât de absorbit de ocupația sa ca și
oricare dintre noi cu cele mai serioase cercetări ale noastre… și că nu există
nimic mai jignitor pentru copil decât să intervenim cu cuvinte stângace sau
zeflemitoare”
Prin joc, copilul devine mai mare, scăpând de domeniul în care nu era decât
un copil. Lumea jocului este deci, o anticipare a preocupărilor serioase. Prin
intermediul jocului copilul dobândește mai întâi acea autonomie, acea
personalitate și chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui
de adult. Jocul evoluează între ficțiunea pură a visului și realitatea muncii.
Copilul este serios, pentru că prin succesul jocului își afirmă ființa, își proclamă
forța și autonomia. La 6-7 ani, jocurile de performanță ocupă un loc foarte mare
(cine poate mai mult, mai repede etc.) ele conducându-ne la aceleași concluzii:
copilul caută în joc o încercare capabilă de a-i permite să-și afirme Eul său.
După împlinirea vârstei de 6 ani, în viața copilului începe procesul de
integrare în viața școlară, ca o necesitate obiectivă, determinată de cerințele
dezvoltării sale multilaterale. De la această vârstă, o bună parte din timp este

23
rezervată școlii, activității de învățare, care devine o preocupare majoră. În
programul zilnic intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum
școala, schimbări ce nu diminuează dorința de joc a copilului, deoarece jocul
rămâne o problemă majoră în timpul întregii copilării.
Pentru copil, jocul este un mijloc de a ghici și anticipa conduitele superioare.
A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil.
Despre un copil nu se poate spune că el ,,crește” și atât; trebuie să spunem că el
se dezvoltă prin joc. Astfel, el pune în acțiune posibilitățile care decurg din
structura sa particulară, traduce în fapte potențele virtuale care apar succesiv la
suprafața ființei sale, le asimilează, le dezvoltă, le îmbină și le complică, îi
coordonează ființa și îi dă vigoare.
Așadar, jocul dezvoltă funcțiile latente, ființa cea mai bine înzestrată fiind
aceea care se joacă cel mai mult.
În copilărie, jocul duce la antrenarea funcțiilor fiziologice cât și a celor
psihice. A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în
dezvoltarea copilului și chiar a adultului. ,,Omul nu este întreg decât atunci
când se joacă” scria Schiller.
Jocul are la copil rolul pe care munca îl are la adult. Așa cum adultul se
simte tare prin lucrările sale, tot așa și copilul se simte mare prin succesele sale
ludice. Un adult caută să-și dovedească sieși și să dovedească altora propria sa
valoare printr-un rezultat real: operă artistică, construirea unei case etc. Copilul,
aflat în afara lucrărilor reale și sociale, găsește acest substitut în joc. De aici,
importanța primordială a jocului copiilor noștri. Un copil care nu vrea să se
joace este un copil a cărui personalitate nu se afirmă, care se mulțumește să fie
mic și slab, o ființă fără mândrie, o ființă fără viitor.
Istoria jocului infantil este deci, istoria personalității care se dezvoltă și a
voinței care se formează treptat. Cunoscând locul pe care îl ocupă jocul în viața
copilului, este ușor de înțeles eficiența folosirii lui în procesul instructiv
educativ.

24
 În sistemul influențelor ce se exercită pe diferite direcții pentru creșterea
acțiunii formative a școlii, jocul didactic ocupă un loc important. Elementele de
joc, încorporate în procesele instructive, pot motiva și stimula puternic procesul
instructiv, mai ales în prima fază a învățării în care interesul obiectiv este
minim.
Folosirea jocului didactic în procesul instructiv educativ face ca elevul să
învețe cu plăcere, să devină interesat față de activitatea ce se desfășoară, face ca
cei timizi să devină mai volubili, mai activi, mai curajoși, să capete mai multă
încredere în capacitățile lor, mai multă siguranță și tenacitate în răspunsuri . Și
în activitatea școlară se pleacă de la principiul just, potrivit căruia copilul nu
face bine decât ceea ce îi place să facă (ca și adultul, de altfel). Pentru o
apercepție justă în memorie și rațiune, cel ce învață are nevoie de un puternic
motiv involuntar, adică trebuie să fie motivat intrinsec. Dacă lipsește această
motivație, va lipsi și o bună parte din atenția necesară învățării. Învățarea și
interesul obiectiv (motivațional) sunt deci, reciproc coordonate. Mult timp,
atenția involuntară a fost înlocuită, în procesul instructiv educativ, în
exclusivitate, doar prin interesul obținut prin constrângere (motivația
extrinsecă). S-a putut astfel demonstra cât de împovărătoare (din punct de
vedere subiectiv) și cât de nesatisfăcătoare sunt rezultatele unui proces instructiv
desfășurat sub semnul constrângerii. Atenția obținută prin constrângere poate
avea efecte secundare îngrijorătoare. Învățătorul nu trebuie să fie un șef, ci un
animator. O mărturie în acest sens este cazul lui Pestalozzi, a cărui activitate a
fost atât de vastă și atât de profundă, mai mult prin entuziasmul inimii sale și a
dragostei sale pentru copii, decât prin metodele care ni se par astăzi mediocre.
,,Gândește-te – spunea el – că dacă constrângerea îți răpește încrederea
copilului, toate eforturile tale sunt zadarnice. De aceea, asigură-ți bine inima
lui, fă-te necesar copilului. Cunoștințele tale nu trebuie să-l apese pe copil,
trebuie să lași adevărul să vină la el.”

25
 În școală, motivația intrinsecă pentru învățătură nu apare la comandă. Din
acest motiv, în cazul proceselor instructive, trebuie să se revină la alte premise
până ce se formează potențialul necesar și între acestea jocul constituie un ajutor
neprețuit pentru a învăța fără constrângeri. Atracția jocului este o atracție
specifică și superioară.
Folosirea jocului printre elementele de sprijin ale învățării este importantă
nu numai prin prisma lipsei intereselor obiective, ci și datorită altor motive.
Astfel, după un anumit timp, în cadrul activităților didactice, îndeosebi la ciclul
primar, traiectoria concentrării coboară la toți copiii: aptitudinea de a se
concentra devine tot mai redusă cu creșterea curbei oboselii. Monotonia,
produsă de formele stereotipice ale exercițiilor de exemplu, produce plictiseala
care influențează la rândul său, dorința de a învăța, interesul și atenția elevilor.
Dacă devine o stare permanentă, această împovărare, îndeosebi la clasele
mici, se poate transforma într-un invincibil refuz de a învăța. Pe drept cuvânt,
Herbert a apostrofat plictiseala, calificând-o ,,păcatul de moarte” al predării.
Jocul didactic poate fi folosit cu succes scontat în captarea atenției elevilor
pe tot parcursul activității didactice și înlăturarea plictiselii, dezinteresului.
Plăcerea funcțională (cea mai evidentă particularitate a jocului) ce acționează în
timpul jocului, va crea o nouă formă de interes, de participare din partea
elevilor, mult superioară atenției realizate prin constrângere; aceasta și datorită
faptului că elevul solicitat la joc va avea o comportare activă.
Dacă subliniem și unele dintre efectele funcționale secundare ale jocului în
general și implicit, ale jocului didactic – tendința de repetare, destinderea și
odihna – înțelegem rolul jocului în înlăturarea plictiselii ce amenință în cadrul
exercițiului.
Un joc bine pregătit și organizat constituie un mijloc de cunoaștere și
familiarizare a elevului cu viața înconjurătoare, deoarece în desfășurarea lui
cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea deprinderilor, la
consolidarea cunoștințelor și la valorizarea lor creatoare.

26
 Jocurile copiilor devin o metodă de instruire în cazul în care ele capătă o
organizare și se succed în ordinea indicată de logica cunoașterii și învățării.
Simplele jocuri pe care le practică copiii în mod spontan au valențe
formative dar, în învățământ, ne interesează jocurile imaginate cu scop educativ
bine precizat și organizate în concordanță cu el. intenția principală nu este
divertismentul, rezultat din încercarea puterilor și riscul, ci învățarea, adică
profitul de ordin comportamental.
În jocul didactic, divertismentul nu e un scop în sine, ci numai un mijloc de
stimulare a energiilor cognitive.
În condițiile jocului didactic, copiii învață să acționeze, să judece; ei își
perfecționează și dezvoltă memoria, atenția și spiritul de observație. Jucându-se,
copilul își concentrează atenția, face observații, stabilește identități și deosebiri,
grupează obiectele după criterii indicate de conducătorul jocului, face clasificări
după specii și gen ( flori, obiecte, animale etc.).
În acest mod, operațiile gândirii sunt activizate și copilul se ridică de la
senzații, percepții, reprezentări la noțiuni, judecăți, raționamente.
Jocurile didactice contribuie la apariția și formarea sentimentelor
intelectuale, stimulează curiozitatea de a cunoaște și plăcerea de a rezolva
diferite probleme puse în joc. Totodată ele cultivă obișnuința muncii
intelectuale și a muncii independente. Jucându-se, copilul dobândește deprinderi
și abilități noi, face exerciții care necesită o anumită încordare intelectuală, ceea
ce ridică copilul la o treaptă mai înaltă de dezvoltare intelectuală.
Jocul didactic îl deprinde pe elev cu respectarea regulilor, cu inhibarea
dorințelor și a tendințelor contrare acestora. Tocmai această îmbinare
favorizează apariția unor stări emotive, prielnice stimulării și intensificării
proceselor de cunoaștere a muncii intelectuale, a formării deprinderilor de
muncă independentă.
Am văzut că jocul didactic se folosește cu precădere la clasele I-II deoarece
puterea de concentrare este limitată. Mai târziu, la clasele III-IV , jocul didactic

27
nu mai prezintă o necesitate strictă întrucât elevii sunt mai mari și dispun de o
posibilitate mai mare de concentrare. Jocul didactic la aceste clase se folosește
în organizarea unor lecții sub formă de joc, făcând ca acestea să devină mai
atractive, dându-le o coloratură nouă și asigurând eficiența activității instructiv
educative.
În consecință, alcătuirea de jocuri didactice, și alternarea lor cu iscusință în
cadrul celorlalte metode euristice de învățare, constituie una din cele mai
importante sarcini ale metodologiei didactice contemporane.

28
 Modalități de integrare a jocului didactic în lecția de
matematică

În procesul de învățământ la ciclul primar se recomandă cu insistență

folosirea jocului ca activitate didactică imperios reclamată de particularitățile de
vârstă ale elevilor mici. În special la clasa pregătitoare și clasa I, atât programa
școlară cât și materialele îndrumătoare, auxiliarele, pun un accent deosebit pe
folosirea într-o mai mare măsură a activităților de tip preșcolar în cadrul lecției,
la toate obiectele, cu scopul de a înlesni copiilor adaptarea mai ușoară și rapidă
la noile cerințe școlare, de a preveni oboseala lor.
Introducerea elementelor de joc în cadrul procesului de învățământ permite
folosirea unor activități extrem de variate și eficiente pentru învățare: de la
exercițiul practicat în scopul relaxării până la rezolvarea unor probleme dificile,
de la jocurile cu bețișoare și jetoane din clasa I până la cele ce presupun
adevărate lucrări de construcție la clasele III-IV,gama acestora fiind nu numai
foarte bogată ci și foarte diferențiată ca scopuri instructive și educative.
Folosirea jocului didactic cere însă o atenție deosebită pentru a se integra
organic în lecție. Rl trebuie să constituie atât un prilej de divertisment cât și de
activitate independentă, cât și de acumulare a unor cunoștințe noi sau de
reactualizare a celor dobândite anterior.
În legătură cu organizarea și desfășurarea activității se impun precizări de
ordin metodologic. Prima se referă la conținutul lor iar, cea de-a doua la locul
acestora în cadrul diferitelor lecții.
Este necesar să li se asigure jocurilor didactice un conținut și o formă care
să permită integrarea lor organică în activitatea de bază desfășurată în cadrul
lecțiilor respective.
Menirea acestor activități este de a crea momente de destindere, de
relaxare, de odihnă chiar, dar pe același fond general de activitate care este
dominantă în lecție, potrivit cu subiectul și obiectivele ei specifice. Jocurile

29
didactice trebuie să aibă efectul de a-i determina pe elevi să revină asupra unor
cunoștințe, în vederea consolidării lor și a formării unor deprinderi temeinice. În
acest mod, elevii au prilejul de a repeta în fiecare zi, în forme variate și plăcute,
acele cunoștințe care se însușesc mai greu, care nu s-au consolidat suficient, care
stau la baza calculului aritmetic.
Cea de-a doua precizare cu privire la jocurile didactice se referă la locul lor
în cadrul fiecărei lecții. Se pornește uneori de la premisa că locul lor ar fi în mod
obligatoriu, la sfârșitul lecției propriu-zise, în ultima parte a lecției. Firește, este
posibil ca în multe cazuri, lucrurile să stea așa. Aceasta nu poate constitui însă o
regulă generală. Am constatat, din propria experiență, că jocurile didactice pot fi
folosite cu succes în orice moment al lecției. Mai mult chiar, ele pot fi
repartizate, de la caz la caz, în două sau trei reprize, în momentele în care o mare
parte dintre elevii clasei dau semne de oboseală, de scădere a gradului de
concentrare. Aceste activități organizate în cadrul lecțiilor pentru relaxarea
sistemului nervos trebuie să fie de scurtă durată și să nu solicite măsuri
organizatorice complexe. În acest mod se asigură odihna activă a elevilor, care
contribuie la creșterea capacității de lucru și a capacității de învățare.
În acest fel, lecția poate începe cu un joc didactic sau poate sfârși cu el,
după cum acesta poate fi folosit pentru fixarea sau verificarea gradului de
însușire a cunoștințelor predate.
Învățătorul poate asigura astfel o corelare a cunoștințelor într-un mod mult
mai plăcut și cu posibilitatea de a cunoaște fiecare copil mai bine din toate
punctele de vedere.
Aceste activități sunt așteptate de către copii cu un viu interes și acest lucru
dovedește că ele sunt necesare, accesibile și plăcute. Conținutul acestor jocuri
fiind determinat de scopurile și sarcinile activității instructiv educative,
angajează întreaga clasă, stimulând interesul și dragostea lor pentru școală,
înfiripă relații colegiale în cadrul colectivului de elevi.

30
 Jocul didactic este folosit cu succes în orele de activitate la alegere, în orele
rezervate recapitulării materiei și în orele rămase la dispoziția învățătorului,
constituind în același timp și un mijloc eficient de control al gradului în care
elevii și-au însușit cunoștințele.
Eficiența acestor activități depinde, de cele mai multe ori, de felul în care
învățătorul știe să asigure o concordanță între tema lor și materialul didactic
existent, de felul în care știe să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a
elevilor prin întrebări, răspunsuri, indicații, explicații, aprecieri.
Subordonarea intereselor personale celor ale colectivului, lupta pentru
învingerea dificultăților, respectarea exemplară a regulilor de joc și în final,
succesul vor pregăti treptat pe omul de mâine, capabil să se integreze în
activitatea socială și să facă față cerințelor pe care societatea viitorului i le va
impune.
Exemple de exerciții rezolvate sub formă de joc.
 Exercițiu de calcul mintal: ,,Am socotit bine?”
Se explică regula jocului: Dacă considerați că răspunsul pe care-l
spun eu este corect, nu faceți nicio mișcare, dacă rezultatul
exercițiului rezolvat de mine este greșit, ridicați imediat mâna.
Exemplu: 10 + 3 = 15. ( Toți copiii ridică mâna.) Copilul care
sesizează primul greșeala și ridică imediat mâna, acumulează un
punct. Dacă, dimpotrivă, ridică greșit mâna, pierde un punct. La
sfârșitul jocului câștigă elevul care a acumulat cele mai multe puncte.
 ,,Găsește-l pe al treilea!”
Pe tablă sunt scrise exercițiile: _ + 3 = 13 10 + _ = 12 etc., pe trei
coloane a câte 3 exerciții. Fiecărui rând de elevi îi revine o coloană.
Deci clasa este împărțită în trei echipe. Fiecare echipă își alege un
reprezentant care, pentru a putea concura, trece printr-un ,,baraj”. Va
trebui să rezolve mintal 5 exerciții date de învățător (de ex. ? + 3 =
13; 10 + ? = 12; ? + 1 = 11; 6 + ? = 14; 10 + ? = 23). Dacă nu

31
 trece ,,barajul” echipa își alege un alt reprezentant ( prilej pentru
învățător de a ,,prelucra”, cu participare maximă din partea elevilor,
gândirea acestora). Reprezentanții astfel aleși, 3 la număr, vor veni la
tablă și, la semnalul învățătorului, vor completa căsuțele libere.
Câștigă cel care termină primul.
 Jocul zecilor
Materiale necesare: cartonașe decupate reprezentând soldați și
căpitani; un test ce va fi rezolvat pe grupe.
Se împarte clasa în trei grupe, corespunzătoare celor trei rânduri de
bănci. Se numesc câte doi șefi de rând, aleși dintre aceia care au
dovedit ușurință în a face calcule și transpuneri. Ei se vor ocupa, pe
lângă rezolvarea testului în cadrul fiecărei grupe din care fac parte, și
cu totalizarea rezultatelor rândului respectiv. Doi elevi se vor așeza
la catedră. Ei se vor ocupa cu distribuirea punctelor. Activitatea lor
începe prin a aduna toate cartonașele, reprezentând căpitani și
soldați, care au fost decupate de către elevii clasei. Elevii primesc
spre rezolvare un test. Fiecare exercițiu din test este notat cu un
anumit punctaj. Colegii de bancă sau elevii unei grupe de câte patru
lucrează împreună la rezolvarea exercițiilor. După ce au discutat
soluția, unul dintre copii o notează pe caiet. Îndată ce o grupă a
terminat un exercițiu, copiii solicită verificarea de către învățător.
După ce a verificat rezolvarea exercițiului, învățătorul dă grupei
at5âția soldați câte puncte valorează soluția scrisă de copii. În
momentul în care o grupă are 10 soldați, ea dă cei 10 soldați unuia
dintre copiii de la catedră și primește în schimb un căpitan.
Momentul schimbului ( un căpitan pentru 10 soldați) este extrem de
important. El reprezintă o transpunere materială a conceptului de
numărare în baza 10. De aceea, învățătorul va supraveghea

32
 îndeaproape acest moment, verificând corectitudinea numărării și
subliniind cu glas tare condițiile schimbului.
La terminarea testului se solicită elevilor să verifice dacă totalul de
puncte obținut în cadrul grupei corespunde cu numărul de soldați și
de căpitani pe care îi au. Apoi, toți căpitanii și soldații de pe fiecare
rând se strâng la șefii de rând. Aceștia, împreună cu învățătorul,
totalizează numărul de soldați și de căpitani. Dacă s-au adunat peste
10 soldați, se face schimbul ca mai înainte: pentru fiecare 10 soldați,
rândul primește câte un căpitan. În final, se notează pe tablă câți
soldați și câți căpitani s-au câștigat pe fiecare rând. Se verifică dacă
s-a făcut corect compararea transformând numărul de căpitani în
soldați și totalizând punctajul obținut de fiecare rând.
Se felicită rândul câștigător, în aplauzele tuturor elevilor.
 Cine termină primul?
Completați căsuțele libere din desenul următor cu cifrele 1,2,3,4,5,6
astfel încât să obțineți aceeași sumă pe fiecare din cele 3 laturi.

 

  

33