Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă,

caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Ca specie literară

aparte este recunoscută în sec. al XIX-lea.
Enumerăm ca trăsături caracteristice ale literaturii fantastice:
- apariţia unui element misterios, care perturbă ordinea firească a
realităţii; el aduce nelinişte sau spaimă personajelor, care se
straduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o
justificare a evenimentelor fără precedent în care sunt angrenate.
În final, nici o explicaţie nu se dovedeste pe deplin satisfacătoare.
- existenţa celor două planuri: real-ireal (două universuri
paralele), sacru şi profan;
- dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu;
- compoziţia gradată a naraţiunii 
ce intreţine tensiunea epică şi finalul ambiguu;
- ezitarea eroului de a opta pentru o explicaţie şi relatarea
întâmplărilor la
persoana I, scrierea căpătând astfel mai multă credibilitate.
- Următoarele doua proze, Secretul doctorului Honigberger
(1940) şi Nopţi
la Serampore (1940), reprezinta o deplasare de pe teritoriul mitic
autohton catre acela indian. Întâlnim clişee narative ca: dispariţia
inexplicabilă, detectivul, ancheta, cadrul exotic, experienţa
magică.
Secretul doctorului Honingberger, Nopti la Serampore, La Tiganci,
Noapte de Sanziene, Pe strada Mantuleasa, etc. Trasaturile
acestor opere sunt interferenta planului real cu acela al visului,
motivul folcloric al strigoiului, atmosfera de mister, practici
magice, povestirea aici nu reprezinta un mod de expresie, ci un
act de cunoastere.Printre trasaturile si modalitatile de expresie
artistica a fantasticului in opera lui Eliade se numara :
Identificarea sacrului in profan, a miticului in faptele comune ale
vietii, rolul literaturii fiind sa inregistreze manifestarile sacrului ;
imaginarul si miticul reprezinta o cale de cunoastere si de
mantuire ; frecventa temei iesiirii din timp si spatiu conduce la
substituiri de planuri temporale ; destramarea coerentei
universului concret, care uneori este verosimil, dar neconcordant
adica enigmele nu se lamuresc si nici nu se descurca ci se
creeaza o profunda ambiguitate ; personajul traieste rational in
doua sfere de timp, in doua planuri diferite; labirintul devine un
motiv frecvent, simbolizand probele initiatice din viata omului in
drumul spre moarte.
Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberger
Nuvela face parte din proza fantastică, indică, a lui Mircea Eliade, la fel ca
și Nopțile la Serampore. Viața înconjurată de mister a lui Honigberger,
căutătorul de comori și revelații în India a fost evident atrăgătoare pentru
Eliade căci pentru el “India nu reprezinta o ruptura, ci o prelungire a amniosului
matern. Ea l-a învatat pe Eliade două lucruri de o importanță decisivă: …ce era
aceea o societate tradițională; în al doilea rând pînă la ce grad de libertate putea
ajunge individul cu ajutorul tehnicilor mistico-magice.” (3)
În loc de rezumat
La începutul secolului al XX-lea, un medic bucureștean pe nume Zerlendi
începe să se intereseze de viața doctorului sas brașovean Johann Martin
Honigberger cu scopul de a scrie o biografie a acestuia. Pe măsură ce se
documentează cu privire la viața lui Honigberger, Zerlendi descoperă că
acesta avea preocupări ocultiste, care au depășit cu mult stadiul unei
inițieri de bază. Zerlendi și-a închinat ani din viață reconstituirii și descifrării
adevăratei biografii a doctorului Honigberger, ajungând să întocmească o
bibliotecă absolut completă privind științele oculte, filosofia și istoria
Orientului. Pe măsură ce înaintează în cercetare, doctorul Zerlendi începe
să se intereseze de practicile oculte, lăsând în plan secund scrierea
biografiei. Începe un stil de viață ascetic și încearcă – se pare cu succes –
o serie de practici yoghinice (catalepsia, levitația, invizibilitatea etc.). În cele
din urmă, Zerlendi dispare fără urmă la 10 septembrie 1910, neluându-și cu
el nici o haină, bani sau documente.

Nedumerită de dispariția doctorului, soția îi păstrează biroul și biblioteca

exact cum erau în ziua dispariției sale, invitând o serie de specialiști să-i
consulte biblioteca. La doi ani după dispariția doctorului a murit și fratele
doamnei, după ce venise cu un învățat francez pentru a cerceta biblioteca.

În toamna anului 1934, doamna Zerlendi îi scrie personajului-narator al

nuvelei, care tocmai se întorsese din Orient, invitându-l să cerceteze
colecțiile orientale adunate de soțul ei. Curios, acesta se deplasează la
casa familiei Zerlendi de pe strada S. nr. 17. Doamna îi vorbește de
pasiunea soțului ei pentru India, rugându-l să se documenteze pentru a
valorifica munca neterminată a soțului ei.

Studiind materialele adunate de Zerlendi, naratorul își dă seama că

manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep,
prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propriu-
zisă. Într-una din zile, în camera în care studia materialele despre
Honigberger intră Smaranda, fiica soților Zerlendi. Tânăra îi spune că
moartea tatălui ei nu e o certitudine, ci că a dispărut de acasă în ziua de 10
septembrie 1910, nelăsând nici o scrisoare soției sale sau vreunui prieten.
Doctorul nu a mai fost văzut de atunci de nimeni și nici nu s-a mai auzit
nimic de el. De asemenea, un ofițer german pe nume Hans, rămas în
București după ocupație, a murit în anul 1921 într-un accident de
vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să
înțeleagă „tainele” lui Honigberger.Surprins de cele auzite, naratorul
renunță să se mai documenteze cu privire la Honigberger și începe să
studieze caietele personale ale doctorului cu traduceri din limba sanscrită.
Surprins, descoperă că acel caiet era un jurnal al doctorului Zerlendi
început la 10 ianuarie 1908 și scris cu caractere sanscrite.Citind caietul cu
însemnări, naratorul află că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o
serie de practici yoghinice, căutând căile de a atinge țara mitică Shambala.
Zerlendi încearcă exerciții de a se face invizibil, stare din care nu mai
reușește să revină întotdeauna prin voință. [3] Ultima însemnare din
jurnalul doctorului este următoarea: „12 septembrie. De alaltăieri noaptea, nu
mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, și creionul, și scriu pe scara care
duce la pod. Îl voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă
groaza la gândul că aș putea totuși rătăci drumul spre Shambala”. Însemnarea
este așadar făcută la două zile după dispariție.Năucit de descoperire,
naratorul decide să îi citească jurnalul în întregime doamnei Zerlendi. Timp
de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i
că doamna ori este bolnavă ori este plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui
februarie 1935, este primit în casă de Smaranda și de doamna Zerlendi,
dar constată că interiorul casei era schimbat, nimeni nu-l mai recunoaște,
iar amănuntele pe care el le invocă aparțin unei realități existente cu zeci
de ani în urmă. Cele două femei îi spun că biblioteca fusese risipită cu
aproape 20 de ani în urmă, iar servitoarea șchioapă murise cu 15 ani în
urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, autorul pretinde că „numai după ce
am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg
tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui,
și nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viața mea și așa a fost îndestul de
încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez,
fără să aibă dezlegarea doctorului …”.