3. 3.

Picul cromatografic
Componentele amestecului de separat vor ieşi din coloană la timpi diferiţi după care
sunt introduse de eluent în detector.
Detectorul transformă diferenţa unei proprietăţi fizice între component şi eluent,
într-un semnal electric, proporţional cu concentraţia componentului din eluent.
Inregistrarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp se numeşte
cromatogramă.
grafic-----------------------------
Fig. 12. Cromatograma şi elementele acesteia.
Timpul la care apare maximul unui pic din momentul introducerii probei se numeşte
timp de retenţie, tR - o trăsătură calitativă a componentului respectiv.
Inălţimea picului, h, sau aria lui, A, sunt parametrii cantitativi, proporţionali cu
cantitatea componentului din probă.
tM - timpul în care eluentul şi componentele care nu interacţionează cu faza
staţionară parcurg distanţa până la detector.
In acest caz se poate exprima viteza zonei componentului şi a eluentului prin:
L L
vs = şi v= (7)
tR tM
unde L - lungimea coloanei
Dar:
vs L t M t M
R= =  = (8)
v tR L tR
sau:
tM
tR = (9)
R
Intrucât:
VR V
tR = şi t M = M
F F
F - debit de eluent
atunci relaţia (9) devine:
VM
VR = (10)
R
Inlocuind pe R din ecuaţia ( 5 ) se obţine:
VR = VM (1 + k) sau (11)

1
 tR = tM (1 + k) (12)
sau

VR = VM 1 +  S  = VM + VS
V
(13)
 VM 
Volumul de retenţie ajustat sau net, V’R , se defineşte astfel:
V’R = VR - VM =  VS (14)
In cazul cromatografiei pe coloană deschisă, viteza relativă de migrare a zonei se
notează Rf şi se defineşte astfel:
1
Rf = (15)
1+ k
sau
VM 1
Rf = = (16)
VM + VS V
1+  S
VM

VM
In acest caz se presupune că şi  sunt constante în toate punctele din suport.
VS
desen--------------------Frontul eluentului
spotul componentului
linia de start pe care se aplică spotul
Fig. 13

Experimental Rf se determină prin măsurarea valorilor Zs şi Zf de pe

cromatogramă.
Zs
Rf = (17)
Zf
Ecuaţia (46) din Capitolul 2. Pct. 2.5. descrie profilul concentraţiei picului sub
forma unei curbe normale Gauss care se obţine în eluţia cromatografică.
x2
C 1 − 2
= e 2 ( 18 )
M  2
unde: M - cantitatea totală de solut difuzat
C - concentraţia
 - jumătatea lăţimii la semiînălţime

2
 In cazul procesului cromatografic, zona iniţială a componentului poate fi asimilată
cu o sursă plană. Lărgirea acestei zone are loc în timpul deplasării ca urmare a procesului
de distribuţie gaussiană a concentraţiei.
Deplasarea are loc în direcţia x cu o viteză constantă v, astfel încât lărgirea zonei are
loc într-un sistem de coordonate mobil şi poate fi tratată ca un proces de difuziune
unidimensional, considerând următoarea schimbare de variabilă.
x’ = x + vt (19)
unde x’ este poziţia după timpul t.
Făcând această substituţie în ecuaţia (18) se obţine:
1  x '− vt  2
C 1 − 
 
= e 2 (20)
M  2
Această ecuaţie arată că centrul distribuţiei nu este la x’ = 0 , ci la x’ = vt , după
timpul t şi viteza v, adică el se deplasează în timp cu viteza v de-a lungul coloanei.
Pentru evaluarea picului se consideră că x’ este egal cu lungimea coloanei, iar
concentraţia este exprimată în unităţi de masă pe unitatea de lungime.
Pe înregistrator se măsoară însă tR, timpul de retenţie, timpul în care solutul se
deplasează la centrul picului, trecând prin coloană cu viteza costantă, v.
Se trece de la variabile spaţiale la variabile temporale înlocuind:
x’ -vt cu tR - t şi  cu t - măsurată în unităţi de timp
In acest caz concentraţia se va exprima în unităţi de masă pe unitatea de timp.
Pentru a converti aceste unităţi de concentraţie în unităţi uzuale (unităţi de masă pe
 m 
 s m 
unitatea de volum) se vor împărţi la debitul de eluent F  = 
 mL mL 
 s 
Pentru o cantitate M de solut injectat ecuaţia (20 ) se poate exprima în forma:
1  (t R − t )  2
1 M − 
 t 
C=  e 2 (21)
F t 2

Relaţia concentraţie - timp poate fi caracterizată prin momentele statistice de

distribuţie:

A - momentul de ordinul zero A =  cdt (22)
0

3
 
1
A 0
tR - momentul de ordinul întâi tR = ctdt (23)


1
 - momentul de ordinul doi  =  ct2dt − t 2R
2 2
(24)
A0

Momentul de ordinul zero este aria picului A de pe cromatogramă. Acesta se

obţine prin integrarea grafică a curbei c = f(t). Când se cunoaşte aria, cantitatea injectată
M se poate obţine din regresia de calibrare M = f(A).
Momentul de ordinul întâi este identic cu timpul de retenţie, tR, şi se calculează
cu ecuaţia (23).
Momentul de ordinul doi este dispersia şi exprimă lăţimea picului. Pentru un pic
gaussian, pătratul abaterii standard se obţine pe cale grafică: 4 = wb , unde wb este
valoarea segmentului pe abscisă rezultat din intersecţia celor două tangente prin punctele de
inflexiune ale picului. Lărgimea picului între punctele de inflexiune este wi = 2 .
Intre înălţimea maximă a picului corespunzător concentraţiei maxime, arie şi
dispersie există relaţia:
A
h max = (25)
 2

GRAFIC----------------------

Fig. 14 Picul cromatografic

Primul şi al doilea moment sunt independente de cantitatea injectată deoarece
expresiile lor sunt normalizate în raport cu aria picului.
Momentele de ordin superior ale distribuţiei gaussiene sunt egale cu zero. Acestea
caracterizează asimetria picului şi intervin numai în cazul picurilor reale nesimetrice.
Considerând:
CS'' CS CS'
'' = ; = ; ' = (26)
C*M C*M C*M
prin intermediul coeficienţilor de repartiţie, volumele de retenţie nete sunt:
V’’R = VS’’; VR = VS şi V’R = VS’ (27)
Dar ’’ >  > ’ , asfel încât, aşa cum se vede şi din figură:
V’’R > VR > V’R

4
 3.4. Număr de talere şi înălţimea talerului.
Numărul de talere teoretic defineşte, analog distilării fracţionate, eficienţa unui
sistem cromatografic. Cu cât o coloană va avea mai multe talere pe unitatea de lungime, cu
atât eficacitatea ei de separare va fi mai bună.
Numărul de talere N poate fi definit din cromatograma unei singure benzi, astfel:
2 2 2 2
 t 
N =  R  = 16 R  = 5,54 R  = 4 R 
t t t
(28)

 t  b
w  0,5 
w  i
w

unde: tR - timpul de retenţie

2t - dispersia aceleiaşi benzi în unităţi de timp.
De notat că N este (un număr) o mărime adimensională.
Aceeaşi valoare a lui N poate fi obţinută din volumul de retenţie VR şi dispersia
2V exprimată în unităţi de volum.
2 2
N =  R  =  
V L
(29)
  v   z 
unde 2z este dispersia zonei exprimată în unităţi de lungime.
Numărul de talere, N, este o măsură a eficienţei întregului suport al coloanei. O
altă măsură a eficienţei coloanei este dată de înălţimea unui taler, H, (înălţimea echivalentă
a unui taler teoretic).
L L2v L2t
H= = = 2 (30)
N VR2 tR
unde L este lungimea coloanei. Combinând ecuaţia (29) cu ecuaţia (30) se obţine:

2z
H= (31)
L
Inălţimea talerului are semnificaţia unei lungimi din coloană pe care se realizează
un echilibru complet al componentului între cele două faze.
Inălţimea talerului mai poate fi exprimată printr-o mărime adimensională h, numită
înălţimea redusă.
H
h= (32)
d
unde d poate fi diametrul umpluturii coloanei sau diametrul coloanei capilare goale.

5
 3. 5. Lărgirea zonei şi înălţimea echivalentă a talerului teoretic
Se ştie că zona îngustă şi compactă a componentului de la începutul coloanei (la
introducerea probei ) se va lărgi, astfel încât, concentraţia pe unitatea de volum de coloană
se va micşora, cum se ilustrează în figura 17.
desen---------------------
Fig. 17. Lărgirea zonei în procesul cromatografic
a) coloană
b) distribuţia concentraţiei în coloană
Această lărgire a zonei este rezultatul următoarelor procese:
a) difuziunea longitudinală a componentului în eluent
b) timpul finit de stabilire a echilibrului moleculelor coponentului între cele două
faze
c) fluctuaţiile vitezei eluentului în diferite puncte ale coloanei
Lărgirea zonei acţionează în sensul micşorării separării, ducând la o reamestecare a
componentelor, respectiv la o suprapunere a picurilor cromatografice.
Pentru practica cromatografiei este necesară cunoaşterea tuturor factorilor care
influenţează dispersia zonei în vederea acţionării asupra lor, în sensul obţinerii unor picuri
cât mai înguste deoarece parametrul experimental care defineşte dinamic eficacitatea de
separare a unei coloane este lăţimea picului.
Principalele procese care conduc la lărgirea () zonei unui component ce parcurge
coloana sunt:
- difuzia moleculară longitudinală
- cinetica sorbţiei - desorbţiei
- transferul de masă în faza mobilă - format din difuzia transversală şi structurală
sau turbulentă.
In timpul procesului de separare cromatografică o moleculă trece de n ori prin
aceeaşi etapă de proces (difuzie, respectiv sorbţie - desorbţie), păstrându-şi în cursul unei
etape constantă starea de mişcare (v = ct), respectiv starea fizică (sorbită sau desorbită ).
Dacă notăm cu l - distanţa parcursă de moleculă în raport cu centrul mobil al zonei
pentru o etapă, atunci abaterea standard  va fi :
=l n (34)
sau dispersia:

6
 2 = l2 n (35)
relaţie identică cu ecuaţia Einstein.

3.5.1. Difuzia longitudinală

In cazul difuziunii longitudinale ecuaţia Einstein devine:
L
2L = 2 DM tM = 2DM (36)
v
Ţinând cont de ecuaţia (31) se obţine:

2L 2DM
HL = = (37)
L v
Luând în considerare structura patului coloanei, ca fiind formată dintr-un sistem de
capilare interconectate, coeficientul de difuzie D M va trebui corectat printr-un factor
obstructiv  = 0,6. Pentru coloane capilare goale  = 1. Deci ecuaţia contribuţiei
longitudinale la înălţimea talerului teoretic va fi:
2DM B
HL = = ( 38 )
v v
Această contribuţie la înălţimea talerului devine importantă la viteze mici ale
eluentului şi pentru valori mari ale lui DM . In cromatografia lichidă HL poate fi neglijat.