CURS nr.

Utilizarea metodelor statistice în controlul şi asigurarea

calităţii

Controlul calităţii „CQ”

Din perioada celui de al II lea război mondial datează conceptul „nivel de calitate
acceptabil” (AQL= accepted quality) care implică definirea unei calităţii minime la
care se poate aştepta un beneficiar din partea furnizorului (un consumator 
producător).
În acest timp în universităţile americane au fost întocmite programe de studii
universitare şi postuniversitare, pentru disciplina „Controlul calităţii”.

Caracterul complex al calităţii

Din definiţia calităţii rezulta ca un produs sau serviciu pentru a fi util,

trebuie sa aibă o anumita calitate, care este data de un complex de conditii, de
caracteristici tehnice, funcţionale, etc.
Multitudinea caracteristicilor de calitate, de naturi foarte diferite, determina
clasificarea lor astfel:
 Între aceste grupe de caracteristici exista relaţii de interdependenta si de
aceea evaluarea calităţii se face printr-o sinteza a principalelor caracteristici din
fiecare grupa, sau numai a unora dintre ele, în funcţie de natura şi destinaţia
produsului.

Elementele componente ale calităţii

Elementele componente ale calităţii sunt: cerinţele calităţii, proprietăţile şi

caracteristicile de calitate.
a) Cerinţele calităţii – expresii generale ale nevoilor consumatorilor reiese
din cerinţele de marketing care apoi sunt traduse într-un ansamblu de
proprietăţi exprimate cantitativ si calitativ, şi specificate în documentaţia tehnică
(norme tehnice, standarde). Consumatorii sunt chestionaţi, ei îşi exprimă
opţiunile pentru una sau mai multe aspecte ale calităţii, apoi se face sinteza
acestor cerinţe (opţiuni).
Termenul de „cerinţe” se foloseşte şi pentru a exprima alte aspecte de
calitate cum ar fi: cerinţele pieţii, cerinţele contractului, cerinţele interne ale
întreprinderilor sau ale societăţii.
 În standardele internaţionale ISO 9000-2000 se înţelege prin cerinţa o
necesitate sau o aşteptare care este formulată, în general implicită sau
obligatorie.

b) Proprietăţile sunt toate însuşirile specificate ale unui produs necesare

obţinerii lui pentru acoperirea unei nevoi şi care conferă produsului o utilitate
(valoare de întrebuinţare).
Ele apar în documentaţia tehnică, ca urmare a traducerii (în termeni
tehnici şi economici) a cerinţelor de calitate formulate de consumatori sau după
omologarea produselor de către specialiştii în domeniu.
Numărul proprietarilor este relativ mare, în funcţie de natura produsului,
fiind necesare pentru fabricaţia produselor. Ele sunt prevăzute în proiecte şi
prescrise în standarde şi norme sub formă de proprietăţi fizice, chimice,
organoleptice etc.

c)Caracteristicile de calitate
Întrucât există o mare varietate a sortimentelor de produse cu aceeaşi
destinaţie, în practica economică se foloseşte doar un număr mai restrâns de
proprietăţi care-i conferă produsului o anumită trăsătura definită gradului de
utilizare pentru satisfacerea unei nevoi, care sunt numite caracteristicile
calităţii.
Deci, caracteristicile calităţii (de calitate) sunt cele mai importante, alese
după aportul lor la stabilirea gradului de utilitate al produsului la un moment
dat.
În ele se regăsesc proprietăţi care exprimă gradul de satisfacere (de
satisfacţie) al unui segment al nevoii.
Catilologul american J.M.Juran le defineşte ca fiind proprietăţi care
conferă „atributul de a fi corespunzător pentru utilizare”.
O definiţie mai apropiata de concepţie modernă o găsim în standarde
franceze şi anume că acestea sunt proprietăţi care facilitează identificarea
sau definirea entităţilor şi care pot fi descrise sau măsurate pentru a
determina conformitatea sau neconformitatea cu cerinţele .
În standardele ISO 9000-2000 se caracterizează calitatea ca o trăsătură
distinctivă a unui produs sau serviciu sau un sistem referitor la o cerinţă de
calitate.
O delimitare teoretică între proprietăţi şi caracteristici în afară de cele
prezentate mai sus este apartenenţa lor. Astfel proprietăţile participă la
definirea valorii de întrebuinţare în timp ce caracteristicile la aprecierea
calităţii produselor.
Calitatea produsului este dată de sinteza optimă a principalelor proprietăţi
(caracteristici) care exprimă gradul de utilitate în satisfacerea nevoilor
exprimate sau implicite. ISO 9000-2000 defineşte calitatea ca fiind aptitudinea
unui ansamblu de caracteristici intrinseci de a satisfacere.
Conceptul de „calitate totala” QT a apărut recent în mai multe versiuni
dintre care cele ale lui Ishikawa şi Kelada.
 Ishikawa identifica următoarele componente ale calităţii totale şi anume:
asigurarea calităţii, controlul, tinerea sub control a costurilor, cantităţilor,
termenelor de livrare.
Kelada identifica componente ale calităţii totale pentru satisfacerea
nevoilor consumatorilor:
- calitatea produselor sau serviciilor => Q
- livrarea cantităţii cerute => „V”
- Livrarea la momentul dorit „T”
- Livrarea la locul cerut „L”
- La un cost cat mai mic pentru consumator „C”
- În condiţiile unor relaţii agreabile şi eficiente „R”
- În condiţiile unui sistem administrativ „A” fără erori.
Dar introducerea costului printre elementele calităţii totale nu este corectă
pentru ca nu se poate face raportul calitate/cost, întrucât costul face parte din
calitate. De aceea, se considera ca sunt sase componente ale calităţii totale
şi anume QVTLAR raportate la cost sau preţ care trebuie sa fie mic.
În 1949, a fost fondată „Societatea Americană pentru Controlul Calităţii”
care în prezent este o asociaţie profesională importantă.
Ca urmare al acestui început unele ţări din Europa de Vest au introdus ca
disciplină de studiu „controlul Calităţii”, care a generat numeroase şi
importante progrese.
În prezent, conform standardelor ISO 9000/2001 controlul calităţii
reprezintă „ansamblul proceselor şi activităţilor cu caracter operaţional folosite
în scopul satisfacerii cerinţelor referitoare la calitate.”
Conform acestui standard: controlul calităţii include procesele şi activităţile
cu caracter operaţional având ca scop, simultan, de a conduce prin proces şi
de a elimina cauzele funcţionarilor nesatisfăcătoare în toate fazele spiralei
calităţii, în scopul obţinerii efectelor economice optime.
Prin controlul calităţii se determina măsură în care au fost respectate
condiţiile prevăzute pentru fabricaţie.
Clasificarea controlul calităţii :
 După volumul controlului sunt două moduri:
- total care presupune controlul tuturor exemplarelor de produse;
- prin sondaj care presupune control pe eşantioane;
 După obiectivul controlat – controlul se poate referi la :calitatea materii
prime şi a materialelor folosite, operaţiile şi lucrărilor executate pe fluxul
tehnologic, produselor finite şi documente si satisfaceri, rebuturile, produsele
remaniate, comportarea produselor in exploatare.
Formele de control se deosebesc după gradul de implicare în activităţile
de control şi anume:
1. control neinstituţionalizat: autocontrolul şi controlul reciproc (între formaţii
de lucru)
2. control instituţionalizat: controlul şefului, controlul efectuat de un
compartiment specializat (ex: compartimentul CTC din întreprindere,
formaţiuni de control din afara întreprinderii).
Evoluţia formelor de control a calităţii arată astfel:
 1. Etapa autocontrolului – o variantă de control caracteristică
producţiei meşteşugăreşti, care s-a prelungit până în anii 1800,
meşteşugarul fiind cel care proiectant si executant, controlor si
eventual comerciant.
2. Verificarea calităţii prin triere este o etapă ce corespunde anilor
1900-1940 când s-au angajat muncitori pentru executarea
operaţiilor necesită realizarea P întrucât a crescut mult cererea de
produse, ceea ce a impus necesitatea verificării calităţii produselor,
prin trierea acestora abia la finalul procesului, prin verificarea finală
a produselor de către un grup specializat în cadrul întreprinderii, cu
timpul producându-se o separare între acest grup şi celelalte
compartimente. În această perioadă a apărut imaginea a 2 ipostaze
ale calităţii şi anume: cea dobândita efectiv în procesul de
producere şi cea de la punctul de control al calităţii, aceasta
ducând şi la concluzia că responsabilitatea pentru calitatea
produselor revine exclusiv compartimentul de verificare şi control
respectiv de calificarea personalului acestor compartimente. Astfel,
controlul calităţii viza doar produsul finit, neglijând calitatea
proiectării şi fabricaţiei.
3. Controlul prin cooperare reprezintă activitatea coordonată a tuturor
factorilor care contribuie la realizarea nivelului calitativ al
produselor. Începutul acestui mod de control se poate situa în jurul
anilor 1940, iar elementul de bază al său este fundamentarea
controlului calităţii pe principiile şi metodele statisticii, singura
ştiinţă capabilă să furnizeze metodologia obţinerii, prelucrării şi
analizei informaţiilor referitoare la procesele de realizare a
produselor. Această formă de control s-a impus în contextul
dezvoltării producţiei industriale când, datorită productivităţii mari a
proceselor de producţie, activitatea de verificare devenea tot mai
dificilă. Dar momentul hotărâtor în declanşarea acestor forme de
control îl constituie anul 1924, când inginerul american Walter A.
Schewhart, realizează prima fisa de control statistic, pe baza
informaţiilor statistice.

Pentru calitatea produselor:

- Statistica are drept scop analiza şi interpretarea datelor referitoare la
desfăşurarea proceselor de producţie.
- Statistica are doua direcţii de evoluţie:
1. statistica descriptivă care se ocupă cu prezentarea şi sistematizarea
datelor şi informaţiile sunt prezentate sub forma indicatorilor statistici,
adică cifre care exprimă trăsături.
2. Statistica analitică care foloseşte procedee specifice bazate pe
modelele matematice pentru analiza datelor (informaţiilor) furnizare
de statistica descriptiva în tabele, grafice, diagrame şi pentru
formularea unor concluzii.
 Schema de organizare a controlului calităţii într-o întreprindere de
producţie se prezintă astfel:

FAZA OBIECTIVELE GENERALE ALE CALITĂŢII

Concepţie Cercetări - studiul cererii şi al pieţei
- studiul capacitaţii de a satisface
calitativ beneficiarul
Proiectarea - proiectarea produsului
producţiei - experimentarea si testarea
sortimentelor
- stabilirea tehnologiei
- proiectarea fabricaţiei
Pregătirea materialului - asigurarea competenţei
profesionale a personalului
pentru fabricaţie - aprovizionare
- Pregătirea fabricaţiei (reamplasări,
reglaje)
Încercări - măsurarea caracteristicilor de
asupra calitate în conformitate cu planul de
produsului control
- verificarea preciziei metodelor
- verificarea comportării în timpul
Control
depozitării, manipulării şi
Ambalare transportului
- verificarea mentenabilitătii
ambalajelor
- comportarea P pe tot circuitul pana
la beneficiar
Desfacere Calitatea la - calitatea P la beneficiar
Vânzări beneficiar - evidenţă, observaţii, sugestii,
criteriilor şi solicitărilor
beneficiarului

Schematic, circulaţia informaţiilor în activităţile de control al calităţii este

prezentată în figura urmatoare :
Asigurarea calităţii

Începând cu anii 1950 s-a constatat efectul conjugat al creşterii diversităţii

produselor, extinderii generale a pieţelor, dezvoltarea nivelului general al
educaţiei şi instruirii consumatorilor.
În consecinţa, s-a constituit progresiv (plecând de la principiile de baza ale
controlului calităţii) o nouă abordare care implică toate etapele procesului de
fabricaţie. Controlul de eşantionare s-a dovedit costisitor şi ineficient.
Conform noii abordării controlul trebuie sa se integreze fabricaţiei, iar
această nouă abordare se numea „asigurarea calităţii” care implica, între altele,
luarea în considerare şi a calităţii proceselor de fabricaţie obţinându-se astfel,
simultan, atât ameliorarea calităţii produselor cât şi a randamentului procesului,
şi se introduc concepte şi metode legate de prevenirea defecţiunilor. În plus,
defecţiunile erau descoperite acolo unde se produceau şi astfel erau mai uşor
de eliminat.
Apariţia acestei noţiuni de asigurare a calităţii în anii 1950-1960 a
determinat introducerea a numeroase măsuri preventive sub formă de
„proceduri de controlul a calităţii” in toate etapele procesului tehnologic de
fabricaţie.
În esenţă, conceptul „asigurarea calităţii” corespunde unei descentralizări
a responsabilităţilor şi unei îmbogăţiri a sarcinilor de serviciu.
Aplicarea acestui concept conduce la: dezvoltarea relaţiilor între
compartimente - întreprinderii, relaţii mai strânse client-furnizor, participarea
mai susţinută a personalului la realizarea produselor, estomparea
antagonismului organizator - executant.
 Conform standardelor SR EN ISO 9000/2001, în prezent „asigurarea
calităţii” = ansamblul activităţilor preventive şi sistematice desfacerii în
domeniul marketingului, proiectării, producţiei, desfacerii service-ului etc., care
s-au dovedit necesare pentru stabilirea unui nivel adecvat de încredere în
capacitatea unui produs, serviciu, proces sau a unor organizaţii, personale şi
activităţi de a satisface exigenţele calitative şi in acest timp, necesităţile
beneficiarilor la un preţ de cost optim.
Incepand cu anul 1993 aplicare standardelor seria ISO 9000 este
obligatorie in tarile Comunităţii Europene.
Conform reglementarilor ISO 9000, asigurarea calităţii, la nivelul oricărei
entităţii economice, presupune câteva activităţii etapizate indispensabile între
care:
- analiza pieţei şi formularea condiţiilor de calitate;
- stabilirea obiectivelor de producţie şi responsabilităţile;
- stabilirea structurii organizatorice: aprovizionare, producţie, control,
desfacere etc.;
- planificarea activităţilor de control la toate nivelurile;
- alegerea resurselor: furnizorii de materii prime, utilaje, calitate
personal,etc.;
- stabilirea cadrului evaluărilor periodice privind calitatea;
- elaborarea procedurilor de asigurare a calităţii (GMP – principii
generale de bună practică în producţie, stabilirea punctelor critice de
control, documente, echipamente etc.)
- revederea documentaţiei şi actualizarea acesteia;
- optimizarea permanentă prin acţiuni corective a calităţii produselor şi a
întregii activităţi productive.
Conceputa astfel, asigurarea calităţii devine o adevărată adaptare la
mediu a producătorilor în lupta pentru supravieţuire.