Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Luceafarul Tema I Viziune PDF Free
Luceafarul Tema I Viziune PDF Free
LUCEAFĂRUL
MIHAI EMINESCU
Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume într-o poezie de
M. Eminescu studiată
Poemul începe ca un basm, cu formula tradiţională "A fost odată ...". Personaj de basm este şi
fata de împărat, ("Din rude mari împărăteşti"), o fiinţă deosebită, singulară, superioară semenilor
săi, înzestrată cu aspiraţii înalte .
Comparaţia "Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" subliniază unicitatea ei şi
stabileşte relaţia cu astralul, cu planul universal - cosmic, anticipând îndrăgostirea ei de Luceafăr.
Multe elemente creează aici cadrul romantic al iubirii: marea, fereastra, luna, noaptea,
castelul, singurătatea, oglinda, steaua .
Fiinţă terestră, fata de împărat, ieşită din umbra castelului, se îndreaptă spre lumină.
Metaforic, această lumină este lumina spiritului, a cunoaşterii.
Visul în care se întâlnesc cei doi îndrăgostiţi este starea specială a romanticilor, prin care,
transfigurată, realitatea devine ideală .
Invocaţia fetei, repetată de 2 ori, este aproape magică şi stabileşte planurile astral - terestru
(sus - jos), atât în sens propriu, cât şi figurat.
Pentru ca întâlnirea din visul fetei să fie posibilă, Luceafărul se metamorfozează, luând
înfăţişarea unui tânăr frumos. El are însuşirea de a-şi schimbă chipul, păstrându-şi esenţa.
Cele două ipostaze în care apare, cea de înger şi cea de demon, o neliniştesc în egală măsură
pe fata de împărat.
Elementele comune ale celor două metamorfoze subliniază esenţa non-umană a
Luceafărului (paloarea feţei - "Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară", "El vine trist şi
gânditor/ Şi palid e la faţă; ", "Un mort frumos"-, giulgiul în care este înveşmântat etc.) şi
superioritatea lui faţă de ceilalţi ("Părea un tânăr voievod", "Coroana-i arde pare" , "... cu ochii
vii/ Ce scânteie-n afară " , "Scăldat în foc de soare", "Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc
himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric."
În cele două portrete predomină epitetele, multe dintre ele contrastante ("Iar umbra feţei
străvezii/ E albă ca de ceară" , "Din negrul giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţe"). Apar, de
asemenea, comparaţii ("E albă ca de ceară ") .
Fetei i se oferă de fiecare dată o ipostază a nemuririi ("O, vin', odorul meu nespus,/ Şi lumea
ta o lasă;/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu să-mi fii mireasă.")
Solemnitatea discursului Luceafărului preschimbat în om este evidentă în noţiunile evocate
de el: "sfera mea", "veacuri multe", "a mele ceruri", "cununi de stele". Toate aceste sintagme
indică spaţiul şi timpul nesfârşite, arătându-l pe Luceafăr ca fiind un reprezentant al întregului
cosmos, al absolutului .
Pe fată o sperie însă ideea de a-şi schimba natura, iar Luceafărul i se pare "străin".
Opoziţia dintre cele două lumi e subliniată în versurile "Căci eu sunt vie, tu eşti mort,", apoi
"Şi ochiul tău mă-ngheaţă" şi "Privirea ta mă arde" .
Luceafărul însă acceptă să renunţe la sine, să-şi abandoneze condiţia sa de fiinţă nemuritoare.
Hotărârea sa de a deveni muritor apare ca un simbol al iubirii văzute ca pe un ideal ce poate fi atins
doar prin devotament şi sacrificiu. Luceafărul se arată astfel superior omului obişnuit, fiind
înzestrat nu doar cu atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o imensă capacitate afectivă .
Calea deschisă de Luceafăr fiind inaccesibilă, fata de împărat coboară din vis, descoperind
pământul.
Apare în acest tablou un alt portret al fetei. Din fiinţa deosebită, cu aspiraţii înalte, ea devine
o “Cătălină” oarecare. Potrivirea dintre cei doi tineri este subliniată şi de numele lor.
Una dintre multele antiteze ale poemului este cea dintre portretul pajului Cătălin şi cel al
Luceafărului. Este opoziţia dintre omul comun şi omul de geniu. Luceafărul are o ascendenţă
cosmică (cerul şi marea, soarele şi noaptea), Cătălin, una necunoscută ("Băiat din flori şi de
pripas"). Paloarea Luceafărului contrastează cu acei "…obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, ..." ai lui
Cătălin.
Idila dintre Cătălin şi Cătălina se desfăşoară după un ritual erotic aproape rustic. Evident este
şi limbajul popular folosit.
Spre deosebire de Luceafăr, care îi oferă fetei o dragoste ideală şi o doreşte egală cu el,
stăpânitoare a cosmosului, Cătălin îi propune o iniţiere erotică (" - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din
bob în bob amorul"), pentru el apropierea de fata de împărat fiind o “încercare a norocului” (“Ei
Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul”) .
Fata observă potrivirea ei cu pajul ("Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine“), dar este
încă dominată de atracţia spre stea, iar tonul ei devine elegiac ("În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va
rămânea departe... ").
Acest tablou înfăţişează călătoria lui Hyperion (hyper-eon = cel care merge deasupra) spre
Demiurg şi dialogul cu acesta.
Descrierea zborului fantastic al Luceafărului demonstrează marea capacitate a poetului de a
materializa abstracţiile. În zbor, lui Hyperion îi creşteau “aripe”, iar anii treceau “în tot atâtea
clipe”. Haosul, noţiune abstractă, definind dezordinea primară a elementelor, capătă la Eminescu
însuşiri ale lumii terestre (“văi”, “hotare”). În tot acest spaţiu, Hyperion “părea un fulger ne-
ntrerupt” (imagine a vitezei luminii).
Construcţia “gând purtat de dor” adaugă acestui zbor fantastic o intensitate afectivă.
Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru “o oră de iubire”. Răspunsul
Demiurgului este solemn, în versuri sentenţioase, într-o tonalitate gravă. El se referă la condiţia
omului: acesta e lipsit de însemnătate, infidel, nefericit, suferă “prigoniri de soarte”, trăieşte în
zodia norocului. Este stabilită astfel opoziţia clară între lumea trecătoare a oamenilor şi lumea
eternă: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu
cunoaştem moarte.” Oamenii sunt efemeri, sucesiunea generaţiilor este continuă, dar inutilă
(“Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri”). Versurile “Ei numai doar durează-n vânt/
Deşerte idealuri” exprimă nestatornicia sorţii omeneşti, a fragilităţii idealurilor umane. “Valul” şi
“vântul” sunt simboluri ale agitaţiei sterile, ale deşertăciunii.
Demiurgul respinge dorinţa lui Hyperion ca pe un lucru imposibil: “Dar moartea nu se
poate”. Hyperion, în calitate de muritor, nu ar mai fi el însuşi, n-ar mai fi vorba despre o nouă
ipostază, ci despre o anulare a sa, care ar dezechilibra întregul univers.
Întrebarea retorică a Demiurgului “Şi pentru cine vrei să mori?” anunţă partea a IV-a.
În ultima parte a poemului apare o altă Cătălină, de nerecunoscut. Luceafărul este acelaşi,
“ca şi-n ziua cea de ieri”, fata de împărat este total schimbată.
Pastelul înserării conturează universul eminescian al iubirii ocrotite de natură. Luna, apa,
“cărările din crânguri”, “şirul lung de mândri tei”, singurătatea celor doi tineri alcătuiesc cadrul
idilei romantice.
Monologul lui Cătălin contrastează şi el cu acela din partea a doua. Sentimentul are
adâncime, iubirea nu mai e o întâmplare, o încercare a norocului; Cătălin o defineşte ca pe
“...iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu din urmă”. Prin iubire, pajul s-a ridicat cumva deasupra
condiţiei sale. Vorbele cu care îndrăgostitul se adresează iubitei arată această transfigurare: “Cu
farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi.”
La ultima chemare a fetei, o invocare a “norocului”, Luceafărul nu mai coboară în “cercul
strâmt”, limitat, al omului, condamnat să trăiască într-o existenţă ghidată de noroc. El îşi va păstra
esenţa şi răceala specifică geniului. Răspunsul adresat femeii, “chip de lut”, nu ia forma lamentării
sau a dispreţului, ci, mai curând, a înţelegerii diferenţei dintre cele două lumi, lumi care se atrag,
dar nu se pot întâlni. Astfel, el renunţă la iubire şi se întoarce la liniştea solitară a lumii dintâi.
Sensuri şi simboluri
Poemul este o alegorie romantică despre soarta geniului, incluzând şi sensurile de adâncime
privind concepţia poetului despre lume.
Alegoria care constituie formula poetică a fost construită pe ideea schopenhaueriană a
antitezei geniu-om comun. Potrivit filozofului, cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de
geniu; spre deosebire de el, omul obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia.
Luceafărul este fiinţa fără moarte, geniul (însetat de absolut, capabil de a descifra sensurile
ascunse ale universului, apt de creaţie şi de sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar şi
singur, un veşnic neînţeles).
Cătălina este omul obişnuit (mărginit în înţelegerea lumii, inapt pentru creaţie, incapabil de
sacrificiu).
Dragostea dintre ei se bazează pe o atracţie a contrariilor. Chiar dacă, în final, Cătălina îţi
găseşte fericirea pe pământ, alături de un om obişnuit, ca şi ea, iar Hyperion se întoarce la locul
lui din cer, pentru amândoi întâlnirea a fost o importantă experienţă spirituală.
Stilul
Stilul se caracterizează prin:
limpezime clasică;
absenţa podoabelor stilistice inutile;
exprimare gnomică, dată de sentinţe, maxime, transfigurate liric.
Limbajul este simplu, conturând expresiv ideile poetice.
La nivel fonetic:
utilizarea unor fonetisme arhaice (“împle”, “răzima”, “străluce”, “aripe” etc.);
La nivel lexico-semantic:
cuvinte şi expresii populare (“fără saţ”, “îi cade dragă fata”, “bată-i vina”, acu-i
acu” etc.), dar şi din zona cultă (“haos”, “demon”, “sferă”, “ideal” etc.), în
corespondenţă cu cele două planuri antitetice;
La nivel morfologic:
prezenţa verbelor la imperativ (“cobori”, “pătrunde”, “luminează” etc.);
forme verbale arhaice (“Şi apa unde-au fost căzut”);
verbe la imperfect, cu valoare durativă, folosite în episodul călătoriei Luceafărului
(“creşteau”, “vedea” etc.);
verbe la perfect simplu (“se făcu”, “se ivi” etc.) şi interjecţii (“mări”, “ia”) – care
dau oralitate stilului;
La nivel stilistic:
antiteza – evidenţiată prin prezenţa celor două planuri, prin ipostazele
Luceafărului, prin opoziţia geniu-om comun etc.;
alegoria pe baza căreia este construit poemul, având în vedere că fiecare
“personaj” este o ipostază a eului liric (jocul măştilor – Tudor Vianu);
epitete – în mare parte de factură populară (“mândru”, “o prea frumoasă fată”
etc.);
comparaţii (“Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între
stele” sau “Cu obrăjori ca doi bujori”);
metafore (“El zboară, gând purtat de dor”, “Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător
de moarte”, “sfera mea”, “cercul strâmt”, “mişcătoarele cărări” etc.);
hiperbola (“Privirea ta mă arde”, “Scăldat în foc de soare”);
oximoronul (“Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”);
La nivel prozodic:
muzicalitatea elegiacă a versurilor este dată de particularităţile prozodice: ritmul
dominant iambic, măsura versurilor de 7-8 silabe, rima încrucişată;