1.

APARIŢIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Întemeietorii sociologiei.

Sociologia ca ştiinţă a apărut relativ târziu : în deceniile 3-4 ale

secolului XIX. Cu mult înainte de această dată, însă, numeroşi gânditori
au fost preocupaţi de studierea proceselor şi a instituţiilor sociale, a
elementelor constitutive ale vieţii sociale. Din gândirea filosofilor, a
economiştilor, a istoricilor s-au desprins în decursul veacurilor fragmente
REPERE SOCIOLOGICE care încet, încet au alcătuit o matcă comună, constituind în cele din
urmă o ştiinţă socială de sine stătătoare, cu obiect, metode şi rezultate
proprii.
CURS Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. Hr.), cu celebra
sa formulă “zoon politikon”, poate fi considerat ca fondator sau măcar
precursor al sociologiei. Un dialog imaginar între Platon şi Aristotel ar
putea rezuma opoziţia dintre preocuparea pozitivistă a sociologiei şi
preocuparea normativă a filosofiei. Plecând de la un anumit număr de
Conf. univ. dr. DOINA ELENA NEDELCU idei a priori despre valorile şi idealurile omului, Platon “ a construit” o
cetate, care trebuia să permită oamenilor să realizeze acest ideal.
Aristotel, urmând o metodă exact opusă, studiază cu minuţiozitate
constituirea diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie,
încercând să înţeleagă adevăratul lor spirit. El porneşte,deci, de la
descrierea realităţii sistemelor politice pe care le analizează pentru a
stabili concluziile. Ori, ca principiu, acest demers este cel al sociologului
contemporan.
Mai târziu, în epoca medievală, marile spirite s-au plasat deliberat
în perspectivă platoniciană : Sf. Thomas “construia” cetatea lui
Dumnezeu şi Th. Morus, cetatea ideală (Utopia). Trebuie să aşteptăm
până în secolul al XVIII-lea pentru a putea constata reluarea
perspectivei empirice şi pozitiviste a lui Aristotel. Mai multe puncte de

1
vedere, printre care şi cel al lui Raymond Aron, susţin că Montesquieu
este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică. În lucrarea
sa, “Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor” el încearcă,
pentru început, să înţeleagă cum o civilizaţie creşte, ajunge la apogeul
său şi apoi intră în declin şi moare ; problemă de istoria filosofiei, pe
care el o pune, însă, în termeni de sociologie istorică. În faimoasa
lucrare “ Despre spiritul legilor” (1748), el nu încearcă să descrie regulile
pe care societatea încearcă să le impună oamenilor, ci să înţeleagă
“spiritul” lor, relaţiile care există între ele, conduita oamenilor şi structura
societăţii, iar acestea sunt, prin definiţie, probleme sociologice.
Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi diversitatea temperamentelor
în funcţie de climă, veche problemă aristotelică pe care geografii şi-au
pus-o la sfârşitul secolului XIX şi pe care sociologii şi psihologii şi-o
pun la ora actuală, în termenii de personalitate socială. 1
Cel care a dat numele sociologiei şi care este unanim recunoscut
ca părinte şi fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte
(1798-1857). El susţine că există un fenomen social aşa cum există şi
unul fizic numind “fizica socială”, sociologie. În concepţia sa, “grupurile
au o viaţă, o evoluţie şi o disoluţie”. Ele pot fi privite din punct de
vedere static : prin analiza structurii lor, a organelor care o compun.
Descrierea lor va forma prima parte a studiului sociologic şi se va
chema “statică socială”. O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile, cu
activitatea socială, cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au
înregistrat colectivităţile de-a lungul istoriei. Aceste capitole vor constitui
“Dinamica socială” (Discours sur l’esprit positif, 1844).
Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX-
lea, care aveau ambiţia de a cuprinde într-o privire trecutul, prezentul
şi viitorul umanităţii şi societăţii într-o viziune oarecum profetică, să
facă o sinteză totală a omului. Pentru el, sociologia este un fel de
evanghelie pozitivă pe care el are misiunea de a o propovădui.
Știinţele umaniste în general şi instituţiile, precizează fondatorul
1 Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969.
2 3
sociologiei, sunt supuse legii celor trei stări, care le călăuzeşte de la
etapa teleologică la etapa pozitivă, trecând printr-o tranziţie metafizică.
Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul
sociologiei comtiene, faptul că fenomenul social este gândit ca fiind
acelaşi pretutindeni.”Societatea la care se gândeşte Comte este
umanitatea, una şi aceeaşi în toate părţile, un fel de grup abstract
matematic. Sforţările sociologiei de mai târziu vor fi să arate că există
o mulţime de tipuri de societăţi (…). Sociologia trebuie să le observe,
să le studieze, să le clasifice”.2
Charles Alexis de Toqueville (1805-1859), numit de Henri
Mendras al treilea mare sociolog al secolului XIX, demonstrează o
rigoare metodologică cu adevărat modernă în studierea democraţiei
americane şi a Vechiului Regim francez. Timp de trei ani, el a studiat
funcţionarea la nivel local a societăţii americane şi a surprins “regularităţi”
ce păreau a fi spiritul profund al acelei societăţi. În concluzie, el a
încercat câteva presupoziţii verosimile cu privire la viitorul acestei
societăţi. Gândind mai apoi că acest viitor va fi mutatis mutandis cel
al societăţii occidentale, el a avansat câteva ipoteze şi cu privire la
acest fapt. Gândirea sociologică ulterioară a apreciat că analizele
profunde şi veritabile realizate de Toqueville constituie o adevărată
capodoperă sociologică ce rămâne valabilă peste 100 de ani, iar cartea
sa “Despre democraţie în America” (1830) rămâne o lucrare de
referinţă pentru înţelegerea societăţii americane. În lucrarea mai sus
amintită, el încearcă să demonstreze asemănările şi deosebirile dintre
Franţa, Marea Britanie şi SUA în privinţa modului de transformare a
societăţilor democratice. Descrie tipul ideal al omului democratic,
dezvăluind influenţa egalităţii asupra ideilor şi sentimentelor sale. În
acelaşi timp, subliniază efectele ambigue ale individualismului şi indică
pericolul exagerării cultului individului.
Le Play, foarte apropiat de noi prin gustul său pentru cercetarea
concretă a realităţii cotidiene, a făcut “anchete de teren”, monografii
ale familiilor de-a lungul întregii lumi. Din nefericire, din descrierea
2 Mihai Ralea, Introducere în sociologie, Buc., ed. 2., 1944.
minuţioasă a acestor numeroase familii, el nu a realizat o teorie, ci
numai o simplă confirmare a doctrinei sale social-catolice şi
conservatoare. El a conchis că familia originară, “matcă” (matriarhatul)
era superioară familiei patriarhale. Se remarcă la acest excelent
observator al realităţii sciale tentativa de a trece întotdeauna direct la o
atitudine normativă, de a cataloga ceea ce observă ca fiind bun sau
rău.
În cazul lui Le Play, observarea faptelor a condus la consolidarea
ideilor preconcepute, a doctrinei observatorului. Ea ar fi trebuit, de
fapt, să conducă la o elaborare teoretică menită să permită înţelegerea
faptelor şi, eventual, prevederea lor.
Herbert Spencer (1820-1903) continuă şi dezvoltă opera
sociologică a lui A. Comte, cunoscând în timpul vieţii o celebritate
deosebită. Lucrarea sa, “Principii de sociologie” constituie primul efort
de construcţie sistematică a unei teorii sociologice. Dorind să înţeleagă
mai bine societatea, el a comparat-o cu un organism biologic, înscriindu-
se astfel în viziunile organiciste şi funcţionaliste care, cu toate că par
astăzi naive, ele mai constituie încă una dintre tentaţiile de care
sociologul modern trebuie să se apere.
În opinia sa, putem asemăna societatea cu corpul unui animal
uriaş, grupurile cu organele corpului şi indivizii cu celulele. Criticii lui
H. Spencer evidenţiază lipsa de fundament ştiinţific a acestei comparaţii :
în timp ce indivizii au individualitate, celule nu au ; cu cât societatea
este mai complexă, mai diferenţiată, cu atât indivizii au mai multă
autonomie, celulele, dimpotrivă, au autonomie cu cât organismul este
mai simplu .
H. Spencer a încercat să studieze societatea în mod comparativ
utilizând bogate materiale furnizate de etnografie. De la el au început
cercetările moderne asupra societăţilor primitive (sălbatice), care erau
mai lesne de cercetat, cel puţin din două motive : a) erau mai simple,
deci mai uşor observabile şi b) evoluau mai încet decât societăţile
civilizate. De la Spencer a devenit evident că societăţile umane sunt
foarte variate.
4 5
În altă ordine de idei, Spencer a aplicat ideea “supravieţuirii
celor mai puternici” la studiul schimbării societăţilor, susţinând că dacă
guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincioşi”
permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă.
Multe puncte de vedere susţin că cel mai mare sociolog al
secolului XIX a fost K. Marx (1818-1883). Analiza pe care el o face
capitalismului englez al secolului XIX este, fără îndoială, o analiză
sociologică profundă şi pertinentă şi toată lumea recunoaşte acest lucru.
“Atunci însă când Marx pretinde că din această analiză poate extrage
legi generale aplicabile în Istorie, ce permit înţelegerea evoluţiei
societăţilor trecute şi prevederea viitorului oamenilor, atunci dezbaterea
alunecă în desuetudine. Marx nu a fost numai sociolog, numai om de
ştiinţă ci şi profet : el a pretins aplicarea teoriei extrase dintr-o anchetă
limitată la o societate particulară la evoluţia umanităţii în ansamblul
ei”.3 Explicarea pe care el o dă istoriei este discutabilă iar previziunea
viitorului s-a dovedit a fi falsă.
K. Marx a fost preocupat de studierea structurilor şi a proceselor
sociale urmărind, ca şi Comte, realizarea unei societăţi mai bune, mai
drepte, mai umane. El a încercat să explice mişcările societăţii prin
determinismul economic şi tehnologic, susţinând că “legile”fundamentale
ale istoriei ar putea fi găsite în structura economică a societăţii. În viziunea
lui, societatea este divizată în două clase : cei care posedă mijloacele
de producţie, cu alte cuvinte mijloacele de producere a bogăţiei (bogaţii)
şi cei care sunt lipsiţi de mijloace de producţie, care nu posedă decât
propria lor forţă de muncă (săracii). Această diviziune duce în mod
inevitabil la “conflictul de clasă”. Istoria, conchide Marx, este istoria
luptei de clasă.
Marx nu conferă o conotaţie negativă conflictului, considerându-l
mai degrabă ca mijloc de progres atâta vreme cât el provoacă trecerea
la o societate structural mai bună comparativ cu cea anterioară. Tezele
lui Marx au fundamentat teoria şcolii sociologice a conflictului. Influenţa
lui K. Marx în sociologie a fost puternică şi este simţită şi astăzi.
3 Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969.
 Emile Durkheim (1858-1917). Sub influenţa lui Comte şi Spen-
cer, sociologul francez E. Durkheim este preocupat de ceea ce ţine
societatea laolaltă, de ordinea socială. El a studiat funcţiile îndeplinite
de elementele constitutive ale societăţii în menţinerea coeziunii sociale,
concentrându-se asupra importanţei opiniilor şi valorilor, a “conştiinţei
colective” şi a ritualului colectiv. Problema integrării constituie un con-
cept cheie în opera lui Durkheim, ce traversează de la un capăt la altul
toate cercetările pe care le-a efectuat. În vechea societate, mai simplă
şi mai specializată, oamenii erau legaţi între ei datorită asemănărilor,
prin ceea ce el numeşte “solidaritate mecanică”. În societăţile mai
complexe şi diferenţiate, indivizii şi-au asumat sarcini specializate, fapt
ce a creat un sistem de interdependenţe în cadrul căruia fiecare depindea
de celălalt, completându-se reciproc. Acest tip de legătură a fost numit
de Durkheim “solidaritate organică”.
În concepţia lui Durkheim, rostul sociologiei este să studieze
“faptele sociale”. Ele alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei. Faptul
social este exterior individului în sensul că nu este nici de natură
“organică”, biologică şi nu este nici individual (ceea ce l-ar plasa în
domeniul psihologiei). El are un caracter coercitiv, forţând
comportamentele indivizilor să se conformeze la valorile şi normele
sociale. Ironia sau răceala cu care este întâmpinat cineva care nu se
îmbracă după obiceiul locului sunt forme ale constrângerii.
Forţa coercitivă – în viziunea sociologului francez – acţionează
precum aerul : individul o simte doar atunci când acţionează împotriva
ei. În acest înţeles, constrângerea nu suprimă libertatea individuală.
Max Weber (1864-1920). M. Weber domină sociologia
germană de la sfârşitul secolului trecut. Mai mult decât atât, el exercită
o influenţă uriaşă asupra sociologiei contemporane.
Weber aşează în centrul teoriei sale ideea de acţiune socială şi
manifestă un interes deosebit faţă de valorile, opiniile, intenţiile care ne
ghidează comportamentul. Studiul său cel mai cunoscut este “Etica
protestantă şi spiritul capitalismului” (1920), în care demonstrează faptul
că nu putem înţelege comportamentul oamenilor decât dacă luăm în
calcul concepţiile lor asupra lumii, credinţele lor religioase. El leagă
6 7
naşterea capitalismului de valorile şi atitudinile protestantismului. We-
ber a contribuit la dezvoltarea metodologiei sociologice. El a militat
pentru eliminarea preferinţelor, a prejudecăţilor în procesul cercetării
sociologice, a militat, deci, pentru o sociologie “în afara valorii”.
El a conceput tipul ideal cu scopul de a identifica şi explica ştiinţific
cauzele activităţilor sociale. Tipul ideal este conceptul unui fenomen
care cuprinde elementele sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale
ar putea fi comparat.
Analiza birocraţiei, a structurii şi funcţiilor sale şi a legitimităţii
puterii constituie baza conceptuală a ştiinţelor politice şi a teoriei organi-
zaţiei, uimind prin actualitatea lor.
Dacă la K. Marx economia joacă un rol determinant, la M.
Weber ea constituie doar unul dintre factorii importanţi, care influenţează
viaţa socială. El acordă o mare importanţă statutului social obţinut din
caracteristicile personale sau stimă şi putere politică.
În timp ce Marx considera ideile rezultat al structurii sociale (în
ultimă instanţă structura economică determinând structura socială şi
mai departe suprastructura), Weber consideră ideile cauza schimbării
structurilor. Oricum, amândoi, deşi în maniere diferite, pun accentul pe
schimbarea societăţii, distanţându-se de structural-funcţionalişti (ex.
T. Parsons).
1.2. Contextul apariţiei sociologiei ca știinţă
Ce constatăm din trecerea în revistă a principalelor contribuţii pe
care predecesorii sociologiei le-au adus în întemeierea ei ca ştiinţă ?
Constatăm că posibilitatea constituirii sociologiei ca ştiinţă a
depins de existenţa unor condiţii epistemologice şi social-structurale.
Premisele epistemologice. “Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost
pregătită şi de dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul
ştiinţelor exacte (fizică, chimie, biologie). Acestea au deprins spiritul
cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea
ştiinţifică a cercetătorului”. 4
4 Petre Andrei, Sociologie generală, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1936.
Dezvoltarea ştiinţelor naturii a generat constituirea unui model exem-
plar de ştiinţă, ale cărui presupoziţii fundamentale erau : a) obiectul
ştiinţei îl constituie faptele reale din domeniul cercetării ;b) ştiinţa
urmăreşte să descopere legile care guvernează apariţia şi dinamica
fenomenelor ; c) ştiinţa trebuie să aibă o funcţie descriptiv-explicativă ;
d) ştiinţa trebuie să fie compusă atât din teorie cu funcţie explicativ-
predictivă, cât şi din metodologii de descriere şi de prelucrare a faptelor,
de construire a teoriilor şi testare a acestora.
Putem spune că momentul în care a început aplicarea pe scară
largă a metodelor de cercetare ştiinţifică utilizate de ştiinţele naturii, la
analiza fenomenelor sociale marchează constituirea sociologiei ca
ştiinţă.
Încă o condiţie epistemologică s-a dovedit a fi necesară pentru
întemeierea ştiinţifică a sociologiei şi anume eliberarea ei de modelul
filosofic-speculativ de a aborda realitatea. Socialul era tratat ca o simplă
obiectivare, mai mult sau mai puţin distorsionată a ideilor, concepţiilor,
prejudecăţilor indivizilor. Era necesară abordarea lui dintr-o altă
perspectivă, ca fapt social, cu existenţă autonomă, obiectivă, guvernată
de legi obiective. Cel care a formulat un astfel de proiect, aşa cum am
văzut, a fost A. Comte (1838). Noua ştiinţă trebuie să se bazeze pe
observaţii, să subordoneze teoria ştiinţifică, faptelor. Fenomenele sociale
trebuiau explicate prin ele însele, prin interdependenţa lor obiectivă nu
făcându-se apel la conţtiinţa autorilor lor. Cel care a răspuns acestei
exigenţe a fost E. Durkheim (vezi cursul anterior).
Cu alte cuvinte, putem spune că sociologia, spre deosebire de
filosofie, a fost interesată, încă de la începuturile ei nu de cum ar trebui
să fie realitatea, ci de cum este ea în mod efectiv. Sociologia s-a eliberat
de modul tradiţional, normativ-speculativ de abordare a realităţii,
propunînd o abordare descriptiv-explicativă a acesteia. Dezvoltarea
modelului de ştiinţă în sociologie a inversat raportul normativ-explicativ,
ducând în cele din urmă la discreditarea metafizicii, a discursului său
prea vag şi a problematicii sale prea vaste.
8 9
1.3. Premise social-structurale
Sociologia nu putea apare decât într-o societate interesată să
se organizeze pe baze raţionale, să-şi rezolve problemele prin mijloace
non-represive, prin cunoaştere.
O societate preocupată de realizarea reformelor sociale, o
societate care se întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată
evita crizele, catastrofele sociale, are nevoie de sociologie şi creează
condiţiile apariţiei ei. Sociologia era chemată să răspundă la aceste
întrebări, să dea soluţii pentru revenirea la ordine, pentru redobândirea
echilibrului social. Această opţiune a sociologiei pentru activism social
este sintetizată de A. Comte în celebra sa formulă “Savoir pour prevoir
pour pouvoir”.
Societatea capitalistă, începând cu a doua jumătate a secolului
XIX şi continuînd cu secolul XX, a constituit un cadru extrem de prielnic
dezvoltării sociologiei. Dezvoltarea rapidă şi maturizarea structurală a
capitalismului a creat numeroase şi complexe probleme ce nu puteau fi
soluţionate automat de mecanismul economiei de piaţă : sărăcia,
urbanizarea, rata înaltă a delincvenţei, integrarea emigranţilor. Aceasta
fiind situaţia, în secolul XIX, aşa cum constata şi Edward Shils,
dezvoltarea studiilor sociologice au manifestat o accentuată preferinţă
pentru săraci, marginalizaţi, emigranţi, prostituate, femei părăsite, copii
ilegitimi, delincvenţi şi pentru soluţionarea non-represivă a conflictelor
sociale în scopul creşterii gradului de integrare socială şi îmbunătăţire
a condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale.
În anii ’30 ai secolului XX, prin perfecţionarea sistemului eco-
nomic şi politic al societăţii capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă
a dezvoltării sale prin contribuţiile aduse de două din ramurile sale şi
anume, sociologia industrială (ale cărei studii urmăresc creşterea
eficienţei întreprinderilor) şi sociologia politică (care reuşeşte o analiză
pertinentă a electoratului).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universităţi relativ
târziu. Ea apare mai întâi ca direcţie de specializare în cadrul unui
 departament de cercetare din cadrul Universităţii din Chicago,
în 1892.
Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe în 1906, la
Universitatea din Paris, universitate la care E. Durkheim devine profesor
din 1913. Prima catedră de sociologie ia fiinţă în 1906 la London
School of Economics (Anglia).
Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după primul
război mondial (fiind apoi suspendată de regimul nazist) şi în ţările
scandinave, abia după cel de al doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti,
sociologia a fost considerată ca “ştiinţă a naţiunii”, chemată să realizeze
un amplu program de reforme sociale. Școala sociologică de la
Bucureşti (întemeiată de sociologul mai sus amintit 1920-1947) a
continuat şi perfecţionat cercetarea monografică tradiţională,
bucurându-se de un mare prestigiu naţional şi internaţional.
Datorită politicii anticulturale a anilor ’50, sociologia a fost
discreditată ca ştiinţă, tradiţiile sociologice naţionale fiind blamate sau
ignorate.
După 1965 au fost reluate cercetarea şi învăţământul sociologic
românesc, încercându-se însă înregimentarea lor politico-ideologică.
Din 1977 şi până în 1990, învăţământul sociologic a fost suspendat.
10
2. PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL
SOCIOLOGIEI ÎN ANSAMBLUL ŞTIINŢELOR SOCIO-
UMANE
2.1. Problematica sociologiei
Din punct de vedere sociologic, termenul de sociologie vine
din latinescul socius (tovarăş, asociat) şi grececul logos (ştiinţe, teorie)
şi a fost menit să înlocuiască termenul de “fizică socială”, utilizat de
Saint-Simon (magistrul lui A. Comte). Cel care decide realizarea acestei
substituiri este părintele sociologiei, A. Comte : “ Consider că trebuie
să îndrăznesc a folosi de acum acest termen nou (sociologie), echivalent
expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a putea arăta printr-un
singur nume această parte complementară filosofiei … care se referă
la studiul pozitiv al totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor
sociale”1. Sociologia – continuă A. Comte – “urmăreşte raporturile
ditre real şi himeric, util şi ceea ce este de prisos, siguranţă şi nedumerire,
constructiv şi metafizic, relativ şi absolut”2.
Într-o primă aproximare, sociologia este ştiinţa despre societate,
ea descrie şi explică fenomenele şi procesele ce intervin în colectivităţile
umane.
În viziunea lui J. Szczepanski, această ştiinţă “a dezvoltat” două
teorii cu o sferă generală : a) teoria structurilor sociale şi b) teoria
dezvoltării (a tuturor transformărilor, deci şi a progresului şi a regresului).
Teoria structurilor sociale, precizează sociologul polonez, mai
sus amintit, studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor, principiile
alcăturii lor, subordonarea reciprocă a elementelor şi forţele care indică
funcţionarea lor, coeziunea internă a grupurilor, forţele care determină
dezagregarea grupurilor.
Teoria dezvoltării studiază fenomenele şi procesele care au loc în
1 A. Comte, Cours de philosophie positive, vol. IV, Paris, 1908.
2 Ibidem.
3 Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, 1972, p. 17
11
 diferite grupuri şi colectivităţi : cum se desfăşoară, cum evoluează în următoarei “table de materii” a sociologiei :
timp.3 * Analiza sociologică - cultura umană şi societatea ;
Sfera cercetărilor sociologice, conchide Szczepanski, cuprinde - perspectiva sociologică
următoarele tematici speciale: - metoda ştiintifică în ştiinţele sociale.
a) Instituţiile sociale (ale educaţiei, politice, ştiinţifice, juridice, * Unităţile primare ale vieţii sociale
economice, industriale, religioase, familia) ; - acte sociale şi relaţii sociale;
b) Diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane (colectivităţile - personalitate individuală;
teritoriale : sat, oraş categorii profesionale, clasele sociale, diferite - grupurile;
organizaţii, colectivităţile culturale etc.) ; - comunităţi (urbane şi rurale);
c) Fenomene şi procese sociale (devianţă socială , procesele - asociaţii şi organizaţii;
mobilităţii şi stabilităţii sociale, conflictele sociale etc.). - populaţia;
“Studierea acestor domenii duce la apariţia unor discipline ale - societatea
sociologiei denumite sociologii particulare”. * Instituţiile de bază
În Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon şi Fr. - familia şi rudenia ;
Bourricaud grupează planul sociologiei în opt capitole mari : - economia;
- Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, - politica şi dreptul;
religie); - religia;
- Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale - educaţia şi ştiinţa;
(birocraţie, capitalism, partid); - recreaţia şi bunăstarea;
- Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă); - arta şi expresia;
- Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune * Procesele sociale fundamentale
multor discipline (structură, sistem); - diferenţiere şi stratificare;
- Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare - cooperare, acomodare, asimilare;
(culturalism, funcţionalism, structuralism); - conflict social;
- Pobleme teoretice majore (control social, putere). - comunicare;
- Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, - socializare şi îndoctrinare;
teorie); - evaluare socială;
- Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei. - control social;
Sociologul american A. Inkels a realizat o anchetă sociologică, - devierile sociale (crimă, sinucidere);
pentru a desprinde problematica sociologică comună existentă în - integrarea socială;
numeroase manuale de sociologie, tratate, antologii, reviste de - schimbarea socială.
specialitate, antologie etc. pe care le-a investigat. Cercetarea sa s-a Fundamentată pe studiile sociologiei americane, această
bucurat de aprecierea specialiştilor şi s-a concretizat în stabilirea În clasificare a făcut şi obiectul multor critici.
12 13
sociologia românească, dorim să menţionăm contribuţia pe care a adus-
o H. Stahl la elaborarea unei matrice cu probleme ale sociologiei,
ordonate pe 5 capitole, şi anume :
* Natura fizică şi umanizată ;
* Populaţia ;
* Viaţa economică;
* Viaţa politică şi juridică;
* Viaţa culturală.
În opinia A.S.A. (Asociaţia Sociologică Americană)4, “ariile de
competenţă” ale sociologiei sunt în număr de 35.
2.2. Sociologia comună și sociologia știinţifică
Trăind în mijlocul fenomenelor şi proceselor sociale, vrând
nevrând facem aprecieri asupra lor. Am putea spune că fiecare om
este un sociolog fără să-şi dea seama, la fel ca şi “burghezul naiv” al lui
Moliere, care nu-şi dădea seama că vorbeşte în proză. De fapt, spune
Szczepanski, fiecare om este un sociolog aşa cum este şi un medic :
“se tratează pe cont propriu”, fie cu ceaiuri medicinale, fie cu alcool !!!
Cu alte cuvinte, putem spune că fiecare din noi posedă o “teorie” Un
4 În opinia ASA, “ariile de competenţă” ale sociologiei sunt în număr de
35. Deşi ele nu se identifică întotdeauna cu ramurile sociologiei, în multe cazuri
coincidenţa este vădită : 1) Sociologie aplicată 2) Comportament colectiv 3)
Comunitate 4) Sociologia comparată 5) Crimă şi delincvenţă 6) Cultură 7)
Demografie 8) Comportament deviant 9) Educaţie 10) Organizaţii formale şi
complexe 11) Ecologie umană 12) Sociologie industrială 13) Lege şi societate
14) Timp liber, sport, recreere şi artele 15) Căsătoria şi familia 16) Sociologia
matematică 17) Sociologia medicală 18) Metodologia şi statistica 19) Sociologia
militară 20) Ocupaţii şi profesii 21) Sociologia politică 22) Relaţii rasiale şi etnice
23) Religie 24) Sociologie rurală 25) Grupurile mici 26) Schimbare socială 27)
Control social 28 ) Organizare socială 29) Psihologie socială 30) Stratificare şi
mobilitate 31 ) Sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei 32) Teorie 33) Sociologie urbană
34) Comunicaţii de masă 35) Economie şi societate 36 ) Socio-lingvistica (mai
nou!).
14
generală cu privire la viaţa socială şi comportamentul oamenilor, prin
care ne explicăm acţiunile şi comportamentele celorlalţi, care ne
ghidează propriul comportament şi stă la baza deciziilor noastre sociale.
Această aşa-zisă teorie este nesistematizată şi cuprinde un ansamblu
de aşa-zise legi generale, care stabilesc dependenţele cauzale dintre
fapte, situaţii şi comportamente, dintre motivaţii, aspiraţii şi acţiuni.
Exemple de astfel de legi sunt : “Fiecare om acţionează în conformitate
cu interesele sale” ; “Prietenii ne ajută când suntem în dificultate” etc.
Trebuie să remarcăm însă că exponenţii acestor “teorii” nu sunt
“posesorii “ unei sociologii ştiinţifice, nu sunt sociologi în adevăratul
sens al cuvântului. În cazul lor, putem vorbi despre o sociologie a bunului
simţ, despre o sociologie comună şi nu ştiinţifică. Sociologia comună
se caracterizează prin : generalizarea experienţei cotidiene în mod
afectiv, nesistematic şi neverificat ; prin realizarea unor “interpretări de
uz casnic” ; prin ignorarea relativităţii instituţiilor.
F. Znaniecki şi W. I. Thomas sesizează caracterul eronat al
premiselor de la care porneşte sociologia comună (“practică”):
a) cunoaştem realitatea deoarece trăim în ea;
b) utilizarea unor metode neadecvate;
d) examinarea faptelor se efectuează în mod izolat.
Sociologia ştiinţifică, spre deosebire de cea comună, se bazează
pe cercetări sistematice, pe utilizarea unui aparat conceptual, pe
verificarea tezelor şi a ipotezelor, ceea ce presupune un efort cognitiv
special şi specializat.
Pentru ca sociologia să se dezvolte ca ştiinţă, era necesară
detaşarea ei de experienţa comună, de generalizările neverificate, de
aparenţe. “ … Prima înţelepciune a sociologiei e aceasta : lucrurile nu
sunt ce par a fi … Realitatea socială apare ca având mai multe straturi
de înţelesuri. Descoperirea fiecăruia nou strat modifică înţelegerea
întregului” .5 Altfel spus, cunoaşterea sociologică trebuie, pe de o parte,
să se delimiteze de cunoaşterea comună, iar pe de alta, trebuie să se
realizeze multidimensional şi integrativ.
5 Peter L. Berger, Invitation to sociology, N.Y. 1963.
15
moment crucial în dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă l-a constituit trecerea
de la utilizarea datelor preluate din surse exterioare (statistici oficiale
ale administraţiei de stat sau observaţii provenite din cunoaşterea
comună) la producerea prin mijloace proprii a datelor necesare (prin
interviuri, prin chestionare pe eşantioane reprezentative etc.).
Deşi utilizarea interviurilor a început în Anglia, la sfârşitul secolului
XIX, abia după cel de al doilea război mondial putem vorbi despre o
revoluţie în metodologia culegerii şi prelucrării datelor în sociologie.
Utilizarea noii metodologii în sociologie a scos şi mai mult în
evidenţă discrepanţele dintre rezultatele cercetării ştiinţifice şi simţul
comun. Astfel, de exemplu, cercetările sociologiei americane efectuate
în timpul eclui de al doilea război mondial au infirmat mai multe teze
rezultate din experienţa comună, printre care se află şi următoarele
două : 1) ostaşii care provin de la ţară, din familii de fermieri vor suporta
mai bine dificultăţile războiului decât cei din mediul urban ; 2) ostaşii
negri vor lupta mai bine sub comanda unor ofiţeri negri.
Deşi sociologia - ca şi psihologia şi pedagogia etc. – se face cu
specialişti, unii reprezentanţi ai simţului comun se declară cu ostentaţie
sociologi, psihologi, educatori. Posedând unele cunoştinţe mai mult
sau mai puţin valide ale domeniului, au iluzia cunoaşterii ştiinţifice,
emiţând pretenţii teoretice nefondate.
Deseori, gânditorii au satirizat pretenţiile şi aroganţa simţului
comun faţă de cunoaşterea teoretică. Astfel, Hegel ne povesteşte o
anecdotă în care filosoful Thales, studiind “harta” cerului, cade într-o
groapă spre deliciul unei bătrâne care-l persiflează, spunându-i că el
nu ştie nici ce-i pe pământ, cu atât mai puţin ce-i în cer. Hegel încheie
relatarea anecdotei cu următoarea replică : “cei care râd astfel de
filosofi, nu-şi dau seama că ei, spre deosebire de aceştia nu pot cădea
în groapă, deoarece se află în ea odată pentru totdeauna, fiindcă nu
privesc niciodată în sus”.6

6 G. W. F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol. I.

16
 2.3. Sociologia și sistemul știinţelor

Primul sociolog care a încercat să încadreze sociologia în

ansamblul ştiinţelor fundamentale a fost A. Comte. În viziunea lui, există
trei categorii de ştiinţe : primare, intermediare şi de completare şi
ordonare. Sociologia ocupă un loc onorabil în cadrul ştiinţelor primare,
după biologie şi un loc preferenţial în raport cu ştiinţele socio-umane.
Această clasificare este rezultatul firesc al înţelegerii sociologiei ca
“regină a ştiinţelor”, ca ştiinţă a societăţii “ca totalitate”.

ştiinţe primare matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia , sociologia

ştiinţe
intermediare astronomia cerească, mecanica fizică, chimia organică, psihologia
chimia biologică

ştiinţe de
completare logica ..........................................................................morala
şi ordonare

Aceeaşi perspectvă integratoare este împărtăşită şi de Mill,

Durkheim, Mauss ş.a. Mill defineşte sociologia ca integrare a ştiinţelor
sociale în timp ce E. Durkheim susţine că sociologia nu poate fi decât
sistemul sau corpusul ştiinţelor sociale. Tot pe aceeaşi linie Mauss
identifică obiectul sociologiei în analiza “fenomenelor sociale totale”.
Printre sociologii români care se înscriu în aceeaşi viziune se
numără şi Traian Herseni. El clasifică ştiinţele în două mari categorii :
naturale şi sociale. Spre deosebire de ştiinţele naturale, care se ocupă
de studiul materiei anorganice, organice etc., sociologia studiază
societatea. Sociologia se înscrie, deci, în ansamblul ştiinţelor sociale,
între ele existînd numeroase puncte comune dar şi elemente de distincţie.
Pentru sociologie este caracteristic faptul că, în general, ea se
preocupă de societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială
în toată complexitatea ei. Celelalte ştiinţe sociale izolează de regulă
unele aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica, dreptul,
17
morala, religia, arta, ştiinţa etc.) şi le studiază în structurile, mecanismele
şi legităţile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii etc.,
se orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic”.7
A. Comte sesizează că matemaica este ştiinţa cea mai veche iar
sociologia cea mai recentă, fapt ce explică impreciziile şi incertitudinile
ei. În clasificarea ştiinţelor realizată de sociologul pozitivist H. Spen-
cer, sociologia ocupă un loc modest. Spencer susţine că sociologia se
mulţumeşte cu studiul socialului în manifestările lui concrete, fiind “ştiinţă”
doar a unei părţi a socialului şi nu a socialului ca totalitate. El împarte
ştiinţele după un criteriu logic, în abstracte (logica şi matematica), ab-
stract-concrete (mecanica, fizica, chimia) şi concrete (astronomia,
geologia, biologia, psihologia, sociologia). Putem conchide, deci, că
“Spencer a redus sociologia la studiul socialului sub manifestarea lui
concretă, contestându-i în acest fel orice pretenţii de abordare a
generalului”.8
În istoria sociologiei, întâlnim şi o altă perspectivă a înţelegerii
obiectului sociologiei şi a raporturilor ei cu celelalte ştiinţe sociale.
Conform acestei perspective sociologia este în acelaşi timp şi ştiinţă a
totalităţii, şi ştiinţă a diferitelor componente ale socialului.
Pornind de la această dublă semnificaţie a obiectului sociologiei,
sociologul francez M. Duverger susţine că există două posiblităţi de
clasificare a ştiinţelor sociale : a) una verticală, ce are drept criteriu
studierea diverselor aspecte ale vieţii sociale în interiorul unuia şi
aecluiaşi grup (demografie, economie, sociologie religioasă, ştiinţa
politică, sociologia dreptului, estetică etc.) şi b) una orizontală, care se
referă la acele ştiinţe sociale care studiază diverse categorii de grupuri
sociale (etnografia, istoria, antropologia, sociologia generală etc.). Din
prima categorie fac parte sociologiile de ramură şi din cea de a doua,
sociologia generală. 9

7 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 42

8 Mihu Achim, ABC-ul investigaţiei sociologice, vol. I, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1971, p. 155.
9 Mihu Achim, op. cit., p. 154.
18
 Putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră
într-o mulţime de conexiuni cu toate celelalte ştiinţe sociale. Multitudinea
perspectivelor de studiere a socialului şi a interrelaţiilor dintre sociologie
şi celelalte ştiinţe sociale sunt sugestiv prezentate de sociologul S. Jonas
în schema de mai jos : 10
2
4 lingvistică 6
antropol. psihologie
şi etnolog. 1
5 sociologie 7
economie istorie
3
geografie
umană

În istoria sociologiei există două mari poziţii în privinţa raportului

care există între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale. Un prim punct de
vedere susţine distincţia absolută dintre ele, sociologia studiind formele
sociale ale activităţii umane (caracteristicile generale ale relaţiilor sociale,
grupurilor), în timp ce ştiinţele sociale particulare (politologie, ştiinţele
economice etc.) au ca obiect diferitele conţinuturi ale activităţii umane.
Celălalt punct de vedere, în opoziţie cu primul, consideră că
distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este relativă şi
istorică. În această perspectivă, sociologia este atât o ştiinţă a formelor
sociale cât şi a societăţii ca sistem şi a subsistemelor care o compun şi
interrelaţiilor dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia are o poziţie
privilegiată în rapot cu ştiinţele sociale, fiind structurată pe mai multe
nivele : a) o teorie generală a socialului (teorie a organizării sociale), în
cadrul căreia fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul
caracteristicilor lor sociale făcându-se abstracţie de conţinutul lor

10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Univ.

al . I. Cuza, Iași, p. 60.
19
concret (politic, economic, juridic) ; b) o teorie a societăţii globale
(macrosociologia, în care sunt vizate marile tipuri de societate).
Cercetarea macrosociologică îşi aduce o contribuţie considerabilă la
înţelegerea fiecărui subsistem social, a fiecărui fenomen social ; c) o
teorie a a componenetelor, subsistemelor societăţii globale, atât în
calitatea lor de fenomene social cât şi în aceea de subsisteme ale
sistemului social global (sociologii de ramură ca spre exemplu, sociologia
industrială, sociologia familiei, sociologia economică etc.).
M. Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre socio-
umane în schema următoare (vezi pagina 21).

Sociologie şi psihologie. Roger Bastide în Tratat de

sociologie (1962), constata că iniţial raportul dintre psihologie şi
sociologie a fost gândit prin prisma raportului dintre conştiinţa
individuală şi determinările sociale (dintre individ şi societate). Apariţia
ideii de «conştiinţă colectivă» în sociologie a generat punerea problemei
în noi termeni, aruncând în desuetudine viziunea anterioară : răspunsul
la întrebarea “care sunt raporturile posibile între conştiinţa colectivă,
pe de o parte, şi manifestările mecanic organice sau anomice ale
societăţii, pe de altă parte?”11 trebuia să elucideze problema
raportului dintre sociologie și psihologie.
Din păcate, însă, conştiinţa colectivă era înţeleasă ca o realitate
exterioară, străină omului, transcendentă ce juca un rol important în
modelarea lui . Cu acest înţeles, ea nu a mai putut duce la colaborarea
psihologiei cu sociologia, ci la accentuarea conflictului. Psihologia nu
putea accepta ideea unei conştiinţe colective transcendente. Conflictul
între cele două ştiinţe a îmbrăcat în timp două forme :
a) Teoriile psihologizante, care proclamă rolul determinant al
individului în grup şi care contestă rolul societăţii ca realitate de sine
stătătoare (G. Tarde, G. Simmel). Astfel, Gabriel Tarde precizează că
la baza formării şi menţinerii grupului social stă imitaţia, respectiv
contagiunea mentală de la individ la individ, aceasta fiind de aceeaşi
11 Roger Bastide, Traite de sociologie, Paris, PUF, 1962, p. 67.
20
I. UNIVERSALUL : FILOSOFIE SOCIALĂ

SOCIOLOGIILE PARTICULARE:
a) SOCIOLOGIE - ale acţiunilor sociale
GENERALĂ - ale unor probleme comune mai multor
(Particularul “cel acţiuni sociale
mai condensat”) - ale unităţilor socio-spaţiale -ȘTIINŢELE ECONO-
MICE
ȘTIINŢELE SOCIALE - ȘTIINŢELE POLITICE
(pe tipuri de acţiuni -ȘTIINŢELE DREPTULUI
sociale) etc.

-ȘTIINŢA GENERALĂ
METAȘTIINŢE A SISTEMELOR
SOCIALE - DECIZIOLOGIA
(despre elemente comune - AXIOLOGIA
tipurilor de acţiuni sociale) - ȘTIINŢA CONDUCERII
etc.

b) ȘTIINŢELE ȘTIINŢELE ISTORICE - ISTORIILE ACŢIU-

SOCIO- NILOR SOCIALE
UMANE - ISTORIILE FACTO-
(Particularul RULUI UMAN
“particulari- - ISTORIILE PĂRŢI-
zat) LOR LOR
II.PARTICU-
LARUL ȘTIINŢELE SOCIAL- - ANTROPOLOGIE
ECOLOGICE SOCIALĂ
(ale dimensiunii spaţiale - STUDII AREALE
proprii acţiunii sociale
şi factorului uman)
- ȘTIINŢELE
FACTORULUI UMAN
COLECTIV (DEMOGRA
FIE SOCIALĂ;
PSIHOLOGIE
SOCIALĂ; SOCIO-
LINGVISTICĂ; ȘTIINŢA
ȘTIINŢELE UMANE PROBLEMELOR SOCI-
(ale factorului uman) ALE ; ȘTIINŢA RELA-
ŢIILORUMANE etc.

-ȘTIINŢELE FACTO-
RULUI UMAN INDIVI-
DUAL (PSIHOLOGIE;
NEURO-PSIHOLOGIE;
ANTROPOLOGIE
UMANĂ etc.

c) INVESTIGAŢIILE SOCIOLOIE CONCRETĂ

CONCRETE
(Particularul “cel mai ȘTIINŢELE CONCRETE
apropiat de singular) SOCIO-UMANE

III. SINGULARUL
21
natură cu sugestia hipnotică. Accentul pe care sociologul francez îl
pune pe factorii psihologici, în explicarea realităţii sociale este evident
: faptele sociale sunt în primul rând, psihice.
b) Teoriile sociologizante care acordă societăţii o putere
absolută în explicarea conduitelor umane, care încarcă explicarea
elementelor, subsistemelor, exclusiv prin ansamblu (sistem).
Sociologismul caracterizează concepţia sociologică a lui E.
Durkheim şi a discipolilor săi : Marcel Mauss, Paul Fauconnet, Rob-
ert Hertz etc. În viziunea lor, la baza ordinii lumii stă ansamblul
reprezentărilor colective, un fel de “conştiinţă a conştiinţelor” care, ca
sinteză, îşi pierde caracterul psihic şi devine o realitate supraorganică
(preexistentă conştiinţelor individuale).
Mulţi sociologi consideră că deviza sociologismului a fost lansată
de Durkheim atunci când a afirmat că “orice fapt social îşi are cauza
întotdeauna într-un fapt social”.
Cel care a sesizat exagerările celor două poziţii mai sus prezentate
şi care a încercat să le depăşească a fost Georges Gurvitch. El prezintă
raportul dintre cele două ştiinţe sub forma a două cercuri care se întretatie
şi al căror domeniu comun se lărgeşte continuu în detrimentul părţilor
exterioare.
În planul practicii, confruntarea dintre cele două ştiinţe are cel
puţin două urmări demne de luat în seamă.
O primă consecinţă, constă în faptul că sociologia contestă
pretenţiile psihologilor de a elabora o psihologie generală şi abstractă
în cadrul căreia toate formele sociale ar avea ca element comun natura
umană. Sociologia avertizează psihologia experimentală şi psihologia
fiziologică că, încercând să surprindă legile generale ale percepţiei,
memoriei, activităţii “ riscă să generalizeze ceeea ce nu este valabil
decât în interiorul unei singure civilizaţii sau al unui moment al duratei
istorice” .12 Ori testele, experimentele de laborator poartă amprenta
culturii în cadrul căreia au fost concepute şi sunt relevante doar pentru
12 R. Bastide, ibid., p. 81.
22
aceasta. Sociologii susţin că experienţele de laborator nu surprind legi,
ci doar conduite şi că ideea de “fenomen psihologic total” este o retorie
atâta timp cât organismul uman, psihicul individual şi societatea se află
într-o conexiune indisolubilă.
Cea de a doua consecinţă o reprezintă complementaritatea în
care se află cele două ştiinţe. Sociologii se văd nevoiţi să pună întrebări
psihologilor, să se inspire şi să utilizeze rezultatele cercetării psihologice
pentru a putea completa şi aprofunda analiza fenomenului social. De
exemplu, Marcel Mauss pentru a sesiza şi explica mai bine fenomenul
social al magiei, avea nevoie de o psihologie a aşteptării (de care nu a
putut beneficia, însă, la acea dată). Psihologul, la rândul lui, dacă nu
vrea să rămână cantonat în abstract, dacă nu se mulţumeşte cu explicaţii
parţiale şi jumătăţi de adevăruri, trebuie să pună întrebări sociologilor,
să facă apel la cercetarea sociologică. Putem spune că raportul de
complementaritate dintre cele două discipline are o conotaţie pozitivă
: sociologia furnizează date, informaţii psihologiei, ajutând-o să evolueze
ca ştiinţă şi invers. (Raportul dintre psihanaliză şi sociologie este tipic
în această privinţă).
Deşi dezirabilă, realizarea analizei societăţii, atât din perspectivă
sociologică cât şi psihologică, realizarea ei nu este tocmai uşoară. Sunt
situaţii în care cercetătorii se văd obligaţi să opteze între o metodă
sociologică şi una psihologică sau cel puţin să acorde prioritate uneia
dintre ele. Astfel, aşa cum sesizează R. Bastide atunci când studiem
societăţile stabile “cristalizate, rigide” (sau cu atât mai mult societăţi
dispărute), socialul este mai accesibil şi de aceea devine recomandabilă
utilizara metodei sociologice. Când, dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei
societăţi în restructurare, în tranziţie, psihicul colectiv şi individual este
mai accesibil decât socialul, “ de vreme ce socialul este pe care de a
se schimba şi psihicul ne arată limitele evoluţiei şi obstacolele întâlnite”,
impunându-se în acest caz utilizarea prioritară a metodei psihologice.
Mauss preciza că intersectarea tot mai amplă a celor două dis-
cipline face ca, pe lângă conceptele specifice, ele să utilizeze din ce în
ce mai mult un limbaj comun, fapt ce ridică o nouă şi serioasă problemă
23
: dau ele acelaşi sens termenilor comuni? Nu cumva pot apare confuzii
(pentru moment, insurmontabile), în detrimentul amândorura?
Se observă că unul şi acelaşi concept, ca spre exemplu, cel de
personalitate, este utilizat de filosofie, de psihologie şi de sociologie
doar unghiul din care este abordat diferă.
Astfel, filosofia are în vedere “esenţa umană”, omul “în ultimă
instanţă”. În psihologie, se vorbeşte despre “persoană”, “personaj”,
“personalitate” şi de tulburările de personalitate. În sociologie , se
utilizează frecvent termenul de “personalitate socială”, accentuându-
se importanţa, elementele sociogene din structura intimă a omului :
interiorizarea normelor şi a valorilor în procesul socializării, însuşirea
modelului cultural, formarea idelurilor, dezvoltarea conştiinţei. De
asemenea, în sociologie (..) are o largă circulaţie termenul de
“personalitate de bază” definit de A. Kardiner ca “ acea configuraţie a
personalităţii, care este împărtăşită de majoritatea membrilor societăţii
ca rezultat al experimentelor timpurii pe care ei le au în comun” .13
Dacă restrângem analiza la raportul dintre psihologia socială
şi sociologie, constatăm că asemănările sunt şi mai frapante iar punctele
comune şi mai numeroase, fără însă ca ele să-şi piardă complet
specificul, identitatea ştiinţifică, fără să se “topească una în cealaltă. Și
una şi cealaltă au ca obiect de studiu raporturile dintre indivizi, dintre
indivizi şi grupuri etc.”. Psihologia socială este, însă, un domeniu
interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor
şi proceselor psihice umane. Ca domeniu interdisciplinar, ea integrează
contribuţiile teoretice şi metodologice atât ale psihologiei cât şi ale
psihologiei ca şi ale altor ştiinţe sociale (ex. antropologia)
“concentrându-se sistematic pe interacţiunile umane şi fundamentele
psihologice ale acestora”.14
F. H. Allport, în “Social Psychology” (1924), aprecia că
psihologia socială are ca obiect “studiul relaţiilor reale sau imaginare
13 Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, Cunoașterea de sine-condiţie a
înţelepciunii, Ed. Albatros, Buc., 1986.
14 K. J. Gergen, M.M. Gergen, Social Psychology, 1981.
24
dintre persoane într-un context social dat, în măsura în care aceste
relaţii afectează persoanele implicare în situaţiile respective”.
Luând ca referinţă această definiţie, observăm că psiholoiga
socială, spre deosebire de sociologie, manifesta interes atât pentru
relaţiile interpersonale reale, cât şi pentru cele imaginare. Constatăm,
de asemenea, că relaţiile sociale în sine nu prezintă interes pentru
psihologia socială, aşa cum prezintă ele pentru sociologie. Ele devin
obiect de studiu pentru psihologie doar în măsura în care afectează
persoanele aflate în respectivele interacţiuni.
Pe de altă parte, există fenomene şi procese sociale care – ca
obiect de studiu – revin în mod exclusiv sociologiei, nefiind revendi-
cate nici de psihologia socială, nici de vreo altă ştiinţă socială, cum ar
fi de exemplu, stratificarea şi mobilitatea socială.
Chiar şi atunci când obiectele de studiu ale celor două discipline
se întrepătrund, unele diferenţe continuă să existe : în timp ce psihologia
socială se concentrează mai mult pe analiza microgrupurilor şi a
conduitelor persoanelor în cadrul grupului, sociologia este mai interesată
de grupurile mari şi medii şi abia apoi de cele mici şi de influenţele lor
asupra indivizilor care le compun. Sociologia se apleacă mai mult asupra
factorilor sociali ai grupuirilor, în timp ce psihologia socială se apleacă
asupra factorilor psihici.
Psihanaliză şi sociologie. Psihanaliza (numită şi “psihologie
abisală”) este percepută astăzi atât ca “teorie a structurii şi dezvoltării
personalităţii umane, cât şi ca metodă de psihoterapie, elaborată pentru
tratamentul nevrozelor”.15 Ea a influenţat evoluţia sociologiei,
antropologiei, psihologiei. Unele din temele abordate de S. Freud
prezintă mare inters şi pentru sociolog. Astfel, complexul lui Oedip,
prin universalitatea lui, poate constitui un model pentru clarificarea unor
noţiuni ca : “interzis”, “culpabilitate”, “civilizaţie”. De asemenea,
conflictul dintre Eros şi Thanatos (impulsurile universale care modelează
15 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel,
1993, p. 471.
25
comportamentul uman) oferă explicaţii cu privire la fenomenel sociale
paradoxale sau paroxistice.
Dezvoltările contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în
spaţiul cercetărilor ştiinţifice, care merită să fie reţinute şi valorificate şi
de sociologi (ex., studiul influenţelor inconştientului asupra activităţilor
creative şi a relaţiilor sociale).
Unii psihanalişti au facilitat transbordarea procedeelor specifice
psihanalizei dinspre psihicul individual spre mediul cultural (care
socializează individul). Astfel, după ce antropologul B. Mlinowski a
descoperit că societăţilor primitive din Melanezia le este străin complexul
lui Oedip, K. Horney încurajat de această descoperire, susţine ideea
că fiecărui tip de societate (cultură) îi corespunde un tip specific de
matrice a nevrozelor.
După cel de al doilea război mondial, teoriile psihanalizei au fost
utilizate din ce în ce mai mult în explicarea profilului şi vieţii societăţilor.
Pentru explicarea principalelor simptome ale civilizaţiei contemporane,
H. Marcuse, Erich Fromm, Th. Adorno au elaborat teorii de esenţă
psihanalitică. Astfel, H. Marcuse încercând să explice psihanalitic
problema alienării individului în “societatea de consum”, conchide că
o astfel de societate nu îl eliberează pe om, ci, dimpotrivă, îl constrânge
să-şi reprime toate nevoile ca şi mijloacele de a şi le satisface.
Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizată în explicarea
socialului. Aşa, de exemplu, după cercetările efectuate de Freud
numeroşi etnografi şi sociologi au utilizat psihanaliza ca instrument de
cercetare considerând-o “cheia ce le deschidea porţile simbolismului
social”. Acest lucru nu trebuie să impieteze asupra utilizării ei legitime
spre beneficuil deopotrivă a tuturor ştiinţelor sociale.

Sociologie şi antropologie. Din punct de vedere etimologic,

termenul de antropologie vine din limba greacă (anthropos, “om” +
logos, “cuvânt”, “vorbire”) având semnificaţia de discurs despre om.
Într-o acepţiune apropiată de cea modernă, ştiinţifică, termenul
antropologie este utilizat în 1501 de Magnus Hundt într-o lucrare de
26
anatomie şi fiziologie. În 1798, Kant considera că antropologia este
posibilă din două perspective : una fiziologică (ce-şi propunea să
studieze ceea ce natura face din om) şi alta practică (obiectul ei fiind
ceea ce omul face din sine însuşi).
Astăzi cuvântul este folosit în două sensuri. În sens impresionist,
speculativ ea desemnează tot ceea ce referă la om sau are ca finalitate
omul. În sens riguros ştiinţific, antropologia este o ştiinţă complexă a
omului, cu o largă sferă de cuprindere vizând atât structura cât şi
comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ, ca grup, ca
specie). În conformitate cu cele două dimensiuni fundamentale ale fiinţei
umane : natură şi cultură, antropologia generală cuprinde două ramuri
principale : antropologia fizică şi antropologia culturală. Până la
mijlocului secolului XX, Marea Britanie şi S.U.A. au dezvoltat o
antropologie culturală, în timp ce Europa continentală a fost preocupată
de antropologia fizică şi i-a acordat un înţeles sinonim cu cel de
etnologie. În acest ultim înţeles, antropologia s-a constitutit în strânsă
legătură cu sociologia. Primele cercetări antropologice realizate de L.H.
Morgan, E.B. Tylor, J.J. Bachofen (1860-1870) sunt contemporane
cu cercetările sociologice efectuate de F. Le Play, K. Marx, H. Spen-
cer etc. Pentru sociologii francezi, antropologia (etnologia) este tot un
fel de sociologie care studiază, însă, societăţile trecute şi dispărute. F.
Boas subliniază faptul că sociologia, atunci când studiază societăţile
actuale are nevoie de rezultatele cercetării etnologice ca să poată
explica, cum au ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt”. Altfel spus, în timp
ce cercetările antropologice mai sus amintite au avut ca obiect de studiu
societăţile relativ omogene şi reduse ca mărime, catalogate ca primi-
tive (nu cunoşteau scrierea), cercetările sociologice din acea vreme
studiau, dimpotrivă, societăţile complexe, eterogene, considerate
moderne, civilizate.
Sociologia şi etnologia folosesc fiecare în manieră proprie un
corp comun de metode, cum ar fi : documentarea, observaţia, tehnica
monografică etc. Pe de altă parte, însă, obiectivele sociologiei par mai
clare, mai evidente decât ale etnologiei. În timp ce etnologia permite
27
realizarea unor inventare descriptive complete ale culturilor de mici
dimensiuni, sociologia studiază doar un eşantion reprezentativ dintr-un
ansamblu vast.
Deşi uneori subapreciată, etnologia, aşa cum remarca R.
Vulcănescu (1970) “ nu este indiferentă faţă de nimic” şi este de folos
oricărei ştiinţe socioumane.
În această ordine de idei constatăm că şi astăzi există teoreticieni
care consideră că termenii de antropologie culturală, etnologie şi
etnografie sunt interşanjabili, opunându-se celor care găsesc ca
nejustificată această echivalenţă terminologică. Printre sociologii care
au manifestat interes pentru stabilirea conexiunilor dintre sociologie şi
antropologie se află şi Traian Herseni. În încercarea de a clarifica raportul
dintre cele două ştiinţe, sociologul român făcea următoarea aserţiune :
“antropologia pune accentul mai mult pe om, este este de fapt «ştiinţa
omului», pe când sociologia, tot mai preponderent, se vrea mai mult
ştiinţa colectivităţilor umane, a aspiraţiilor sau societăţilor omeneşti.
Ele studiază în fond aceeaşi realitate umană, sub două aspecte diferite,
aspectul uman şi aspectul socio-cultural, dar tot uman. Pe de altă parte,
antropologia culturală se ocupă mai mult de cultură decât de societate,
mergând, prin unii reprezentanţi ai ei, până la a se confunda cu
culturologia”.16

Sociologia şi istoria. În viziunea lui Fernand Braudel, istoria

şi sociologia sunt două ştiinţe care se întâlnesc şi, mai mult decât atât,
ele se identifică chiar “constituind o singură aventură a spiritului”. Ele
constituie “singurele ştiinţe globale susceptibile de a-şi extinde
curiozitatea asupra oricărui aspect al socialului”.17
Istoria, în sens de istoriografie, relatează întâmplări, fapte ale
unor regi, popoare, referitoare la trecut. Acestea au fost trăite de istorici
sau culese prin viu grai de la martori şi au fost înregistrate în documente

16 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 39..Y. 1963.
17 Fernand Braudel, Istorie și sociologie, în “Sociologia franceză
contemporană”, Ed. pol., Buc., 1971, p. 53.
28
scrise (sau de alt gen). În timp ce istoria apare odată cu scrierea,
odată cu primele regate, sociologia este o ştiinţă care apare relativ
recent (secolul XIX).
Mulţi teoreticieni susţin că istoria se ocupă de individual, concret,
de aspectele unice, repetabile ale fenomenelor în opoziţie cu sociologia
care este interesată de general, de ceea ce este constant, repetabil,
comun diferitelor fenomene sociale.
Deşi nu este împotriva acestui punct de vedere, considerând că
ar avea un oarecare temei, Traian Herseni îl abordează într-o manieră
mai nuanţată. El consideră că această distincţie are caracter relativ
deoarece azi istoria a început “să se dezvolte în sensul unor generalizări
ale fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvoltă cercetări tot mai ample
cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia
monografică etc.)”.18 Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. Herseni
– este că tendinţa predominantă a istoriei este spre individual, spre
particularizare (ea este, cum s-a spus, o ştiinţă ideografică), pe când
sociologia năzuieşte spre universal, spre generalizare (ea este o ştiinţă
nomotetică)”.19
Acelaşi autor se delimitează şi de punctele de vedere care susţin
că sociologia este o ştiinţă a prezentului în timp ce istoria se dedică
exclusiv trecutului. Argumentele lui sunt că, pe de o parte, se poate
vorbi şi despre o istorie a evenimentelor prezente, în curs de
desfăşurare, iar pe de altă parte, sociologia nu se rezumtă la cercetarea
prezentului, ea dezvoltând chiar şi o ramură de factură istorică,
respectiv, sociologia istorică.
Istoria furnizează sociologiei un important material faptic şi o
ajută să înţeleagă atât originea fenomenelor sociale, pe care le studiază,
cât şi dinamica acestora. Mai mult decât atât, sociologia foloseşte uneori
termeni, metode, exemple provenite din istorie. La rândul ei, istoria
emite “generalizări analitice” (de factură sociologică), utilizează diverse
metode sociologice în investigarea evenimentelor istorice (aşa cum ar
18 Traian Herseni, op. cit., p. 38.
19 Ibidem.
29
fi,de exemplu, metoda studiului de caz).
Istoria şi sociologia se aseamănă şi prin faptul că analizează
fenomenele sociale în mod critic şi selectiv. Istoria, însă, urmărind
exclusiv succesiunea evenimentelor şi descrierea acestora are, în prin-
cipal, o funcţie teoretică, informativă. Sociologia (deşi se poate opri şi
la nivel descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la explicaţii şi în anumite
cazuri, poate oferi chiar şi soluţii, fapte ce ne îndreptăţesc să susţine că
ea aere, în principl, o funcţie explicativ-aplicativă.
În încheiere, trebuie să precizăm că nu aceleaşi circumstanţe fac
din faptul social un fapt istoric sau un fapt sociologic. Pentru ca un fapt
social să devină istoric, el trebuie să aibă o importanţă deosebită în
epocă, să constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epocă.
Pentru ca faptul social să devină sociologic, el trebuie să se caracterizeze
prin repetabilitate, constanţă, generalitate. În acelaşi timp, însă, faptul
sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din
punct de vedere sociologic.

Sociologia şi economia. La începuturile ei, sociologia a

încercat să includă în interiorul ei şi probleme de economie politică.
Ca ştiinţă în sine, economia politică era renegată. A. Comte acuza
economia politică abstractă de “sterilitate”, de incapacitatea de a studia
“pozitiv” fenomenele sociale, aflate într-o profundă conexiune. Pe de
altă parte, Stuart Mill, filosof şi economist contemporan cu “părintele”
sociologiei, susţinea existenţa unei opoziţii metodologice între sociologie
şi economie şi a imposibilităţii reconcilierii lor, prima fiind o ştiinţă
generală a societăţii cealaltă studiind doar un domeniu al socialului şi
înregistrând progrese remarcabile.
În secolul XX, economia se caracterizează printr-o tendinţă de
lărgire a domeniului său de analiză. În acest sens, F. Perroux (1955)
definea economia ca “o cunoaştere ştiinţific controlată, care analizează
şi reduce tensiunile dintre oameni” şi precizează totodată, că aceste
tensiuni apar din eforturile lor colective pentru amenajarea raţională a
tuturor energiilor cosmice în serviciul tuturor energiilor, care merită să
30
fie numite umane. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei
este sesizată şi de F.A. Hayek, atunci când susţine că “un economist
trebuie să înţeleagă logica întregii societăţi, altfel el nu poate fi un mare
economist şi, mai mult decât atât, el riscă să devină dăunător, chiar
periculos”.
Astăzi, numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate
deopotrivă de sociologi şi economişti (experimentul, testul sociometric,
sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstrează caducitatea opoziţiei
metodologice (dintre cele două discipline) susţinute de S. Mill. De
altfel, sociologii clasici germani G. Simmel şi M. Weber sugerau că
sociologii pot învăţa lecţii de metodă de la economişti.
Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul
că mulţi sociologi sunt şi economişti în acelaşi timp (ex. V. Pareto, K.
Marx etc.). Pe de altă parte, domeniul economic reprezintă un
subsistem important al societăţii şi, de aceea, cercetarea sociologică
nu-l poate ignora. Chiar şi apariţia sociologiei este legată de necesitatea
soluţionării problemelor economice şi sociale create de industrializare
(şomaj, inflaţie, crize economice etc.). La rândul ei, cercetarea
economică oferă sociologului informaţii utile despre fenomnele
economice, evoluţia, consecinţele, implicaţiile lor sociale.
Activitatea economică face, în principal, obiectul sociologiei
economice şi a subramurilor sale : sociologia industrială, agrară,
comercială, financiară etc.
Acest fapt nu înseamnă, însă, că obiectul celor două discipline
se confundă. Obiectul sociologiei îl constituie socialul şi doar în par-
ticular economicul iar scopurile celor două ştiinţe sunt diferite. Pe de
altă parte, extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la
analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea
comportamentului persoanei de o raţionalizare definită în mod strict”),
este nepermisă şi eronată. Încercările economiştilor de a aplica acest
model în cazul divorţurilor, căsătoriei sau crimei au condus la rezultate
discutabile, deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în
imposibilitatea de a stăpâni prin proceduri raţionale complexitatea
31
 3. METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Legitimitatea sociologiei ca ştiinţă este legată de existenţa unor

metode, a unui set de modalităţi cu ajutorul cărora să se poată investiga
fenomenele şi faptele soiale. H. Poincaré afirma că sociologia este
ştiinţa cu cele mai multe metode şi cu cele mai puţine rezultate. Desigur
că rezultatele sunt insuficiente în raport cu numărul mare al problemelor
care solicită a fi rezolvate. Pe de altă parte, numărul mic de rezultate în
raport cu aşteptările şi nevoile societăţii, poate fi explicat şi prin absenţa
unităţii cercetării sociologice. Numeroasele metode sociologice
întrebuinţate nu beneficiază de o metodologie coordonatoare. Validarea
ştiinţifică a sociologiei presupune deci atât existenţa metodei sociologice
cât şi a metodologiei cercetării sociologice. Cea de pe urmă este menită
să dirijeze cercetările şi să ofere altora o modalitate de a verifica
rezultatele.
Metodă vine din grecescul methodos, semnificând “cale”,
“mijloc”, “mod de expunere”. Orice activitate de cercetare necesită
utilizarea anumitor metode. Metoda este “felinarul care luminează calea
în întuneric”, avertiza Fr. Bacon subliniind importanţa majoră pe care
o joacă în realizarea unei bune cercetări. Ea îşi subsumează tehnici,
procedee, instrumente, norme, principii.
Cercetarea sociologică foloseşte atât metode specifice, proprii
sociologiei cât şi metode împrumutate de la alte ştiinţe.
Conceptul de metodologie are o sferă de cuprindere mai largă
decât cel de metodă. În cazul ştiinţelor socio-umane, el include
ansamblul metodelor folosite în investigarea socialului şi are un caracter
predominant normativ. Metodologia reflectează asupra experienţelor
trecute de cercetare, elaborează strategii de investigare, indică atât
eventualele obstacole şi deficienţe, cât şi căile de obţinere a unor
rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.
Investigaţia sociologică se realizează în mai multe etape. Nu există
32
un punct de vedere unanim cu privire la numărul etapelor. A.G.
Zdravomâslov vorbeşte de cinci etape, J. Plano şi D. Katz de şase,
Mucchielli de douăsprezece, Claude Joveau de cincisprezece.
J. Plano 1 prevede următoarele momente ale cercetării ştiinţifice :
a) identificarea (definirea) problemei ce urmează a fi cercetată ;
b) formularea ipotezei despre presupusele relaţii între variabile ;
c) stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente ;
d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor ;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei .
Într-o lucrare de referinţă2, sociologul S. Chelcea preia şi
dezvoltă clasificarea etapelor investigaţiei sociologice propuse de R.
Mucchielli şi anume : determinarea obiectului, preancheta, stabilirea
obiectivelor, determinarea universului anchetei, eşantionarea, alegerea
tehnicilor de cercetare, pretestarea instrumentelor de cercetare,
definitivarea lor, aplicarea în teren, prelucrarea informaţiilor deţinute,
analiza rezultatelor şi redactarea raportului de cercetare.
Delimitarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea
faptelor, fenomenelor sociale a celor pe care urmează să le investigăm
în lumina unei anumite teorii. Raymond Boudon 3 consideră că există
trei mari categorii de “probleme sociologice “, care au fost şi au rămas
în atenţia cercetătorilor : studiul societăţilor globale, “atât sub raportul
schimbărilor sociale cât şi al sistemului social, însuşi studiul segmentelor
sociale a indivizilor în contextul social în care sunt situaţi şi, în sfârşit,
studiul unităţilor naturale (grupe, instituţii, comunităţi). Anumite
probleme sociale devin probleme sociologice.
În viziunea lui C. Zamfir, problema socială este “un proces, o
caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un sistem al ei
consideră că trebuie schimbat”4. Ea însumează următoarele clase de
1 J. Plano, Dicţionar de analiză politică, Ed. Ecce Homo, Buc., 1993, p. 96.
2 Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. şt. şi
encicl., Buc. 1975.
3 Raymond Boudon, Les methodes en sociologie, Paris, PUF, 1969.
4 C. Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. pol., Buc. 1977, p. 47, 50-55.
33
fapte, fenomene, procese sociale :
a) starea socială perimată (tensiunile rasiale, organizarea
deficitară) ;
b) procesele sociale considerate în sine ca negative, în orice
societate: omuciderea, furtul, anomia etc. ;
c) consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex.
efectele negative ale industrializării) ;
d) fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (războaie,
catastrofe naturale etc.) ;
e) decalajele produse de dezvoltarea diferenţelor de ritm,
tensiuni, contradicţii între elemente etc.) ;
f) apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, necesitatea
creşterii gradului de calificare în raport cu tehnologiile utilizate etc .) ;
g) probleme de dezvoltare (probleme de perspectivă mai
îndepărtate) .
Trebuie remarcat faptul că nu toate problemele sociale sunt şi
probleme sociologice. Problemele sociale conştientizate şi transmise
spre cercetare sociologilor devin probleme sociologice. Ele conţin
anumite conceote sociologice sau variabile sociologice. Acestea sunt
definite operaţional, adică sunt traduse în “evenimente observabile”
deoarece “numai astfel este posibilă repetabilitatea măsurării “ (Julian
L. Simon, 1969). Acest lucru presupune alegea indicatorilor şi gruparea
lor în dimensiuni. Indicatorii sociologici sunt raportabili la termenii de
dimensiune, variabilă, coeficient statistic. “Indicatorul este un semn
exterior, observabil, măsurabil care se află faţă de indicat într-un raport
de corespondenţă totală, fie într-un raport de corespondenţă statistică.
Un fapt de observaţie, un răspuns la o întrebare, un număr, constituie
în cercetările sociologice cei mai frecvenţi indicatori”.5
Etapa a doua, respectiv preancheta, constă în analiza detaliată
a ipotezelor posibile în vederea selectării celor verificabile. O bună
anchetă, precizează W. J. Goode şi P. K. Hatt (1959) presupune
ipoteze bune, studiul serios al literaturii de specialitate şi experienţă în
5 S. Chelcea, op. cit., p. 38.
34
domeniu. Preancheta are ca scop şi estimarea costurilor cercetării,
stabilirea termenelor calendaristici, prevederea eventualelor dificultăţi
ce pot apare în desfăşurarea investigaţiilor (aprobări necesare, accesul
în diferite unităţi, economice, culturale, cazarea operatorilor de interviu
etc.).
Cea de a treia etapă are ca scop determinarea obiectivelor şi
formularea explicită a ipotezelor cercetării şi se realizează pornind de
la sinteza datelor obţinute din preanchetă. “Ipoteza este enunţul unei
relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” –
precizează Theodor Caplov (1970). “În procesul inductiv – constată
S. Chelcea – ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi
verificată de materialul faptic, putând fi confrmată sau infirmată parţial
sau total”.6
În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă
îndeplineşte următoarele trei condiţii : este verificabilă (utilizează
concepte ştiinţifice şi se bazează pe observarea faptelor reale), este
specifică (are un îanlt conţinut informaţional) şi este în conformitate cu
conţinutul actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul respectiv
(Madelein Grawitz, 1972).
În etapa a patra, se stabileşte universul anchetei, se determină
deci, populaţia care va fi investigată. În funcţie de caz, universul anchetei
poate fi lărgit mai mult sau mai puţin.
Se trece apoi la alcătuirea eşantionului, iar pentru aceasta, se
stabileşte mai întâi care este cea mai adecvată unitate de eşantionare :
firma, echipa, angajatul? Trebuie aflat, mai apoi, care sunt cadrele de
eşantionare disponibile : liste nominale cuprinzând angajaţii firmei,
registrele de prezenţă, statele de plată.
Eşantionarea este o tehnică statistico-metodologică, care constă
în selectarea unei părţi (eşantion) dintr-o populaţie (persoane,
organizaţii), în vederea analizării ei pentru a facilita elaborarea de
interferenţe despre întreaga populaţie. “Eşantionul trebuie să ofere o

6 S. Chelcea, op. cit., p. 49.

35
imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin
aplicarea unor tehnici probabilistice (legea numerelor mari, teorema
limitei centrale), să fie reprezentativ în termeni statistici şi cu privire la
problema teoretică analizată, să fie economicos în raport cu resursele
(financiare, de timp, de personal) disponibile”.7
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţei în
eşantion, distingem între eşantionarea probabilistică şi neprobabilistă.
În primul caz, “orice eşantion posibil de dimensiune n din populaţia N
dispune de aceeaşi probabilitate de a fi selectat, tot aşa cum orice
persoană sau entitate a populaţiei dispune de probabilităţi echivalente
de selectare”.8
Eşantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor
prealabile sau de experţi pentru a coordona selecţia de eşantioane
tipice sau reprezentative pentru o problemă teoretică sau factuală.
O altă etapă a investigaţiei sociologice este alegerea metodelor
şi tehnicilor de culegere a datelor empirice (“unelte”, “instrumente”)
menite să dezvăluie cât mai exact faptele şi fenomenele sociale.
S-a constatat că în alegerea metodei de investigare, pe lângă
adecvarea tehnicilor la obiectul cercetat, mai intervin şi alţi factori,
cum ar fi accesibilitatea, economia de resurse ş.a. (Stephen A.
Richardson, Barbara Shell, Dohrewend David Klein, 1965).
Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt :
observaţia, experimentul, ancheta socială, analiza documentelor sociale.
Observaţia presupune perceperea sistematică a atitudinilor,
comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în momentul
manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu aportul unor
tehnici specifice de înregistraere.
Gold şi Gans 9 au distins trei roluri diferite ale analistului social :
a) participant total implicat emoţional, înregistrând post-festum date şi
7 Cătălin Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Buc.,
1993, p. 219-220.
8 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Ed. şt. şi enciclop.,
Buc., 1986, p. 16.
9 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 212.
36
informaţii; b) exterior situaţiilor sociale supuse observaţiei culegând
informaţii cu ajutorul unor tehnici speciale; c) cercetător participant
(implicat doar parţial) şi dispunând de posibilităţi de producere şi
înregistrare a datelor.
Gradul de implicare al cercetătorului interferează cu modul de
înregistrare a datelor, rezultând anumite combinaţii ce se concretizează
în următoarele trei tipuri de practicare a obsrvaţiei : observaţia
structurată, nedistorsionată şi participativă.
În observaţia structurată, observatorul îşi asumă rolul de
cercetător şi foloseşte ca tehnici de înregistrare a datelor : listele de
control, scalele de evaluare, sistemele de codificare a interacţiunilor şi
descrierea narativă. Tipice observaţiei structurate sunt sistemele de
codificare a interacţiunilor al căror scop este de a aduna informaţii
referitoare la conţinutul, frecvenţa, orientarea şi tipologia interacţiunilor,
a atitudinilor şi comportamentelor asociate relaţiilor interpersonale şi
manifestate în grupurile în care se constituie o reţea de comunicare
interactivă.
Observaţia nedistorsionată constă în folosirea aparatelor
tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfăşurarea lor
naturală sau în laborator. Observatorul este în afara scenei sociale,
aparatele tehnice sunt camuflate evitându-se astfel “efectele reactive
sistematice sau de conformare a subiecţilor la normele dezirabilităţii
sociale”.
Observaţia participativă presupune implicarea observatorului
în activităţile sociale ale subiecţilor pentru a le înţelege mecanismele şi
a le supune analizei teoretice ulterioare. După modul de înregistrare a
datelor distingem două variante de aplicare : 1) implicarea
observatorului în situaţia socială respectivă, până la identificarea cu
actorii şi notarea post-festum (s-a folosit în studiul grupurilor de muncă
şi al devianţei) ; 2) observatorul adoptă în grup atât rolul de partici-
pant, cât şi cel de cercetător, putând apela şi la alte metode de
investigare (chestionare, interviuri formale, teste, analiza documentelor
sociale etc.).
37
 Experimentul. El constă în producerea deliberată a unui fenomen
şi în analiza manifestărilor, direcţiei şi intensităţii acestei produceri în
condiţii de controlare şi manipulare directă a factorilor generativi”.10
Producerea fenomenului poate fi repetată, schimbându-se în mod
sistematic condiţiile pentru a nota variaţiile aferente.
Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de
analiză a relaţiilor dintre variabile, de testare a ipotezelor. În experimentul
sociologic, ca observaţie provocată, se urmăreşte ca factorii exteriori,
în afara celor manipulaţi de cercetător, să rămână constanţi pentru a
nu influenţa situaţia experimentală.
Pentru a îşi îndeplini funcţia cognitivă, experimentul sociologic
trebuie să se întemeieze pe teorie, alfel rămâne o activitate sterilă.
J. St. Mill distinge între experimentul natural în care situaţia
experimentală este însăşi viaţa socială şi cel artificial, în care situaţia
experimentală este creată de cercetăor.
F. S. Chapin recurge la o altă clasificare a experimentelor
sociologice : experimentul sociologic proiectat, în care situaţia
experimentală este planificată de cercetător şi cel ex post facto, în
care situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială
constituie materialul de analiză raţională a legăturilor dintre variabile.
E. Sydenstricker, utilizând criteriul temporal delimitează între
experimente sociologice succesive şi simultane. Clasificarea întâlnită
cel mai frecvent este cea care distinge între experimente de laborator
şi experimente de teren.
M. Duverger sesiza faptul că experimentele de teren desfăşurate
în situaţii sociale reale pot fi : pasive, când alţi factori decât cercetătorul
determină introducerea variabileor independente sau active, când
cercetătorul are posibilitatea de a introduce variabilele independente
în situaţia experimentală naturală. Nu este permisă generalizarea
rezultatelor experimentului sociologic decât la populaţii din care au
fost selecţionaţi subiecţii experimentului sociologic.

10 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 235.

38
 Realizat conform principiilor metodologice deontologice,
experimentul sociologic constituie o metodă principală de cercetare a
relaţiilor cauzale în sociologie.
Ancheta socială. Ea constă în culegera de date sau informaţii
despre entităţile sociale (indivizi, grupuri, organizaţii, zone socio-
geografice, unităţi culturale şi chiar societăţi) cuprinse în eşantion în
scopul identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii,
raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele
care corespund unui model teoretic şi pentru extrpolarea concluziilor
de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă.11
Ancheta socială încorporează tehnici, procedee şi instrumente
interogative de culegere a informaţiilor, specifice interviului şi
chestionarului sociologic.
Specific acestei metode este că actorii sociali sunt cei care
furnizează informaţiile. Realizarea anchetei sociale presupune un demers
metodologic riguros pentru că, pe de o parte, trebuie suplinită lipsa de
control (manipulare, asupra variabilelor) şi pe de altă parte, pentru că
în cadrul acestei metode sunt antrenate şi cadre ajutătoare (operatorii
de anchetă) în scopul culegerii unei mari cantităţi de informaţii de la
populaţia investigată.
Deseori, ancheta nu se mulţumeşte cu utilizarea tehnicilor,
procedurilor şi instrumentelor de lucru interogative pentru culegera
informaţiilor ( ca în cazul sondajului de opinie ), ci în scopul încă mai
bunei cunoaşteri, ele sunt corelate cu alte metode şi tehnici de cercetare
cum ar fi observaţia ştiinţifică, analiza documentară şi de conţinut.
Importanţa deosebită pe care o are ancheta socială în cercetarea
sociologică rezidă în faptul că deseori ea constituie singura modalitate
ştiinţifică de investigare a universului subiectiv al vieţii sociale (opinii,
atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese).
Procedeul de bază al anchetei pentru culegerea datelor empirice este
chestionarea, care constă în formularea de către sociologi (investigatorul

11 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 145.

39
social al unor enunţuri, afirmaţii sau interogaţii la care se aşteaptă reacţii,
răspunsuri din partea subiecţilor investigaţi. Când chestionarea se
realizează oral de către operatorii (de interviu), care-şi notează
răspunsurile, atunci ancheta se realizează prin interviu.
Când completarea chestionarului se face în mod independent şi
în scris de către persoana investigată, pe baza unor instrucţiuni de
completare, avem de a face cu ancheta pe bază de chestionar.
Un caz particular al anchetei este sondajul de opinie. El urmăreşte
culegerea de date prin chestionarea orală şi scrisă cu privire la opiniile
sau atitudinile unui eşantion reprezentativ în legătură cu o anumită
problemă în vederea predicţiei cu un anumit grad de probabilitate a
comportamntului populaţiei de referinţă sau a diverselor categorii de
persoane. Rostul sondajelor este să înregistreze opiniile în vederea
anticipării probabile a comportamentului corespunzător. Aşa, de
exemplu, prezicerea comportamentului electoral se poate realiza cu
ajutorul sondajelor care înregistrează opiniile alegătorilor despre
candidaţi.
Analiza documentelor sociale. Analiza documentelor sociale
este o sursă fundamentală a cercetării din ştiinţele sociale şi, deci, din
sociologie. Pentru a nu derapa pe panta interpretărilor şi explicaţiilor
simplificatoare, sociologia nu trebuie să se cantoneze exclusiv în
actualitate, nu trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa cum nu
trebuie să omită proiecţiile viitoare. În funcţie de forma de prezentare
(limbaj, conţinut, adresabilitate), documentele pot fi expresive (per-
sonal şi/sau publice) şi oficiale. Primele utilizează un limbaj mai
diversificat, mai flexibil, pe când celelalte îmbracă o formă standardizată
“birocratică”, incluzând coduri, indici, cifre statistice catalogate în di-
verse modalităţi. Documentele expresive personale includ
autobiografiile, biografiile, istoriile orale etc.
Documentele expresive publice (reportaje, articole din ziar, din
reviste, filme documentare şi artistice, conţinutul emisiunilor de radio şi
TV etc.) reprezintă un domeniu mult mai extins de surse şi de date şi
informaţii (pentru cercetarea socială) comparativ cu cel al documentelor
40
personale şi sunt superioare acestora de pe urmă sub aspectul fidelităţii,
validităţii şi posibilităţilor de cuantificare. O pondere tot mai mare în
categoria documentelor oficiale tind să ocupe băncile de date. Ele
reprezintă înregistrări (pe cartele, benzi magnetice, discuri ), ale datelor
rezultate din cercetările psiho-sociale ce facilitează accesul celor
interesaţi în cunoaşterea lor.
În lume (SUA, Germania, Franţa etc.) există multe instituţii de
cercetare socială ce deţin bănci proprii de date, ce constituie surse
documentare şi de analiză secundară. Dacă documentele sociale re-
spective sunt disponibile, urmează analiza conţinutului lor.
Bernard Berelson (1953) preciza că cercetările sociologice
realizate pe baza analizei de conţinut pot fi grupate astfel : compararea
conţinutului unor texte elaborate în diferite perioade de timp ;
amplasarea conţinutului unor texte emise de surse diferite, compararea
conţinutului comunicării utilizându-se diferite etaloane, studiul reacţiilor
verbale în condiţii experimentale.
Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut
sunt studiul campaniilor electorale, campaniilor de presă, stabilirea
paternităţii textelor, studiul lizibilităţii în dezvăluirea propagandei
camuflate etc.
În efectuarea propriu-zisă a analizei de conţinut, principalele
probleme le constituie fidelitatea şi validitatea.
Revenind acum la etapele investigaţiei sociologice propuse de
Mucchielli după culegerea datelor empirice prin metodele mai sus
amintite, după alegerea tehnicilor de cercetare, urmează pretestarea
instrumentelor de cercetare care se realizează în cadrul anchetei pilon.
Jean Szczepanski susţine că în această etapă pot fi standardizate
instrumentele de cercetare : o anchetă standardizată constă în aceea că
fiecăruia dintre cei anchetaţi i se pune o întrebare identică, într-o formulare
identică, cu o intonaţie identică etc., pentru a asigura astfel deţinerea
unui răspuns care să constituie o reacţie la exact acelaşi stimul”. 12

12 Jan Szczepanski, Probleme metodologice controversate ale sociologiei

contemporane poloneze, în Teorie şi metodă în şt. sociale, vol. II, Ed. pol., Buc.,
1966, p. 38-39.
41
 Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării
accesibilitatea limbajului folosit. Este necesară întotdeauna adecvarea
terminologiei la standardele culturale ale subiecţilor chestionaţi.
După pretestare are loc definitivarea instrumentelor de cercetare,
etapă premergătoare aplicării lor “în teren”. Definitivarea se referă atât
la elementele de conţinut cât şi la cele de prezentare a instrumentelor
(punerea în pagină, formatul ghidului de interviu etc.).
Cea de a noua etapă constă în aplicarea în teren a instrumentelor
de cercetare, etapă importantă dar nu singura şi nici cea mai importantă
în investigarea fenomenelor sociale.
Urmează apoi etapa prelucrării datelor, informaţiilor obţinute
prin aplicarea în teren a instrumentelor. Pentru a putea fi utilizate
informaţiile obţinute trebuie clasificare înseriate, codificate. Operaţia
de codificare constă în atribuirea fiecărei categorii de informaţii a unui
număr sau litere, “fiind un moment esenţial al cunoaşterii”, deoarece
asigură “condensarea, sistematizarea şi normalizarea informaţiilor “ (Ion
Cauc, 1973).
Cel care realizează codificarea face o analiză şi o interpretare a
informaţiilor în vedera încorporării lor în catregorii exclusive. Codificarea
informaţiilor obţinute cu ajutorul chestionarului sau a interviului constă
în distribuirea răspunsurilor în mai multe categorii şi atribuirea unui
număr de cod fiecărei categorii de răspuns.
După prelucrarea datelor, urmează analiza rezultatelor cercetării
în vederea confirmării sau infirmării ipotezelor avansate. Se evaluează
din punct de vedere statistic importanţa fiecărei variabile, stabilindu-
se dacă “mişcarea” variabilei este semnificativă sau nu. Cercetând,
bunăoară, modelul culturii politice în România, am avansat ipoteza că
nivelul cunoaşterii politice este influenţat pozitiv de nivelul educaţional.
Corelăm apoi indicatorii performanţelor cognitive politice cu nivelul
educaţional şi stabilim apoi dacă respectiva corelaţie este statistic
semnificativă sau nu, aplicând un test de semnificaţie (ex., Karl Par-
son, 1908). Până aici, aşa cum preciza C. A. Moser, avem de-a face
mai mult cu o descriere statistică a rezultatelor. Descoperirea unei relaţii
42
direct proporţionale între două variabile nu ne spune nimic însă în
legătură cu raportul de cauzalitate. Pentru stabilirea acestui raport, se
trece de la analiza bivariată la cea multivariată : care constă în
introducerea succesivă a “variabilelor – test” . “Dacă prin introducerea
variabilelor-test corelaţia dintre variabilele iniţiale se menţine şi dacă
există un raport de anterioritate temporală a variabilei independente
faţă de variabila dependentă, atunci putem considera că ne aflăm
probabil în faţa unui raport de cauzalitate”.13
Analiza rezultatelor presupune, deci, atât descrierea statistică
(analiza cantitativă) cât şi explicaţia cauzală (analiza calitativă).
În afara acestei analize primare (cantitative şi calitative), în
cercetarea sociologică se pune tot mai mult şi problema analizei
secundare. Aceasta de pe urmă este o tehnică modernă de prelucrare
a datelor arhivate, constând în valorificarea datelor deja colectate şi
consemnate de alte persoane şi instituţii, în alte scopuri decât cele ale
temei cercetate.
Ultima etapă cu care se finalizează investigarea socială, susţine
M. Mucchielli, constă în readaptarea raportului de cercetare. Modul
în care se readaptează raportul de cercetare diferă în funcţie de publicul
căruia i se adresează : în orice caz, este necesar ca el să parcurgă
următorii paşi :14
- o introducere în problema studiată ;
- un scurt istoric al proiectului de cercetare ;
- un rezumat al cercetărilor anterioare ;
- o clară reformulare a problemei ;
- redactarea completă a procedeelor utilizate pentru cunoaşterea
şi prelucrarea informaţiilor;
- prezentarea detaliată a a rezultatelor ;
- un rezumat cu interpretarea rezultatelor.
Conexiunea dintre căile cercetării sociologice este prezentată

13 S. Chelcea, op. cit., p. 117.

14 Ibid., p. 126.
43
succint de S. Chelcea în următoarea schemă: 15
Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie)
Metode M1M2 ......Mn Metode

Tehnici T1 T2 ............Tn Tehnici

Procedee P1 P2 P3 .........Pn Procedee

Instrumente de

investigare I1 I2 I3 .......... In Instrumente de investigare

Nivelul empiric al cercetării

Pentru explicarea traseului operaţionalizării sau a drumului de la

teoretic la empiric, autorul porneşte de la următorul exemplu : “dacă
ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de
aplicare … prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-
zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare”.
În concluzie, principalele caracteristici ale metodologiei ar putea
fi rezumate la următoarele :16
a) metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează
cercetarea problematicii sociologiei ;
b) oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea
demersului de cercetare ;
c) determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor,
procedeelor ;
d) stabileşte valoarea şi limitele ficărui tip de metodă ;
e) recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata
epistemologică a tuturor faptelor culese pentru a stabili valoarea lor
ştiinţifică.
În literatura de specialitate, există un evantai de puncte de vedere
cu privire la numărul metodelor specifice sociologiei, precum şi la
criteriile care trebuie să constituie baza clasificării lor.
15 S. Chelcea, Metode și tehnici de cercetare sociologică, Buc., 1992, p. 25-30.
16 S.M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Casa de Ed. Șt. şi Presă, “Șansa”, Buc.
1994, p. 97.
44
 L. Coandă apreciază că, după funcţia pe care o îndeplinesc în
procesul cercetării metodele pot fi incluse în următoarele trei categorii :
- metode de proiectare a cercetării (eşantioane, operaţionalizare
a conceptelor etc.) ;
- metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul,
documentarea ) ;
- metode de analiză şi interpretare (analiza factorială, comparaţia,
analiza de conţinut etc.) .17
Dacă este să luăm în calcul credibilitatea datelor obţinute în
cercetare18, putem distinge între metode principale (observaţia,
experimentul, documentarea), care oferă informaţii cu valoare de fapte
facilitând realizarea unei cunoaşteri preponderent sociologice şi metode
secundare (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica sociometrică,
tehnica testelor), care oferă informaţii cu valoare de opinie, înlesnind
cunoaşterea preponderent psihosociologică.

Importanţa şi dificultăţile cercetării sociologice.

Cercetarea sociologică, ca şi orice cercetare în domeniul ştiinţelor
sociale, nu este simplu de realizat. Studierea comportamentului uman
întâmpină dificultăţi de care cercetătorii din domeniul ştiinţelor fizice
sunt străini. Unele dificultăţi sunt de ordin tehnic, altele derivă din
caracterul limitat al studierii fiinţelor umane. Acceptarea unui studiu
sociologic de către comunitatea ştiinţifică presupune încrederea că dacă
acelaşi studiu ar fi repetat de către alţi cercetători, rezultatele ar fi
similare. Cercetarea sociologică trebuie să se bucure nu numai de
încredere, mai mult decât atât, ea trebuie să fie validă. Variabilele
cercetării menite să reprezinte un anumit domeniu (aspect) al realităţii
trebuie să reprezinte în fapt, chiar respectivul domeniu.
Validitatea (de conţinut internă) exprimă gradul în care indicatorii
măsoară ceea ce se presupune că măsoară. Măsurarea socială este

17 L. Coandă, Sociologie economică, Buc., 1987, p. 202-203.

18 V. Miftode, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed.
Junimea, Iaşi, 1982, p. 59.
45
precedată şi pregătită de analiza conceptuală, de operaţionalizarea şi
cuantificare. Spre deosebire de alte domenii, în sociologie se operează
cu un număr restrâns de etaloane naturale de măsură (ce au o
semnificaţie empirică reală, de aceeaşi natură cu aceea a obiectului
măsurat sau sunt definite pe baza unor relaţii intermediare, valorile
atribuie sunt numere întregi). Sociologia operează cu etaloane
conceptuale ce au o semnificaţie relativă, sunt elaborări teoretice mai
mult sau mai puţin riguroase, nedeterminate univoc. De aici derivă şi
complexitatea efortului de asigurare a validităţii.
O altă dificultate care apare în cercetarea sociologică este legată
de cooperarea subiecţilor care urmează a fi investigaţi. Actorii sociali
pot deveni necooperanţi din mai multe motive : lipsa timpului (cercetarea
socilă necesită timp), inapetenţa pentru confesiune (nu sunt dispuşi să-
şi împărtăşească gândurile, opiniile, trăirile, riscul de a intra în polemică,
de a dezvălui probleme personale etc.). Cercetătorii trebuie să facă
forţări considerabile pentru a convinge subiecţii să participe, pentru a
facilita participarea lor (astfel încât să nu li se pară o corvoadă
insuportabilă), pentru a spori atractivitatea participării. Uneori, acest
lucru se realizează prin limitarea informaţiilor cerute (deşi cercetătorul
consideră că ar fi optimă aplicarea unui chestionar cu 100 de întrebări
de exemplu, el se va mulţumi doar cu 60 de întrebări pentru a nu abuza
de timpul intervievatului şi a nu risca să fie refuzat). Pntru a fi mai
persuasivi în atragerea subiecţilor în cercetare, sociologii pot apela,
după caz, la convorbirile telefonice, la intervievarea la domiciliu mai
degrabă decât la Institutul de cercetări. Acoperirea costurilor participării
(costul călătoriei până la locul de cercetare) este şi ea o metodă prin
care subiecţii pot fi convinşi să participe la cercetare. Desigur, însă, că
percepţia subiecţilor asupra importanţei cercetării rămâne decisivă
pentru atragerea lor în respectiva cercetare.
O altă dificultate pe care o incumbă cercetarea sociologică se
referă la faptul că ea poate influenţa, poate schimba comportamentul
subiecţilor . De altfel, de multe ori, scopul cercetării în domeniul politic
rezidă chiar în schimbarea comportamentului actorilor sociali. Este
46
posibil, însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele
cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum se produce schimbarea
comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Știind că sunt
studiaţi, oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu
relativ la metodele educative utilizate de părinţi în raporturile cu copiii
lor îi poate determina pe cei dintâi să îşi reevalueze metodele şi să
adopte altele noi.
O altă dificultate resimţită de sociologi constă în faptul că ei
trebuie să depună toate eforturile pentru a înţelege situaţiile din
perspectiva intervievaţilor, pentru a surprinde percepţiile participanţilor
despre respectivele situaţii sociale. Ei trebuie să reziste tentaţiei de a
impune propriile lor opinii, propriile lor viziuni subiecţilor asupra
problemei sudiate. “Obiectivitatea cercetării reclamă neutralizarea
impactului personalităţii investigatorului asupra subiecţilor” (Mihail
Cernea, Sociologia americană, Ed. Enc. Rom., Buc., 1974, p. 201).
Prezicerea şi înţelegerea comportamentului actorilor sociali nu este o
sarcină facilă.
Cercetarea sociologică ridică probleme etice şi politice. Au
dreptul cercetătorii să-şi studieze semenii? Au dreptul oamenii să decidă
dacă pot fi sau nu pot fi studiaţi? Aceste probleme sunt puse cu maximă
acuitate în studiile bazate pe observaţie. Există tot mai mulţi susţinători
ai ideii că folosirea aparatelor de înregistrare ascunse, a oglinzilor false,
a observaţiei indirecte etc. încalcă normele etice, constituind modalităţi
ilegitime, de pătrundere în zona privată, intimă a fiinţei uamne.
În SUA, precizează N. Goodmann, “procedeele curente stabilite
de guvernul federal prevăd ca subiecţii să-şi dea consimţământul în
cunoştinţă de cauză la particparea în cercetare, eliminându-se astfel
această problemă etică specială”.Cercetarea socială, susţine în
continuare autorul citat, poate aduce prejudicii participanţilor. Dacă
cercetătorii dezvăluie unele informaţii delicate şefilor sau soţilor/soţiilor
participanţilor, aceştia de pe urmă îşi pot pierde slujba sau pot rata
căsătoria. 19
19 N. Goodman, op. cit., p. 45.
47
 O altă problemă de natură etico-politică pe care o ridică
cercetarea sociologică este anunţată într-o formulă succintă de
următoarea interogaţie : din punct de vedere etic, cu cine trebuie să
manifeste sociologul loialiate? Faţă de comunitatea ştiinţifică sau faţă
de sursa care-l sponsorizează? Faţă de subiecţii participanţi sau faţă
de societate ca întreg? Pe lângă acestea, următorul set de întrebări
urmăreşte să elucideze aspecte deontologice de maximă importanţă.
Ar trebui limitată în vreun un fel utilizarea rezultatelor cercetării? Există
subiecte care nu ar trebui incluse în lista de cercetări? Este corect ca
cercetătorii să accepte sponsorizare pentrua studia cea mai eficientă
modalitate de persuadare a oamenilor pentru a cumpăra un bun eco-
nomic inferior? Este legitimă utilizarea rezultatelor cercetării sociologice
de către politicieni?
La iniţiativa lui Paul F. Lazarsfeld – preşedintele Asociaţiei
Sociologice Americane - Congresul din 1962 al acestei organizaţii a
fost dedicat analizei multilaterale a utilizărilor sociologiei. Cu acest prilej,
au fost ridicate probleme majore legate de tema supusă dezbaterii :
“Ce relaţii există între cercetarea şi politica socială?”, “Unde şi cu
descoperirile sociologice au penetrat societatea modernă şi cu ce
efecte?”, “Există o prăpastie intelectuală între concluziile teoretice ale
cercetării şi recomandările de acţiune practică?”, “Care este schema
raporturilor dintre sociolog ca profesionist, investigator consultant şi
beneficiar, ca şi «client»?”
Utilizarea sociologiei în probleme de politică socială se practică
frecvent (mai ales în SUA dar nu numai aici). Irving Louis Horowitz
semnala faptul că deceniul opt al secoluui XX se caacterizează şi prin
instituţionalizarea crescândă a cercetărilor şi expertizelor efectuate de
ştiinţa socială ca parte componentă a procesului de elaborare a politicii.
“Într-un sens – precizează cunoscutul sociolog american – ne aflăm la
o cotitută : problema principală într-o epocă de afirmare a ştiinţelor
sociale este nu statutul ştiinţific al acestora, ci utilizarea politică şi socială
ce se dă acestor ştiinţe”.20

20 Irving Horowitz, The Use and Abuse of Social Science, New Bruncwick,
Transaction Books, 1971, apud Mihail Cernea, op. cit., p. 24.
48
 Utilizarea politică a sociologiei îi aruncă pe sociologii lucizi într-
o dramatică situaţie dilematică : pe de o parte, ei doresc să-şi ajute
semenii cu studiile pe care le realizează, pe de alta se tem de posibilitatea
utlizării lor de către ierarhiile birocratice în scopul manipulării
comportamentale, a opiniilor şi atitudinilor.
O altă dilemă care se naşte din aplicarea politică a rezultatelor
cercetării sociologice – aşa cum sesizează Mihail Cernea – este legată
de consecinţele acestei aplicabilităţi : este ea generatoare în mod
preponderent de schimbare sau de adaptare socială? “…. Un răspuns
ar fi că participarea cercetătorilor la elaborarea programelor poate cel
mult îmbunătăţi o situaţie sau alta în cadrul structurilor existente (…)
dar nu să schimbe înseşi aceste structuri. Cercetarea aplicativă riscă
să devină astfel prizoniera unor instituţii sau politici care refuză să dispară
şi vor să supravieţuiască prin ajustări”.21
Dezbaterile privind legitimitatea utilizării politice a sociologiei s-
au intensificat după scandalul “planului Camelot” , un proiect de
cercetare iniţiat de Pentagon la începutul deceniului al şaptelea, care
urma să se desfăşoare în Chile şi alte ţări latino-americane şi care
urmau de fapt să culeagă informaţii despre pulsul mişcărilor revoluţionare
în ţările studiate în cadrul unei investigaţii ştiinţifice. Când s-a aflat
adevăratul scop al acestui proiect, o serie de sociologi americani renumiţi
au protestat public alăturându-se protestului oficial chilian şi determinând
oprirea “planului Camelot”.
În literatura de specialitate, constatăm că există o multitudine de
opinii privind consecinţele anhajării ideologice a sociologului asupra
rigurozităţii ştiinţifice, a obiectivităţii studiilor sale. Unii susţin că angajarea
ideologică a sociologului echivalează cu pierderea “neutralităţii
axiologice” a obiectivităţii. Neangajarea sociologului este condiţia
exercitării libere şi obiective a funcţiei sociale critice a sociologiei. Alţii,
dimporivă, susţin că aderarea sociologului la un sistem politico-ideo-
logic nu a afectat obiectivitatea studiilor realizate şi nici nu a constituit
un obstacol în realizarea unor mari cercetări. În jurul acestor probleme,
21 Mihail Cernea, op. cit., p. 25.
49
au fost formulate multe puncte de vedere dar şi mai multe interogaţii
de genul : “Este posibilă o neangajare totală a sociologului?”, “Este
funcţia critică a sociologiei eficientă?”, “La ce bun să critici dacă
societatea dispune de toate mijloacele necesare pentru a face critica
inofensivă?” etc.
Richard Behrendt se ridică împotriva “analfabetismului
sociologiei în viaţa publică” şi consideră că sociologia are drept sarcină
să-l facă pe om capabil de o analiză raţională şi un control raţional
asupra mediului său : sociologia spulberă iluziile, exercită o acţiune
demitologizantă. Autorul consideră că datorită sociologiei, “pentru
prima dată omul gândeşte în mod ştiinţific despre marile puteri, nu
unmai despre puterile naţionale dar şi despre celelalte puteri sociale şi
ideologice care-l înhaţă fără încetare, îl degradează şi îl sacrifică făcând
din el propriul lor material”.22
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre sociologie aplicată. Robert
C. Angell 23 atenţiona asupra faptului că sociologia nu este numai un
scop în sine. Ea este un scop în sine atunci când îşi propune extinderea
cunoaşterii asupra proceselor vieţii sociale iar atunci când nu este un
scop în sine, ci devine u mijloc în vederea unui alt scop, ea devine
sociolgie aplicată”. N. Herpin 24 constată că în SUA sociologia a devenit
o profesie şi ea este supusă regulilor pieţei, fondurile pe care le primeşte
depinzând de rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor, iar sociologul
un actor social care-şi urmăreşte la fel ca şi alţii cariera, “maximizarea
gratificaţiei”, “optimizarea” ei. El îşi alege un anumit domeniu de
cercetare, îşi alege anumite tehnici, caută să publice înanumite reviste,
la anumite edituri, îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi
sociologi parteneri – adversari – concurenţi , poate intra în jocurile
vedetariatului, poate căuta metode de a “seduce” etc.

22 Richard F. Behrendt, L’Homme a la lumiere de la sociologie, Payot,

Paris, 1964., p. 158.
23 Robert C. Angell, Problemele etice ale aplicării sociologiei, apud. M.
Cernea, op. cit., p. 24.
24 N. Herpin, Les sociologues americains et le siecle, PUF, Paris, 1973,
apud I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, I, Iaşi, 1997, p. 94.
50
 4. CULTURA

4.1. Ce este cultura?

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care

semnifică a lucra pământul, a locui. Sensul lui primar desemna activităţi
agricole şi a fost utilizat cu acest sens din secolul XI până în secolului
XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec.
XVI) de cultură a spiritului.
Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare
de semnificaţii ale acestui termen şi un număr şi mai mare de definiţii :
sociologul francez A. Moles susţine că ar exista aproximativ 250 de
definiţii ale culturii.
În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă
superioară de artă : operă, teatru, coregrafie etc. Se consideră că o
persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi este
capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este
rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu
orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de
cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. Szczepnaski, care
ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui,
ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele
însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile no-
bile – într-un cuvânt, produsele superioaren ale spiritului care necesită
cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla
satisfacere a nevoilor biologice”.1
Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă, cultura este o
caracteristică a individului, nu a societăţii. Majoritatea sociologilor şi
antropologilor se delimitează de acest înţeles în favoarea unuia mai
larg, mai cuprinzător. Astfel, E.F. Tylor (1871) desemna prin cultură

1 J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. şt., Buc., 1972, p. 61.

51
“ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei,
moralei, obiceiurilor şi al tuturor celorlalte capacităţi pe care le
dobândeşte omul ca membru al societăţii”.
În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris,
termenii de cultură, societate şi, uneori, etnologie, îşi dispută
preeminenţa.
În unele cazuri, termenul de cultură a fost asimilat cu cel de
“structură socială”. Astfel, pentru Durkheim, tipul de cultură este dat
chiar de tipul “solidarităţii sociale” (în înţelesul de structură socială) :
“mecanică” şi “organică”.
Kluc Khohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen
social, definind-o într-o formulă succintă ca “mod distinct de viaţă al
oamenilor, model de a trăi”.
În viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o
caracteristică a societăţii, nu a unui individ. Ea reprezintă tot ceea ce se
învaţă în cursul vieţii sociale şi este transmis din generaţii în generaţii ; cu
alte cuvinte, este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”.
În altă ordine de idei, unele definiţi au pus accentul mai mult pe
sensul obiectiv al culturii (cultură materială sau civilizaţie), altele pe
sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală, cunoştinţe, valori, simboluri
etc.).
Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii,
distingând în cadrul ei următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”,
“activităţi sociale” şi “idei”.
Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate
şi de sociologul american N. Goodman (1982) atunci când o definea
ca fiind “moştenirea învăţată şi socialmente transmisă, a obiectelor
făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor, a valorilor şi a perspectivelor
care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă
problemelor curente”.2 Cu alte cuvinte, pe scurt, cultura organizează
viaţa socială şi-i dă formă.

2 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 50.

52
 În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M.J. Herscowitz
conform căreia cultura reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi
spirituale create … în procesul istoric de afirmare a omului ca om,
proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea
şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”.3

4.2. Componentele culturii

Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele

materiale (sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv)
ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi
tangibile ale societăţii, toate manifestările fizice ale vieţii unui popor, de
la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi)
cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai
recente : televizoare, avioane, computere etc.
Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la
alta : unele dintre ele suportă modificări structurale esenţiale
(automobilele, avioanele), altele schimbări nesemnificative din punct
de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă,
apoi dispar.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai
mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea dă
adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări sociologice efectuate
în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat
în conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la culture et
conditions culturelles arată că 83% din populaţia investigată adoptă
sensul de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul
cunoştinţelor, opiniilor, valorilor, normelor, semnelor şi simbolurilor care

3 M. Herscowitz, Les bases de l’anthropologie culturelle, Paris, Payot,

1952, p. 64.
53
sunt vehiculate într-o societate.
Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoștinţele nu se
identifică. Cunoștinţele sunt concluzii care se fundamentează pe un
anumit criteriu al evidenţei empirice (de ex., forma sferică a Pământului).
Opiniile, spre deosebire de cunoştinţe, nu au la bază o suficientă
evidenţă empirică : există astfel părerea că adoptarea unor legi care
prevăd posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scăderea frecvenţei
actelor criminale. “Orice cunoaştere umană, începe cu opinii, trece de
la acestea la noţiuni şi se sfârşeşte cu idei”. Deci, pe lângă opinii şi
cunoştinţe, cultura oricărei societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură,
despre viaţă şi moarte, despre om şi ocietate.
Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor.
Sistemul de valori la care aderă un individ reprezintă “coloana
lui vertebrală”. Omul este fiinţa cu vocaţia valorilor (“axiologică”) susţine
sociologul român Eugeniu Speranţia.
Valoarea reprezintă “aprecierea pe care un subiect o manifestă
faţă de un obiect (lucru, idee, atribut, relaţie) după criteriul socialmente
împărtăşit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal”. 4 Ea trebuie înţeleasă
ca o relaţie socială : sunt consistente numai acele aprecieri, opţiunile
individuale care sunt în consens cu aprecierile sau opţiunile grupului. În
acelaşi timp trebuie remarcat faptul că nu putem vorbi despre
universalitatea valorilor în sensul că pe de o parte, o valoare nu are
acelaşi înţeles în toate societăţile şi, pe de altă parte, nu toţi individzii
dintr-o societate acceptă o anumită valoare. Dacă aztecii apreciau
favorabil jertfirea copiilor pentru înduplecarea zeului ploii, astăzi, pentru
societăţile moderne, un astfel de act este innacceptabil şi condamnabil.
Sau dacă, spre exemplu, societatea americană apreciază munca în
mod deosebit, nu înseamnă că această valoare este acceptată, fără
excepţii, de toţi americanii. Valorile se schimbă în decursul timpului şi
acest lucru este uşor observabil dacă analizăm valorile referitoare la
iubire, sex, căsătorie. Azi se vorbeşte tot mai puţin despre “fidelitate
până la sfârşitul vieţii” şi tot mai mult despre fidelitate succesivă, între
4 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, 1993, p. 661.
54
două căsătorii, două relaţii consensuale etc.
În altă ordine de idei, trebuie să constatăm că valorile nu sunt
întotdeauna în consens : uneori ele intră în conflict, se ciocnesc, sunt
contradictorii. Cercetările actuale dovedesc că în orice societate există
conflicte valorice, diferă doar gradul în care ele sunt acceptate şi
“soluţionate”. În timp ce regimurile totalitare le ignoră, le resping,
societăţile democratice încearcă să le accepte, să le “soluţioneze”, să
le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele valorice riscă să
se acutizeze şi să degenereze în stări anomice.
Societatea democratică “reprezintă în fapt, modalitatea raţională
de soluţionare şi de neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna
administrare a tensiunii dintre libertate şi ordine, dintre egalitate şi
libertate”.5
Valorile au o mare semnificaţie emoţională. Ele nu trebuie privite
ca simple concepte abstracte. Oamenii polemizează, intră în conflicte
şi uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii pentru apărarea valorilor
ai căror partizani sunt (de exemplu, pentru “libertate”).
Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea, normele
reprezintă elemente importante ale culturii societăţii. Comportamentul
uman este structurat de reguli, linii de conduită care prescriu un
comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne comportăm la şcoală
ca la discotecă, nici la spital ca la operă). De asemenea, normele
reglementează comportamentele oamenilor în relaţiile dintre ei. (De
exemplu, normele de politeţe definesc comportamentul cuvenit, care
se cade). Putem spune că normele duc la stabilirea “unei anumite
scheme a vieţii colective”, în cadrul căreia “fiecare om ştie cum să se
comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membrii ai
colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale”.6
Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele, obiceiurile, moravurile
şi legile existente într-o societate dată. J. Szczepanski face distincţie

5 V. Morar, Valorile morale în democraţie (II), Rev. Dilema, An VI, nr.

307, 18-24 decembrie 1999, p. 16.
6 Jan Szxzepanski, op. cit., p. 175.
55
între obişnuinţe şi obiceiuri. “Obișnuinţele sunt modalităţi de conduită
statornicite pentru anumite situaţii”, a căror încălcare nu stârneşte obiecţii
sau reacţii negative din partea societăţii, dar pe care membrii
respectivului grup se simt datori să le respecte (de exemplu, în anumite
grupuri de muncă există obişnuinţa celebrării aniversării fiecărui membru
sau a evenimentului pensionării).
Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile
împărtăşite de grup, care au importanţă pentru viaţă şi activitatea
grupului a căror nerespectare atrage după sine sancţionarea lor de
către opinia publică. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul la
ghenă, să alegi vestimentaţia potrivită (cu ocazia), să oferi locul în
autobuz unui bătrân sau infirm etc.
Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi
lipsiţi de amabilitate, neatenţi, bizari, excentrici, pot fi evitaţi, marginalizaţi
de către ceilalţi membrii ai comunităţii dar nu pot fi pedepsiţi de lege.
Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de
acestea (distincţia a fost făcută pentru prima dată în 1906 de Sum-
mer). Ele sunt definite ca norme cu o mare importanţă şi semnificaţie
pentru funcţionarea societăţii. De exemplu : normele legate de apărarea
proprietăţii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.
Încălcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietăţi etc.)
atrage după sine sancţiuni juridice.
În concepţia unor sociologi, distincţia dintre obiceiuri şi moravuri
are un caracter relativ : unul şi acelaşi fapt social este interpretat de
anumite categorii sociale ca obicei iar de altele ca moravuri. Aşa de
exemplu, profanarea simbolurilor naţionale (steag, stemă etc.) poate fi
considerată ca o gravă violare a moravurilor societăţii şi trebuie aspru
pedepsită sau poate fi considerată ca nerespectare a unui obicei şi
trebuie să fie doar dezavuată de opinia publică.
În cadrul moravurilor, există o categorie aparte numită tabuuri
care definesc ceea ce este interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu
trebuie făcut ; ele sunt deci, moravuri proscriptive. Majoritatea
societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la relaţiile sexuale şi
56
maritale între rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la
consumarea cărnii de om. Încălcarea lor atrage după sine sancţiuni de
maximă severitate cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar
pedeapsa capitală.
Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a
societăţii ce cuprind obligaţii generale pentru toţi membrii societăţii şi
ce se aplică acelor comportamente ce sunt considerate importante
pentru societate.
Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constituţiile scrise
se impun în secolul al XVIIIlea (România, Franţa, SUA beneficiază
de Constituţii scrise). Constituţiile cutumiare sunt formate dintr-o parte
scrisă şi dintr-o alta nescrisă, care are la bază obiceiuri, tradiţii, practici
politice îndelungate (ex. Constituţia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, legile joacă un rol extrem,
de importanţă în reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea lor
duce la sancţiuni juridice. În literatura de specialitate, întâlnim azi
numeroase puncte de vedere care susţin că anumite fapte, reacţii
individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor legi, ci ar
trebui să fie tratate ca obiceiuri, stiluri personale de viaţă, gusturi
personale etc.
Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice
fel de comportament sexual între adulţi, cu consimţământul părţilor.
Semnele și simbolurile constituie, aşa cum am arătat mai înainte,
alte elemente importante ale culturii spirituale. Filosoful german E.
Cassirer constata că “omul nu mai trăieşte într-un univers exclusiv fizic,
ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta … sunt componente
ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod
nemijlocit, el nu mai poate privi faţă în faţă … atât de mult s-a învelit
pe sine cu forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri
religioase, încât nu poate vedea sau cunoaşte nimic decât prin mijlocirea
acestui mediu artificial”. În viziunea lui, cultura constă în simboluri şi se
transmite prin comunicarea simbolurilor.
Deşi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie să
recunoaştem că acestea reprezintă o parte, o componentă fundamentală
57
a ei.
Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă, semnifică
altceva decât este ; este o reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi,
cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care capătă înţeles prin consens so-
cial. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezintă doar o bucată de
pânză colorată şi desenată într-un anume fel. El este simbolul unei
naţiuni, a unei societăţi cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu tradiţiile şi
obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a analiza semnificaţia pe
care o societate o acordă drapelului său naţional furnizează informaţii
privind aspecte importante ale culturii respectivei societăţi.
Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al
simbolismului social, cel mai important aspect al culturii. Ea este cel
mai important mijloc de comunicare, este “vehiculul spiritului”, este cel
mai important mijloc de socializare. După E. Sapir, limba scrisă
reprezintă simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezintă
deci, “simboluri de simboluri”.
Mimica şi gesturile (expresiile faciale) joacă şi ele rolul de
simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale). Primele dezvăluie bucuria,
tristeţea, disperarea, surpriza, mânia etc. Celelalte reprezintă mişcări
ale corpului care au semnificaţii consimţite social. Simbolurile
nonverbale sunt mai frecvent folosite în interacţiunile sociale comparativ
cu cele verbale. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit
că impactul total al unui mesaj este în proporţie de 7% verbal, 38%
vocal şi 55% facial. Un alt cercetător, respectiv Raymond L.
Birdwhistell susţine că cel mult 35% din semnificaţiile unei conversaţii
sunt transmise prin intermediul cuvintelor.
Pe de altă parte, se constată că unul şi acelaşi gest poate avea
semnificaţii diferite pentru societăţi diferite. Astfel este, de exemplu,
gestui care pentru americani are semnificaţia “okay” (totul este în
regulă), pentru francezi înseamnă că cineva este “un zero”, o nulitate,
în timp ce pentru turci şi greci are o semnificaţie obscenă (sugerează o
invitaţie sexuală grobiană). Gestul de a scoate limba este interpretat la
noi ca nepoliticos, ca lipsă a bunelor maniere etc. în timp ce în Tibet
58
ese considerat semn de respect. Acest exemplu ca şi multe altele
confirmă faptul că gesturile ca şi limba au semnificaţie în cadrul unui
context social dat ; scoase din acest context, ele fie îşi schimbă
semnificaţia, fie îşi pierd orice semnificaţie.
Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alături de cel verbal
face comunicarea mai bogată, subtilă, savuroasă, pitorească. Pe de
altă parte, limbajul nonverbal poate da naştere la confuzii,
neînţelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuzivă a limbajului gestual în
comunicarea interpersonală este contraindicată sau cel puţin
nepreferabilă, întrucât erodează posibilitatea unui bun dialog, a unei
comunicări eficiente.
Gesturile pot fi utilizate şi în manipularea indvizilor : se face uneori
exces de gesturi amabile, politicoase pentru a obţine anumite favoruri
nemeritate. De asemenea, sunt situaţii în care indivizii interpretează
gesturile semenilor săi într-un mod care le este favorabil, care-i absolvă
de vina săvârşită. Aşa se întâmplă atunci când bărbaţii, care sunt acuzaţi
de viol susţin că, deşi victimele lor le-au interzis verbal să aibă relaţii
intime cu ele, totuşi gesurile acestora au susţinut contrariul :
îmbrăcămintea sumară, tonul îmbietor, dorinţa imprimată pe expresia
feţei etc.
Să revenim puţin la rolul pe care limba îl joacă în societate şi la
relaţia dintre limbă şi gândire. Limba este mai mult decât un mijloc de
comunicare şi socializare a indivizilor umani. Limba dă expresie modului
nostru de a gândi, concepţiilor noastre. Pe de altă parte, însă, ea
influenţează, structurează modul în care percepem lumea – teorie
formulată iniţial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin
Lee Whorf (1956), sub numele de “ipoteza relativităţii lingvistice”.
Atât vocabularul cât şi structura gramaticală a unei limbi – susţin cei
doi antropologi – determină concepţiile despre lume şi viaţă ale
membrilor unei societăţi, le dirijează atenţia către anumite aspecte ale
vieţii mai degrabă decât spre altele. Exemplul clasic utilizat pentru
susţinerea acestei ultime idei este următorul : imeiţii – spre deosebire
de englezi, care folosesc un termen general pentru zăpadă – au inventat
59
un număr relativ mare de cuvinte pentru fiecare tip de zăpadă (zăpadă
care cade, nămeţi, zăpadă umedă, zăpadă pufoasă), întrucât fiecare le
influenţează în mod specific viaţa şi activitatea. Ei nu au un termen
general pentru zăpadă, dar au câte unul pentru fiecare tip de zăpadă în
parte. De asemenea, în limba hopi nu există un substantiv pentru timp
şi nici un sistem temporal – verbal (trecut, prezent, viitor).
Astăzi, sociologii admit o versiune mai slabă a ipotezei relativităţii
lingvistice şi anume : o anumită limbă nu te determină ci te ajută să
gândeşti într-un anume fel, să te concentrezi asupra anumitor dimensiuni
ale existenţei.
Pe de altă parte, trebuie să abordăm relaţia şi în sens invers :
limba, la rândul ei, se modifică în funcţie de schimbările sociale.
Schimbarea concepţiilor, mentalităţilor oamenilor duce la schimbări în
structura gramaticală. Astfel, schimbarea concepţiilor despre relaţiile
dintre genuri a dus la înlocuirea formei generice din gramatica engleză
de chairman (chair = scaun, man = bărbat), respectiv preşedinte, cu
forma neutră, chairperson.7

4.3. Cultură “reală” și “ideală”. Cultură și libertate

Ralph Linton, cel care foloseşte termenul de “fundament cul-

tural al personalităţii” operează şi distincţia între “cultura reală” şi “cultura
ideală”, tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că sunt şi
că trebuie să facă şi ceea ce sunt ei în realitate, ceea ce fac ei efectiv.
Cu alte cuvinte, cultura “ideală” se referă la normele care ne
structurează comportamentele. Ele reprezintă “idealul”, ceea ce
societatea aşteaptă de la membrii săi, modurile de acţiune aprobate,
apreciate de societate. Normele nu se identifică întotdeauna cu
comportamentul. Existenţa sistemului normativ nu garantează că
aşteptările societăţii vor fi în toate cazurile îndeplinite, că în societate
se vor manifesta doar comportamentele dezirabile. Deşi majoritatea
7 N. Goodman, op. cit., p. 56.
60
membrilor societăţii subscriu la diferite norme, le înţeleg necesitatea,
importanţa, totuşi nu le respectă. Deşi cuplurile apreciază norma
fidelităţii sexuale, multe dintre ele o încală : în SUA, jumătate dintre
bărbaţii căsătoriţi şi o pătrime din femeile căsătorite au relaţii
extraconjugale.
Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaşte necesitatea
normei, în practica socială curentă el o încalcă? Este norma resimţită
ca o constrângere de care individul încearcă să se elibereze?
Componentele culturii : normele, legile etc. restrâng ele libertatea omului
sau dimpotrivă, o fac posibilă şi mai mult, chiar o extind?
Putem spune că, pe de o parte, restricţiile impuse de norme şi
legi limitează libertatea individului în societate, pentru că acesta nu poate
să facă orice vrea(ex., să danseze în timpul unei conferinţe sau să se
prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager în costum
de baie etc.).
Limitele impuse de cultură nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii şi
pentru toate categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecăţile,
discriminările promovate de o anumită cultură îi limitează mai mult pe
unii decât pe alţii ; de cele mai multe ori, este cazul femeilor (în
comparaţie cu bărbaţii), a minorităţilor etnice, a săracilor etc.
Pe de altă parte, este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă
şi se poate extinde prin intermediul culturii. Cultura ne oferă şansa de
a alege între mai multe alternative (între diferite valori, idei, concepţii,
lucruri etc.), ori libertatea nu poate exista în afara acestei opţiuni. De
altfel, absenţa sistemului normativ departe de a duce la libertate, ar
duce la haos, anarhie, imperiul legii junglei.
Cultura nu oferă posibilitatea de a comunica, de a profita de
confortul pe care ni-l oferă tehnologia modernă în toate momentele
vieţii noastre : acasă, pe stradă, la slujbă ; ne eliberează de muncile
mecanice, anoste, care solicită efort fizic oferindu-ne mai mult timp
pentru creaţie, cercetare, divertisment.

4.4. Diversitatea culturală. Relativism și etnocentrism

cultural

Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă

61
existenţa unei diversităţi culturale atât între diferitele societăţi cât şi în
interiorul fiecăreia dintre ele.
Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale
(civilizaţii), cât şi sub aspectul culturii spirituale. Dacă comparăm
locuinţele şi mijloacele de comunicaţie din diferite societăţi, observăm
cu uşurinţă diferenţele evidente privind civilizaţiile care le corespund.
Dacă este să comparăm normele care precizează comportamentul
adecvat, vom constata existenţa aceleiaşi diferenţe.
În antropologia culturală este prefigurată existenţa a două mari
tipuri de culturi diametral opuse : cultura apolonică (apolinică) şi
dionisiacă. Caracterul apolonic – conform studiilor lui Ruth Benedict
(1934-1950) – aparţine unui tip de cultură primitivă, în care orice
exces este prohibit, moderaţia fiind comportamentul fundamental al
colectivităţii, care cultivă personalitatea uniformă, ştearsă. Un astfel
de tip cultural este specific populaţiei Zuni a tribului de indieni din SUA
(New Mexico) , populaţie care se caracterizează prin calm, conform-
ism, o mai mare înclinaţie spre colectivism decât spre individualism.
La celălalt pol se află cultura dionisiacă, caracterizată printr-un
exces de sensibilitate, activitate frenetică, inividualism, competiţie. Tribul
Kwakiutl (din Insula Vancouver, Columbia Britanică) ai cărui membrii
sunt dominatori şi războinici reprezintă un astfel de tip cultural.
Și societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale.
Constatăm, în primul rând, existenţa diferenţelor culturale dintre statele
socialiste (care acrodă prioritate colectivităţii în raport cu individul) şi
statele capitaliste (în care accentul cade pe individ şi competiţie).
Deosebiri culturale există însă şi între ţările capitaliste (de exemplu,
între Anglia şi Japonia), precum şi între ţările socialiste (de exemplu,
Cuba şi China), între ţările maritime şi cele intercontinentale etc. Este
de dorit ca o diversitate culturală – expresie a ingeniozităţi umane – să
fie cunoscută, acceptată şi valorificată de societăţile moderne spre
folosul lor reciproc.
Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în
interiorul aceleiaşi societăţi în funcţie de clasa socială, originea etnică,
62
religia, rasa, stilul de viaţă, interesele urmărite, alcătuind subculturile.
Cu cât o societate este mai numeroasă, mai complexă, mai modernă,
cu cât diferenţele culturale, dintre diferitele grupuri sociale sunt mai
mari, cu atât întâlnim mai multe subculturi.
Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori
care dau identitate grupului, îl disting de celelalte grupuri şi care se
întemeiază fie pe moştenirea etnică, fie pe situaţia economică a grupului,
pe apartenenţa la o anumită regiune, la o anumită breaslă profesională
etc. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a săracilor
din ghetouri, a romilor, a oamenilor de ştiinţă, a muzicanţilor de cartier
etc.
Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea
unui limbaj specific (jargon subcultural). În privinţa rolului jucat de
existenţa subculturilor în societate, părerile sunt împărţie : unuii autori
susţin că mozaicul cultural este un factor de îmbogăţire a societăţii,
alţii, dimpotrivă, consideră că este un element nociv pentru societate,
ce are drept consecinţă erodarea culturii naţionale.
Contraculturile sunt construite din acele valori, norme,
simboluri, şi moduri de viaţă care se manifestă în opoziţie cu cultura
dominantă din societate. Deşi nu resping toate normele şi valorile
societăţii din care fac parte, adepţii contraculturii resping o parte mai
mare sau mai mică din modelele ei comportamentale. Reprezentările
contraculturii pot fi grupurile de delincvenţi, sectele satanice, grupurile
anarhiste, etc. Mişcarea “hippie” din anii ’60 şi începutul anilor ’70 a
sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competiţie,
bunăstare materială, constituind o astfel de contracultură. Tot aici se
înscrie şi organizaţia Ku Klux Klan din SUA şi Frăţia Musulmană din
Egipt.
Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al
neintegrării sociale, sau, în cel mai bun caz, al sentimentului de frustrare
încercat de anumite categorii sociale.
Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea
efecte disfuncţionale în societate, fapt pentru care de cele mai multe
63
ori sunt considerate neacceptabile de societate, fiind chiar reprimate.
Diversitatea culturală între şi în interiorul societăţilor sugerează
faptul că nu există un singur tipar cultural, “cel mai bun”, că nu există o
cultură inerent bună sau rea, idee ce stă la baza relativismului cul-
tural. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturală
modernă, în interpretarea culturilor lumii şi a raporturilor dintre ele. El
se opune tendinţei oamenilor de a evalua practicile, tradiţiile,
comportamentele altor popoare în raport cu ale lor, de a le subaprecia
pe cele dintâi şi supraevalua pe cele din urmă. Conform relativismului
cultural, valorile unei culturi trebuie judecate în strânsă conexiune cu
contextul social căruia îi aparţin şi nu după criteriile altei culturi. Pentru
un european, de exemplu, pare bizară veneraţia pe care hinduşii o au
faţă de vacă – animal considerat sacru în India.
Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adică
etichetarea obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiind “bune” sau “rele”,
“civilizate” sau “înapoiate” şi de a considera cultura proprie superioară
altora din punct de vedere moral. Înainte de a face aprecieri, trebuie
să cercetăm de ce oamenii obişnuiesc să se comporte într-un anume
fel şi nu într-altul, care sunt coordonatele sistemului cultural care conţine
respectivele obiceiuri.
Etnocentriştii percep practicile altor culturi ca deviaţii de la
normalitate şi nu doar ca simple şi fireşti diferenţe între culturi.
Manifestările etnocentriste sunt mai frecvente în societăţile
tradiţionale, omogene şi izolate, în care probabilitatea contactului cu
alte culturi este redusă. Etnocentrismul operează cu expresii ca “popor
ales”, “naţiune bincuvântată”, “rasă superioară”, “străini perfizi”,
“popoare înapoiate”, “barbari”, “sălbatici” etc.
El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor şi societăţilor.
Pe de o parte, întăreşte naţionalismul şi patriotismul şi protejează
identitatea etnică. Pe de altă parte, alimentează rasismul, descurajează
schimbarea şi obstrucţionează împrumuturile culturale. În anumite
circumstanţe, el facilitează stabilitatea culturală, în altele poate provoca
colapsul unei culturi şi dispariţia unui grup.
64
 Sociologia, politologia, antropologia, educaţia civică invită la
respingerea etnocentrismului şi adoptarea poziţiei relativismului cul-
tural prin care oamenii se pot distanţa de propria cultură pentru a o
privi cu mai multă obiectivitate şi realism.
Relativismul cultural nu înseamnă însă că orice practică culturală
este permisă, nu înseamnă relativizarea, primarea sistemului normativ
legislativ şi pierderea funcţiei sale de mecanism de control social.
Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu
xenocentrismul, care este opusul etnocentrismului şi care, la rândul
lui, se fundamentează tot pe anumite prejudecăţi. Xenocentrismul constă
în subaprecierea valorilor culturale autohtone şi supraevaluarea valorilor
culturale străine. El se întemeiază pe prejudecata că tot ceea ce este
străin este în mod automat şi bun.

4.5. Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat

ipoteza decalajului cultural care susţine că “dacă o parte a culturii se
schimbă, datorită unei descoperiri sau invenţii şi, prin aceasta, generază
schimbări într-o altă parte a culturii, dependentă de ea, aceste schimbări
se produc frecvent cu o anumită întârziere. Cât de mare este această
întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus
schimbării, dar decalajul poate persista un număr considerabil de ani,
şi în tot acest timp putem spune că există o proastă adaptare a culturii.
Este, deci, dezirabil să reducem perioada de maladaptare, să facem
ajustările culturale cât de repede posibil”.8
În viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce
la schimbarea metodelor de întrebuinţare a obiectelor materiale ale
culturii, iar aceste metode se transpun în cultura materială a societăţii

8 W.F. Ogburn, Social Change, N.Y., The Viking Press, 1922, p. 200,
după Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc.,
1990, p. 250.
65
(în obiceiuri, credinţe, tehnici, norme etc.) şi care au funcţia de a ajuta
adaptarea omului la condiţiile materiale ale vieţii, drept pentru care
poate fi numită cultură “adaptativă”. Cu alte cuvinte, mai întâi, se
schimbă cultura materială, condiţiile materiale ale vieţii şi mai apoi,
deci cu o anumită întârziere se schimbă şi cultura nonmaterială sau
“adaptativă”.
Teoria lui Ogburn a fost vehement criticată de R.K. Merton,
P.A.Sorokin, M. Choucas ş.a. I s-a reproşat, în primul rând,
ambivalenţa conceptelor-cheie pe care şi-a fundamentat teoria, şi
anume : cultură materială şi nonmaterială, decalaj, adaptare, consistenţă.
Într-adevăr, putem spune că el nu a definit cu precizie termenii de
cultură materială şi nonmaterială şi a considerat acelaşi obiect când ca
element al culturii materiale, când ca element al culturii “adaptative”
(nonmateriale).
Mai mult decât atât, P. A. Sorokin a susţinut că realitatea socio-
culturală concretă contrazice ipoteza lui Ogburn şi a adus dovezi
empirice concludente în sprijinul afirmaţiei sale. Din cercetările sale,
deducem că schimbarea culturii materiale nu se produce mai repede
decât schimbarea culturii nonmateriale, adesea se întâmplă exact invers,
şi că aşa cum se vorbeşte despre un decalaj cultural, se poate vorbi şi
despre un decalaj tehnologic.
Teoria formelor fără fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, ş.a.) a
încercat să explice tocmai această situaţie în care cultura nonmaterială
devansează cultura materială.
Dacă admitem că există situaţii în care cultura “adaptativă”
rămâne în urma culturii materiale, atunci trebuie să admitem că există
şi situaţii în care aceste schimbări sunt fie sincronice, fie în sensul invers
decât cel enunţat de Ogburn.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că adaptarea este o
noţiune relativă, că nu putem vorbi despre o adaptare “perfectă”. Mai
mult decât atât, pot apărea şi situaţii de neadaptare şi care nu trebuie
percepute ca o fatalitate, mai ales atunci când condiţiile materiale sunt
ele însele în schimbare, în tranziţie. Adaptarea socială la fenomenele
66
socio-culturale, atunci când ea se produce, are un caracter creator, nu
mecanic. Este posibil să ne adaptăm la schimbările condiţiilor materiale,
ale vieţii fără să schimbăm mentalităţile, opţiunile valorice, etc. dacă le
vom descoperi noi valenţe.
Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori
exagerate, “poate fi, totuşi, acceptată în măsura în care ea sesizează
un aspect real al vieţii sociale : coprezenţa ritmurilor sincronice şi
asincronice ale evoluţiei sociale”.9
Decalajul cultural poate fi înţeles şi analizat şi dintr-o altă
perspectivă şi anume, ca diferenţe cantitative şi calitative dintre spaţiile
culturale. Înţelegerea satisfăcătoare a distanţei dintre culturi se poate
obţine “situîndu-ne pe poziţia metodei logico-experimentale propusă
de V. Pareto”.10 Procedând astfel, vom ajunge la următoarele concluzii
verosimile :
- două culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a
căror forţă va oscila în funcţie de diferenţele, contradicţiile, decalajele
care există între ele ;
- când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali
(indivizi, grupuri), vor fi conştientizate deopotrivă atât avantajele cât şi
dezavantajele fiecăreia ;
- când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situaţie
deficitară( rezolvarea unor probleme sociale importante), aceasta va
recurge la împrumutarea şi imitarea modelelor celeilalte culturi. În
această situaţie, spunem despre cultura imitatoare că se află într-un
decalaj faţă de cultura care-i oferă soluţiile ;
- noţiunea de decalaj este relativă pentru că, de regulă, raportul
dintre două culturi este biunivoc, reciproc : cele două culturi împrumutate
reciproc se adaptează reciproc una la cealaltă. Dialogul cultural
presupune şi conexiunea inversă, feed-back-ul;

9 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, Humanitas, Buc.,

1999, p. 252.
10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, Ed. Univers, Al I.
Cuza, Iaşi, p. 198.
67
 - în ciuda acestui relativism, conştiinţa colectivă percepe existenţa
unei distanţe culturale (mai ales materială) între clasele superioare şi
inferioare, între mediul urban şi cel rural, între populaţiile din aşa numitele
“societăţi de consum” şi populaţiile din ţările slab dezvoltate din punct
de vedere economic ;
- criteriile pe baza cărora “se stabilesc” decalajele culturale sunt
de asemenea relative : decalajul cultural este perceput în funcţie de
coordonatele spaţiului cultural căruia îi aparţinem. În concluzie, aceste
criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar contradictorii. În unele societăţi
funcţionează (mai mult) criteriul pragmatismului în aprecierea normelor
juridice (SUA), în altele cel al concordanţei lor cu morala tradiţională
(China). În unele culturi, esteticul se bucură de o apreciere mai mare
decât utilul, în altele invers (exemplu, tradiţia românească – tradiţia
săsească).

4.6. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii românești

“Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este

faustic : poporul român” – aşa începe C. Noica eseul Superarea
românească, prin care încearcă să mai dezvăluie încă ceva din viaţa
ascunsă şi adâncă a sufletului românesc.
Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi, în acelaşi
timp, “setea de putere cu orice preţ”, C. Noica conchide că “noi nici
nu am fost şi nici nu părem a ne pregăti să fim faustici”.
De altfel, aşa cum remarca Mircea Vulcănescu, “românul
nepăsător, neatent, necalculat, surâzător, încrezător în Dumnezeu”, trece
la fapte nu când poate, ci când nu mai poate ; “numai deznădejdea în
faţa neantului duce la acţiune”.11 “Fie ce-o fi!”, spune românul oarecum
resemnat : imperativul, “acum ori niciodată” care-l scoate din fire pe
român, este simptomul unei febre de-o clipă, apoi, “omul ieşit de sub
vremi îşi reia dialogul cu veşnicia”.12
11 M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Izvoare de
filosofie, Bucureşti, 1943.
12 Ibidem.
68
 “Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii tratează
poblemele vieţii, de altfel explicabilă, deoarece suntem la porţile
Orientului, unde totul este luat uşor a determinat reacţia critică a
paşoptiştilor. Ei susţineau că dimensiunea românească a existenţei este
aidoma unui semn din care românul trebuie deşteptat la realitatea
prezentă.Se pare că românii manifestă aproape aceeaşi uşurinţă cu
care tratează problemele vieţii şi în faţa morţii, spre deosebire de
nordici, de exemplu, care se tem de moarte.
La noi, moartea nu-i privită ca fatalitate, ci ca o lege a firii. “Câte-n
lume nasc, mor toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale româneşti
care exprimă lapidar, concentrat, concepţia românului despre
inevitabilitatea firească a trecerii în nefiinţă. În viziunea mioritică, moatea
semnifică reintegrarea omului în universul natural.
Comunitatea om-natură, la români, are rădăcini străvechi
manifestându-se încă la geto-daci ; aceştia, din dragoste pentru plai,
preferau moartea, pe pământul ţării, fie chiar şi prin sinucidere, decât
să cadă în mâinile duşmanului, să fie ostateci pe pământ străin.
Ţăranul român, “trăind în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui
destin emanat din veşnicie” se simte solidar cu natura, eternă şi ea,
trăieşte în acord cu legile dumnezeieşti şi legile firii.
În concepţia lui L. Blaga, plaiul apare ca spaţiu interiorizat, ca
factor sufletesc creator, ca “spaţii-matrice”, ca “substrat spiritual al
creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti”, ca loc în care se
plăsmuiesc destinele. El se înfăţişează sub forma unui “plan, înalt,
deschis, pe coamă verde de munte, scurs molcolm la vale”.13
Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. “Codrul, marea, râul, luna
sunt divinităţi, nu fenomene”.14 Pentru ţăran, grâul “s-a făcut” sau “nu
s-a făcut”, porumbul se usucă de secetă sau putrezeşte de ploaie.
Orice gând de intrare brutală în cursul naturii este primit cu ironie.
Românul va modifica dar nu va forţa configuraţia pământului. Astfel,
13 L. Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere filosofice, Ed. Minerva, Buc., 1985,
p. 340.
14 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 458.
69
uliţele satelor româneşti, în loc să taie stâncile mai bucuros le ocoloesc.
Colaborează la acest fel de a fi românesc atât dragostea invincibilă
faţă de natură, de “plai”, cât şi respectul religios faţă de “fire”, în ale
cărei rosturi e păcat să intervii silnic.
Simţul pitorescului – arată L. Blaga – îl găsim la multe popoare
dar la poporul nostru are rădăcini sufleteşti mai adânci ; el nu dispare
nici chiar în condiţii de sărăcie sau de luptă pentru existenţă.
La ţăranul român nu primează interesele economice, adevărată
rămâne dragostea lui pentru frumos. Astfel, în lumea satului, obiectele
cele mai simple şi modeste sunt împodobite cu un “decor bătrânesc”,
iar troiţele lucrate cu migală “ţin loc de altar şi turlă”.
S-ar putea spune că valorile apreciate, în primul rând, de
arhitectura săsească sunt ordinea şi stilul, în timp ce, valorile puse în
prim plan de arhitectonica românească sunt : frumosul şi firescul.
Spre deosebire de casele româneşti, casele săseşti au la temelie
mai mult o concepţie etică, decât estetica despre rosturile vieţii. Casele
româneşti, deşi mai sărace, nu sunt reduse la util, ci ne întâmpină cu
belşugul lor de inutilităţi (ex., stâlpii care înconjoară pridvorul) “inutilităţi
care mărturisesc în primul rând despre o pornire nativă a sângelui,
care se vrea cu orice preţ statornicit .
Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta
obştii” funcţionează perfect. “Gura satului, obârşia tuturor convingerilor”
şlefuieşte, modelează necontenit personalitatea românului. 15
“În conştiinţa grupului - susţine C. R. Motru – îşi găseşte dânsul
pe de-a gata până şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice”.
“Românul va căuta să-şi apropie natura externă cu gândul de a o
transforma şi a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana
sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu
acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului … Românul aproape
că îşi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului”.16

15 C.R.Motru, Sufletul neamului nostru. Calităţi bune și defecte, Ed.

Anima, Buc., 1990, p. 6.
16 C.R.Motru, op. cit., p. 11.
70
 C.R. Motru este mâhnit de faptul că această respectare
necondiţionată a valorilor “primare” şi a normelor instituite de “gura
satului” a dus la pierderea individualităţii ţăranului român, la
depersonalizarea lui.
Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti, Mihai Ralea
sublinia că inteligenţa românească “e incendiată, plină de claritate şi
mai ales de bun simţ. Nimic monstruos, nimic disproporţionat”.
Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, românul ştie că “lăcomia
strică omenia”, că “lauda de sine, nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e
bun”. “Cumpătarea e cel mai mare dar al celui înţelept”.
Heliade Rădulescu vorbea despre o “măsură românească”
absolut trebuitoare pentru propăşirea neamului.
La români, omenia este o statornică lege strămoşească cu
caracter global, un fel de sensibilitate faţă de cei din jur, o solidaritate
nativă cu omul de pretutindeni, o doctrină a înţelegerii semenilor, pe
care-i “omeneşte” – cuvânt specific numai limbii române.
Ca valoare socio-morală proeminentă, omenia concentrează
idealul etic al “omului din popor”, constituie un mod propriu de a
interpreta şi aprecia valorile umane.
“Intuiţia unitară” a spiritualităţii româneşti, sesiza H.F. Stahl – nu
are nimic dogmaic şi autoritar. Sensibilitatea sătenilor români nu se
opreşte la tipare, nu se lasă condusă de canoane. “Deşi toţi vorbesc
aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi
de a percepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria, ei nu
imită un şablon, la ei nimic nu e leit cu altceva, ci totul este spontan,
puternic, întocmai ca viaţa însăşi”. De altfel, aşa cum spunea L. Blaga,
“un popor aşa de evident orientat spre pitoresc este departe de orice
primejdie conformistă de a crea după clişee şi în serie”.

71
 5. SOCIALIZAREA

5.1. Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă

socială, de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul ete pus în faţa unei
alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului
de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă
a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi
anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa
constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care
desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni
de a se integra în societate”.2
G.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai
manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul,
întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă,
un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce
sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii ( “a formelor de
inter-existenţă umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă
a societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte
societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea.
Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau
concurenţiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau per-
mit diferite grade de manifestare a sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina : “Societatea
este imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea
sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură.”3
Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a
1 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, Humanitas, Buc.,
1990, p. 22.
2 Ibid., p. 23.
3 Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu,
op. cit., p. 30.
72
disciplinei. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii
sociali stimulează şi controlează asocierea dintre indivizii umani. În
viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente
sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de “noi”,
nevoia de uniformitate, mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei
şi ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare.
Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la
socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul
prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o
fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este
procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,
normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup
în vederea formării, adaptării şi integrării sociale. B. Bernstein consideră
că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”,
întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient,
prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească,
de difertiele principii care acţionează în societate”.4
În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul
dobândeşte o anmită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează,
nu rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare”
a vieţii sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale,
de asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child
defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în
a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele
grupului din care face parte”.5
Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton,
A. Kardiner şi E. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea

4 Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de

Minuit, 1975, p. 223.
5 Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud
Dan Banciu, Sorin Rădulescu, M. Voicu, op. cit., p. 16.
73
de “raporturi culturale” precum şi cea de “socializare” cu cea de
“enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie ( de învăţare), socializarea
este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date
ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea
comportamentelor la valorile şi normele sociale).
“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează
contribuţiei a cel puţin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor
; b) faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de posibilitatea
alegerii unor moduri alternative de comportament ; c) conştiinţa faptului
că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp ce
conformitatea constituie un comportament socialmente normal”.6
Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul
producerii conformităţii prin socializare, există şi puncte de vedere
care susţin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul căruia
se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării.
În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor,
acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea,
imaginaţia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu
etc.).
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un
proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite
identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face
parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de
personalizare, adică afirmarea indvidului ca persoană unică”.7
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea
presupune un proces de învăţare socială, are deci o latură conformistă,
iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului
social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnficiaţie : psihologică, culturală şi

6 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia

devianţei, Ed. Șt. şi Enciclop., Buc., 1985, p. 15-16.
7 Ibid., p. 18.
74
sociologică şi, în acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici
cu integrarea. Conţinutul intrinsec al conceptului de socializare se referă
la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale
(semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a
drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică),
precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi
(semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste
dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică
nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi
a conduitei înr-o situaţie de interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării
sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi,
culturi, organizaţii etc.)”.8

5.2. Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale

Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi

comportamentul nostru sunt determinate de moştenirea biologică sau
de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură versus educaţie”.
Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt
rezultatul instinctelor.
McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele
de acţiune înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei
specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”.
Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000
instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul
“agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societăţii). Cu timpul,
a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două
motive : pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să
se “descopere” un instinct pentru a o explica ; în unele societăţi,
8 Ibidem., p. 19.
75
comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau
reversul la ceea ce se aşteptase.

B) Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul

social determină comportamentele umane.
Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria
determinării comportamentale extreme de către mediul social.
Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice
fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi con-
trol total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi
educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.
“Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată
viaţa”, afirma Lenin în 1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor
educaţiei.
Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor
este nerelevantă, doar lumea lor socială (educaţia) le determină
comportamentul.
Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au
adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului
naţional de reeducare. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se
întemeia pe următoarele două axiome : 1. Ereditatea nu influenţează
procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci metode
educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statutlui
era nu numai posibilă, ci chiar şi indicată. 2. Educaţia are un caracter
exclusiv colectiv. Nu există educaţie individuală. Educaţia se face în şi
prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane
a fost pusă cea a omogenizării sociale.

C. Corelarea celor două puncte de vedere : natura și

educaţia

Astăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia

76
contribuie la dezvoltarea individului. Descoperiri recente în ştiinţele
vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol important în dezvoltarea
umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea
alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin
alcoolici, ea creează doar predispoziţia către alcoolism. Dacă această
predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul so-
cial.
Conexiunea celor doi factori în forma identităţii şi determinării
comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvenţă
de studiile recente asupra , cu o moştenire genetică identică. Aceastea
au pus în evidenţă şi faptul că univitelinii nu au personalităţi şi
comportamente sociale identice. Deci, genetica singură, nu poate
explica comportamentul uman. Totuşi, gemenii univitelini deseori
seamănă mai mult decât cei bivitelini (care împărtăşesc doar o parte
din moştenirea genetică) şi seamănă mult mai mult decât fraţii care nu
sunt gemeni.
Cercetările privind copiii sălbatici şi efectele izolării în copilărie
(Singh şi Zingg, 1942; Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea
că, în afara societăţii, individul piere sau se dezumanizează.
Kamala şi Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de
copii sălbatici care, după ce au fost descoperiţi, cu toate eforturile
făcute de cercetători, ei nu s-au mai putut adapta la viaţa socială. Totuşi,
nişte concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece autorii
acestor informaţii, deseori, nu au fost savanţi, specialişti în ştiinţele
sociale şi nu ştiau ce fel de viaţă au avut aceşti copii înainte de aban-
don. Oricum, această informaţie sugerează câteva din efectele lipsei
de contact uman, semnificativ asupra socializării copiiilor.
Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiază doi copii crescuţi
în izolare : Anna, Isabelle. Anna este izolată complet (de bunicii după
mamă ), Isabelle este izolată împreună cu mama sa (surdo-mută). Ele
sunt descoperite la vârsta de şase ani.
Anna moare de hepatită după 4 ani, timp în care făcuse progrese
mici, învăţase câteva expresii, indicaţii simple legate de grija de sine.
77
Isabelle, tratată de o echipă de medici şi psihologi, după 2 ani ajunge
la un nivel de dezvoltare normală, merge la şcoală. Problema este că
nu se ştie dacă rezultatele ei se datorează unei mai bune moşteniri
biologice, izolării în compania mamei sale sau atenţiei date după
descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezintă (Curtis, 1977) fetiţa Genie,
izolată la 2 ani şi găsită la 13 ani. Deşi a primit o îngrijire foarte bună,
progresele ei au fost modeste. Aceste cazuri dovedesc importanţa
contactului uman în dezvoltarea normală a unei fiinţe umane. Pe lângă
acestea, studiile despre copiii din orfelinate (Spitz, 1945 ; Dennis, 1960,
1973; Rutter, 1974) au arătat că aceştia sunt retardaţi din punct de
vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalţi copii. Aceste deficienţe
tindeau să persiste chiar după ce copiii părăseau aceste instituţii.

5.3. Perspective teoretice

Socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective

principale : psihanaliză, teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică, pe
care le vom prezenta pe rând.

A. Psihanaliza – S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori

(natură şi educaţie) în formarea personalităţii.
Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează
comportamentul uman : Eros (“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor
de afecţiune iar Thanatos (“instinctul morţii”), explică înclinaţia spre
agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie. Drama existenţei umane
este consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea
are 3 instanţe : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interacţiunea lor reprezintă
substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre
universale ; este inconştient în mare măsură. Operează pe baza
“principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a
personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, exponent al lumii
interioare şi al experienţei subiective. Din această perspectivă, sugarul
78
reprezintă un id.
Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în
societate, este purtătorul normelor etico-morale, este similar cu
“conştiinţa”.
Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse
conpilului de părinţi. Pe măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc.
Rolul lui este să încerce să refuleze impulsurile Id-ului, mai ales când
acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă.
Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile,
deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul
vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl constrânge.
Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.
Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu
realitatea. El mediază între pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi
cerinţele restrictive ale supraeului, încearcă să le adapteze pe amândouă
la realitatea socială.
În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi
conflict care există între individ şi societate, între natură şi educaţie.
Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii
succesive numite “psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea (cathe-
xis) libidoului (energia sexuală derivată din instinctul vieţii) pe diferite
părţi ale corpului.
1. Stadiul oral : 1 an : sugarul caută plăcerea prin activităţi
orale (suptul, muşcatul);
2. Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor şi la vezicii urinare ;
3. Stadiul falic : 3-5 ani : conştientizarea sexuală iniţială.
Este un moment integrat în dialectica complexului lui Oedip : tendinţa
copilului spre un ataşament puternic faţă de părintele de sex opus şi de
a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt. Conflictul se rezolvă prin
identificarea cu părintele de acelaşi sex.
4. Stadiul latenţei : 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în
importanţă, creşte dezvoltarea fizică şi intelectuală ;
5. Stadiul genital : revenirea la viaţă a energiilor sexuale
79
(schimbările hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum
pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând împărtăşirea cu
altcineva.
Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui
Freud o mai mare conştienţă a contextului social şi o explicare a lui,
redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosocială.El s-a concentrat
asupra dezvoltării socializării ca proces continuu şi a descris stadii
suplimentare ale dezvoltării.

B. Teoria cognitivă : J. Piaget. În timp ce Freud s-a

concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializării, J. Piaget
(1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltării cognitive.
Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se
realizează contiuu printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile
în biologie.
Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii :
1. Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viaţă
- copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea
lor este cea a experienţelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu
folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gândire superioară.
2. Stadiul preoperaţional : 18 luni – 7 ani
- acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei
limbajul) ;
- încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ;
- poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ;
- totuşi au o perspectivă egocentrică : le este greu să vadă din
perspectiva altuia (a înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea
să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape imposibil);
În concepţia unor autori, acest stadiu include în sine următoarele
6 perioade :
- cea a exerciţiilor reflexe (0 - 1 lună) ;
- cea a primelor adaptări dobândite şi a relaţiilor circulare primare
(1-5 luni) ;
80
 - cea a reacţiilor secundare şi a procedeelor de a face să dureze
spectacolele interesante (5-9 luni);
- perioada coordonării schemelor secundare şi a aplicării lor la
situaţii noi (9-12 luni);
- a reacţiilor circulare terţiare şi a descrierii de mijloace noi prin
experimentare activă (12-18 luni);
- a invenţiei de mijloace noi prin combinare netală.
3. Stadiul operaţional concret : 7-11 ani.
- se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia per-
spective alternative ;
- logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor ;
- gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de
idei abstracte ;
- încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere al-
ternative, este un pas înainte în dezvoltarea socială.
4. Stadiul operaţional formal (12 ani )
- încep să gândească abstract ;
- nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere
alternative, ci îşi şi pot imagina care sunt acelea ;
- încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a
vizualiza cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut.
Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste
stadii variază de la un copil la altul şi de la o societate la alta.
Kohlberg (1969) elaborează o teorie despre dezvoltarea morală
în 4 stadii.

C. Interacţiunea simbolică – . Fondatorul aceste perspec-

tive este G.H. Mead (1863-1931), şi împărtăşeşte, în general, acelaşi
punct de vedere ca şi Watson. Mead şi-a numit metoda “behaviorism
social” şi spre deosebire de cel dintâi, acordă o pondere însemnată
înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil.
Mead a explorat dezvoltarea şi organizarea sinelui. L-a interesat rolul
acestuia în polarităţi ca libertate-control, schimbare-stabilitate,
81
creativitate-comportament.
Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic-
interacţionist al socializării.
Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă
din experienţa socială datorită capacităţii individului de a-şi vedera
acţiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorită
limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi subiectivi în acelaşi
timp. În timp ce vorbim cu alţii, ne auzim ce spunem (aşa cum se aud
şi ei) şi putem reacţiona la acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei).
În acele situaţii suntem atât subiectul (persoana care “acţionează”) cât
şi obiectul acţiunii (una din persoanele care “recepţionează”).
În esenţă, susţine Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului
celuilalt şi prin reflectarea asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere
despre sine pune accentul principal pe contextul social în raport cu
biologia.
În contrast cu Freud şi Piaget, Mead nu a văzut acest proces
producându-se printr-o serie de stadii legate de vârstă. El a văzut
devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului
experienţei sociale care se extinde tot mai mult. Totuşi, el distinge între
dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea limbajului.
În perioada preverbală, interacţiunea este rudimentară. Copiii
nu fac distincţii între ceea este sine şi ceea ce nu este. Comunicarea
depinde de alţii, care “interpretează” (atribuie sensuri) acţiunile copilului
mic şi le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale.
Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii
de a înţelege şi a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă
se dezvoltă tot mai mult prin interacţiunea socială. Joaca este prima
formă a acestei interacţiuni. Prin joc, învaţă să ia rolul altuia, învaţă că
există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă diferită. Mai
târziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a
înţelege legăturile între roluri multiple şi de a-şi considera propriile roluri
ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de football). Copiii învaţă să ia
rolurile altora şi să reflecteze la propriile acţiuni din perspectiva acestui
82
rol.
Într-un stadiu superior, “celălalt generalizat”, copiii reuşesc să
se privească pe ei înşişi nu numai din poziţia avantajoasă a unei alte
persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva “comunităţii” ca
întreg. Jocurile îi învaţă pe copii ce sunt regulile şi ce importanţă au ele
pentru buna desfăşurare a jocului, pregătindu-i pentru asimilarea şi
respectarea valorilor şi normelor acceptate social.
Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai
degrabă ceea ce credem noi înşine că este bine, corect, decât ceea ce
crede un părinte, prieten (ne eliberează de sub influenţa altora).
Cooley (1902) vorbeşte despre “sinele oglindă”, concepţia
noastră despre noi înşine, care îşi are originea reacţia noastră la ceea
ce credem noi că sunt percepţiile altora despre noi.
Mead susţine că sinele are două forme (faze) de manifestare :
“mine” şi “eu”. Simbolismul este, în esenţă, un dialog între “eu” şi “mine”.
Mine este faza socială a sinelui, el este ordinea socială, care include
valori, norme, ordine ce promovează stabilitatea şi controlul social.
Eul este faza creatoare, liberă, greu previzibilă a sinelui : “mine” este
un produs social, pe când “eu” are o relaţie neclară cu experienţa
socială. Sinele, aşadar, este un produs al interacţiunii dintre individul
unic şi contextul social. Fiecare dintre noi percepe şi interpretează
diferit realitatea, contextul social. Realitatea socială a unei persoane
diferă de realitatea socială a unei alte persoane. Eu şi mine explică
sinele ca subiect (eu) şi ca obiect (mine), ca manifestare a libertăţii
(eu) şi a controlului (mine), a schimbării (eu) şi a stabilităţii (mine).

5.4. Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce

presupune luarea în consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a
influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi
interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile
83
influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamen-
tal de realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în
grupuri. Ea se poate clasifica după mai multe criterii :
a. în funcţie de finalitatea urmărită, se distinge între
socializarea adaptativă (integrativă) şi anticipatoare.
Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi
care facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor
activităţi într-un cadru instituţional dat ;
Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme,
valori care facilitează integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea
poate conduce individul la situaţii de conflict valoric sau normativ.
Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este determinată de
“conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de
grupul de apartenenţă”. El consideră că disputa dintre concepţiile
“pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze
pe o falsă problemă şi, pentru a demonstra aceasta, sociologul american
a elaborat paradigma socializării anticipative.
Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de
apartenenţă şi grupul de referinţă. Primul desemnează reuniunile de
indivizi care satisfac următoarele trei condiţii : 1. Indivizii respectivi se
află într-o interacţiune continuă. 2. Ei înşişi se definesc ca membrii ai
gupului. 3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea,
ca membrii ai grupului. Grupul de referinţă reprezintă “punctele de
comparaţie la care se referă o proporţie suficient de importantă de
indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situaţia
care caracterizează respectiva categorie socială”.9
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada
de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot
parcursul vieţii … Corelate ale socializării sunt procesul de
desocializare şi resocializare (socializarea secundară).

9 R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.

84
 Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei
persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile
de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării
modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în
orientarea învăţării sociale şi controlului social către asimilare şi
manifestări de comportament compatibile cu tabla de valori şi atitudini
specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de
receptivitatea individului, ci şi de intensitatea controlului social exercitat
de noua agenţie de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor
gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la
psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea identităţii, a valorilr cu unele
noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare,
spitale psihiatrice) ºi presupune instituirea unui control total şi perma-
nent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).
Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de
reorientare şi remodelare a personalităţii individului deviant, de
reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită socialmente
acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul
şi conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi
adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului
deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în societate. 11
Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un con-
trol total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut,
sancţiuni şi mijloace punitive etc.
Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu
dobândească, pe parcurs, o “identitate delincventă”, resocializarea

10 L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.

11 H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu,
Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 25.
85
trebuie să creeze individului noi raporturi de referinţă, noi trăiri, atitudini,
comportamente.
Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se
intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului
deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social,
resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale
comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul
sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa-numitelor sancţiuni pu-
nitive.
În literatura de specialitate, întâlnim şi opinii care susţin că în
adevăratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul
vieţii sale, fiecare individ este expus unor influenţe diverse, care provin
din partea familiei, educaţiei şcolare, profesiuni, grupului de prieteni,
toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită
acestor influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi reguli
de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar nu îşi va
elabora neapărat conduite socialmente dezirabile. 12 În esenţă,
“resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci
când la anumiţi indivizi socializarea a fost stagnată şi, iniţial, greşit
orientată”.13
Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe
parcursul vieţii :
1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri
(profesionale, maritale), deci trebuie să învăţăm cerinţele noilor roluri;
2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie
să învăţăm noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a
schimbat în ultimii 20 de ani) ;
3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi
practica acestei teorii este o distanţă care trebuie înţeleasă, învăţată.
Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă
la autonomie şi apoi influenţă asupra altora (Goodman).
12 Ibid.
13 T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale
resocializării în timpul detenţiei, apud. D. Banciu, S. Rădulescu, M Voicu, op. cit., p. 25.
86
 Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare
şi libertate. Ei s-au întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce
gradul de libertate al individului?
Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată
completă, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma că
oamenii renunţă la o oarecare libertate, dar câştigă avantajul relaţiilor
sociale. “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru
între nevoile societăţii şi nevoile individului. Perspectiva interacţionist-
simbolică este că eu şi mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera
perspectiva psihanalitică despre “id” şi “supraeu”). Una nu reduce
automat şi complet libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod per-
sonal diferite experienţe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuşi
complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între di-
verse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme,
valori. Omul este capabil şi să schimbe valorile, normele perimate …
. Socializare poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării)
sau democratică (situaţie în care gradul de libertate al individului este
maimare).

5.5. Agenţii socializării

Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei,

sfera ei de cuprindere este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului
cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul
mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de prieteni,
diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-
media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor
interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară) şi continuă pe
tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri
succesive (socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de
părinţi şi grupul de prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală
87
de mass media şi alte instituţii sociale vor completa, modifica capacităţile
dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru
copil. Ea îi oferă relaţii intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea …
Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în raport
cu rasa, religia, clasa socială, genul. Șansele generale în viaţă (sănătate,
educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977)
susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă socială
la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin
unor clase sociale diferite.
2. Școala – este cea care mai târziu oferă informaţii,
deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema
în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl
are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale;
profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este
copilul” ; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia
din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune
interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite
sarcini, să se compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social
general). Poziţia socială în familie este automată (moştenitor), în grupele
de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea este
planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare.
Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu
familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare
(uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …).
4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt
implicaţi în contactul interactiv şi personal, mass-media nu este. În
acest caz, comunicarea este indirectă, mediată … Televiziunea are
cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în
discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai
atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de
opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). În prezent, există o
88
mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare
pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor.

5.6. Persuasiunea coercitivă – formă specifică de

resocializare involuntară

Persuasiunea coercitivă este o tehnică de manipulare, în care

se află în joc pârghii de convingere de natură psihologică şi sociologică.
Se caută convingerea subiectului prin învăţarea şi adoptarea unor seturi
de atitudini, credinţe şi comportamente intenţionate de propagandist.
Un exemplu l-au constituit tehnicile de spălare a creierelor din anii ’50,
care supralicitau stressul, factorul psihologic şi forţa fizică (prin
încarcerare, abuz psihic sau pistolul la tâmplă sau candidatul
manciurian). Mai târziu, metodele de persuasiune coercitivă au devenit
mai subtile, mai nuanţate, putând convinge fără utilizarea forţei fizice.
Conceptul de persuasiune coercitivă a fost prima oară utilizat în
încercarea de a înţelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de
război, care au fost supuşi la interogatorii şi îndoctrinări în timpul celui
de al doilea război mondial şi mai ales în timpul conflictului coreean
(Schein, 1956, 1961).
Majoritatea prizonierilor raportau că erau convinşi de inocenţa
lor, că nu aveau nici o idee despre ce vorbeau interogatorii. Dacă
presiunea devenea destul de severă, ei erau dispuşi să semneze false
confesiuni, să se angajeze într-o atitudine colaborativă şi să permită a
fi folosişi în activităţi de propagandă, dar nu şi-au acceptat niciodată
vina. Studiile lui Lifton (1956) şi Schein (1961) au arătat că a existat
un număr considerabil de civili (studenţi, oameni de afaceri, misionari
şi diferiţi membrii ai ordinelor religioase), care au trăit în China şi care
s-au întors după mai mulţi ani de închisoare recunoscându-şi vina,
spunând că au fost spioni şi criminali şi exprimându-şi “gratitudinea”
faţă de cei care-i capturaseră, pentru că i-au tratat blând, explicându-
le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit să
89
treacă printr-un proces generativ de învăţare. Ceea ce l-a făcut generativ
mai mult decât adaptativ, a fost că repatriaţii ajunseseră să creadă
într-adevăr în vina lor şi mulţi dintre ei au muncit în locul temnicerilor
lor, transmiţând mesajul şi altora, după cei ei fuseseră eliberaţi şi erau
“liberi să gândească orice voiau”.
Esenţa procesului de persuasiune coercitivtă a fost de a creea o
situaţie în care mai multe condiţii s-au obţinut simultan :
a. prizonierul a fost închis cu o sentinţă imprecisă, rostită de
temnicer (“nu vei scăpa de aici până nu vei face o confesiune sinceră şi
nu vei accepta vina ca spion şi criminal şi nu vei recunoaşte că valorile
tale burgheze sunt un pericol inerent pentru poporul comunist”);
b. prizonierul a fost pus într-un grup cu alţi prizonieri care
erau mult mai avansaţi în procesul de învăţare ;
c. grupul a fost răsplătit pe baza progresului total. Numai
dacă toţi membrii învăţau “noul punct de vedere”, grupul beneficia de
mai multe privilegii şi i se reduceau pedepsele;
d. noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri :
personal, de către interogator, prin lectură, materiale publicate şi prin
grupuri de membrii mai avansaţi în discuţia informaţională ;
e. principalul mijloc pentru învăţarea şi evaluarea gradelor
studiului era confesiuena scrisă şi autocritica, ce a fost cerută ca o
activitate obişnuită şi a servit la stimula prizonierul să regândească
acţiunile lui trecute şi să înceap să le evalueze dintr-un nou punct de
vedere.
f. Orice indiciu că prizonierul a început să înţeleagă noul
punct de vedere sau noile concepte a fost răsplătit imediat şi, pe de
altă parte, oice indiciu de nesinceritate sau superficialitate în procesul
de înţelegere a fost sever pedepsit ;
g. Comunicările care, într-o manieră sau alta întăreau punctul
de vedere vechi sau care aminteau prizonierului de legăturile lui cu
vechii prieteni sau grupuri de referinţă, au fost interzise. Poşta de acasă
era predată doar dacă avea veşti proaste, ca de exemplu faptul că o
soţie voia să divorţeze sau că un prieten drag murise;
90
 h. Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn
era cea mai puternică, erau aplicate constant pentru a slăbi puterea
psihicului prizonierului. “Tortura” era folosită numai ca pedeapsă pentru
nesinceritate sau pentru lipsă de dorinţă de a învăţa ;
i. Siguranţa psihologică a prizonierului era conferită de către
tovarăşii săi, avansaţi în procesul de reeducare, care-l puteau sprijini
în efortul lui de învăţare.
Lawrence Wollershein (1991) aprecia că există un număr de
şapte tehnici de persuasiune coercitivă clasică, care se întrepătrund şi
se completează reciproc :
- Creșterea confuziei mentale și a susceptibilităţii
individului pentru a-l face să se creadă mai slab, mai neputincios.
Se face prin hipnoză, prin reeducarea odihnei şi a somnului,prin restricţii
alimentare drastice (a caloriilor şi a proteinelor), prin excesiva repetare
a activităţilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactilă a
unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa în memorie şi în
subconştient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare
prin discursuri monotone.
- Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile
des folosite sunt umilirea, pierderea priveilegiilor, izolarea socială,
degradarea bruscă a statutului social, inducerea anxietăţii şi a
sentimentului de vinovăţie. Paradoxal, anumite premieri pot întării aceste
metode. Un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere pot duce la
confuzie şi supunere faţă de “fratele mai mare” sau “tătuca”. Aceste
premieri se folosesc în funcţie de context.
- Promovarea izolării sociale. Se face prin controlul
timpului, a mediului social şi a resurselor de suport social ale individului
(familie, grup de prieteni, instituţii ostile acţiunii propagandistuui). Se
facilitează, de asemenea, prin absorbirea individului într-un grup de
acţiune cu program de persuasiune coercitivă ce-i manipulează lecturile,
îi schimbă perceperea evenimentelor şi a experienţelor, precum şi a
trecutului (prin atacul valorilor şi al credinţelor trecute) şi se caută
consumul timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune coercitivă,
91
astfel încât afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutţi etc. să
devină o povară, o suprasarcină
- Atacul concepţiei despre sine și a viziunii asupra lumii.
Este cea mai eficientă tehnică. Se foloseşte metoda deselor şi
amănunţitelor confesiuni şi istorisiri ale trecutului unei persoane pentru
a se creea sentimentul de culpabilitate şi pentru a se destabiliza, a se
diminua sinele şi trecutul, conştientizarea realităţii şi mecanismul
psihologic de apărare. Acest asalt psihologic forţează individul să-şi
reinterpreteze istoria vieţii şi să adopte o nouă vziune asupra cauzalităţii
evenimentelor. Cel în cauză este convins treptat că trecutul său, fostele
credinţe, fosta familie, fostul grup de prieteni şi cunoscuţi sunt elemente
negative. Se caută inducerea ideii că supravieţuirea lui ca individ este
posibilă numai în cadrul grupului de persuasiune coercitivă.
- Susţinerea intensă și frecventă a atacurilor la
încrederea în sine a individului. Se intensifică, astfel, crearea
sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri şi critici la adresa
subiectului sunt manevrate în aşa manieră încât se induce ideea că
sistemul are mereu dreptate şi că individul fără sistem mereu greşeşte.
- Manipularea informaţiei și a limbii. Informaţiile fără
suport sau cele ce dau naştere la idei opuse sunt evitate când se
intenţionează îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciună şi adevăr
poate fi folosit în evitarea descoperirii falsităţii informaţiilor. Se creează
un limbaj (“de lemn”) artificial de grup, noi reguli de comunicare precum
şi noi câmpuri de subiecte permise şi nepermise. Se dihotomizează
realitatea prin “bun, conştient, minunat - al nostru” şi “rău, inconştient,
ignorant – al lor”. Această tehnică împiedică gândirea independentă,
descoperirea decepţiilor, tendinţa de revoltă, menţinând un sistem închis
de logică şi o stare de dezinformare. Această tehnică sugestiv prezentată
în celebra carte a lui Orwell – “1984” – arată cum cuvintele ce-şi
modifică sensul reuşesc să modifice şi acţiunile rezultate din ele.
- Folosirea ameninţărilor de tip secular (“ceva rău ţi se
va întâmpla de nu vei fi cu noi”). Constă în utilizarea de atitudini, credinţe
sau consecinţe ale comportamentului care sunt direct ameninţătoare
92
sau care duc la inocularea convingerii că o pedeapsă severă este
iminentă. Exemple de acest fel de ameninţări de tip secular sunt :
afecţiuni fizice sau mentale, dependenţă de narcotice, colaps economic,
eşecul social, divorţ, ostracizare socială etc.
Aceste şapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenţă
coercitivă pe plan psihologic şi sociologic şi duc la modificări puternice
în comportament.
Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune că ele
sunt metode eficiente, dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile.
Eficacitatea lor depinde de experienţa de viaţă, bagajul biologic, ge-
netic şi psihologic al subiectului, de durata şi severitatea metodelor
persuasiunii coercitive aplicate. Aceste şapte metode trebuie să fie
“orchestrate” pentru a da maximum de efect, fără a produce psihoze.
Pentru a ajuta subiectul să se adapteze, aplicarea acestor tehnici trebuie
să se facă în condiţiile respectării următoarelor reguli :
- paşi mărunţi, pentru a se evita perceperea schimbărilor
efectuate la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii ;
- inducerea ideii că doar prin acceptarea noilor sisteme de valori
şi credinţe se reduce mai mult sau mai puţin presiunea din exterior ;
- mutarea subiecţilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care
să nu se realizeze adevăratele scopuri ale persuasiunii. Când se identifică
exact forţa de presiune, pot apărea reacţii puternice de opunere. Într-
un grup de “prieteni şi aliaţi”, subiecţii sunt mai uşor de îndoctrinat.
Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie să fie aplicate concentrat
şi permanent, pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor
idei induse, pentru întrebări periculoase.
Se va acorda o atenţie deosebită cultivării , promovării ideii că
schimbările survenite la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii
exterioare sunt rezultatul unui proces intern, “pentru binele subiectului
şi liber alese de subiect” (schimbări voluntare).

93
 6. STATUT ŞI ROL - ELEMENTE ALE
STRUCTURII SOCIALE. TIPURI DE
SOCIETĂŢI

6.1 Structura socială

Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se

comportă într-un anume fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi, deci, despre
existenţa unui tipar al comportamentelor noastre. Acesta este determinat
nu numai de specificul cultural, ci şi de elementele structurale ale
societăţii, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizaţiile, instituţiile
sociale şi comunitatea. Conceptele care delimitează elementele
structurale ale societăţii nu sunt în mod riguros separabile de noţiunile
care privesc funcţionarea grupurilor umane. Opoziţia dintre o statică
socială şi o dinamică socială, prezentată adesea ca fundamentală de
către pionierii sociologiei, mai târziu, a fost catalogată, pe drept cuvânt,
ca artificială şi chiar periculoasă, în măsura în care ea tinde să inducă
ideea că ar putea exista societăţi pur inerte, a căror punere în mişcare
ar fi – în acest context – pur aleatorie. Ori, este evident că una din
proprietăţile principale a universului uman este continua evoluţie. Dacă
vom avea grijă, însă, să precizăm că avem de-a face cu un principiu pur
metodologic, cu o modalitate de a clasa lucrurile fără a le izola unele de
altele, atunci nu va mai exista nici un inconvenient pentru ca cele două
maniere de a observa, căuta, înţelege fenomenul social (aceea care-l
prezintă ca pe un ansamblu de “unităţi” analizabile şi aceea care-i
demonstrează funcţionarea) să se succeadă şi completeze reciproc.
Pentru a înţelege funcţionarea sistemului social trebuie să considerăm
mai întâi că avem de-a face cu “unităţi” sau totalităţi în interiorul cărora
indivizii umani se inserează şi, în consecinţă, trebuie să începem prin a
studia care poate fi locul lor, locul fiecăruia în ansamblul social. “Pentru
a realiza acest lucru, extrem de preţioase sunt noţiunile de statut şi rol ”1,
1 Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p.
136.
94
situate la intersecţia dintre sociologie - ca ştiinţă de sine stătătoare - şi
psihologia socială. Din cunoscutele definiţii propuse de Jean Stoetzel
deducem că cele două noţiuni sunt distincte una de cealaltă, dar
complementare : “ dacă luăm ca centru al observaţiei noastre individul,
locul pe care-l ocupă determină statutul şi rolul său, statutul său este
ansamblul comportamentelor la care el se poate aştepta în mod legitim
din partea celorlalţi, rolul său este ansamblul comportamentelor la
care ceilalţi se aşteaptă în mod legitim din partea sa”.2

A) Statutul

În vorbirea curentă, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu,

de bogăţie sau putere. Sociologii folosesc termenul în înţelesul de poziţie
a unei persoane într-o reţea de relaţii sociale, statutul de decan (sau de
director de şcoală) se referă la o poziţie în sistemul de învăţământ la fel
ca şi cel de elev sau de student. Statutele de mamă, bunică, fiică,
nepoată etc. indică poziţia persoanei în familie. Raymond Boudon şi
François Bourricaud remarcau faptul că poziţia într-o reţea de relaţii
poate avea două dimensiuni : orizontală şi verticală. Dimensiunea
orizontală desemnează interacţiunile reale şi posibile pe care individul
le are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social. Dimensiunea
verticală se referă la contactele cu persoanele situate într-o poziţie
superioară sau inferioară pe scara ierarhiei sociale.3 În concepţia lor,
statutul se defineşte ca un sistem de interacţiuni egalitare şi ierarhice pe
care individul le are cu ceilalţi membrii ai grupului din care face parte.
Mai întâi, termenul de statut a fost utilizat în filosofia socială
semnificând puterea de care dispune o persoană, suma drepturilor şi
îndatoririlor sale. Sociologul francez Emile Durkheim în renumita sa
lucrare “De la division du travail social” (1893) a aprofundat analiza
anomiei prin perturbarea, dereglarea ierarhiei de statut. Ceva mai târziu,

2 Jean Stoezel, Psychologie sociale, Flammarion, 1963,p. 178.

3 Raymond Boudon, François Bourricaud, Dictionnaire de la sociologie, 1981,
p. 511.
95
(1921) sociologul german Max Weber folosea termenul în înţelesul de
prestigiu social.
În lucrarea “The Study of Man” (1936), de pe poziţiile
antropologiei culturale, Ralph Linton acorda noţiunii de status înţelesul
de colecţii de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de individ
în societate. El, împreună cu Talcott Parsons (1902-1979) şi alţii
atrag atenţia asupra distincţiei dintre statusurile atribuite pentru care
individul nu a optat în mod expres, care i-au fost conferite de societate
sau grupul din care face parte şi statusurile dobândite, pe care el, cel
puţin teoretic le-a ales, care depind de calităţi asupra cărora individul
are un oarecare control. Printre cele dintâi se află statutele legate de
condiţiile biologice sau geografice (vârstă, rasă, sex, naţionalitate etc.).
Oamenii nu pot, iniţial, să-şi aleagă sexul, rasa, etnia, religia şi chiar
clasa socială. Pentru statutele dobândite putem enumera statutele
profesionale (medic, profesor etc.) statutele maritale (soţ, soţie),
statutele în cadrul grupurilor informale (prieten). Acestea, de regulă,
sunt funcţii ale opţiunilor individuale, deşi constrângerile sociale pot
restrânge evantaiul posibilităţilor accesibile.
În unele societăţi, cum ar fi de exemplu regimul castelor, statutele
atribuite depăşesc cu mult limitele biologico-geografice deoarece, chiar
şi profesiile sunt strâns legate în mod obligatoriu de originea familială
(fiii învaţă şi practică meseria tatălui). Într-un fel, problema mobilităţii
sociale priveşte marja dintre ceea ce este atribuit şi ceea ce este
dobândit.
Sociologia face şi distincţia dintre statusul actual şi statusul la-
tent. Statusul actual susţine R. Linton este pus în evidenţă de situaţia
socială concretă. De exemplu, un individ apare ca muncitor când îl
observăm în viaţa sa profesională (în timpul lucrului, în instituţia în care
îşi desfăşoară activitatea). Acest lucru nu-l împiedică să aibă în acelaşi
timp alte statute (tată de familie, de exemplu), care sunt în această
circumstanţă latente. Statutele latente sunt, deci, statutele neactualizate
dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale.
Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcătuiesc aşa numitul
96
set de statute ale persoanei. Profesoară, mamă, fiică, ortodox, prieten,
femeie, româncă etc sunt statute care se pot aplica uneia şi aceleşai
persoane. E. K. Wilson (1966) a grupat statutele în trei mari categorii :
biologice, familiale şi extrafamiliale (profesionale, economice, culturale).
Statutele profesionale se pot clasifica, la rândul lor, în statute formale
(oficiale, conform cu organigrama) şi informale (dobândite pe baza
caracteristicilor psihice ale persoanei).
În cadrul constelaţiei pe care o alcătuiesc, nu toate statutele au
aceeaşi importanţă. De multe ori, avem de-a face cu un statut princi-
pal, un statut cheie, care joacă un rol foarte important în interacţiunile
noastre sociale, precum şi în identităţile noastre sociale. În societăţile
arhaice, deseori statutul religios şi de vârstă a reprezentat statutul cheie
al individului.
În societăţile moderne, se pare că în mod frecvent statutul
profesional reprezintă statutul principal. Observăm că statutele cheie
diferă de la o societate la alta. Dacă în mod tradiţional statutul
profesional al unui bărbat era extrem de important atât pentru
sentimentul său de sine cât şi pentru relaţiile sale cu ceilalţi, astăzi,
bărbaţii încep să acorde tot mai mult timp familiei cu alte cuvinte, îşi
împart timpul între carieră şi familie. Dacă în mod tradiţional statutul
principal al femeii este cel de familie, astăzi, deoarece tot mai multe
femei exercită o anumită profesie, statutul lor profesional devine din ce
în ce mai important pentru ele. Pierderea unui statut principal poate
produce sentimente de frustraţie şi poate tulbura sentimentul de
identitate pe care persoanele în cauză l-au încercat de-a lungul multor
ani. Este cazul pierderii statutului de muncă atunci când oamenii se
pensionează sau al modificării esenţiale (percepută tot ca o pierdere)
a statutului de părinte, atunci când copiii se maturizează, devin
independenţi, îşi întemeiază propriile familii.
Statutele parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau
incongruente, cele de pe urmă, generând conflicte interstatus aşa cum
ar fi acelea dintre statusul profesional şi statusul familial. Există însă şi
statusuri care sunt generatoare de conflicte prin însăşi natura lor.
97
Sociologia organizaţională a evidenţiat faptul că poziţiile ierarhice
intermediare generează conflicte interstatus. Mergând pe acelaşi filon,
Wilson 4 arată că aceste conflicte sunt relativ frecvente în statusurile
flotante între două extremităţi ale unui sistem ierarhic, cu alte cuvinte în
rolurile legate de statusurile intermediare. Astfel, maistrul se poate simţi
mai aproape de muncitori sau mai aproape de manager, subofiţerul se
poate situa fie lângă ofiţer, fie lângă soldaţi, asistenţii universitari se pot
simţi mai solidari cu decanul sau dimpotrivă, cu studenţii etc. Este
renumită ancheta5 realizată la Universităţile Harvard şi Radcliffe asupra
studenţilor însărcinaţi cu responsabilitatea de a supraveghea examenele,
fapt ce le-a conferit un statut intermediar între colegii lor şi administraţia
universităţii. Respectivii “supraveghetori” au fost întrebaţi ce ar face
dacă ar vedea că un student trişează la examen, copiind din notiţele
sale. Li s-a dat posibilitatea să aleagă între următoarele cinci conduite
posibile :
1. Îl dă afară imediat pe vinovat şi îl denunţă ;
2. Îi permite să termine examenul, după aceea îi confiscă
notiţele şi îl denunţă ;
3. Îl roagă să se retragă, să abandoneze examenele şi nu-l
denuţă decât dacă refuză ;
4. Îi ia notiţele, îl lasă să-şi termine lucrarea şi nu-l denunţă;
5. Se preface că nu remarcă frauda.
Subiecţii investigaţi trebuiau apoi să spună care era, după părerea
lor, conduita pe care colegii lor ar fi aprobat-o şi care era cea aprobată
de autorităţi. Răspunsurile au indicat faptul că autoritatea ar fi aprobat
conduita cea mai severă şi colegii cea mai indulgentă. În 28 % dintre
cazuri, subiecţii chestionaţi au arătat că această situaţie îi pune într-un
conflict de roluri, în imposibilitatea de a se conforma în acelaşi timp
celor două tipuri de cerinţe (ale studenţilor şi ale administraţiei).
Doar 11% dintre respondenţi au considerat că situaţia respectivă
nu creează nici un fel de probleme, una şi aceeaşi soluţie fiind aprobată

4 E.K. Wilson, Sociology, 1966, p. 251.

5 Jean Cazeneuve, op. cit., p. 141-142.
98
în acelaşi timp şi de studenţi şi de autorităţi. Pentru 61% , adică
majoritatea, exista cu certitudine o diferenţă între aşteptările autorităţilor
şi cele ale studenţilor ; dar o soluţie de compromis putea fi găsită.
După părerea subiecţilor investigaţi, cea de-a treia variantă de răspuns
părea a fi cea mai bună soluţie pentru a obţine în final, atât aprobarea
colegilor, cât şi a conducătorilor universităţii.
În opina lui Wilson, oamenii apelează în mod constant la astfel
de compromisuri pentru a regla conflicte între atitudini divergente. De
altfel, integrarea socială depinde şi de capacitatea membrilor societăţii
de a minimaliza incompatibilităţile care pot izvorî din complexitatea
vieţii moderne. Pe de altă parte, o societate bine echilibrată trebuie să
aibă mecanisme care să permită evitarea situaţiei în care unul şi acelaşi
individ ocupă statusuri care comportă roluri incompatibile. Reunind
tezele lui Gibbs, Martin şi Durkheim, Wilson estimează că procentul
sinuciderilor se micşorează când numărul rolurilor şi statusurilor
compatibile creşte, adică atunci când se perfecţionează integrarea
statutelor.
Cercetările sociologice concrete au demonstrat că modul în care
o persoană îşi percepe propriul status joacă un rol decisiv în depăşirea
conflictelor inter- şi intrastaus.
Cazeneuve constată că sociologii, în abordarea problematicii
statusurilor şi rolurilor, în mod frecvent, iau ca referinţă statutul de
prestigiu, ajungând chiar să utilizeze termenul de statut în înţelesul de
statut de prestigiu. Acesta de pe urmă este mai puţin instituţionalizat
decât statutul profesional şi mai dificil de măsurat decât statutul eco-
nomic, fiind determinat prin consens. Îl putem examina prin anchete
empirice, solicitând reprezentanţilor grupului social să aleagă ce
contează mai mult pentru ei (profesia, cultura, şansa, familia, educaţia,
decoraţiile etc.) şi invitându-i apoi să stabilească o ierarhie pentru
fiecare tip de statut (după gradul de stimă pe care i-l acordă). Pe de
altă parte, estimarea statutelor conduce la evidenţierea grupurilor de
referinţă. Cel mai adesea, aşa cum sublinia Merton, individizii pentru a
evalua propriul lor statut, se referă la grupurile de apartenenţe (vârstă,
99
naţionalitate etc.). Nu se constată acelaşi lucru când este vorba despre
clasele sociale (aici, de regulă, se aspiră la clasele superioare).
Pe de altă parte, individul îşi percepe şi defineşte statutul şi în
funcţie de situaţia în care el se află în raport cu ceilalţi (prieteni, vecini,
colegi). În concluzie, grupul de referinţă poate să fie complex şi să
aibe o mare influenţă asupra nivelurilor aspiraţiilor, frustrărilor (care
iau naştere deseori prin comparaţie). Este ceea ce Merton a pus în
evidenţă, analizând rezultatele unei renumite anchete efectuată asupra
soldaţilor americani în timpul celui de al doilea război mondial, rezultate
ce au fost publicate de Stouffer ş.a. în lucrarea “The American Sol-
dier” în 1949. Soldaţii căsătoriţi se simţeau mai frustraţi atunci când se
comparau cu celibatarii mobilizaţi sau cu bărbaţii căsătoriţi nemobilizaţi.
O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a
eficacităţii simbolurilor prin care se exprimă diferite statusuri. În multe
societăţi anumite statusuri de profesie şi de prestigiu etc. se manifestă
efectiv prin semne concrete şi distinctive cum ar fi : uniformele sau
decoraţiile (militarii, medicii, judecătorii etc.). Remarcăm, de asemenea,
că există anumite simboluri şi pentru statusurile naţionale sau
provinciale, aşa cum sunt de exemplu costumele naţionale. În acelaşi
context, putem să supunem atenţiei şi simbolurile onorifice şi semnele
distinctive ale prestigiului care sunt casele, automobilele, titlurile (titluri
de nobleţe, titlul de doctor în ştiinţe, de preşedinte etc.). Se întâmplă
uneori ca termenul de statut să fie înlocuit prin simbolul său. Aşa, de
exemplu, termenul de “blue collar” (gulere albastre) este utilizat pentru
a desemna statutul de muncitor manual, în timp ce termenul de “white
collar” (gulere albe), pentru statutul de specialist fără funcţii de
conducere sau, în viziunea lui C. Wright Mills (1917-1962), pentru
statutul de clasă de mijloc a societăţii contemporane. El abordează
această problematică într-o celebră lucrare apărută în 1951 intitulată :
White Collar. The american middle class.
Cercetările sociologice au pus în evidenţă şi existenţa unor
corelaţii semnificative între statusuri şi anumite boli psihice. În viziunea
lui Jaspers, bolile psihice vor fi mai frecvente printre persoanele care
100
exercită profesii liberale. L. Stern 6 confirmă această concluzie,
adăugând că agricultorii sunt cei mai puţin atinşi de aceste afecţiuni.
Cazeneuve, în lucrarea citată apreciază că existenţa acestei
situaţii se datorează mai mult diferenţelor existente între modul de viaţă
la sat şi cel de la oraş decât diferenţelor între profesii.
Pe de altă parte, în urma observaţiilor clinice efectuate în Spania 7
asupra câtorva mii de subiecţi, s-a constatat că toxicomania este
frecventă deseori la intelectuali, schizofrenia la studenţii de la filosofie
şi teologie, delirul persecuţiei la poliţişti, nevrozele la infirmieri şi
învăţătoare. Aceste date trebuie să le primim însă cu circumspecţie
deoarece ele pot ţine de cauze conjuncturale.De altfel, nu toate
anchetele realizate au condus la aceleaşi rezultate sau la rezultate
convergente. R. Bastide (1965) constată că, deşi, conform
documentelor, maladiile mentale par a fi mai răspândite printre
intelectuali, studiul actualelor profesii le relevă în procentaj mai mare
printre muncitorii manuali. Pe de altă parte, R.W. Trumkin (1955)
sesiza că persoanele cu statute sociale puţin elevate dezvoltă adesea
maladii mentale sociogenice, îndreptate contra societăţii în timp ce în
clasele sociale elevate, găsim mai mult boli psihice dirijate contra Eului.
Variaţia rezultatelor cercetărilor efectuate în timp asupra acestei
chestiuni ar putea fi explicată, pe de o parte, prin faptul că reperarea
bolilor mentale în clasele mai modeste întâmpină unele dificultăţi, iar
pe de altă parte, prin faptul că dezvoltarea automatizării a antrenat
condiţii de viaţă diferite de cele ale artizanatului.
Ne putem întreba dacă echilibrul personal este legat mai mult
de statutul economic sau de cel de prestigiu. R.W. Trumkin estimează
că diversele tipuri de statut pot influenţa împreună viaţa psihică a
individului, dar el atribuie o importanţă mai mare statutului de prestigiu
decât celui economic. Roger Bastide corectează această concluzie,
remarcăm faptul că, adesea, sentimentul de securitate este legat de
statutul economic. Dacă luăm în considerare tabloul stratificărilor sociale

6 L. Stern, Kulturkreis und Form der Geistigen, Erkankung, Halle, 1913.

7 J. Cazeneuve, op. cit., p. 144.
101
după venituri, constatăm că nevrozele predomină la clasele înalte şi
psihozele la păturile inferioare ale populaţiei. În particular, procentajul
de schizofrenie pare să crească atunci când se coboară pe scara socială.
Alţi autori printre care se află şi Warner, ataşează starea mentală
la dificultăţile mobilităţii sociale. Cei mai vulnerabili, susţin el, sunt actorii
sociali care vor să se înalţe pe scara prestigiului social dar nu reuşesc.
Ajungem astfel la o problemă mai generală şi anume aceea a acceptării
statutelor.
Pe de altă parte, constatăm că existenţa decalajelor dintre di-
verse tipuri de statut a stat la originea bulversărilor sociale şi politice.
Studiile lui Vence Packard 8, realizate în anii ’60, semnalează o
dihotomie între ierarhie ideală a valorilor şi ierarhia reală a statuselor
care comandă atitudinile opinei publice americane.

B) Rolul. Conexiunea rol-status

În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o reţea

socială, rolul indică un model de comportare asociat unui status, punerea
în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusuri într-o societate.
În accepţiunea sociologică modernă, termenul de rol a fost utilizat
pentru prima dată de Ralph Linton în lucrarea sa “The Study of Man”
(1936). Raymond Boudon şi François Bourricaud constată că înainte
ca Linton să fi utilizat acest termen, el a circulat în scrierile filosofice,
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. 9
Cu puţin înaintea lui R. Linton, respectiv în (1934), sociologul
american G.H. Mead evidenţiază importanţa îndeplinirii rolurilor sociale,
subliniind faptul că învăţarea lor duce la formarea personalităţii şi asigură
funcţionarea societăţii umane. (Mind, Self and Society).
Iniţial, Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de
comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul

8 Packard, V., Les Obsedes du standing, Paris, Calmann-Levy, 1960.

9 Raymond Boudon, François Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie,
PUF, Paris, p. 471.
102
care ocupă o poziţie socială determinată, un status social. Acesta este
şi punctul de vedere al lui Jean Stoetzel (“La Psychologie sociale”,
1963). Mai târziu, Linton a sugerat că rolul era alcătuit din
comportamentele efective ale ocupantului unui status. Constatăm, deci,
împreună cu Mme Rocheblave – Spenlé că, prin acest termen, unii
autori se referă la un comportament efectiv, alţii, la o conduită teoretică
normativă. Pentru a se evita o eventuală confuzie, Newcomb a propus
acceptarea distincţiei dintre rolul jucat şi rolul prescris, respectiv între
rol (aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status) şi conduita
de rol (comportamentul efectiv, modul în care fiecare îşi interpretează
efectiv rolul său). Brim (1960) sesizează, la rândul lui, deosebirea între
prescripţiile rolului şi îndeplinirea rolului. Rolurile corespunzătoare unui
status nu sunt mereu aceleaşi, ele pot evolua. Aşa de exemplu : rolul
femeii astăzi a suferit schimbări importante faţă de trecut.
Rolul se poate defini, adesea, prin “aşteptări” ce au la bază
consensul social, sau, altfel spus, consensul indivizilor fundamentează
aşteptările grupului cu privire la prescripţiil rolului. Pornind de la acest
punct de vedere, Newcob a propus un exemplu de studiu empiric al
aşteptărilor şi consensului privind rolul matern .10
El a constatat că toţi subiecţii invesigaţi au corelat anumite
comportamente cu rolul matern. De exemplu, toţi considerau că o
mamă trebuie să-şi îngrijească copiii, să le asigure hrana etc. Deducem
de aici că această activtate reprezintă, în opinia tuturor, o conduită de
rol esenţială. Alte conduite, cum ar fi de exemplu, preocuparea de a
spune poveşti copiilor, au fost apreciate de subiecţi ca fiind doar
dezirabile (şi nu obligatorii). Un al treilea tip de activităţi a fost consideat
ca fiind doar permis sau indiferent în rapot cu rolul. În aceeaşi ordine
de idei, studiile realizate de T. Parsons (“The Social System”, 1951)
au demonstrat că nu toate prescripţiile rolului social au aceeaşi
importanţă pentru conduite : unele sunt esenţiale şi obligatorii, altele
sunt doar benevole, în timp ce unele dintre ele introduc interdicţii
comportamentale.
10 J. Cazeneuve, op. cit., p. 137.
103
 Pe de altă parte, prin consens social anumite roluri sunt mai
intense decât altele. Mai multe anchete – susţine Cazeneuve – au stabilit
că deseori, criza adolescenţei se poate imputa impreciziei rolului de
adolescent. Gerontologii fac constatări asemănătoare cu privire la rolul
bătrânilor pensionari în societatea actuală. Cu alte cuvinte, rolurile legate
de adolescenţă, bătrâneţe (rolurile de vârstă) sunt mai neclare,
aşteptările celorlalţi mai puţin precise. În opoziţie cu acestea, rolurile
profesionale sunt mai clare, mai precise.
Asemenea statusurilor, rolurile sociale pot fi impuse (atribuite şi
dobândite, achiziţionate).
Un alt criteriu după care se pot clasifica rolurile îl reprezintă
sistemul de referinţă. Există roluri care se referă la societatea globală
în general, la idealurile şi valorile recunoscute. Există roluri
corespunzătoare personalităţii de bază, aşa cum ar fi cel de cetăţean,
de om cinstit, de gentleman. Altele, cum ar fi acelea care privesc vârsta,
sexul sunt legate de ansamblul bio-social. Alte roluri sunt în raport cu
clasele sociale sau grupările sociale (profesii, situaţii familiale etc.). Se
observă că această ultimă clasificare este corelată cu statutele care
derivă din structurile sociale. Raportul dintre rol şi status este com-
plex. În corelaţie cu statusurile sociale, fiecărei persoane îi sunt proprii,
la un moment, dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau
incongruente. Neconcordanţa dintre rolurile sociale poate genera
conflicte inter-rol. Acestea pot apare atunci când prescripţiile ataşate
unui statut sunt discordante. Aşa de exemplu, în SUA, statutul de
“asistent intern” într-un cămin al unui colegiu prevede, pe de o parte,
sprijinirea studenţilor aflaţi în situaţii problematice, acordarea unor sfaturi
utile iar pe de altă parte, raportarea oricărei încălcări a regulamentului.
Cele două prescripţii sunt în conflict, deoarece cu cât asistentul intern
aplică mai mult regulamente, cu atât va pierde mai mult încrederea
studenţilor şi, deci, posibilitatea de a fi confesorul şi sfătuitorul lor.
Aşa cum am demonstrat şi în subcapitolul anterior, conflictul
între roluri apare şi atunci când prescripţiile rolului asociate cu două
sau mai multe statute, sunt contradictorii. O astfel de situaţie este şi
104
atunci când unui student aflat înaintea unui examen dificil i se solicită de
către un bun prieten, un serviciu important care necesită timp. Ambele
prescripţii ale rolului sunt justificate, dar satisfacerea uneia atrage după
sine nesatisfacerea celeilalte. “Rolurile se pot afla în tensiune atunci
când eforturile de a satisface prescripţiile întruchipate într-un statut
social provoacă anxietate, stress, tensiune”.11 În această situaţie,
prescripţiile nu sunt neapărat contradictorii. De exemplu, un şef de
birou trebuie să asigure armonizarea situaţiilor de muncă dintre
funcţionarii biroului, dintre el şi aceştia şi, în acelaşi timp, să propună
promovările şi măririle de salariu, fapt ce creează adesea o anumită
tensiune psihologică. Raportul dintre rol şi statut este complex. Dacă
rolul nu se poate defini decât în raport cu statutul, la rândul său, statutul
trimite cu necesitate la un rol. Societatea dispune de un anumit număr
de mijloace de constrângere, implicite sau explicite pentru a-i face pe
indivizi să-şi ajusteze conduita la modelul care constituie rolul legat de
statutul care le este recunoscut. Hurbert Touzard, definind familia în
termenii lui Kurt Lewin, arăta că rolurile de familie au variat în funcţie
de transformarea statuelor. În timp ce familia rurală se întemeia pe
dominanţa umană dintre cei doi membrii ai cuplului (femeia sau
bărbatul), familia urbană trece de la dominanţă la cooperare. Rolurile
sunt, deci, asociate cu anumite tipuri de statut şi se transformă în funcţie
de câmpul social. Pe de altă parte, cercetările sociologice au arătat că
complexitatea structurilor sociale lasă individului o marjă de interpretare
şi chiar îi impune luarea unei decizii personale.
Cu alte cuvinte, rolul individului constă nu numai în asemănarea
statutului său, ci şi în a-l interpreta, în a-l face să evolueze. În acest
sens, rolul este un element al dinamicii sociale şi o societate riscă să se
sclerozeze dacă încorsetează prea mult rolurile în definiţiile rigide ale
statutelor. Pe de altă parte, putem spune însă că grupul mic poate
menţine coeziunea şi existenţa, doar dacă statutele sunt acceptate (mai
mult sau mai puţin) ca fiind conforme cu valorile recunoscute, ceea ce
implică o anumită coerenţă între roluri.
11 N. Goodman, op. cit., p. 70.
105
 În acelaşi timp, putem spune că adecvarea rolurilor şi statutelor
este un element important al echilibrului nostru psihic, acesta fiind legat,
în mod particular, de realizarea unei inserţii sociale armonioase. G. H.
Mead a consacrat opera sa cea mai cunoscută demonstrării faptului
că învăţarea rolurilor duce adesea la formarea personalităţii conştiente
şi la asigurarea funcţionării comunităţii sociale. În acelaşi context,
Moreno estima că putem analiza mai bine personalitatea profundă a
oamenilor, punându-i să joace anumite roluri (este principiul
psihodramei în cursul căreia individul inventează sau reproduce un rol
şi care, adesea, este un procedeu de diagnostic).

C) Tipuri de societăţi

În viziunea lui Norman Goodmann, societăţile pot fi clasificate

în cinci tipuri fundamentale : societăţile de vânători şi culegători, horticole
şi pastorale, agrare, industriale şi postindustriale. Ele se diferenţiază
după două criterii esenţiale : tehnologia pe care o utilizează şi strategia
de viaţă (pentru existenţă) adoptate.
1) Societăţile de vânători și culegători
Cele mai vechi strategii pentru existenţă pe care le-a cunoscut
omenirea sunt vânatul, pescuitul cu ajutorul uneltelor simple din piatră
şi lemn şi culesul. Astăzi, susţine Van der Zanden (1990), din cele 6
miliarde de pământeni, doar vreo 300 000 îşi aisgură mijloacele de
subzistenţă în acest mod.
Societăţile în discuţie se cacterizează prin nomadism şi sunt relativ
mici, deoarece cele mai multe regiuni nu pot întreţine populaţii
numeroase care depind în mod exlcusiv de hrana furnizată de natură.
Economia acestui tip de societate este o economie de subzistenţă,
membrii societăţii consumând tot ce au. Comerţul desfăşurat de
diversele populaţii este nesemnificativ. Diviziunea muncii, în măsura în
care ea există, este redusă şi se bazează pe vârstă şi sex. Organizarea
socială are la bază relaţiile de rudenie iar diferenţierea socială este
scăzută. Conducerea est realizată de cei care obţin perfomanţe mari la
106
vânătoare şi cules şi are caracter neformal.
2) Societăţile horticole și pastorale.
În urmă cu 10-19 mii de ani în urmă, în regiunile fertile evoluau
societăţile horticole iar în cele aride, societăţile pastorale. Primele
dezvoltau cultivarea plantelor, celelalte se ocupau cu îmblânzirea
animalelor. Aceste societăţi sunt mai eficiente în asigurarea hranei şi a
altor bunuri necesare decât societăţile de vânători şi culegători.
Practicile horticole (tehnica “doborârii şi arderii”, uneltele simple,
sapele primitive) au fost utilizate iniţial în Orientul Mijlociu şi Asia de
S-E, ca mai apoi, prin difuziune culturală să se răspândească până în
Europa Orientală şi China, creînd o cantitate mai mare şi mai stabilă
de hrană.
Creşterea eficienţei economice a dus la apariţia unui surplus de
bunuri şi a permis apariţia diferenţierilor sociale şi a statutelor
specializate: meşteşugarul, şamanul (persoană care practică magia şi
vindecă oamenii). Încep să apară instituţiile politice, unele dintre ele
îmbrăcând forma conducerii ereditare.
Societăţile horticole şi pastorale au dus la mărirea societăţii.
Societăţile pastorale se caracterizeau, însă, printr-o densitate mai mică
(aveau nevoie de pământuri întinse pentru creşterea animalelor) şi prin
nomadism. Strămutarea de pe un pământ pe altul a dus la dezvoltarea
unor contacte sporite cu alte societăţi şi la dezvoltarea comerţului cu
aceştia. Pe de altă parte, însă, contactul cu alte societăţi a dus şi la
apariţia unor ostilităţi între grupuri şi la dezvoltarea sclaviei (prizonierii
din războaie erau transformaţi în sclavi). “Stilul de viaţă pastoral –
susţine N. Goodmann – pare să fi jucat un rol şi în dezvoltarea ideilor
religioase, bazate pe zeităţi supreme, care manifestau un interes activ
pentru problemele omeneşti de fiecare zi. Aceste idei sunt comparabile
cu iudaismul bătrânilor păstori evrei şi cu religiile care îşi au originea în
el, creştinismul şi islamismul”.12

12 N. Goodmann, op. cit., p. 76.

107
 3) Societăţile agrare.
Societăţile agrare au apărut acum 5-6 mii de ani. “Revoluţia
agrară” a constat, înainte de toate, în descoperirea plugului şi utilizarea
animalelor de tracţiune, ceea ce a permis cultivarea pământului la scară
mare şi creşterea semnificativă a eficienţei lucrărilor agricole.
Nomadismul a fost înlocuit cu aşezări omeneşti permanente. Mai târziu
au fost confecţionate unelte din metal (mai eficiente decât cele din
lemn sau piatră), fapt ce a creat posibilitatea dezvoltării sistemului de
irigaţii atât de necesar agriculturii pe scară largă. Creşterea eficienţei şi
producerea unor mari surplusuri de hrană a dus la mărirea numărului
de statute specializate şi de ocupaţii distincte. Trocul a fost înlocuit cu
utilizarea banilor în realizarea schimburilor de bunuri, ceea ce a facilitat
dezvoltarea comerţului şi a pieţelor. La rândul lui, comerţul a creat
premisele apariţiei marilor centre urbane şi în cele din urmă a oraşului
modern.
Diferenţierile sociale şi inegalităţile sociale s-au accentuat şi
instituţionalizat. Apare o elită politică specializată ce deseori îmbracă
forma monarhiilor ereditare absolute. În mod similar iau naştere clasele
sociale : o mică clasă prosperă, care controla pământul şi o mare clasă
dependentă (de prima) care îl muncea.
În centrul religiilor care s-au dezvoltat în această epocă (ca şi
următoarele) stăteau zeităţile masculine, fapt ce a extins stratificarea
pe bază de sex.
Constatăm deci că societăţile agrare se caracterizează prin
structuri politice, economice şi sociale tot mai complexe ce sporesc
posibilitatea dezvoltării lor.
4) Societăţile industriale.
Revoluţia industrială a avut loc iniţial în Anglia la mijlocul secolului
al XVIII lea, răspândindu-se apoi în multe alte ţări (Franţa, Germania,
SUA etc.). Ea s-a materializat în confecţionarea şi utilizarea unor maşini
complexe,acţionate de un motor, în procesul de producere a bunurilor
materiale. Eficienţa economică produsă de utilizarea acestei tehnologii
a fost atât de mare, încât a produs mutaţii radicale în cea mai mare
108
parte a societăţilor lumii, cu alte cuvinte, a schimbat faţa lumii : imense
surplusuri de bunuri necesare subzistenţei, explozie de statute sociale
specializate, ierarhii de statut şi inegalităţi sociale. Concomitent cu
creşterea inegalităţii sociale, mecanizarea - paradoxal - a avut drept
consecinţă şi reducerea ei, deoarece a micşorat importanţa statutului
social moştenit şi a permis mobilitatea socială. Locul de muncă s-a
deplasat de acasă în fabrică şi din mediul rural în cel urban. Economia
devine cea mai importantă şi puternică instituţie a societăţii.
Industrializarea a avut efecte considerabile, a exercitat o influenţă
semnificativă asupra principalelor instituţii ale societăţii: familia, educaţia,
religia, politica. “Nevoia de muncitori calificaţi şi cultivaţi a reclamat
extinderea şanselor educative şi la alte categorii, nu numai la mica elită.
Familia şi-a pierdut statutul centru al producţiei economice. O populaţie
mai educată a pretins şi a deţinut mai multe drepturi politice. Autoritatea
morală a religiei a scăzut pe măsură ce industrializarea a mărit diferenţele
în stilurile de viaţă ale oamenilor, slăbindu-le astfel consensul asupra
normelor şi valorilor fundamentale”.13
De industrializare este legată şi urbanizarea :oamenii au migrat
de la sate către oraşe acolo unde îşi aveau slujbele.
Standardele de viaţă au crescut dar nu în aceeaşi măsură pentru
toţi. Pe lângă beneficiile aduse, industrializarea a creat şi numeraose
probleme :creşterea poluării, a şomajului, inegalităţile sociale etc.
În 1956, într-o conferinţă la Chicago intitulată “Agresivitatea în
societatea industrială contremporană”, Herbert Marcuse a ţinut să
evidenţieze “tarele”, “tensiunile” specifice societăţii industriale în gen-
eral şi a societăţii americane în particular. El considera că principalele
caracteristici al acestui tip de societate sunt : “1. O capacitate industrială
şi tehnică foarte dezvoltată, care în cea mai mare parte este destinată
producerii şi distribuirii (…) unor bunuri şi servicii neproductive” 2) un
standard de viaţă în creştere, la care au acces şi straturi sociale ante-
rior nepriilegiate ; 3) un înalt grad de concentrare a puterii economice
şi politice care merge mână în mână cu imixtiuni organizatorice serioase
13 N. Goodman, op. cit., p. 78.
109
ale guvernului în viaţa economică 4) cercetarea, controlul şi manipularea
ştiinţifică şi pseudoştiinţifică a comportării indivizilor şi a grupelor de
indivizi în timpul muncii şi în timpul liber, din care se trag cu succes
concluzii şi asupra comportamentului psihic conştient, subconştient şi
inconştient şi ale căror rezultate sunt valorificate în scopuri comerciale
şi politice”.
5) Societatea postindustrială.
D.Bell (1973) constata că recent a apărut un nou tip de societate,
societatea postindustrială, în care principala sursă de subzistenţă este
mai degrabă producerea de informaţii şi de bunuri decât producerea
de bunuri materiale. În acest tip de societate, oamenii au şanse mai
mari să lucreze sectorul serviciilor decât în agricultură sau în industria
prelucrătoare. Acest lucru este posibil datorită tehnologiei extrem de
performante, ce asigură realizarea aceluiaşi nivel al producţiei sau chiar
al unuia mai ridicat cu un număr mai mic de muncitori. Societatea
postindustrială este bazată pe cunoştinţe şi producerea de cunoştinţe.
Este o societate a ştiinţei, ingineriei şi educaţiei. Instituţiile economice
sunt la fel de importante ca şi în trecut, dar sunt mai dependente de
sfera informaţională şi educativă decât erau în trecut. Se înregistrează
o mobilitate socială şi geografică fără precedent, datorită perfecţionării
tehnologiilor, comunicaţiilor, transportului.
Creşterea mobilităţii a generat diversificarea stilurilor de viaţă, a
valorilor acceptate, mărind posibilitatea unei mai mari egalităţi între
sexe, creşterea toleranţei faţă de diferite stiluri de viaţă, relativismuilui
cultural. Principalele instituţii ale societăţii se aflau în plin proces de
adaptare la ceinţele acestui nou tip de societate (învăţământul, familia
etc.). “Astăzi, remarcă Alvin Toffler, în naţiunile abundente – supuse
schimbărilor rapide în pofida inechităţilor de câştig şi avere, eminenta
luptă pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o confruntare
pentru distribuirea şi accesul la cunoştinţe (…) Controlul cunoaşterii
este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate
110
instituţiile omeneşti”.14
El susţine că omenirea trece acum de la o economie de tip Al
doilea val la una de tip “Al treilea val”. Primul val a adus agricultura şi
cel de-al doilea, societatea industrială de masă. Celui de “Al Treilea
Val” în mijlocul căruia trăiau îi sunt caracteristice economia “de-
masificată” (serii scurte, unicate), computerizarea, revoluţia biologică,
descentralizarea, localismul însoţit de globalizare.

6.2. Teorii despre tipurile de societate

În cadrul acestei dezbateri ne propunem să trecem în revistă

punctele de vedere susţinute de perspectivele evoluţioniste socio-
culturale, structural-funcţionaliste, conflictualiste şi weberiene.
În conformitate cu teoriile evoluţioniste ale lui Gerhard și Jean
Lenski (1987), societatea evoluează ca urmare a schimbărilor culturale,
îndeosebi ale tehnologiei. Acumularea unei cantităţi tot mai mari de
informaţii despre mediul înconjurător şi despre modul în care acesta
poate fi “explorat” spre beneficiul oamenilor, duce la schimbarea
societăţii.
De regulă, susţin cei doi sociologi, schimbarea se concretizează
în creşterea complexităţii şi a perfecţionării tehnologiei. Principalele
mijloace prin care societăţile realizează schimbarea sunt difuziunea
culturală şi invenţiile independente. Utilizarea invenţiilor tehnologice
limitează capacitatea mediului natural de a modela natura societăţii.
Cu alte cuvinte, societăţile scapă oarecum de sub controlul mediului
natural, intrând tot mai mult sub propriul control, fapt ce nu trebuie
însă, absolutizat.
Schimbarea tehnologiei produce schimbări în economie, în
organizarea socială şi în comportamentul social, acestea nu au însă
caracter de lege. Gerhard şi Jean Lenski au elaborat o versiune mai
sofisticată a teoriei evoluţioniste socio-culturale, care nu presupune

14 A. Toffler, Powershift, Antet, 1995, p. 28.

111
inevitabilitatea “progresului”. Ei au considerat că schimbarea se poate
produce în sfere sociale diferite, în ritmuri şi direcţii diferite, au conceput,
deci, schimbarea ca fiind “multiliniară”.
Perspectiva structural-funcţionalistă, prin reprezentantul ei
cel mai de seamă Talcott Parsons, concepe societatea ca pe un sistem,
ca pe un ansamblu de elemente aflate într-o interdependenţă structruală.
Părţile aflate în strânsă conexiune, respectiv instituţiile fundamentale
ale societăţii, au ca obiectiv central menţinerea stabilităţii sistemului.
Toate societăţile se confruntă cu probleme similare, putem vorbi deci,
de existenţa unor probleme general-valabile pentru toate societăţile.
Rolul instituţiilor este de a găsi soluţii pentru aceste probleme universale,
ele au deci funcţii importante în societate. Astfel, regimul politic are ca
funcţie asigurarea securităţii societăţii, distribuirea şi folosirea puterii
inerente vieţii colective. Deşi în fiecare societate întâlnim o formă de
regim politic, natura acestuia diferă de la o societate la alta (autoritarism,
democraţie …).
Economia este instituţia socială care, în viziunea lui Parsons,
asigură distribuirea bunurilor şi serviciilor necesare vieţii sociale.
Familia, altă instituţie socială fundamentală, pe lângă funcţia
specială de reproducere sexuală, trebuie să asigure (alături de sistemul
educaţional), socializarea membrilor săi.
În celebra sa lucrare “The Social System”(1951), T. Parsons
formulează patru tipuri universale de cerinţe funcţionale a căror
satisacere este indispensabilă funcţionării societăţii. Aceste cerinţe –
precondiţii funcţionale – sunt : adaptarea, realizarea scopurilor,
integrarea şi latenţa. Această teză fundamentală este cunoscuta sa
paradigmă “A.R.I.L.”
Adaptarea se referă la nevoia societăţii de a se adapta la mediul
său fizic. Pentru a supravieţui, societatea trebuie să ţină cont de condiţiile
de mediu, să valorifice şi distribuie resursele. Aceasta este funcţia
economică.
Realizarea scopului se referă la nevoia societăţii de a îndeplini
obiective importante, aşa cum ar fi asigurarea securităţii şi desfăşurarea
112
de bune relaţii cu alte societăţi. Această sarcină este îndeplinită de
regimul politic.
Integrarea socială implică realizarea coeziunii sociale,
solidarizarea diferitelor părţi ale societăţii, astfel încât ele să colaboreze
şi să funcţioneze ca un întreg – rolul integrării este jucat de familie.
Latenţa se referă la menţinerea sistemului, la menţinerea
modelului valoric, funcţie realizată de instituţiile familiei, educaţiei, religiei
prin procesul socializării.
Parsons vede societatea ca pe o structură socială relativ stabilă
şi liniştită, oarecum conservatoare opunând rezistenţă schimbării sociale.
Schimbarea se produce, totuşi, incet şi în mod organizat, scopul ei
fiind realizarea unui nou echilibru, a unei noi stabilităţi.
Evoluţia societăţii se realizează prin specializarea elementelor
subsistemelor, componente ale societăţii. Iniţial, familia a îndeplinit toate
cele patru funcţii universale ale societăţii. Pe măsură ce societăţile au
evoluat, au apărut instituţii specializate, respectiv, instituţiile economice,
politice etc. În concepţia lui Parsons, omenirea a cunoscut trei mari
tipuri de societăţi : primitive, intermediare şi moderne.
Societăţile primitive sunt echivalente cu societăţile de vânători şi
culegători şi primele societăţi horticole (descrise în subcapitolul ante-
rior), cele intermediare corespund societăţilor horticole şi pastorale
târzii şi cu cele agrare timpurii, iar cele moderne sunt echivalente cu
societăţile industriale şi postindustriale care, în opinia lui Parsons,
constituie stadiul final al evoluţiei.
O altă perspectivă din care este abordată problema structurii
sociale şi a tipurilor de societate este teoria conflictului. K. Marx
principalul reprezentant al acestei teorii contestă faptul că instituţiile
sociale funcţionează armonios în scopul soluţionării nevoilor sociale
universale. El consideră că instituţiile societăţii sunt mai degrabă
instrumente de control social decât de rezolvare a problemelor. Nu
toate instituţiile continuă el, joacă un rol la fel de important. Instituţia
economică este cea mai importantă, de ea depinzând toate celelalte
instituţii sociale. Ea stă la baza controlului social şi politic. Cei care se
113
9află în Iposesia mijloacelor de producţie, capitaliştii, se află într-o poziţie
privilegiată faţă de cei lipsiţi de astfel de mijloace, proletariatul. Cei
dintâi îi pot controla şi chiar exploata pe cei din urmă. Dacă în societăţile
timpurii familia era instituţia principsală, începând cu revoluţia industrială
acest rol este jucat de economie.
În viziunea lui Marx, schimbarea socială se bazează pe conflictul
de clasă. “Istoria întregii societăţi existente până acum – susţine el –
este istoria luptelor de clasă”. Societatea se schimbă pentru că
interesele ceor două clase antagoniste (fie ei stăpâni şi sclavi, fie
proprietari şi ideologi, fie capitalişti şi proletari) sunt în conflict. Clasele
exploatate subordonate, în cele din urmă, vor porni lupta împotriva
celor exploatatoare, reuşind să preia puterea. Schimbarea socială
fundamentală se realizează prin revoluţie şi nu prin perfecţionarea
tehnologiei, conchid adepţii acestei teorii.
Teoria acţiunii sociale propune un alt model de exploatare
pentru înţelegerea structurii şi schimbării sociale. Max Weber
evidenţiază consecinţele stilurilor de gândire asupra acţiunii sociale.
Comportamentul oamenilor este influenţat de modul lor de gândire, de
concepţiile lor sau sunt factorii stimulatori esenţiali în viaţa socială. Weber
are convingerea că ideile religiei calviniste au jucat un rol semnificativ
în dezvoltarea capitalismului modern, pentru că au generat dezvoltarea
însuşirilor caracteristice capitalismului : munca susţinută, investiţii de
capital, disciplina eficientă, raţiune. Societăţile au progresat de la formele
timpurii, tradiţionale la cele moderne.
Constatăm că viziunea lui Weber asupra naturii vieţii sociale este
diferită de a lui K. Marx. În timp ce primul consideră ideile cauza
structurilor sociale, cel de al doilea susţine că dimpotrivă, ideile sunt
rezultatul structurilor sociale. Oricum, cei doi mari sociologi, spre
deosebire de reprezentanţii structural-funcţionalismului, accentuează
asupra ideii de schimbare socială.

114
 7. GRUPURILE SOCIALE ŞI ORGANIZAŢIILE.
ORGANIZAŢIILE FORMALE ŞI BIROCRAŢIA.

7.1. Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă

doi sau mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se
influenţează reciproc pe baza unui set comun de aşteptări referitoare
la comportamentul fiecăruia.
Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii
desfăşoară cele mai multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii,
echipe, grupuri de muncă, de prieteni etc.
Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să
facem distincţia dintre un grup statistic şi un grup social. Aşa, de
exemplu, oamenii care stau împreună într-un compartiment de tren
sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social. Membrii
unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun,
aşteptări comune pe baza cărora îşi organizează activitatea,
interacţiunea. Dacă lipsesc aceste caracteristici, respectivii indivizi
alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile în care navetiştii dintr-un
tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se autoperceapă
ca “navetişti chinuiţi”, ei devin un grup social.
Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi
colectivele sociale. Acestea de pe urmă desemnează totalitatea
indivizilor care au o caracteristică comună (toate persoanele cu ochii
verzi), un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie
(spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din aceeaşi categorie socială
nu formează cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că ei
reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun poate
deveni baza unei identităţi împărtăşite şi le poate organiza
interrelaţionarea. Categoriile sociale sunt modalităţi confortabile de a
deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de grupurile
115
sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu
sunt forţe sociale coercitive sau “de acces”.
Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat
mai întâi de Școala de la Chicago, prin reprezentanţii ei de seamă,
respectiv : W.J. Thomas, R.E. Parck, H. Mead.
Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat
în mod complementar, rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia
grupurilor.
În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări
ale grupurilor sociale. Din această mulţime, ne vom opri la cele mai
cunoscute şi semnificative dintre ele.
Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor
sociale, tipul de relaţii care se statornicesc între indivizi, respectiv
relaţii afective, formale, contractuale. În conformitate cu acest criteriu,
susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau secundare.
Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii
desfăşoară relaţii personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în
faţă”, ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Membrii
grupului petrec o mare parte din timp împreună, desfăşoară activităţi
comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul
faţă de altul, cu alte cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective,
intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre indivizi nu se desfăşoară la
nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât un calcul.1
Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată
determinată. Ele se constituie pentru un scop precis. Relaţiile între indivizi
sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia afectivă a membrilor
grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra
activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii
grupului au puţine cunoştinţe unii despre alţii.
Pe scurt, se pare că grupurile primare se disting de cele
secundare prin următoarele trei caracteristici interdependente : 1) “ele
sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi ideilor individului”2 2)

1 M. S. Olmsted, The Small Group, apud. Mihu Achim, Sociologia americană a

grupurilor mici, Ed. Pol., Buc., 1970, p. 14.
2 C.H.Cooley, Primary Gropus, apud M. Achim, op. cit., p. 14.
116
“ele sunt în mod practic universale, aparţin tuturor tipurilor şi stadiilor
de dezvoltare” 3 ; 3) “ele au o influenţă mult mia mare decât alte grupuri
asupra copiilor şi indivizilor maturi”.4
Malcolm şi Hulda Knowles, într-o lucrare de referinţă (“Intro-
duction to Group Dynamics”, 1959) apreciau că grupul mic nu este o
simplă colecţie de oameni, ci o uniune de indivizi care posedă
următoarele caracteristici : 1) o colecţie de doi sau mai mulţi indivizi
care pot fi identificaţi prin nume sau tip ; 2) prezenţa unei conştiinţe de
grup ; 3) scopuri comune ; 4) interdependenţă în realizarea necesităţilor
care decurg din îndeplinirea scopurilor ; 5) interacţiune (comunicaţie,
influenţă şi reacţie reciprocă) ; 6) abilitatea de a acţiona într-o manieră
unitară.
Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele
secundare nu trebuie absolutizată. Se constată că unele grupuri
secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă), pot dobândi
caractersticile unui grup primar.
Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi
realizarea distincţiei dintre grupurile formale, nonformale și
informale. Această clasificare se întemeiază pe tipul de normativitate
implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt
instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli,
legi, aparţin de regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie
etc.). Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini,
apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puţin normativizate (grup de
petiţionari).
Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul
celor formale, fie în afara unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea
unor scopuri specifice (grupurile de prieteni, de pensionari, pentru
petrecerea timpului liber etc.).
După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale,
popoarele, naţiunile), mijlocii (colectivul unei întreprinderi) şi mici

3 Ibid.
4 Ibid.
117
(alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri şcolare, de muncă,
politice, de creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri
formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp, ele
furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru comportamentele
de la nivel microstructural.
Literatura de specialitate pune în evidenţă faptul că în timp ce
analiza psihologică este orientată spre grupurile mici, referirile analitice
la grupurile mari se fac în antropologie, sociologia clasică a
comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel) şi psihologia colectivităţilor
(Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înţelege de aici să sociologia
nu ar fi interesată de grupurile mici.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor
de existenţă. Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale),
grupuri durabile (grupul de prieteni), grupuri permanente (familia).
După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile
sportive etc.) şi închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).
Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă
şi grupuri de referinţă.
Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi
aparţine ca “membru competent”. Grupul de referinţă este grupul la
care individul se raportează şi ale cărui valori, credinţe, comportamente
valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează situaţia şi atunci
când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952)
pe baza cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului
asupra indivizilor membrii sau simpatizanţi.
M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia
individul aspiră să i se ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o
studentă care ar dori să devină manechin, grupul de studenţi este grupul
de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de
referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă
pozitive (care exprimă ceea ce indivizii ar dori să devină), şi grupul de
referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu,
118
în SUA pentru militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi,
prea confuzi)constituie un grup de referinţă negativ.
Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ
sau chiar o idee abstractă (ideea de libertate, de egalitate care
influenţează modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi ). Putem
spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri în
sensul sociologic al termenului.
Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”,
R. K. Merton susţine că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă
valorile, normele şi modurile de a gândi ale grupurilor de referinţă,
decât cele ale grupurilor de apartenenţă.
Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi
normativă. Funcţia comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă
oferă un model pentru a fi imitat, un standard după care poate fi judecată
corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită limbajul
profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui
caracteristici sunt diferite de cele ale individului. (Individul nu posedă
respectivele caracteristici, ci doar se compară, se raportează la ele).
Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă pentru că ele definesc
forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie
să facă individul. Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui
comportamente, norme, valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri
sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de referinţă : familia, tovarăşii
de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă diferă de cele de
apartenenţă.
Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor,
conflictelor resimţite mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută
(trec de la o categorie socială la alta ) şi care sunt divizate între aşteptările
grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt gata să-l
părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de
loialitate.
În celebra lucrare “La vocation actuelle de la sociologie”, G.
Gurvitch 5 propune următoarea “schemă generală a clasificării”
grupurilor sociale :
5 G. Gurvitch, La vocation actuelle de la sociologie, ed. a 3a, Paris, vol. I, 1963.
119
 1. după conţinut : unifuncţionale şi multifuncţionale ;
2. după anvergură : reduse, mijlocii, întinse ;
3. după durată : temporare, durabile, permanente ;
4. după ritm : cu cadenţă latentă, mijlocie, precipitată ;
5. după dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanţă,
grupuri în care indivizii au contacte artificiale, în care indivizii se adună
periodic şi în care ei sunt reuniţi în permanenţă ;
6. după baza formării : grupuri de fapt, voluntare, şi impuse;
7. după modul de acces : grupuri deschise, cu acces
condiţionat şi închise ;
8. după gradul de organizare : neorganizate, parţial
organizate, complet organizate;
9. după funcţiile îndeplinite : grupuri de rudenie, de afinitate
fraternală, de activitate economică, nonlucrative, mistico-extazice ;
10. după orientare : grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri
ce tind spre unificare ;
11. după modul în care permit înţelegerea, penetrarea,
înţelegerea lor de către societatea globală : refractare la penetrarea de
către societatea globală, mai mult sau mai puţin penetrabile, total
penetrabile ;
12. după gradul de compatibilitate între grupuri : integral
compatibile cu grupurile de acelaşi tip, parţial compatibile,
incompatibile, exclusive;
13. după modul de constrângere : grupuri care dispun de
constrângere condiţională şi grupuri care dispun de constrângere
necondiţională;
14. după principiul organizării : grupuri de dominanţă şi de
colaborare ;
15. după gradul de unitate : grupuri unitare, federaliste,
cofederaliste.

7.2. Cum se formează grupurile. Normele și structura

de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia

120
individului, la alegerea lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie
ne naştem, deci naţiunea, familia din care facem parte sunt grupuri în
care intrăm întâmplător. Există însă şi grupuri la care aderăm cu bună
ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii
factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul
geografic imediat) şi asemănarea.
Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea
ca ea să formeze un grup creşte. Apropierea geografică măreşte
probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a desfăşurării unor activităţi
comune. Festinger, Schachter, Back (1950) au realizat o cercetare
asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de Tehnologie din Massa-
chusetts. Ei au constatat că înfiriparea prieteniilor depindea de distanţă :
pentru cei care locuiau în vecinătate, probabilitatea de a se descrie
unul pe celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât pentru cei
care locuiau mai departe, deşi pe acelaşi palier. Cei care locuiau în
vecinătate se descriau unul pe celălalt ca prieteni.
Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor.
Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care
se aseamănă. Ei se simt mai confortabil în prezenţa persoanelor cu
care au interese, valori, idei comune, care au caracteristici sociale
comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici personale
comune (vârstă, nivel de inteligenţă). Există un studiu clasic realizat de
Newcomb (1961), care confirmă această teză. Sociologul american a
studiat modul în care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii
Universităţii din Michigan sau locuiau în cămine. El a demonstrat clar
că interacţiunile dintre studenţi, asocierea lor a avut la bază similaritatea
valorilor şi intereselor lor.
Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin şi Goodman
(1980) confirmă faptul că asemănarea dintre indivizi este un factor
important în alegerea partenerului pentru căsătorie.
Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea
anumitor norme. Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup,
este influenţat de normele operative de grup. Acestea apar gradat, în
121
procesul interacţiunii dintre membrii grupului, se nasc din procesul
cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup,
celilalţi îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).
Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se
conformeze la norme, se lasă influenţaţi de grupurile sociale, acceptă
regulile pe care acestea le impun ? Un răspuns ar fi că oamenii obţin
multe beneficii, satisfacţii din viaţa grupală. Studiile sociologice au arătat
că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de nerespectarea
normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor
este mai mare în grupurile mici.
S.E. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le
exercită asupra unui nou membru (denumit de obicei “naïve subject”)
(…) sunt maxime atunci când avem de-a face cu un grup unanim,
format din trei persoane, în timp ce, în cadrul grupurilor mai numeroase,
ele descresc simţitor”.6
Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul
modelează concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a
subliniat faptul că acest proces este complex, subtil şi că în realizarea
lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali (suport social,
dimensiunea divergenţelor existente în grup, ambiguitatea şi nesiguranţa
indivizilor etc.), cât şi cei care ţin de personalitatea indivizilor (înclinate
spre atitudine autoritară, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).
T. M. Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr şi K. Back ş.a. au
arătat că extinderea conformării indivizilor la standardele unui anumit
grup se află într-o directă conexiune cu gradul de coezivitate a
respectivului grup (ce poate fi măsurată cu ajutorul alegerilor
sociometrice). Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza
tendinţa de respingere a acelor membri care se abat de la valorile şi
credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi credinţe considerate a
fi fundamentale, esenţiale). Presiunea spre conformitate poate îmbrăca
forma unei uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini

6 S.E.Asch, Opinions and Social Pressure, în Small Groups, Studies in Social

Interaction, apud. Mihu Achim, op. cit., p. 149.
122
eterogenitatea valorilor şi credinţelor. Acceptarea presiunii spre
conformitate (fie sub forma uniformităţii, fie sub forma eterogenităţii)
poate satisface anumite necesităţi spirituale ale unor membrii şi
nemulţumi pe alţii.7
Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei
şi normelor grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o
organizare, o structură specifică. Deseori, membrii grupului au poziţii
diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite şi trebuie să se
angajeze în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri
diferite (de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit faţă de
copii, desfăşoară activităţi diferite de ale acestora). Putem spune că
grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile
corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale
scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În
cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele stat-
ute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcţionarea
grupului şi drept urmare li se acordă mai multă putere şi respect (de
exemplu, preşedinte, şef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este definită
prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei, subalternii
la baza acesteia).
În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe
poziţia (statutul) persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi
influenţă se stabilesc în funcţie de ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii
grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă influenţă unora
dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor,
pentru performanţele, realizările lor în cadrul grupului.
Strodtbeck, James și Hawkins (1957) au realizat un experi-
ment în cadrul căruia s-a simulat alegerea unui grup de juraţi. S-a
constatat că, iniţial, la baza alegerilor a stat fie impresia pe care
respectivele persoane (alese) au lăsat-o, fie statutul pe care acestea îl
aveau în viaţa cotidiană (în afara experimentului). Abia ulterior,

7 D.P. Cartwright and R. Lippitt, Group Dynamics and the Individual, apud. M.
Achim, op. cit., p. 157.
123
participanţii la experiment au “descoperit” că există un alt treilea ele-
ment cheie, mai important decât primele două care trebuie să stea la
baza deliberării şi anume, calitatea activităţii oamenilor în rolul de juraţi.
Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii
(stratificarea în grup) are două ipostaze : una pe verticală (când este
generată de statusuri inegale) şi una pe orizontală (când se constiutie
pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală influenţează negativ
coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare
pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus,
stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că
potenţează reciprocitatea dependenţelor.

7.3. Procesele grupului

Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P.
Hare, E.F.Borgatta ş.a. sunt de părere că există patru procese
importante în cadrul grupurilor mici : de realizare a sarcinii, de comunitate,
de influenţă şi afectiv-axiologice.
În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul
american Norman Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în
afara analizei următoarelor procese fundamentale ale interacţiunii,
respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.
Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al
comunicaţiei. Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu
deosebită seriozitate de problemele comunicaţiei în grupurile mici se
află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.
Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii
grupului se informează, calmează, corectează reciproc ; comunică nu
numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini. Ei pot comunica sau
recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc. În opinia
lui W.J. H. Sprott, “principalele probleme ale comunicaţiei sunt : viteza,
integritatea, direcţia, rigiditatea şi precizia ei”.8 Pe de altă parte, calitatea

8 W.J.H. Sprott, Human Groups, Penguin Books, Baltimore-Maryland, 1966, p.

121.
124
comunicării, susţin Malcolm şi Hulda Knowles, depinde de răspunsurile
primite la câteva întrebări, şi anume : îşi exprimă membrii lor ideile în
mod clar? Se simt aceştia liberi în a solicita anumite clarificări atunci
când ei nu înţeleg un conţinut comunicat? În ce măsură răspunsurile
indivizilor faţă de conţinuturile recepţionate sunt adecvate sau nu? etc.9
Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare
pot fi verbale (prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi
etc.).
Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate,
atunci când întreaga reţea este dirijată de persoane care filtrează
mesajele şi orientează relaţiile sau, dimpotrivă, de un înalt grad de
lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală,
directă, nefiltrată şi necentrată.
Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas,
poate lua diferite forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H.
Leavitt constată că eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de
flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum şi de
comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.
Fluxul informaţiilor într-un grup este determinat de reţeaua
comunicaţiilor în funcţie de care se va şti cine vorbeşte şi cu cine. Într-
un studiu devenit clasic, H. Leavitt examinează efectele a patru tipuri
diferite de comunicaţie prezentate în figura de mai jos.
a b c d e
A A A A B A B

E B E B E B C C

D C D C D C D E D

E
a= primară b =în cerc c=în lanţ d = în furcă e=roată

9 Introduction to Group Dynamics, Association Press, N.Y., 1959, apud Achim

Mihu, op. cit., p. 121.
125
 Reţeaua primară include statusuri de comunicare echipotenţiale
pentru fiecare membru al grupului, fără nici o organizare a fluxului
informaţiilor. În cadrul reţelei în formă de cerc, fiecare partener transmite
informaţia vecinului său din dreapta sau din stânga.
Reţeaua tip lanţ indică faptul că unul dintre emiţători este închis,
blocând circularea informaţiei, stopând comunicarea. Reţeaua de tip
furcă (sau y) uneşte o parte din membrii grupului, ceilalţi având
posibilitatea de a comunica doar cu unul dintre membrii acestuia.
Ultimul tip de reţea, în formă de roată, este o structură care
deţine o persoană centrală în procesul comunicării şi care interacţionează
cu fiecare dintre ceilalţi.
S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în
cadrul reţelelor centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii
grupului este minimă. În cadrul sarcinilor complexe, individul care ocupă
locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare centralizată poate fi copleşit
de bombardamentul informaţional, fapt ce creează posibilitatea
propagării unor erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea
sarcinilor complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate, iar
satisfacţia membrilor grupului este mare, datorită nivelului calitativ al
participării fiecăruia la comunicaţie.
Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui
grup influenţează modelele de comunicare între membrii. Aşa, de
exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de lucru, comunicările se
realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi
inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai
degrabă între persoane cu acelaşi statut.
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al
grupurilor mici îl constituie coeziunea grupului . Ea se referă la puterea
legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu care indivizii sunt atraşi
de grup), spiritul de grup, moralul grupului. Coeziunea este expresia
atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al grupului
care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau,
dimpotrivă, tensionat, ostil, rece, formal, reţinut. Ea influenţează
126
realizarea obiectivelor generale şi realizează o anumită presiune asupra
membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei, valori, norme şi
desfăşurării anumitor activităţi.
L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor
care acţionează asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în
grup”.
Cercetările sociologice au dezvăluit existenţa unei corelaţii între
ameninţare şi creşterea coeziuniii grupului . Mecanismul acestei corelaţii
a fost descifrat de S. Schachter (1959) 10 în urma unui experiment
care a constat în punerea subiecţilor într-o situaţie de ameninţare,
respectiv în situaţia de a primi un şoc electric. S-a constatat că subiecţii
puşi în situaţii cu grad înalt de ameninţare (perspectivă de a primi un
şoc electric destul de puternic) şi deci cu o anxietate ridicată, simt o
mai mare nevoie de afiliere decât subiecţii aflaţi într-o situaţie cu grad
scăzut de ameninţare (perspectiva unui şoc electric foarte blând).
Relaţia dintre coeziune şi ameninţare este mediată de anxietate.
Cercetările lui L. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului
realizat de S. Schachter. Weller, în urma experimentelor sale, conchide
că grupurile alcătuite din persoane cu un grad înalt de anxietate sunt
mai coezive şi resping cu mai multă fermitate membrii devianţi decât
grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate. El
susţine că “ se pare că oamenii doresc să fie împreună, pentru că a fi
împreună reduce anxietatea, iar prezenţa unui deviant produce o creştere
a anxietăţii şi, din acest motiv, este ameninţătoare”.11
Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală şi
existenţa unor proporţii mai mari de reacţii active în grupurile coezive
decât în grupurile noncoezive, în care predomină acceptarea pasivă a
opiniilor interlocutorului.
Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea

10 Schachter, Leonard, The Psychology of Afiliation, apud. Cătălin Zamfir,

Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologică, Buc., 1990, p. 211.
11 Weller, Leonard, The Effects of Anxiety on Cohesivness and Rejection, apud.
Cătălin Zamfir, op. cit., p. 211.
127
membrilor grupului. Consensul rezultă din similitudinea tacită sau
conştientă a atitudinilor şi opţiunilor personale, iar conformitatea este
expresia comportamentelor de supunere, acceptare şi respectare a
prescripţiilor normative. Orice grup deţine mecanisme de promovare
a conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin
recompensări. R. Lippitt a constatat că presiunea grupului pentru
conformarea membrilor poate avea efecte pozitive, vine în îmtâmpinarea
dorinţelor de afiliere, afecţiune, securitate şi face posibilă acţiunea
grupului sau negative, acţionând în direcţia uniformizării, a supunerii
necondiţionate a diminuării creativităţii.
În viziunea lui J. Jackson şi A. Rappapert conformisul este generat
nu numai de grup, ci şi de nevoia individuală de autoritate, care apare
din lipsa criteriilor de opţiune, de intoleranţă faţă de incertitudinea sau
ambiguitate, de nonimplicare în abordarea dificultăţilor, de neangajare
în căutarea informaţiei.
Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că
incertitudinea (în înţelesul de cunoaştere limitată, incompletă, fragilă) “ este
o componentă a vieţii umane”, a vieţii de grup şi au examinat efectele
consensului / disensului asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat că
atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor grupului au coincis (consens
potenţial), incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul comunicării.
Și, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere inţiale au fost diferite
(dissens potenţial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la
soluţii comune, incertitduinea asociată cu aceste soluţii a tins să crească
în raport cu cea din faza iniţială. Luarea în consideraţie, deci, prin
comunicare, a diversităţii punctelor de vedere, este de natură a duce
la creşterea incertitudinii”.12
Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de
caracteristicile grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia
independentă), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea
de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate şi informalitate în
grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi),
12 Cãtãlin Zamfir, op. cit., p. 213.
128
participarea (investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). Modul
specific în care se obiectivează fiecare din caracteristicile mai sus
enunţate, ca şi modul în care ele se corelează, conferă grupului calitatea
de entitate distinctă, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948)
foloseşte termenul de sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza
personalitatea unui grup ca întreg. Sintalitatea, susţine el, este influenţată
atât de caracteristicile membrilor grupului (inteligenţă, atitudini, însuşiri
individuale de personalitate) cât şi de structura grupului. Pe de altă
parte, ea dispune, însă, de o dinamică proprie, care se manifestă prin
schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală
disponibilă în grup, respectiv în sinergia grupului şi prin interacţiunile
dintre grup şi subgrupuri sau dintre un grup şi alte grupuri. Sinergia
este utilizată de membrii grupului pentru menţinerea coeziunii de grup
şi atingerea scopurilor propuse. Se constată că trăsăturile de
sintabilitate ale grupului şi cele ale personalităţii individuale tind către
congruenţă pentru a asigura stabilitatea grupului.
Pe lângă cele analizate până acum, mai există şi alte procese de
grup, respectiv competiţia şi cooperarea, pe care sociologia le studiază
mai ales în legătură cu eficienţa sau productivitatea, şi concomitent cu
evidenţierea efectelor lor sociale.
Competiţia şi cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care
le întâlnim în orice grup. Competiţia constă în eforturile indivizilor,
grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care este indivizibil
sau despre care se crede că este ca atare.
Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală,
spontană sau conştientă.
K. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul
creşterii eficienţei activităţii grupului. În acelaşi timp, ea este însă şi o
sursă de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice.
Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu
presupune întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei
faţă de ei şi deci nu presupune cu necesitate elaborarea de strategii din
partea competitorului care să limiteze acţiunile celorlalţi competitori.
129
 Ea se deosebeşte de conflict, deşi, uneori poate degenera în
conflict. Evidenţiind această distincţie, K. Davis (Human Society, 1949)
arăta că regulile competiţiei limitează mijloacele ce pot fi utilizate şi că
doar atunci când aceste reguli sunt încălcate, competiţia se transformă
în conflict.
Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces
de grup, care presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane
sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun, pentru obţinerea unor
gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii.
Cooperarea, susţin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford ş.a.
măreşte satisfacţia globală la nivel de grup dar are şi efecte de
uniformizare şi deci, de scădere relativă a satisfacţiei individuale.
Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia
în calcul atât specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii
unui randament maxim.
Conflictul este definit în sociologie ca “opoziţie deschisă, luptă
între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese
economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau
incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale”.13
Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup
mic, respectiv în familie, au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice
diferite pe care le pot lua conflictele.14 În raport cu prima formă,
conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Într-un conflict cu
rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un con-
flict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu doreşte să
câştige sau să piardă totul.
Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate
şi la cele situaţionale. După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele
bazate pe personalitate sunt generate de diferenţele personale dintre
indivizii implicaţi, în timp ce celelalte, situaţionale, sunt cauzate de

13 Cătălin Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Humanitas, p. 129.

14 N. Goodman, op. cit., p. 95.
130
contextul social, de situaţia socială concretă în care se află membrii
grupului ( de exemplu, împărţirea unor resurse insuficiente rare).
Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J.
Scanzoni include conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele
se produc în legătură cu normele fundamentale ale situaţiei. De exemplu,
disputa privind alegerea fotbaliştilor care să intre în echipa naţională şi
să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăşte
din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de
caz, îl constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De
regulă, conflictele situaţionale, nefundamentale şi cu motiv mixt, sunt
soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece, deseori, este
posibilă găsirea unei formule de compromis.
Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict
este negativ. El poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a
graniţelor şi, dacă este tratat cum trebuie, poate chiar să mărească
activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a conflictelor
o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în
prealabil stabilite şi acceptate.

7.4. Conducerea și luarea deciziei în grup

Legat de problema conducerii în grup, o primă întrebare care

se ridică este : “Cine este şi cine poate deveni lider înr-un grup mic?”
Dacă iniţial s-a crezut că un individ ajunge lider în mod aproape exclusiv
în virtutea trăsăturilor personalităţii lui, mai târziu forţa explicativă a
acestei idei a scăzut considerabil. C. A. Gibbs 15 a sesizat că liderul nu
poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său. În
acelaşi context, H.H. Jennings 16 susţine că leadership-ul nu este rodul
unor trăsături personale, ci un fapt funcţional : cine anume devine lider,
15 Leadership, Handbook of Social Psychology, vol. II, apud. M. Achim, op. cit.,
p. 168.
16 Leadership and Isolation. A Study of Personality in InterPersonal Relations,
apud. M. Achim, op. cit., p. 168.
131
aceasta depinde de anumite circumstanţe concrete. Liderul este de-
pendent de relaţiile interpersonale existente în grupurile mici şi, totodată,
el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea sarcinilor
grupului din care face parte).
C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate,
arătând că “leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale, cât şi o
funcţie a personalităţii”. Putem spune, deci, că trăsăturile personalităţii
sunt importante în accederea la leadership, în măsura în care ele sunt
corelate cu o situaţie socială specifică. Individul care devine leader îi
depăşeşte pe ceillaţi în unele calităţi solicitate de problemele sau ţelurile
grupurilor din care fac parte, aflate într-o situaţie particulară (M. Sherif
şi C. W. Sherif).
Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de
leader în cadrul grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de
Katz şi Khon are drept criteriu centrarea conducătorului pe sarcinile
grupului sau pe relaţiile umane. Conform acestui criteriu, grupurile pot
avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun grupul
în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează
asupra problemei imediate, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor.
Ei structurează situaţia, definesc cu claritate obiectivele de urmărit,
formulează metode de acţiune (E.F. Harris, E.A. Fleishman, H. E.
Burtt, 1955). Liderii expresivi sunt preocupaţi mai mult de crearea
armoniei, a solidarităţii de grup, de promovarea moralei grupului.
S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea
obiectivelor generează un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor
grupului, prin continua impulsionare a acestora în rezolvarea
responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină neplăcut,
antipatic chiar.
Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea
ambelor tipuri de conducere (instrumentală şi expresivă).
Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie
modul de instituire a autorităţii în grup. Sociologii americani, Lewin,
Lippitt şi White, pornind de la acest criteriu, au constatat că există trei
132
tipuri de lideri : democrat, autoritar şi laissez-faire.
Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în
privinţa deciziilor pe care le ia, acordă membrilor grupului şansa de a
participa la coordonarea activităţii de grup, stimulează autoconducerea,
este jovial şi confident, încurajează sugestiile valoroase, creativitatea
în muncă.
Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate.
J.P. Bradford şi R. Lippitt semnalează prezenţa a două forme
de lideri autoritari în viaţa grupurilor mici : absolut şi moderat, distincţie
ce are la bază tehnica folosită în realizarea dependenţei membrilor
grupului în raport cu liderul. Atunci când liderul îşi asigură conducerea
grupului prin ordinele sale pe care membrii grupului trebuie să le ex-
ecute fără să discute, putem vorbi despre un lider absolut.
Spre deosebire de acesta, liderul moderat îşi însoţeşte ordinele
cu o rugămine personală de felul : “Voi fi mulţumit dacă vei proceda în
acest fel”.
În situaţii extreme, se pare că tipul de conducere autoritar este
cel mai eficient.
Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a
dirija sau organiza activităţile grupului ; este cel mai ineficient.
Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în
capacităţile sale şi care, fie că se refugiază într-o muncă birocratică
(face şi desface tot felul de situaţii inutile), fie se izolează de membrii
grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este incapabil să ia decizii
care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are iniţiativă, oferă
informaţii membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia.
R.K. White şi R. Lippitt, în celebrul lor experiment (1960), oferă
următoarea explicaţie a faptului că stilul permisiv de conducere (laissez-
faire) nu este satisfăcător : oamenii au o necesitate profundă atât de
structură psihologică, cât şi de dependenţă psihologică de alţii,
accentuată de tendinţele regresive spre un comportament infantil,
caracterizat prin nevoia de a depinde de alţii, de a-i lăsa pe ei să ia
deciziile. Liderul democrat, ca şi cel autoritar, satisface, fiecare în maniera
133
sa, această necesitate complexă”.17
Alţi sociologi (Rogers, Show, Blum) susţin că după raportarea
la norme, stilurile de conducere pot fi directive şi nondirective. De
asemenea, în funcţie de considerarea afectivităţii, sociologii au distins
între tipul de conducere distanţat, bazat pe control şi dirijare şi tipul
de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.
În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma
rezolvării unei probleme ) sociologia identifică două probleme distincte
dar interdependente, şi anume : problema cunoştinţelor necesare şi
cea a consensului.
Legat de problema cunoştineţlor necesare, dificultatea care apare
în procesul decizional derivă din incertitudine. Deţinerea tuturor
cunoştinţelor necesare de către decident este o situaţie extrem de rară,
este un fapt de excepţie. De cele mai multe ori, cunoştinţele de care
dispune decidentul sunt nesigure şi incomplete. “Incertitudinea
persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei)
ridică două tipuri de probleme : 1) problema metodelor utilizate în
procesul decizional în condiţiile unei cunoaşteri incomplete şi incerte şi
2) găsirea unor modalităţi de a contracare, de a face faţă consecinţelor
dezorganizatoare distructive ale incertitudinii asupra sistemului decident.
Cătălin Zamfir 18 identifică existenţa a patru modele decizionale,
dintre care primele două sunt normative, şi anume : decizia certă într-
o lume strict deterministă, decizia certă de tip probabilist, decizia în
incertitudinea persistentă şi modelul cibernetic.
Conform primului model se presupune că decidentul dispune
de toate cunoştinţele necesare (pe care le prelucrează şi cu ajutorul
instrumentelor logico-matematice clasice ) şi reuşeşte, în mod absolut,
să identifice soluţia cea mai bună. Este un model limită, puţin aplicabil
într-o lume în care factorul întâmplare are un rol important.
Decizia certă de tip probabilist are două forme de manifestare :
prima lucrează cu probabilităţi obiective de întâmplare a evenimentelor,

17 Cãtãlin Zamfir, op. cit., p. 219.

18 Ibidem., p. 16-36.
134
cea de a doua cu probabilităţi subiective, ce reprezintă gradul de
încredere / neîncredere în cunoştinţele noastre de a descrie corect
realitatea. Se presupune că decizia luată reprezintă soluţia cu
probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluţia cea mai bună, la nivelul
cunoştinţelor existente la un moment dat.
Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că, în condiţii de
incertitudine persistentă, nici acest model nu este adesea aplicabil.
H. A. Simon arată că în astfel de condiţii, sistemul social uman
recurge la o strategie decizională simplificată : adoptarea primei soluţii
satisfăcătoare pe care reuşeşte să o formuleze. Modelul cibernetic
argumentează că adesea sistemele social-umane folosesc pentru
soluţionarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip
cibernetic spontan : decidentul experimentează mai mult sau mai puţin
întâmplător, diferite tipuri de acţiuni, care satisfac în grade diferite
necesităţile existente în grup, de care este vag conştient. Acţiunile pe
care experimentul le dovedeşte a fi satisfăcătoare sunt fixate şi con-
solidate iar cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.
Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul
decizional în grup este consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul
este un produs natural, decât consensul. Din acest motiv, consensul
trebuie construit în mod continuu.
În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional
poate fi fie democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare
a autorităţii decizionale unei persoane, respectiv liderului grupului.
Se constată că în societăţile democratice actuale, există o
puternică înclinaţie spre promovarea deciziilor colective (democratice).
Caracterul colectiv al deciziei este şi o premisă şi un rezultat al
evluţiei democratice a societăţii.
Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este
legată şi de mai marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu
decizia individuală. Grupul este compus din indivizi cu statute,
cunoştinţe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai mari decât individul
(liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime.
135
 Pe de altă parte, însă, cercetările realizate de Stoner (1961)
susţin ideea că deseori există o mai mare probabilitate ca indivizii în
grupuri să ia hotărâri riscante decât individizii care acţionează singuri.
Acest fapt a fost pus pe seama aşa numitei “difuziuni a responsabilităţii” :
individizii într-un grup pot pasa responsabilitatea unei decizii greşte
grupului în ansamblul său (tuturor membrilor grupului) şi astfel nici un
individi concret nu poate fi făcut responsabil pentru respectiva eroare.
În consecinţă, grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai
riscante decât individul.
De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al
consensului, indivizii care ar dori să se opună eventualelor decizii
eronate, care ar dori să le supună unei mai atente analize înainte de a fi
luate, pot fi obstrucţionaţi. Pe de altă parte, subliniază Callaway şi
Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la conformare
limitează creativitatea deciziilor. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile
personale care sunt în dissens cu cele ale majorităţii , pierzându-se
valoarea perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme
sau la luarea măsurilor necesare. Este ceea ce se cheamă “group think”
(“gândire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o accentuată
tendinţă de căutare a acordului între membrii. El are efecte negative
asupra eficienţei deciziilor luate în grup. Termenul de “groupthink” a
fost introdus în sociologie de către Irving L. Janis, odată cu apariţia
cunoscutei sale lucrări, “Victims of groupthink” (1972), în care încearcă
să explice insuccesul acţiunii organizate de administraţia Kennedy în
scopul răsturnării regimului Fidel Castro, prin erorile decizionale ale
experţilor care au conchis acţiunea şi care au fost victime ale groupthink-
ului (prin tendinţa lor de a se autocenzura şi a anihila atitudinile critice).

7.5. Conceptul sociologic de organizaţie. Natura

organizaţiei.

Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi

organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi

136
relativ clar formulate ca obiective. Întreprinderile economice, partidele
politice, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de
organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este un tip de grup, care
este anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care
are o structură formală prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină.
Organizaţia este un grup secundar ce conţine o structură formală de
statute, roluri şi grupuri mai mici.
Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în
organizaţii de toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford),
până la cele mai mici (club şcolar).
Prin ele însele, organizaţiile prezintă o orientare structurală spre
realizarea cât mai eficientă a finalităţilor lor (caracteristică întâlnită
îndeosebi în cazul întreprinderilor economice). În analiza structurilor
organizaţionale putem desprinde mai multe etape. La începutul secolului
XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor, Henri
Fayol, Luther Galick, Lyndall Urwick), al cărui principal obiectiv a
fost identificarea principiilor unei organizări eficiente, raţionale a
organizaţiei. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea
muncii şi a responsabilităţilor, organizarea ierarhică a conducerii
activităţii, modalităţile de realizare a controlului etc. Tot în această
perioadă, în paralel cu această mişcare, Max Weber elaborează
cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921). El intenţiona ca,
prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt
caracteristicile unei organizaţii raţionale, care să asigure realizarea
scopurilor propuse? Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de
reguli generale şi impersonale, disciplina strictă în aplicarea regulilor şi
procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a autorităţii cu competenţe
strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime şi
merit, salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.
Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu
stricteţe se referă la faptul că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu
seriozitate setul de reguli, norme, regulamente (cele mai multe scrise)
care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să constituie baza
137
majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept
scop inducerea unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor
organizaţiei.
Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că
organizaţia (birocraţii) trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei
ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană. Interacţiunea cu clienţii trebuie să
se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale organizaţiei, pe rolul
oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale.
În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început,
trebuie să specificăm faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu
numai că au sarcini precise dar sunt şi organizate, într-un sistem ierarhic
de autoritate, în care fiecare departament este supravegheat de un
departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizaţii
îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la
vârf, în mâinile unei elite restrânse şi diluându-se treptat, treptat spre
baza piramidei (alcătuită din cei mulţi). Fiecare angajat al organizaţiei
trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru a îşi putea îndeplini
sarcinile în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de autoritate :
Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul,
când meseriile depindeau în cea mai mare parte de relaţiile familiale,
personale şi nu de competenţa tehnică a individului. Organizaţiile
consideră că eficienţa activităţii, succesul profesional nu au nici o
legătură cu familia de origine, cu relaţiile personale ale indivizilor şi, de
aceea, corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul
(competenţele tehnice). Cu toate că, în multe organizaţii, relaţiile joacă
încă un rol important, aprecierea competenţei tehnice capătă tot mai
mult teren în angajarea şi promovarea personalului. Folosirea tot mai
frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în
diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt.
În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează
un mod raţional de organizare, considerat de el a fi singura alternativă
pentru atingerea efectivă a obiectivelor organizaţiei. Pentru a numi acest
mod raţional de organizare, el a întrebuinţat termenul de birocraţie.
138
 7.6. Teorii despre birocraţie

În accepţiunea curentă, termenul birocraţie are aproape în

exclusivitate o însemnătate peiorativă şi semnifică nu un mod de
organizare care să servească la rezolvarea în mod optim, raţional şi
eficient a problemelor, ci organizarea, în cadrul căreia rezolvarea
esenţială a problemelor şi eficienţa intrinsecă sunt subordonate
funcţionării aparatului organizatoric, axat în special pe îndeplinirea
sarcinilor de serviciu şi pe respectarea prescripţiilor care reglementează
funcţionarea lui.
Se vorbeşte, deci, despre birocraţie, atunci când problemele
esenţiale, importante ale cetăţenilor sau ale statului nu sunt rezolvate,
deoarece prescripţiile care reglementează activitatea instituţiilor de stat
obligă la tărăgănare şi decizii în discordanţă cu nevoile esenţiale.
Marele “Dicţionar Enciclopedic Larousse” a găsit pentru
“birocraţie” trei definiţii scurte :
1. putere sau influenţă a administraţiei asupra conducerii
afacerilor ;
2. ansamblu de funcţionari ;
3. putere a membrilor aparatului de stat sau a aparatului
administrativ.
Spre deosebire de acesta, “Dicţionarul de Sociologie” coordonat
de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu oferă o definiţie mult mai
complexă, văzând în birocraţie un “mod de organizare destinat
administrării pe scară largă a unor resurse prin intermediul unui corp
de persoane specializate, de regulă plasate într-o structură ierarhică şi
dispunând de atribuţii, responsabilităţi şi proceduri strict definite”.
Norman Goodman vede în birocraţie o “structură administrativă
formală, răspunzătoare de planificarea, supravegherea şi coordonarea
muncii diferitelor segmente ale unei organizaţii”.
În viziunea lui Jan Szczepanski, birocraţia este “un anumit tip de
organizare în accepţiunea că reprezintă o modalitate de conducere a
139
oamenilor şi că serveşte atingerii scopurilor anumitor grupuri sociale”.
Primele referinţe şi analize asupra fenomenului birocraţiei, apărute
în cursul secolului al XIX-lea, în condiţiile unei intervenţii crescânde a
statului în Franţa, Anglia şi îndeosebi în Germania, au inaugurat o linie
conceptuală, încă prezentă în sociologia contemporană, care a pus
accent pe implicaţiile negative ale funcţionării birocraţiei :
a) exercitarea birocratică a puterii de către corpul specializat
al oficialităţilor se opune principiilor şi practicilor democratice, care
implică participarea unor largi categorii de populaţie la procesul deciziei
şi al controlului social, democraţia fiind sinonimă cu “res republicae”,
în timp ce birocraţia practică decizia autoritară şi cultivă secretul ;
b) în toate sistemele bazate pe organisme şi proceduri
birocratice s-a înregistrat o tendinţă constantă spre autonomizarea
corpului de funcţionari publici şi spre transformarea sa într-o categorie
distinctă, care tinde să-şi reproducă şi să-şi impună propriile interese
prin intermediul exerciţiului puterii.
Printre primii care au afirmat această linie teoretică, J.S.Mill a
subliniat contraicţia dintre birocraţie şi democraţie. Definită ca
“guvernare a unor conducători de profesie”, birocraţia este considerată
o ameninţare la adresa libertăţii şi a formelor reprezentative de
guvernare (“On Liberty”, 1859 ; “Consideration on Representative
Government”, 1861).
Un moment important în cristalizarea unei teorii critice a
fenomenului birocraţiei îl constituie contribuţiile marxismului clasic. În
“Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului” (1843), Marx
arată că exponenţii birocraţiei, în calitate de reprezentanţi ai statului,
“nu sunt deputaţi ai societăţii civile înseşi, care îşi apără prin intermediul
lor propriul ei interes general, ci delegaţi ai statului însărcinaţi să
administreze statul împotriva societăţii civile”. În această lucrare, Marx
reuşeşte o descriere extrem de dură a birocraţiei :
- promovarea propriilor interese (“scopurile statului se transformă
în scopuri ale birocraţiei, iar scopurile birocraţiei în scopuri ale statului”);
- cultul autorităţii (“autoritatea este principiul ştiinţei sale”);
140
 - maschează incompetenţa (“vârfurile încredinţează cercurilor
inferioare grija de a înţelege amănuntele, în timp ce cercurile inferioare
socotesc vârfurile capabile să înţeleagă generalul şi astfel se înşală
reciproc”);
-spiritul corporatist şi confiscarea secretului de stat ca
proprietate privată a birocraţiei (“spiritul general al birocraţiei este
secretul, misterul, a cărui păstrare este asigurată în interior de
organizarea ei ierarhică, iar faţă de lumea din afară de caracterul ei de
corupţie închisă”);
-carierismul (“ … vânătoarea după posturi cât mai înalte”);
- supunerea şi pasivitatea etc.
Veritabile teorii ale sistemelor birocratice vor fi dezvoltate de
Marx şi Engels într-o serie de lucrări şi articole ulterioare (“Optsprezece
Brumar al lui Ludovic Bonaparte”, “Luptele de clasă din Franţa”,
“Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”,”Contribuţii la
problema locuinţelor”, “Domnia pretoerienilor” etc.).
Aşa cum am arătat mai înainte, un alt moment important în
elaborarea teoriei referitoare la birocraţie îl reprezintă Max Weber.
În urma unui amplu studiu (începând cu Egiptul antic, monarhia
romană a lui Diocleţian, Imperiul Bizantin, China, Biserica catolică din
secolul al XIIIle apână la statele moderne), Weber a ajuns la concluzia
că “acest tip de putere administrativă raţională apare odată cu economia
bănească. Oriunde au apărut elemente ale economiei băneşti,
conducerea economică a trebuit să fie organizată pe baze raţionale,
care să asigure eficienţa acestei economii. De aceea, şi puterea
exercitată asupra unei asemenea economii nu putea să se bazeze nici
pe tradiţie, nici pe însuşirile mistice sau religioase ale conducătorului,
ci trebuie să existe o administraţie organizată raţional”.
Pe baza materialelor istorice, a analizelor cazurilor de putere
birocratică care au existat în epocile mai sus amintite, Weber s-a străduit
să construiască un “tip ideal” de birocraţie, adică să prezinte sub formă
de schemă abstractă toate trăsăturile care apar în cazurile de putere
birocratică cunoscute din istorie.
141
 În primul rând, el a susţinut două idei fundamentale cu privire la
acest concept.
a) fără a respinge relevanţa conceptului pentru structurile ad-
ministrative ale imperiilor preindustriale, Weber l-a curăţat de conotaţiile
sale peiorative, subliniind indispensabilitatea birocraţiei pentru
raţionalizarea procedurilor de atingere a obiectivelor în orice tip de
organizaţie specifică societăţii industriale. Prototip al unei organizaţii
raţionale, ea este suportul major al raţionalizării lumii moderne.
b) Nu este o putere autonomă, ci doar un aparat centralizat,
competent şi eficient, dar în general subordonat unei puteri publice sau
de altă natură.
Pentru Weber, “cauza fundamentală a extinderii organizării de
tip birocratic rezidă în superioritatea sa pur tehnologică în raport cu
orice altă formă de organizare … Între un mecanism birocratic pe
deplin dezvoltate şi celelalte forme de organizare, există un raport similar
cu acela dintre maşnism şi moduri de producţie manuale. Precizia,
rapiditatea, claritatea, cunoaşterea problemelor … subordonarea
strictă, reducerea costurilor materiale şi umane – toate acestea sunt
aduse la un nivel optim într-o administraţie strict birocratică “ (Wirtshaft
und Gesellshaft”).
Schema acestui tip ideal de organizare birocratică weberiană se
prezintă în felul următor :
- baza lui îl constituie întotdeauna un sistem coerent folosit
sistematic, respectat de toţi membrii colectivităţii ;
- procesul administrativ care utilizează acest sistem poate realiza
în mod raţional scopurile propuse.
- lucrătorii din acest sistem administrativ ocupă şi exercită o
“funcţie”, care prevedde anumite regulamente care prescriu
comportarea “funcţionarilor”. Funcţionarul respectă legile în exerciţiul
funcţiunii.
- serviciile sunt organizate într-un sistem continuu şi coerent prin
intermediul regulamentelor. Fiecare serviciu presupune o anumită
competenţă, iar munca în cadrul lui este împărţită în mod raţional;
142
 - organizarea internă a funcţiilor este ierarhică, fiecare nivel in-
ferior este supus controlului şi conducerii de către serviciile superioare.
- Funcţionarii :
a)sunt liberi din punct de vedere personal (în contrast cu statutul
dependent al funcţionarilor publici din vechile imperii) ;
b)sunt încadraţi într-o ierarhie de statuturi şi funcţii ;
c)respectă competenţele prestabilite, pe de o parte în funcţie de
capacitatea de a le exersa, iar pe de alta în funcţie de însărcinarea
explicită din partea autorităţii ierarhice, care îi recrutează şi
supraveghează ;
d)lucrează pe baza unui contract încheiat în urma unei selecţii
deschise ;
e)recrutarea lor se face pe criterii universaliste : diplomă sau
concurs, deci în funcţie de aptitudini recunoscute public ;
f)sunt plătiţi cu salarii fixe ;
g)urmează o carieră profesională, iar avansarea lor depinde de
aprecierea superiorului ;
h)funcţia nu constituie obiectul unei aproprieri private (spre
deosebire de regimurile absolutiste în care era larg răspândit sistemul
proprietăţii asupra funcţiilor publice) ;
i)sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros ;
j)exercitarea funcţiei în cadrul biroului este separată de
satisfacerea unor interese personale ale funcţionarului în cadrul
problemelor pe care le rezolvă, iar în rezolvarea lor se orientează după
reguli cu caracter impersonal care corespund competenţei şi raţionalităţii
întregului sistem.
Aceasta nu este o descriere a organizării birocratice existente în
realitate, ci numai un model ideal, care în realitate poate fi realizat cu
diferite devieri şi modificări.
Acest “tip ideal” de birocraţie a fost deseori criticat pentru că a
încercat să găsească trăsături comune diferitelor organizări birocratice
aflate în tipuri de societate atât de diferite, încât în căutarea trăsăturilor
comune nu s-au observat diferenţele dintre ele.
143
 Dezvoltarea birocraţiei este vizibilă în cea mai mare parte a
organizaţiilor moderne.
În literatura de specialitate sunt menţionate trei direcţii ale acestei
tendinţe :
a) creşterea ascendenţei organizaţiilor de tip birocratic în sfera
puterii publice (aparatul de stat) şi extinderea lor în întregul sistem
instituţional (economic, partide, sindicate, armată, universitate, biserică
etc.) ;
b) procesul latent de autonomizare şi sustragere a titularilor
unor funcţii din cadrul organizaţiilor publice sau private în raport cu
controlul instanţelor care le furnizează resursele necesare funcţionării
sau faţă de cei pe care îi reprezintă prin delegaţie ;
c) impactul birocraţiei asupra întregului sistem de valori şi
apariţia mentalităţii birocratice în sfere extraorganizaţionale.
Alţi sociologi contemporni au definit şi analizat conceptul de
birocraţie : R. K. Merton în “Reader in Bureaucracy”, critică concepţia
weberiană despre birocraţie spunând că “acest concept metodologic
de tip ideal” a ridicat multe speculaţii şi controvere. Nici analiza atentă
a lui Von Shelting, nici comentariul profund al lui Parsons n-au avut
succes în risipirea ceţii care înconjura acest instrument. Termenul “tip
ideal” este nepotrvit în cadrul acestor entităţi, care în mod sigur nu sunt
ideale chiar în sensul platonic al cuvântului. Nici în sensul cel mai larg al
cuvântului nu se poate spune nimic “ideal” despre birocraţie. Mai mult,
dacă ar fi fost “ideale”, n-ar mai fi fost “tipuri”, pentru că acest termen
îşi derivă semnificaţia din realitatea empirică pe care o reprezintă.
Confuzia profund metodologică asociată cu noţiunea de “tip ideal”
afectează serios concepţia lui Weber despre birocraţie, atâta timp cât
birocraţia este una dintre aceste vagi entităţi. Raţionalizare şi
demistificarea sunt presupuse a fi “tipul ideal”, dar ele aparţin unei alte
categorii de tipuri, celor individuale. Aici se poate vorbi şi de originea
kantiană a distincţiei între conceptele “individualizare” şi “generalizare”.
Rickert, printre altele, a căutat să transforme această distincţie în
diferenţa între ştiinţele culturii şi ale naturii, cu accent, în mod deosebit,
144
pe studiul istoric.
O altă linie teoretică, nu prea îndepărtată de critica marxistă a
statului, evidenţiază “funcţia politică a birocraţiei, relaţia sa cu clasele
dominante şi chiar tendinţa sa de a se constitui ea însăşi în clasă
dominantă” (S. Rizzi, M. Djilas, W.H. White, J.K. Galbraith, 1985).
Michel Crozier în “Le phenomene bureaucratique”, 1964,
consideră că birocraţia constituie o “organizaţie ce nu îşi poate corecta
comportamentul învăţând din propriile erori” (M. Crozier, Le
phenomene bureaucratique, Ed. Du Seuil, 1964).
Numeroşi critici ai birocraţiei au considerat-o un lanţ indestructibil
de reglementări, rutină şi ritualuri care mimează spontaneitatea relaţiilor
interpersonale.

7.7.Sunt organizaţiile niște universuri rigide?

Marile organizaţii sunt, în general, concepute ca nişte universuri

încorsetate într-un ansamblu de reguli şi proceduri, caracterizate, de
aceea, printr-o mare rigiditate. Mergând pe linia lui Merton, Michel
Crozier (“Le phenomene bureaucratique”) dezvoltă această teză.
Teza lui Merton este aceea că, urmărind să ajungă la raţionalitatea
maximă prin elaborarea unor reguli abstracte şi prin recursul la o relaţie
de autoritate impersonală, modul de administrare a marilor organizaţii
se rigidizează până la a îngheţa funcţionarea şi a paraliza orice activitate.
Regulile nu mai sunt repere pentru acţiune, ci sunt aplicate ad litteram
de către funcţionari care, în contact cu ele, dezvoltă o personalitate
rigidă şi tipicară.
Administraţia franceză şi marile organisme publice sunt adeseori
prezentate ca exemple tipice de rigiditate organizatorică. Numeroase
lucrări ale Centrului de Sociologie a organizaţiilor au identificat
principalele elemente ce favorizează această rigiditate. Renaud
Sainsalilien sau Francois Dupuy le reamintesc :
• o ierarhie piramidală puternică
145
 • corpuri foarte strict delimitate
• un ansamblu de texte ce reglementează concursurile
• cariera
• indicii de remunerare
• treptele ierarhice
• primele
• pregătirea profesională
• disciplina
• un număr mare de note interne şi regulamente specifice,
destinate să traseze cadrul activităţii obişnuite.
O asemenea organizare favorizează apariţia unor greutăţi de felul
celor identificate deja de Merton. Michel Crozier (1964) dezvoltă,
pe baza noţiunii de cerc vicios birocratic, o teză mai subtilă în legătură
cu rigidităţile organizaţionale. Numărul mare de reguli duce la apariţia
unor zone de incertitudine de care membrii organizaţiei profită pentru
a dezvolta relaţii de putere paralele ; acestea produc frustrări care îi
determină să ceară introducerea unor reguli impersonale menite să
limiteze respectivele puteri paralele şi arbitrariul cel le însoţeşte. Michel
Crozier este de părere că rutina şi numărul mare de reglementări sau
presiunile exercitate în favoarea acestora pot fi interpretate ca mijloace
de protecţie împotriva dificultăţilor generate de raporturile umane.
Rigiditatea organizaţională şi centralizarea care o produce reprezintă
o modalitate de a elimina arbitrarul şi favoritismul atât din raporturile
ierarhice, cât şi din relaţiile dintre colegii de serviciu. În acelaşi timp,
regulile fac întotdeauna obiectul unor “târguieli” şi tratative între actorii
preocupaţi să dezvolte relaţii de putere paralele. Dacă punem accentul
pe aceste “târguieli”, aşa cum fac François Dupuy şi Jean-Claude
Thoening, ajunge la o considerabilă relativizare a rigidităţii
organizaţionale.
“Nu există birocraţie fără flexibilitate, mai mult, în modelul
francez, flexibilitatea este mai importantă decât birocraţia”, scriu înr-
un mod oarecum provocator François Dupuy şi J.C. Thoening (1983).
Peter Blau (1955) combătuse deja, într-o lucrare cu titlu sugestiv –
146
“The Dynamics of Bureaucracy – teza rigidităţii organizaţiilor birocratice,
arătând că reglementările paralizează rareori activitatea, din moment
ce ele sunt adesea ocolite de către agenţii care ar trebui să le respecte
sau de cei care răspund de aplicarea lor. Deşi nu se referă la cercetările
lui Peter Blau, François Dupuy şi J.C. Thoening, care au lucrat multă
vreme în cadrul Centrului de Sociologie a organizaţiilor, se înscriu pe
aceeaşi linie. Spre deosebire de toţi cei care consideră că administraţia
franceză este rigidă, impersonală şi greoaie, cei doi cercetători pun
accentul pe flexibilitatea ei, flexibilitate ce rezidă în numeroasele
aranjamente şi în excepţiile de tot soiul care sunt negociate aici.
Punctul de pornire al demonstraţiei îl constituie administraţia
prefectorală. François Dupy şi J.C.Thoening constată că tocmai într-
un univers ca prefectura, din care orice relaţie directă cu publicul este,
în principiu eliminată, această relaţie apare ca esenţială şi pe ea se
pune cel mai mare preţ. Funcţionarii care au contacte cu exteriorul se
bucură de o mai mare autonomie în raport cu colegii sau cu superiorii
ierarhici. Cu cât au mai multe contacte, cu atât se arată mai receptivi
faţă de aranjamente. François Dupuy şi J.C.Thoening au recurs la
expresia “angajamente negociate” pentru a desemna negocierile şi
aranjamentele menite să flexibilizeze reglementările ce se stabilesc la
toate nivelurile ierarhiei. Într-un fel, funcţionarii aflaţi în contact cu
exteriorul se transformă în “mijlocitori”. Și invers, orice public îşi
stabileşte, în interiorul organizaţiei, un fel de corespondent, un media-
tor, adică îşi găseşte pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile.
Aceste contacte cu exteriorul şi aranjamentele pe care le
prilejuiesc nu sunt, însă, atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele,
arată autorii, produc mai curând o anumită ambivalenţă în cazul
funcţionarilor. Pe de altă parte, apar ca o sursă a eficienţei şi dovedesc
latura umană a administraţiei, care ştie să se deschidă către cazurile
particulare.
François Dupy şi J.C. Thoening demonstrează, în esenţă, că
administraţia franceză este, contrar ideilor general acceptate, o
organizaţie cu rădăcini la nivel local, o organizaţie care se bazează pe
147
o serie de contacte cu exteriorul şi ai cărei funcţionari dispune de o
anumită autonomie de acţiune, îndeosebi în domeniul aplicării regulilor.

7.8. Concluzii privind avantajele și dezavantajele

birocraţiei

7.8.1 Avantajele birocraţiei

Cel mai important avantaj este acela al capacităţii de divizare

a unor probleme complexe în probleme simple, prin specializare.
Cunoaşterea specializată presupune capacitatea de concentrare pe
segmente înguste ale unei probleme globale, ceea ce va duce la decizii
şi soluţii caracterizate prin precizie, rapiditate şi eficienţă maximă. Acesta
reprezintă superioritatea tehnică a birocraţiei. Un alt avantaj derivă din
sistemul de reguli şi proceduri formale şi din caracterul de
impersonalitate şi imparţialitate a autorităţii prin care birocraţia
promovează un proces obiectiv şi impersonal de luare a deciziei, la
nivelul fiecărui departament, serviciu sau subunitate. Acest sistem de
reguli şi reglementări asigură o uniformitate a acţiunilor, iar
impersonalitatea autorităţii va asigura eliminarea criteriilor subiective
personale sau emoţionale în recompensarea sau penalizarea membrilor
organizaţiei. Într-o birocraţie, supunerea faţă de reguli reprezintă
principalul criteriu de apreciere şi promovare a funcţionarilor.
Putem spune, astfel, că o birocraţie “oferă stabilitate, ordine,
eficienţă, uniformitate şi simetrie”.

7.8.2. Dezavantajele birocraţiei

O primă problemă majoră cu care se confruntă o organizaţie de

tip biroratic este legată de consecinţele specializării. Cu toate că
specializarea birocratică este menită să asigure creşterea eficienţei
organizaţionale, ea poate determina, în acelaşi timp, şi o serie de
148
probleme în funcţionarea optimă a organizaţiei.
Specialistul sau expertul joacă un rol extrem de important într-o
structură birocratică. El poate încerca să monopolizeze informaţiile pe
care le deţine ca expert, ceea ce va conduce, în unele situaţii, la o
dependenţă inversă a relaţiei superior-subordonat, respectiv superiorul
va tinde să fie total dependent de subordonat.
O altă problemă majoră pentru o structură democratică
complexă se referă la dificultatea statuării scopurilor
organizaţionale clare și precise.
O altă dificultate cu care se confruntă o birocraţie se referă la
controlul administrativ. Raţionalitatea sistemului şi efectuarea unui
control adminstrativ are, strict, ca tendinţă, o creştere a birocraţiei.
În studiile actuale privind birocraţia regăsim tot mai des teme
privind viitorul acesteia. Are birocraţia şanse să se dezvolte în viitor
sau, dimpotrivă, ne putem gândi deja la dispariţia ei?
Toffler (1973) afirma că “fiecare epocă dă naştere unei forme
de organizare potrivită cu ritmul său”. Iar ritmul de schimbare al societăţii
moderne este atât de accelerat încât, pentru a supravieţui, birocraţiile
vor trebui să găsească noi forme de organizare.
Funcţionarea structurilor birocratice tradiţionale s-a dovedit
eficientă într-o epocă în care existau condiţii previzibile, stabile,
cunoscute. În societatea viitorului însă, caracterizată prin schimbări
sociale şi tehnologice radicale, este de aşteptat ca structura socială de
organizare să fie complet diferită.
Unii autori afirmă că necesitatea adecvării structurilor
organizaţionale la cerinţele societăţii moderne va conduce la sfârşitul
democraţiei. Astfel, W. Bennis afirma că “ metodele şi procesele sociale
angajate de birocraţie pentru a face faţă mediului intern ca şi celui
extern sunt complet lipsite de legătura cu realităţile contemporane”
(Vlăsceanu Mihaela, “Psihosociologia organizaţiilor de masă şi
conducerii”, Ed. Paideia, Buc. 1993).
În consecinţă, organizaţiile moderne ar trebui structurate într-o
manieră complet diferită de a celor tradiţionale, astfel încât să poată
149
răspunde necesităţilor crescânde de libertate a muncii.
Alvin Toffler, pornind de la constatarea că epoca modernă este
marcată de accelerarea ritmului vieţii, respectiv de “o cerinţă combinată
de mai multă informaţie cu mai mare rapiditate”, prevede ca şi Bennis,
prăbuşirea birocraţei. “Asistăm – spune el – la naşterea unui nou sistem
organizaţional, care va intra tot mai mult în conflict cu birocraţia şi în
cele din urmă o va înlocui. Aceasta este organizaţia viitorului, pe care
eu o numesc ad-hocraţie”.
Formularea unui răspuns la chestiunea extinderii sau prăbuşirii
birocraţeii trebuie să se bazeze pe considerarea unei mari varietăţi de
factori sociali şi culturali, tehnici şi tehnologici. Dacă prin mecanisme
birocratice se asigură în mod pragmatic funcţionarea raţională şi eficace
a unor sisteme sau organizaţii mari, atunci sunt puţine speranţe că
birocraţia va dispărea.

7.9. Ce înseamnă eficienţa într-un sistem / organizaţie?

Prin eficienţă/eficacitate a sistemelor social-umane se înţelege

gradul în care ele reuşesc să realizeze funcţiile lor finale, cu alte cuvinte,
gradul în care reuşesc să satisfacă cerinţa lor funcţională constitutivă.
Un sistem de activitate poate avea o eficacitate maximă, adică
satisface complet cerinţa funcţională constitutivă a sa sau poate fi
complet ineficace, adică nu satisface deloc respectiva cerinţă
funcţională.
Între eficacitatea completă şi eficacitatea maximă există o mulţime
de grade de eficacitate.
Un sistem complex complet stabil, “perfect” este “sistemul ale
cărui cerinţe funcţionale sunt satisfăcute complet, adică este sistemul
compus din subsisteme cu eficacitate maximă. După cum se pare însă,
de la un anumit nivel de complexitate, o asemenea stare nu e posibil de
atins în mod practic” (Cătălin Zamfir, “Psihosociologia organizării şi a
conducerii. Teorii şi orientări contemporane”, Ed. Politică, 1974).
150
 Sistemele complexe reale nu sunt compuse din subsisteme cu
eficienţă maximă, fapt ce le face să existe sub o continuă tensiune, să
tindă permanent către perfecţionare, deci către dezvoltare.
Raportată la gradul în care, din punctul de vedere al necesităţii
de satisfăcut, o eficacitate e acceptabilă sau nu, ea poate fi determinată
ca satisfăcătoare sau insatisfăcătoare.
H.A.Simon afirma că “a fi eficient înseamnă simplu a lua calea
cea mai scurtă, a folosi mijloacele cele mai ieftine spre atingerea
scopului dorit”.
De altfel, determinarea eficienţei optime nu poate avea loc decât
prin luarea în considerare a costului, deci a eficienţei în general. “Dacă
avem, de exemplu, o cerinţă funcţională x, trebuie determinat sistemul
ax, optim, a cărui finalitate este satisfacerea lui x.
Optimul şi maximul necesar trebuie să producă starea de
“satisfacere”, de “echilibru” a sistemului.
O iluzie care apare frecvent este aceea că va avea loc o creştere
automată a eficacităţii generale prin perfecţionarea fiecărui element
component al sistemului de activitate. Acest lucru nu este adevărat.
Perfecţionarea ajunge doar până la un anumit punct, la o creştere
proporţională a eficienţei.
Este de fapt o tendinţă birocratică de a mări continuu volumul
de muncă prin perfecţionarea şi umflarea subsistemelor dincolo de
necesitatea obiectivului general. Acest fenomen este enunţat în faimoasa
“lege” a lui Parkinson : “există o mică sau nici o legătură între munca
de făcut şi mărimea personalului căruia i se poate da”.
O asemenea orientare este lipsită de utilitate nu numai pentru că
de la un moment dat creşterea efortului investit nu mai este justificată
printr-o creştere corespunzătoare a eficacităţii, ci şi pentru că iluzia
unei creşteri continue proporţionale a celor două variabile împiedică
efortul de a căuta modalităţi de organizare mai eficace şi mai eficiente.
Reluând criteriile formulate de M. Jahinda pentru sănătatea
mintală, el propune trei criterii pentru “sănătatea organizaţională” :
1. adaptabilitatea : abilitatea de a rezolva probleme şi de a
151
reacţiona cu flexibilitate la cerinţele mediului schimbător
2. simţ al identităţii : organizaţia să ştie ceea ce este ea,
care sunt finalităţile sale şi ce are de făcut
3. capacitatea de a testa realitatea : capacitatea de a
percepe şi a interpreta corect proprietăţile reale ale mediului.
Dezvoltarea flexibilităţii devine o preocupare tot mai importantă
a organizaţiilor. Pentru aceasta, pe de o parte, este necesar să se
dezvolte structurile organizaţionale care să permită şi să stimuleze
flexibilitatea, iar pe de altă parte, să fie formaţi oamenii în aşa fel încât
să poată deveni animatorii acestui proces de continuă (schimbare),
transformare şi perfecţionare.

7.10. Trecerea de la ierarhii la reţele

Multe secole, structura piramidală a fost modul de organizare şi

conducere a societăţii. “De la armata română şi până la biserica catolică
şi schemele de organizare ale companiilor General Motors şi IBM,
puterea şi comunicarea s-au îndreptat în mod sistematic de la vârful
piramidei către baza ei, de la marele preot, de la general şi şeful
executiv, cocoţaţi sus de tot, în jos, către muncitori, infanterişti şi
adevăraţii credincioşi aflaţi la bază, trecând prin şirurile lungi de
locotenenţi şi şefi de departamente postaţi pe traseu” (Naisbitt John,
Megatendinţe, Ed. Politică, Buc. 1989).
Între timp, în cursul anilor ’60 şi ’70, s-au produs schimbări
esenţiale. Economia industrială a Statelor Unite, potrivită perfect
structurilor ierarhice, a căzut într-o dezordine profundă. Pe locul ei se
înălţa economia bazată pe informaţie, în care ierarhiile erau total
inadecvate. Într-o economie informaţională, structurile ierarhice rigide
încetinesc fluxul informaţiei.
În mod similar, instituţiile centralizate ale societăţii, a căror
adevărată existenţă se sprijinea pe ierarhii, se prăbuşeau pretutindeni.
În locul lor apăreau unităţi mai mici, descentralizate, sprijinite mult mai
152
puţin pe structuri formale.
Pe măsură ce s-a introdus mai multă tehnologie în societate,
natura rece, impersonală a ierarhiei birocratice i-a deranjat din ce în
ce mai mult pe oameni. În fine, muncitori mai tineri, mai bine educaţi şi
mai conştienţi de drepturile lor, au intrat în câmpul muncii. Învăţaţi să ia
în serios ideologia democraţiei, structura ierarhică şi piramidală le părea
nefirească, străină.
Astfel, credinţa oamenilor în idealul structurii piramidale, despre
care s-a spus că se reproiectează şi se îmbunătăţeşte, se prăbuşeşte
acum datorită caracterului ei depăşit, autoritar.
Neputinţa sistemului ierarhic de a rezolva problemele societăţii
i-a determinat pe oameni să vorbească unul cu altul, iar acesta a fost
începutul reţelelor.
Una din marile atracţii ale reţeleleor este faptul că oferă
posibilitatea de a obţine uşor informaţii. Mult mai uşor, de exemplu,
decât mergând la bibliotecă sau la universitate sau apelând la guvern.
“Washington Researchers”, o firmă din Washington D.C.m, specializată
în obţinerea de informaţii pentru clienţii ei din rândul corporaţiilor,
apreciază că este nevoie de şapte apeluri telefonice pentru a obţine o
informaţie de la o agenţie guvernamentală. Reţele experimentate pretind
că pot găsi pe oricine în lume numai prin şase convorbiri telefonice.
Reţelele oferă ceea ce birocraţiile nu pot oferi niciodată – legătura
pe orizontală.
Reţelele se propagă în cadrul societăţii, “oferind o autentică
abordare interdiciplinară a oamenilor şi problemelor. În timp ce
birocraţiile arată ca nişte scheme de organizare convenţionale, cutii
aranjate într-o anumită ordine ierarhică, cu şeful deasupra, reţelele
sunt cu totul diferite”. (J. Naisbitt, 1989).
Fostul antropolog la Universitatea din Miami, Virginia Hine,
afirmă că “indiferent de cauză, scopuri sau credinţe, şi indiferent de
tipul de mişcare – politică, socială, reigioasă… - ori de câte ori oamenii
se autoorganizează pentru a schimba un anumit aspect al societăţii,
apare o structură organizaţională nebirocratică, dar foarte eficientă”.
153
 Din punct de vedere structural, lucrul cel mai important în legătură
cu o reţea este, aşa cum au observat Marylin Fergusson şi alţii, faptul
că fiecare individ se află, de fapt, în centrul ei.
În cadrul unei reţele, informaţia este marele egalizator. Reţelele
nu sunt egalitare pentru că fiecare membru ar fi egal cu ceilalţi din
punct de vedere social. Dimpotrivă, dat fiind caracterul lor compozit
şi tridimensional, reţelele cuprind oameni din toate categoriile. Într-o
reţea, membrii ei se tratează unul pe altul ca egali pentru că importată
este informaţia, marele ei egalizator.
Trei sunt motivele pentru care reţelele au apărut acum ca formă
socială decisivă :
1. moartea structurilor tradiţionale ;
2. zarva provocată de supraabundenţa informaţiei ;
3. eşecul ierarhiilor.
În prezent, chiar şi marile organizaţii – ultimii campioni ai structurii
ierarhice – se întreabă dacă structura ierarhică le poate ajuta în atingerea
scopurilor lor organizaţionale. Multe dintre ele descoperă că metoda
ierarhică, atât de eficientă în trecut, nu mai este aplicabilă datorită
incapacităţii ei de a asigura legăturile orizontale.
În viitor, afirmă John Naisbitt, instituţiile se vor organiza după un
sistem de conducere bazat pe modelul reţelelor. “Se vor proiecta
sisteme care să asigure legături colaterale şi orizontale, chiar
multidirecţionale şi intersectate”.
În prezent, afirmă John Naisbitt, “se dezvoltă un stil de conducere
gen reţea. Nu vreau să spun că, de fapt, companiile vor deveni reţele
uriaşe de corporaţii, abandonând controalele oficiale pentru a permite
salariaţilor să-şi petreacă timpul stând la taclale”. Noul stil de conducere
se va inspira şi baza mai curând pe crearea de reţele. Valorile lui vor fi
lipsa de formalitate şi egalitatea ; stilul de comunicare va fi lateral,
diagonal şi de jos în sus, iar structura lui va fi interdisciplinară.
Unul dintre exemplele cele mai vizibile despre modul în care
valorile reţelelor au pătruns în structurile corporaţiei îl oferă
“InterCorporation”, o companie de frunte din industria
154
semiconductorilor.
Reporterul care se ocupă cu problemele economice ale ziarului
“New York Times”, Steve Lohr, scrie : “Intel este astfel organizată
încât să evite ierarhia birocratică proprie majorităţii corporaţiilor”.
Conducerea de tip reţea de la “Intel” înseamnă :
- muncitorii pot să aibă mai mulţi şefi ;
- funcţii, precum controlul calităţii şi promovarea, cad în
responsabilitatea unui comitet saun consiliu, nu a unui personal ierarhic
care se raportează la un conducător individual ;
- nu există încăperi separate, ci numai paravane înalte până la
nivelul umerilor care despart spaţiul de lucru al biroruilor ;
- îmbrăcămintea este lipsită de orice etichetă ;
- compania însăşi este condusă de un “triumvirat” compus din
cadre superioare – un “om din afară”, un planificator pe termen lung şi
un organizator dinlăuntru ;
- deşi luarea deciziilor ţine în ultimă instanţă de cadrele superioare,
se aşteaptă ca toţi salariaţii să participe la discuţii de pe poziţii de
egalitate;
- chiar şi noii salariaţi sunt încurajaţi să-i contrazică pe superiori.

155
 8. CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA

8.1. Ce este controlul social, forme și stiluri de

manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare

individ ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă
ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi în urma
acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate (atipice),
care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele
vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului
social. În sensul său cel mai general, controlul social reprezintă
ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care
reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele
indivizilor în societăţi, în vederea conformiării lor la sistemul valoric-
normativ şi menţinerii echilibrului societăţii (ca sistem).
Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au
fost dezvoltate ca răspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII
privind posibilitatea convieţuirii oamenilor, a desfăşurării vieţii sociale
în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste unii faţă de alţii, sunt,
aşa cum susţinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E.
Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în
interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K.
Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat, ca
factor de control social).
G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând
procesul interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin
conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine.
S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată,
care funcţionează ca şi conştiinţă. Iată deci că teoriile despre controlul
social au apărut înainte ca noţiunea de control social să fie inventată şi
uilizată în sociologie.
156
 Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la
începutul secolului XX de către Școala americană a “jurisprudenţei
sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis, O.W. Holmes),
pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură –
prin diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui
E.A. Ross 1 ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă,
fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor
şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune
dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui
Ross, legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism
de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.
Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în
controlul social nu numai mijloacele şi regulile indisolubil legate de
sanţcionarea comportamentelor indezirabile, ci şi pe cele care
stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv :
obiceiurile, moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a
determinat pe J. Carbonnier să considere că acest concept este “o formă
mai îndulcită a constrângerii sociale”.2
În acelaşi context, Szczepanski 3 sublinia faptul că fiecare grup,
colectivitate, societate dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi
de convingere, sisteme de persuasiune şi presiune, interdicţii,
constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme
şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, distincţii
prin care conduc comportamentul indivizilor şi grupului spre modele
acceptate de valori şi de acţionare spre realizarea conformismului
membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social.
Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate
comportamentele şi acţiunile indivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură

1 G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y.,

Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin
Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. şt. şi encicl., Buc., 1985, p. 56.
2 Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan
Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
3 J. Szczepanski, Introd. în sociologie.
157
controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are
dreptul la o anumită zonă “privată” (care limitează controlul social),
care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de tipul de societate
(autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă etc.), de
coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul
social este mai puternic), de caracterul instituţiilor din care individizii
fac parte (într-o organizaţie paramilitară, controlul social este extrem)
precum şi de poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de
rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus la un control social mult
mai mare).
Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt
mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanţă
individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care
un director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de modul
în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu cât o acţiune se referă
mai mult la viaţa grupului, cu cât ea constituie o ameninţare a grupului
ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul
controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve4, este “să orienteze
comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea
acestei societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul
proceselor de socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă
fiecare om din partea altor membrii ai societăţii.
Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5,
“reglarea comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai
mare măsură, prin intermediul aşa numitor “folkways” (cutume sau
tradiţii populare) şi “mores” (moravuri)”. Principala condiţie a vieţii
sociale – subliniază autorul citat – este adaptarea omului la mediu,
adaptare ce dă naştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin
credinţe, convingeri şi moravuri comune. În calitatea pe care o au “folk-
ways” contribuie la solidaritatea socială, au un caracter relativ şi
imperativ pentru comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social

4 J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118.

5 D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
158
cam ceea ce reprezintă deprinderile pentru individi. Atât “folkways”
cât şi “mores” constituie mijloace informale de control social ce se
perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul socializării.
R.E. Park şi E. W. Burges, în lucrarea “Inroduction to the Sci-
ence of Sociology” (1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau
forme de exercitare a controlului social în societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu,
adaptarea individului spontană, la comportamentul unei mulţimi sub
presiunea ei) ;
- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială
neinstituţionalizată) ;
- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca
autorităţi imperative instituţionalizate) .
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile
sociale indică individului normele sociale permise de societate pentru
diferite situaţii, după care îşi orientează activitatea şi alege din alternativele
posibile pe aceea pe care o consideră cea mai bună. Parsons
accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează
unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural,
firesc, datorat internalizării valorilor sociale.
Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social
pot fi grupate în două mari categorii : a) interpretări restrictive, care
pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi coercitiv al controlului
social şi b) interpretări normative, care tratează controlul social sistemic,
ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi
stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “6.
Allan V. Horowitz 7 remarcă faptul că în funcţie de diferite norme
utilizate de către diferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în
mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pildă, susţine
sociologul american, poate fi, pe rând, considerată ca indiciu al

6 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, p. 272.

7 Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Rădulescu,
op. cit., p. 272.
159
imoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi
forme de control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi
corespund contextelor sociale în care operează (Horowitz).
În opinia lui Sorin M. Rădulescu, în literatura de specialitate, cel
mai frecvent întâlnim următoarele criterii de clasificare a formelor de
manifestare a controlului social, şi anume :
a) după instanţele din care emană, controlul social exercitat
de instituţii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie
etc.), de diferite grupuri sociale(familie , şcoală , grupuri de vecinătate,
asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumită
autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic etc.) ;
b) după modul în care este exercitat controlul social, este
organizat formal, realizat de instituţii specializate şi spontan (informal),
realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin opinia publică etc. ;
c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi
direct (explicit), îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor
etc. şi indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea
prin intermediul propagandei sau publicităţii etc.;
d) după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ
(pozitiv), efectuat prin intermediul aprobărilor, recompenselor,
indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul social coercitiv (negativ) prin
tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;
e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează,
controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea,
persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (instituţii
sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) şi
cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)
f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în raport
cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal
(pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri,
înţelegeri mutuale) şi terapeutice (resocializare).
Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de
sancţiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz 8

8 Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 273-274.
160
prefigurează existenţa mai multor “stiluri” de control social : penal, al
cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte consecinţe
neplăcute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care
implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru
prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării
normale perturbată de actul deviant) ; conciliator, care facilitează
descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile impli-
cate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca
principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor devianţi prin
manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la
“normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime
ale unei boli, care nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care
sunt supuşi diagnosticului şi tratamentului medical.

8.2. Criterii de definire a fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi

fenomenele devianţei care apar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi
partizani. Comportamentul deviant, începând cu deceniul patru, devine
un concept cheie în sociologie, cu timpul constituindu-se o nouă ramură
a sociologiei : sociologia devianţei.
Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează
de fapt obiectul de studiu sunt : infracţionalitatea, problema violenţei,
alcoolismul, pornografia, prostituţia, consumul de droguri,
homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburările şi
bolile psihice.9
Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere
de doi autori : Sellin şi Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul
comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale
ordinii instituţionale. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton fenomenul

9 Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y.,

Montreal, London, 1979, apud. S. M. Rădulescu, op. cit., p. 19.
161
devianţei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă
echilibrul sistemului său, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor
disfuncţionale. Dicţionarul de sociologie, coordonat de C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act de conduită care violează
normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă
la tipul de comportament care se opune celui conformist, convenţional
şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice deviere,
abatere de la regulile de convieţuire. Un evantai larg de conduite pot fi
incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare,
excentrice, la cele imorale (indecenţa, obscenitatea) şi până la cele cu
caracter antisocial. Putem spune, deci, că deşi cele mai multe
comportamente deviante presupun încălcarea normelor juridice, o parte
dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fără
victime”). Pentru clarificarea conceptului, o primă distincţie se cuvine
a fi sesizată : între fenomeul devianţei şi cel al anormalităţii. Pe de o
parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă), pe
de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă
caracterizează incapacitatea individului (validată medical ) de adaptare
la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale.
Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane), care
pare cea mai potrivită pentru abordarea problematicii sociologiei
devianţei 10, devianţa reprezintă un fenomen normal în sens
durkheimian. Fiind un tip de acţiune umană, ea este susţinută fie de
acţionalitate, fie de raţionalitate şi depinde de percepţia membrilor
societăţii asupra acţiunii şi ordinii sociale. În acest sens, A.K. Cohen
remarca faptul că “nu poate exista o societate de sfinţi întrucât procesul
de redefinire socială operează continuu, pentru a asigura că toate
poziţiile pe o scală mergând de a imoralitate la virtute vor fi mereu
completate şi că întotdeauna, unele vor fi mai sacre decât altele”.11
În legătură cu definiţiile devianţei, pe care le-am propus, mai

10 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Șansa, Buc., 1994, p. 34.

11 Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud.
S. Rădulescu, op. cit., p. 34.
162
înainte, ar mai fi necesare încă câteva observaţii clarificatoare.
Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : 1.
Pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce
într-o societate reprezintă o încălcare a normei, într-o alta reprezintă
dimpotrivă, un comportament conformist şi 2. pentru că “legea
reprezintă un important factor de schimbare socială care poate induce
modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi şi se poate
transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”. Din această
cauză, chiar în sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate
la un moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple
abateri morale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu
sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz
este următorul : există societăţi musulmane care permit poligamia sau
consumul de droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de
porc, fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult
decât atât, sunt apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea caz,
putem găsi numeroase exemple chiar şi în realitatea românească : dacă
în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile stradale împotriva politicii
guvernamentale erau incriminate de lege, astăzi legile permit astfel de
acţiuni ; dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau
considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astăzi există o
mult mai mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.
O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea
devianţei este că nu orice act care se abate de la normă trebuie apreciat
ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz : deşi ies din tiparele normei,
ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte, dacă este să
luăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o
societate şi pe de altă parte, creativitatea conduitelor umane, am putea
spune că orice individ uman, într-un anumit moment al vieţii sale încalcă
norma devenind deviant.
Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul
relativ şi echivoc al noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este
considerat deviant într-o societate sau într-o epocă este dezincriminat
163
într-o altă societate şi într-o altă epocă.
În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa
pozitivă şi devianţa negativă. Prima este echivalentă cu schimbarea
socială şi se referă la acele acţiuni deviante care pun sub semnul întrebării
fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi
tendinţe de organizare socială, descoperirea unor noi mijloace de
realizare a scopurilor sociale etc. Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel
de formă de devianţă pozitivă?
Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului
axiologic-normativ, ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele
socialmente acceptabile de toleranţă. Această delimitare reliefează
faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci şi unul
constructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii :12 a)
când oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea
acumulării excesive de tensiuni, nemulţumiri, conflicte care ar putea
pune în pericol ordinea socială ; b) când mobilizează resursele
colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale
fundamentale (E. Durkheim); c) când stimulează schimbarea socială
prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii normelor, redefinirea
sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.
În finalul acestei analize, doresc să zăbovesc puţin asupra
diferenţelor care există între fenomenul de devianţă şi cel de anomie.
Trebuie spus, în primul rând, că devianţa nu este echivalentă cu absenţa
normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asocială. Termenul de anomie
vine din grecesul a nomos (fără lege) şi semnifică o stare de dereglare
a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării nomelor ce
reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim
care l-a folosit mai întâi în lucrarea sa “La Division du travail social”
(1893) pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii
muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide” pentru a desemna
un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”,
12 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, p. 168.
164
“altruiste”, “anomice” şi “fataliste”).
Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea
temporară a funcţionalităţii vechilor reglementări”, prin tendinţe
antinormative cel puţin în prima ei fază, de negare a oricărui fel de
normativitate întrucât este percepută coercitivă în mod exclusiv.
Revoluţiile, răsturnând vechea ordine socială, constituie situaţii
anomice tipice pentru că provoacă dezorientare normativă, confuzie
în sistemul reperelor care ar trebui să orienteze conduitele. Analizând
“marile tragedii” ale Revoluţiei ruse, P. Sorokin 13 constată că stările
anomice generate de revoluţii sunt urmate, cu necesitate, de tendinţe
de “pervertire a comportamntului uman”, cu alte cuvinte de tendinţe
deviante. Revoluţiile, susţine sociologul american, antrenează apariţia
următoarelor comportamente individuale şi sociale :
- dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi, într-o
scurtă perioadă de timp, şi nu în câteva decenii, aşa cum s-ar fi întâmplat
în condiţii obişnuite ;
- adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în
domeniul religios, moral, estetic, politic, profesional etc.;
- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinţă primitivă
care reacţionează numai la stimul necondiţionaţi”;
- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau
legale declarate a fi de natură prejudiciantă pentru libertatea individului ;
- transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în
numele “luptei pentru libertate, fraternitate şi egalitate” ;
- amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea
mittingurilor, a discursurilor în public, a articolelor de presă, a pamfletelor
etc.);
- înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea ;
- creşterea numărului de divorţuri, a delictelor sexuale şi a altor
tipuri de delicte ce afectează morala publică ;
- pervertirea conduitei de muncă, dezvoltarea parazitismului,

13 P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Rădulescu,

op. cit., p. 35-36.
165
tendinţa de a dobândi bunuri fără depunerea nici unui efort util ;
- modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare, care
caracterizau vechea ordine socială, negarea ierarhiilor şi a autorităţii
legii.
Accentuând asupra caracterului şocant al schimburilor induse de
revoluţii în sistemul normativ, în comportamentul unor largi categorii de
populaţii, P. Sorokin arată că :”Sclavii care până ieri erau supuşi faţă de
stăpânii lor, pierd orice sens al obiedienţei, arestându-i şi asasinându-i
(…) Un individ paşnic şi inimos devine un asasin crud şi sângeros. În
cursul câtorva zile sau săptămîni, un monarhist devine republican, un
individualist, socialist ; o persoană credinciosă, un ateu … “.14
Revenind la marile teorii despre anomie, constatăm că, după
Durkheim, R.K.Merton este cel care-i dezvoltă în mod substanţial
teoria, concepţia lui bucurându-se de un imens succes până în anii
’70. Versiunea lui Merton se concentrează asupra structurii sociale
(organizării), reglării sociale în analiza apariţiei şi frecvenţei
comportamentului deviant. După anii ’70, influenţa teoriei lui Merton a
pierdut din forţa pe care o avusese, producându-se o deplasare a
conceptului de anomie din domeniul organizării sociale în cel al integrării
sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasă pe individ. După
această dată, s-a mai produs o schimbare notabilă a sensului, anomia
devenind sinonimă cu alte noţiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare,
stare de insecuritate, izolare psihică etc.

8.3. Diferite teorii despre devianţă

S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”De ce oamenii se

angajează în comportamente deviante?” s-a încercat găsirea unor
răspunsuri de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei, psihologiei şi
sociologiei.
Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi
14 Ibid.
166
psihologice, urmând să zăbovim mai mult asupra teoriilor sociologice
privind fenomenul devianţei.
Înaintea epocii moderne, mult timp s-a crezut că oamenii
acţionează iraţional, deviant pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”.
Se încerca, deci, găsirea cauzelor comportamentului deviant în forţele
supranaturale. În secolul XIX, descoperirile biologice au făcut ca
această explicaţie să cedeze în favoarea uneia în acord cu noile
cunoştinţe în biologie, considerată a fi mai ştiinţifică (la acea dată).
Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o Lombroso (1876),
un medic care şi-a desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite
măsurători fizice pe care le-a realizat asupra deţinuţilor, el a constatat
că aceştia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngustă, pomeţi
proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate, şi mult păr pe corp. Adoptând
perspectiva evoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii,
sunt “atarici”, respectiv subdezvoltaţi din punct de vedere biologic.
Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a
combătut teoria lui Lombroso, susţinând că nu există diferenţe fizice
esenţiale între criminali şi necriminali. Aşa cum a remarcat Norman
Goodman 15, ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale
constituie un tip fizic distinct. Astfel, Sheldon (1949) susţine că tipul
anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină
criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şi
gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck (1950),
deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice
este o legătură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au
un anumit tip de personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţiona
la frustrare cu comportament agresiv).
Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii
rezultatele unor cercetări recente privind comportamntul criminal, în
confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care
conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinată spre
comportamente violente. S-a constatat că modelul (x y z) este mai
15 N. Goodman, op. cit., p. 144-145.
167
răspândit printre bărbaţii criminali decât printre cei care nu au săvârşit
crime. Concluzia lui N. Goodman este că numărul subiecţilor studiaţi a
fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine
existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui
cromozom masculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai
sus enunţat, sunt citate studiile realizate de Wilson şi Herrnstein (1995),
care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra
comportamentului criminal şi că “mediul social este cel care joacă un
rol important în stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care
caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de
comportament”.16

8. 4. Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură

cu fenomenul devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere,
concepţiile, teoriile cu privire la cauzele devianţei. Astfel, Școala de la
Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe modelul
“patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa
este înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi uni-
versal valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările “patologice”
ale întregul organism social, care se manifestă cu mai multă putere în
cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare. O altă
teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale”
(E. Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată
în cursul socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi
conformitatea. Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor
deviante, însuşirea normelor regulilor , simbolurilor acestor grupuri de
către individ îl va determina să adopte comportamente deviante.
Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care
grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl
16 Ibid.
168
petrece în acest grup.
Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi
deviante. Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între
comportamntul deviant şi cel nedeviant. Se constată însă că, deşi toţi
oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor adopta
comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii
individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori
importanţi cum ar fi : vârsta individului, frecvenţa şi intensitatea
contactului.
Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec
al solidarităţii sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile
sociale ale indivizilor, făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi
valorile societăţii sau să le ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul
stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea
desemnează situaţia în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi
exercite rolurile sociale.
Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea
cheie de la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De
ce, chiar şi în zonele cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung
delincvenţi?”
Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în
lipsa unui control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui
control extern adecvat efectuat de către societate. Controlul intern îl
ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediul
înconjurător.
Devianţa apare atunci când legăturile dintre individ şi societate
sunt slabe, când controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci
când legăturile indivizilor cu societatea şi controlul sociale informale
sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.
În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre
indivizi şi societate se definesc în principal prin următoarele caracteristici
: ataşament, angajament, implicare.
Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni
169
importanţi pentru ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în
consideraţie şi opiniile, sentimentele, preocupările semenilor lor ;
raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.
Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali
sunt angajaţi în anumite relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite
de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea
sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi
normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.
În aceste condiţii, nu e de mirare că sloganul mobilizator al
partizanilor schimbării sociale din America anilor ’60 era 17 :”nu aveţi
încredere în nimeni peste 30 de ani”.
Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în
activităţi nedeviante relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care
respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe, opinii,
reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de acţiunile deviante.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie
“naturală” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie
explicat nu este devianţa, ci controlul social, conformismul care rezultă
din mecanimsele controlului social.
Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a
explica acţiunile deviante întreprise de oameni cu statut superior,
aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi în comunităţile lor, aşa
cum ar fi crima gulerelor albe.
O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică
comportamentul celor integraţi în subculturi deviante, ale căror legături
sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnate de majoritatea
societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate
ci şi natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.
Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite
circumstanţe cauza, iar în altele efectul comportamentului deviant.
Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita
tensiune structurală. Se înscriu aici interpretările care se bazează pe
17 N. Goodmann, op. cit., p. 147.
170
modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cum arătam mai înainte,
devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care
perturbă câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor
determinându-i să adopte comportamente adaptative deviante.
Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii,
conflictului dintre scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele le-
gitime, instituţionale, oferite de societate în vederea atingerii acelor
scopuri.
Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite,
dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii
deţin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime
nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei care
nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de
educaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să
se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de
anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de
adaptare. În concepţia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca
patru forme principale :18 inovaţia, ritualismul, marginalizarea şi
rebeliunea.
Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în
care individul acceptă scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele
standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri.
Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii “confidenţiale”
(obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.
Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau
se fac că nu înţeleg scopurile sociale dar care acţionează totuşi în
conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic cazul birocratului
preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de
rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre
respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în
detrimentul scopurilor.
Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a
18 N. Goodman, op. cit., p. 149.
171
abandonat atât scopurile cât şi mijloacele standard. El elimină
contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor, respingându-
le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social,
abandonând societatea.
După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor,
drogaţilor, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o formă de alienare
pasivă.
Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care
persoana, nereuşind să accepte scopurile şi mijloacele sociale, le
înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazul militantului pentru
drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.
Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în
individ, ci în structura socială.
Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului”
(Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte
rădăcinile în concepţia marxistă cu privire la caracteristicile orânduirii
capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private asupra mijloacelor
de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit,
competiţia acerbă între agenţii economici. Devianţa este, deci, un
produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase care determină
grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de
supravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control so-
cial să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării
comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974, 1980)
afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează
sistemul legal, fapt ce le permite să definească drept deviantă orice
acţiune care le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi
coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980), care subliniază
faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite
utilizarea lui pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru menţinerea
sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. El
susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-i defini devianţi din punct
de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare
172
funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul
cuvenit faţă de autorităţi, faţă de ordinea ierarhică capitalistă.
Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa
devianţei dinspre individ spre structura socială. Limitele ei derivă chiar
din unele presupoziţii fundamentale pe care se întemeiază. Astfel, ea
consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească
după bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.
“Această teorie 19 ignoră consumatorul sau legile pentru
protejarea muncitorilor care restrânng libertatea de acţiune a
capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături împotriva trusturilor care
împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul
lor plac”, precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel
mai mult inegalităţile sociale, există manifestări ale fenomenului de
devianţă.
Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum
apare această teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetător în
sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu Mihail Cernea 20 sesiza
că în primele patru decenii ale secolului, interesul cercetătorilor
devianţei era polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1)
cum putem explica variaţiile (după aria geografică, zona oraşelor,
legislaţia în vigoare, după diferitele categorii sociale etc.) în rata
criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ
ajunge la comportament delincvent sau la crimă? Iată, deci, continuă
autorul mai sus menţionat, că în această perioadă cercetătorii nu-şi
puneau întrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant
sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbă
fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei,
termenul de devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat
conceputl de “labelling”(etichetare).
Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat
importanţa problemelor pe care le ridică denumirea unei conduite date

19 N. Goodman, op. cit., p. 150.

20 M. Cernea, op. cit., p. 69.
173
drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A proceda astfel, susţin cei doi
autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i
îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare
abordări a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea
“The Outsiders”, făcea următoarea inserţiune explicativă : “însăşi
grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi
indivizi şi etichetându-i drept marginali”.
Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte
de la întrebarea “ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt,
răspunsul ar fi următorul : nu ceva care este imanent actului însuşi face
dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el a ajuns la
acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri
inofensive cât şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau con-
siderate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său,
Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe
(exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, “violarea
reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sancţiuni
foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le mai comite şi
abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult
1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil
poate fi pedepsit cu până la 15 ani închisoare în unele state din SUA.
Putem spune că, în conformitate cu această teorie, devianţa nu are
realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de “etichetare”
a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu
este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societăţi (şi
în cadrul acestora diversele grupuri) etichetează diferite acţiuni ca
deviante.
Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de
devianţă propriu-zis (“devianţa primară”), ci devianţa secundară,
etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii
deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare
poate fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa
de sine a respectivei persoane şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman,
174
1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi
sunt “devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea
persoanei care a violat norma.
Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos
în evidenţă câteva dintre limitele ei. În 1980, Gove constata că unii
delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu toate că nu au fost
prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv
etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de
oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-
şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de
infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate
unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate,
nu se respectă contractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple
activităţi de etichetare “ar fi o greşeală şi o trivializare”.

8.5. Statistica criminalistică

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai

de la o ţară la alta, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o
regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunile metropolitane decât în
cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologice
evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii
comparativ cu celelalte societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie
a acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii câţiva factori : centrarea
pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă a
mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social).
În continuare, vom face câteva aprecieri referitoare la statisticia
criminalităţii în SUA.
Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere
în sociologie” a ţinut să facă în primul rând următoarea constatare :
există mai multe crime decât sunt înregistrate statistic. Departamentul
de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crime
decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele
175
nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în
domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul, clasa socială şi rasa.
În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt
adolescenţi sau puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri.
Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% din crimele violente şi
aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă
parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude,
reclame false, manipulare a acţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ,
poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente dăunătoare sau
de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.
Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4
ori mai multe delicte împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9
ori mai multe acte violente.
Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine
(prostituţia).
Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a
eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când
prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar întâlnite şi pe măsură ce
drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi Alder, 1979)s-ar
putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.
Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un
procent mai mare de delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu
clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, mai multe victime provin din
clasa de jos decât din celelalte. Și nu în ultimul rând, probabilitatea de
a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de
jos.
Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre
exemplu, frecvenţa cu care africanii-americani sunt arestaţi este mai
mare decât procentul din populaţia totală pe care aceştia îl reprezintă.
În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28%
din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva
proprietăţii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987).
Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază
176
existenţa unei situaţii relativ mai puţin alarmante decât cea existentă în
SUA. Comparativ însă cu situaţia existentă în umă cu 10 ani, lucrurile
nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în 1989 au fost depistaţi 55.737
infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând
la 239.346.
Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult
de 7% din numărul total al faptelor penale în ţară, în raport cu anul
1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). În topul
delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni sunt cele de furt (17
059) şi tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273),
violurile (110), prostituţia (87), omorurile (24).
Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între
14 şi 17 ani ; aproape 40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a
V-VIIIa şi aproape 50% din fetele care se prostituează.
În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea
infracţiunilor sunt comise de băieţi (peste 90%).
În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România
delincvenţa juvenilă este mai frecventă în mediul urban decât în cel
rural : 71% din furturi şi 71% din tâlhării, 63% din omoruri şi 57% din
loviturile generatoare de moarte sunt săvârşite de minori în oraşe.
Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea
generării infracţiunilor. El stă la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de
moarte (88%) şi a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile
comise de minori s-au produs sub influenţa alcoolului.

177
 9. STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

Fiecare societate îşi repartizează resursele în mod inegal : unii

primesc mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de statutul lor, de locul
ocupat pe scara ierarhiei sociale.
Oricât am căuta în timp şi spaţiu, nu vom găsi nici o societate
care să fie total în afara oricărei ierarhii. Desigur că utopiştii au visat
adesea să suprime inegalităţile. Teoriile utopice ale egalităţii au apărut
pentru început în epoca renascentistă, fiind formulate de Th. Morus
(1516) (cel care inventează termenul de utopie) şi Campanella. Mai
târziu, în sec. XVII-XVIII, ele au fost dezvoltate de Mably şi Morelli,
care susţin posibilitatea unei societăţi a egalităţii absolute. În secolul
XIX, după revoluţia burgheză, S. Simon Ch. Fourier, R. Owen dau
naştere teoriei socialismului utopic.
Mai apoi, K. Marx care s-a vrut realist, a considerat de
asemenea că umanitatea trebuia să tindă către un sistem în cadrul căruia
toţi oamenii au acelaşi gen de statut, un sistem fundamentat pe principiile
egalităţii şi echităţii. El a realizat că acest lucru nu este posibil decât
într-un viitor îndepărtat, atunci când progresul nelimitat al ştiinţei şi
tehnicii va genera apariţia unui “om nou”, a unui “om total”, atunci
când deosebirea dintre munca fizică şi munca intelectuală se va estompa
şi extraordinara abundenţă a bunurilor va permite ca fiecare să
primească “după nevoi” şi nu doar după capacităţi.
Pe de altă parte, se ştie că indivizii nu pot fi identici unii cu alţii:
unii sunt mai puternici, alţii mai slabi, unii mai frumoşi, alţii mai urâţi,
unii mai tineri, alţii mai bătrâni etc. Dar atunci când vorbim de ierarhii
sociale, vorbim de fapt despre inegalităţi ce pot fi direct imputate
societăţii. Există deosebiri pe care chiar societatea le creează, de care
ţine cont, pe care le dezvoltă sau le atenuează. Aşa, de exemplu, în
unele societăţi primitive, superioritatea derivată din forţa fizică se
extrapolează într-un statut social mai înalt, în timp ce în societăţile
178
moderne, forţa musculară nu conferă în mod obligatoriu o poziţie socială
mai elevată. În concluzie, putem spune că există conexiuni între ierarhiile
naturale şi ierarhiile sociale, dar ele nu sunt nici obligatorii, nici constante.
În acelaşi timp, nu este posibil nici să le abolim totalmente. În legătură
cu aceste fapte sociale, sociologii încearcă să răspundă la următoarele
interogaţii : cum se prezintă ierarhiile sociale ale individului, care sunt
consecinţele şi cum se desfăşoară mobilitatea socială. Ierarhiile şi
mobilitatea în interiorul ierarhiilor sunt două noţiuni centrale în
sociologie. Clasele sociale – remarcă sociologul I. Ungureanu – “sunt
grupuri sociale cu semnificaţie societală maximă şi interacţiunea care
le produce este mai complexă”1 decât a altor grupuri (a familiei, de
exemplu).

9.1. Delimitări conceptuale

Pentru început, să facem distincţia între inegalităţi sociale şi

inegalităţi individuale. În societate întâlnim nu numai diferenţe între
indivizi, ci şi diferenţe între categorii sociale. Diferenţierea socială se
referă tocmai la aceste deosebiri între clasele sociale determinate de
ssistemele ierarhice din societate. Geologii vorbesc despre straturile
pământului, sociologii despre straturile sociale. Dacă în primul caz
“noţiunea de strat” este mai precisă, în cel de al doilea ea este mai
relativă. Este clar că delimitările (graniţele dintre aceste straturi sociale
sunt mai mult sau mai puţin reale sau arbitrare, căci indivizii aşezaţi de
sociolog într-un anumit strat pot constitui unităţi reale sau poate foarte
bine să nu aibă nimic în comun decât faptul că aparţin unei categorii
într-o clasificare stabilită de sociolog. 2
De exemplu, dacă clasificăm indivizii după venitul lor, putem
decide în mod arbitrar că vom distinge o primă categorie de la 0-
300.000 lei, o alta de la 300.000-600.000 lei şi aşa mai departe. Dar

1 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, p. 137.

2 Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p. 150.
179
putem foarte bine să decidem stabilirea unor tranşe mai mari sau,
dimpotrivă, mai mici. Dacă, însă, în sistemul de castă, care a existat în
India tradiţională se ia în considerare stratificarea între casta brahmanilor
şi cea a rãzboinicilor sau oamenilor liberi sau a servilor, atunci se fac
decupaje ierarhice reale, pe care sociologul nu le-a inventat, ci doar
constatat. Aceeaşi problemă se pune în societăţile moderne în legătură
cu clasele sociale. Marxiştii le-au definit ca unităţi reale, în timp ce
discipolii lui Weber le-au perceput mai degrabă ca pe nişte decupaje
la care se apelează din necesităţi comprehensive.
În orice caz, putem spune că toate societăţile – cu excepţia
celor primitive – au cunoscut un oarecare sistem de stratificare. Orice
ierarhie presupune un referenţial valoric : oamenii sunt mai mult sau
mai puţin virtuoşi, bogaţi, influenţi, admiraţi, frumoşi, pentru că virtutea,
bogăţia, puterea, prestigiul sunt valori în raport cu care putem să-i
situăm pe o scară de evaluare.
Pentru fiecare din ierarhiile relative la o valoare de acest gen (de
exemplu, bogăţie, prestigiu etc.) indivizii ce au şanse aproximativ egale
pot constitui un strat, sau, aşa cum susţinea Sorokin, stratificarea
socială constă “într-o inegală distribuire a drepturilor şi privilegiilor,
puterii sociale şi a influenţei printre membrii unei societăţi”.3 Accentuând
şi mai mult asupra principiului ierarhic, T. Parsons propune următoarea
definiţie : “Stratificarea socială este clasamentul diferenţial al indivizilor
care compun un sistem social dat şi calificarea ca superiori sau inferiori
a unora în raport cu ceilalţi după valorile importante pentru societate”.4
Stratificarea are o mare importanţă pentru înţelegerea sistemelor
sociale. Ea permite sesizarea liniilor esenţiale de forţă, a cauzelor
stabilităţii lor şi a celor care provoacă tensiunile lor interne sau
transformările lor.
În măsura în care stratificarea este acceptată, ea exprimă o ordine
stabilită pe care o perpetuează. Pe de altă parte, în măsura în care ea
generează introspecţii, rivalităţi, ea generează lupte, pune probleme,

3 P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, Free Press, 1959, p. 11.

4 P. Parsons, Essays in Sociological Theory, Free Press, 1949, p. 166.
180
naşte revoluţii pentru că inegalităţile antrenează dezechilibre.
Sociologii sunt în funcţie de ideologia lor, mai mult sau mai puţin
sensibili la unul sau la celălalt aspect. Acest lucru reiese în mod evident
şi din utilizarea preferenţială a termenului de strat sau a termenului de
clasă socială. În timp ce primul te face în mod firesc să te gândeşti la
o etajare socială, stabilizată, cel de al doilea (de coloratură marxistă)
te invită să pui un mai mare accent pe conflicte şi transformări sociale.
Domeniul sociologic al stratificării este extrem de vast şi de com-
plex, pentru că există numeroase ierarhii în fiecare societate, ierarhii
care de multe ori se întrepătrund unele cu altele, le determină unele pe
altele ( de exemplu, ierarhia economică şi a prestigiului nu sunt în mod
evident fără legătură una cu cealaltă ; putem spune, pe de altă parte,
că nu orice bogătaş se bucură de prestigiu).
În continuare, o nouă demarcaţie ar merita să fie făcută : între
strat, statut, clasă socială. Clasele corespund unui anumt tip de
stratificare. Termenul de stratificare are deci o sferă mai largă (de
exemplu : stratificarea pe bază de caste, pe bază de clase sociale, de
venituri, de prestigiu …). Stratificarea socială pune, în mod esenţial,
problema statutului dar ea este legată mai mult de ierarhie.
Pe scurt, putem spune că stratul social este legat de o anumită
formă de statut şi clasa socială este un caz particular al stratificării
sociale.

9.2. Casta și clasa – forme ale stratificării

Milenii, secole de-a rândul (în societăţile precapitaliste), poziţia

socială a unui individ era prescrisă, mişcările sociale fiind mici sau
neexistând pur şi simplu. Această situaţie era reflectată şi sancţionată
prin legi, cutume care consfinţeau separarea societăţii în diferite caste,
stări sociale.
Casta este un sistem de stratificări “închis” : poziţia individului
este dictată de familia în care se naşte ; schimbarea poziţiei nu este
181
posibilă. Statutele atribuite determină poziţia în castă.
Deseori, poziţia într-o castă este legată de o anumită ocupaţie
(casta cizmarilor, a măcelarilor etc.). Aceste ocupaţii (statute) sunt
transmise prin familie generaţiilor viitoare şi, de aceea, căsătoriile se
fac între persoane cu acelaşi nivel social (proces numit endogamie).
Ideologia castelor provine adesea din religie, de unde ideea că
eventualul contact între membrii diferitelor caste poate provoca o
poluare rituală, o aducere în stare de “prihană” (a membrilor din casta
superioară). Sistemul castelor este întâlnit în special în India şi Africa.
În India, există 4 caste principale - brahmanii, războinicii, oamenii
liberi şi servii - şi mii de subcaste. Chiar dacă sistemul castelor a fost
abolit oficial în 1949, el este încă o forţă puternică în societatea indiană,
mai ales în zonele rurale : ocupaţiile şi oportunităţile maritale în India
rurală sunt aproape exclusiv legate de castă.
În Africa de Sud, sistemul apartheidului este tot o formă de
castă. Găsim aici patru caste principale : albii, negrii, “coloraţii”, asiaticii.
Clasa, după Goodman, este specifică societăţii capitaliste. Spre
deosebire de castă, clasa este o formă “deschisă” de stratificare, în
care poziţia primită de o persoană prin naştere poate fi schimbată.
Poziţia unui individ într-o clasă este bazată pe statutul dobândit (mari-
tal şi profesional) la care se ajunge prin aport personal (cel puţin în
parte …).
Acest lucru face posibilă mobilitatea socială, mişcarea indivizilor
în sus şi în jos în structura de clasă. Datorită mobilităţii sociale, clasele
nu sunt strict delimitate cum sunt castele : graniţele lor sunt flexibile,
numărul nu este întotdeauna clar, criteriile care determină existenţa
oamenilor la o clasă sunt flexibile.
Clasa, ca şi casta, influenţează puternic şansele vieţii individului :
cei din clasa de sus au un acces mai mare la resursele sociale (educaţie,
profesie, asistenţă medicală). Clasa este multidimensională : există mai
mulţi factori definitorii : bogăţia, puterea, prestigiul social.
În continuare vă prezentăm un exemplu devenit clasic de
stratificare socială, cel existent în Marea Britanie. Aici, etajarea socială
182
conţine 4 clase principale :
1. clasa superioară : familii ce posedă bogăţii de mai multe
generaţii şi din când în când au şi putere ;
2. clasa de mijloc : relativ mare şi variată, formată din indivizi
ce au câştigat o bogăţie modestă din afaceri şi profesiuni libere, iar la
nivel inferior, din gulere albe (contabili, funcţionari, vânzători).
3. marea clasă muncitoare : efectuează diferite munci, deseori
manuale ;
4. clasa de jos : indivizi care nu muncesc deloc sau ale căror
venituri sunt suplimentate de stat.
Astăzi se pun tot mai multe întrebări legate de evoluţia claselor
sociale.
Vor exista societăţi fără clase? Conform teoriei lui Marx, clasele
sociale au un caracter istoric, apar şi dispar pe o anumită treaptă a
istoriei. Teoretic, răspunsul este afirmativ. Practic, dezideratul nu s-a
realizat încă nicăieri în lume. Se pare că URSS a eşuat în scopul de a
realiza o societate fără clase. Un studiu atent al URSS-ului realizat de
Lane în 1984 a stabilit că au existat patru clase : 1) înalţii funcţionari
din guvern ; 2) intelectualii, specialiştii şi funcţionarii inferiori din guvern ;
3) muncitorii manuali ; 4) ţăranii. În România, sociologul Sandu Dumitru
identifică următoarele categorii sociale în regimul comunist :
nomenclaturiştii, activitştii de partid, specialiştii, dizidenţii (pe care le
vom analiza ulterior).
Observaţie: în analiza claselor, a stratificărilor se presupune că
societatea este un sistem ierarhic. Toţi sociologii sunt de acord că ierarhia
este o condiţie a unei “societăţi minimale”, dar sunt puţini cei care au
încercat să măsoare până unde este benefică pentru o societate
dezvoltarea ei ierarhică şi de unde ar trebui ierarhia să cedeze locul
autoconducerii. Individ, grup, subsistem, sistem social în ansamblul
său. O astfel de întrebare şi-a pus-o un matematician finlandez, A.
Aulin, formulând aşa numita “lege a necesarului de ierarhie”.5 (I.
Ungureanu – “Paradigme ale cunoaşterii sociologice”, p. 137).
5 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, p. 137.
183
 9.3. Teorii despre stratificare

A) Teoria funcţionalistă : Kingsley Davis şi Wilbert Moore

(1945).
Stratificarea este necesară, inevitabilă ; societatea este sumă de
statute, roluri.
Oricare societate trebuie să realizeze distribuirea individzilor în
diverse poziţii sociale şi să-i determine să îndeplinească sarcinile aferente
acestora. Dar, datorită faptului că poziţiile sociale nu comportă îndatoriri
şi competenţe egale (unele sarcini fiind mai grele, altele mai uşoare),
este nevoie, pentru a fi ocupate toate poziţiile, ca societatea să distribuie
recompense diferite – fapt ce stă la baza inegalităţii sociale. Mărimea
recompenselor depinde de doi factori principali : importanţa socială a
activităţii şi dificultăţile în recrutarea celor competenţi în a le realiza.
Reluând teza acestei teorii, T. Parsons consideră că sistemul de
ierarhii este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăţi. Societatea
îşi întemeiază judecăţi de valoare relative la sistemul social pe
următoarele elemente : a) calităţile pe care le posedă individul din naştere
; b) realizarea valorilor performanţei sale şi ceea ce el dobândeşte în
viaţă (bogăţie, competenţă). Pentru clasarea individului în funcţie de
aceste elemente, Parsons distinge patru categorii de valori : 1.
universalismul (capacitatea de adaptare, raţionalism, eficienţă), ceea
ce-i permite să se adapteze la condiţiile de existenţă ; 2. scopurile
colective ; 3. integrarea ; 4. menţinerea modelului cultural. În fiecare
societate, aceste valori au importanţa lor.
Teoria Davis-Moore a fost criticată de Tumin (1953). El susţine
că este greu să stabileşti importanţa funcţională a oricărei poziţii în
societate. Cu cât este mai important un medic decât un gunoier pentru
societate ?
Tumin susţine că (indiferent dacă stratificarea ar fi fost sau nu
justitficată) sistemele de stratificare tind să se perpetueze până la punctul
la care devin contraproductive. De ce ? Cei aflaţi în poziţii superioare
tind să le transmită copiilor lor, împiedicându-i pe cei cu talent supe-
184
rior (sau egal) să concureze pentru poziţii mai înalte. O asemenea situaţie
afectează atât indivizii cărora li s-a refuzat accesul, cât şi societatea
care a fost privată de persoana cea mai talentată pentru o anumită
poziţie.
Tumin susţine că teoria Davis-Moore, ce afirmă că societatea
este o meritocraţie, în care există o relaţie între calităţile indivizilor şi
recompensele pe care aceştia le primesc, nu reflectă realitatea.
Succesul (sau lipsa lui) în obţinerea recompenselor este transmis
generaţiilor viitoare prin intermediul familiei. Astfel, este limitată
combinaţia liberă a talentelor şi recompenselor atât de necesară într-o
societate democratică şi eficientă.

B) Teoria conflictului. Fondatorii acestei teorii (K. Marx,

Fr. Engels) susţin că societatea capitalistă este divizată în două clase
principale : posesorii mijloacelor de producţie – burghezia –
exploatatorii şi clasa celor care nu posedă mijloace de producţie :
proletariat - exploataţii - cei care creează plusvaloarea, deci profitul
pe care capitaliştii şi-l însuşesc gratuit.
Marx discerne între clasă “în sine”, ansamblu neunit încă prin
legături interne şi “pentru sine”, (au conştiinţa de sine) instituţii proprii,
organizaţii, ideologie proprie.
Proprietatea privată stă la baza stratificării sociale.
Critici susţin că teoria celor două clase este demodată ; asistăm
astăzi la o creştere rapidă a clasei de mijloc.
Totuşi, această teorie mai are şi astăzi influenţă în rândul
cercetătorilor : Domhoff (1983) susţine că puterea este încă
concentrată în mâinile unei mici elite economice iar rostul sindicatelor
este sã organizeze muncitorii în lupta pentru câştigarea drepturilor care
li se cuvin.

C) Teoria dimensională - Max Weber.

În viziunea weberiană, “stratificarea” este un concept multidi-
mensional : există trei criterii distincte după care indivizii pot fi
185
diferenţiaţi: economic, social şi politic.
Poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen
cu caracter continuu, ca evoluţie de la inferior la superior.
Oamenii au grade diferite de prestigiu social (onoare), ceea ce
Weber numeşte statut, clerul are prestigiu dar, în general, îi lipseşte
bogăţia care l-ar situa pe un loc superior pe scara economică (clasă).
Artiştii se bucură de cinste, respect, fapt ce nu le conferă automat o
putere politică reală.
Puterea politică poate să depindă sau nu de puterea economică.
Unii ajung la putere fără a avea o bogăţie personală. Pe de altă parte,
te poţi bucura de o înaltă poziţie economică şi de prestigiu, fără să le
converteşti în putere politică (ex., atleţii, fotbaliştii).
Criticii lui Weber susţin că, în practică, poziţiile unei persoane în
diferite dimensiuni ale stratificării deseori merg împreună. În sfera
politică, dictează cei ce au bani (influenţa celor ce contribuie cu fonduri
la campania electorală).
Oricum, chiar şi criticii acceptă natura multidimensională a
stratificării.

D) Teoria evoluţionistă a lui Gerherd și Jean Lenski. Cei

doi sociologi încearcă o sinteză a teoriilor anterior examinate. Mai
precis, concepţia lor prezintă o unificare a teoriei funcţionaliste cu cea
a conflictului.
În societăţile primitive, se consumă tot atât cât se produce, deci,
nu există surplus şi, în consecinţă, repartizarea inegală a resurselor
este improbabilă.
Pe măsură ce societăţile evoluează datorită îmbunătăţirii
tehnologiei, resursele suplimentare disponibile sunt deseori repartizate
în mod inegal. Aceasta duce la stratificare, care este consolidată,
transmisă din generaţie în generaţie. În societăţile industriale, surplusurile
sunt şi mai mari. Tendinţa este ca aceste surplusuri să fie împărţite unui
segment mai mare al populaţiei. În societăţile avansate industrial,
efectele statificării tind să se reducă.
186
 Soţii Lenski consideră că un oarecare grad de stratificare socială
este inevitabil, întrucât aptitudinile, talentele, inteligenţa şi resursele
sociale nu pot fi distribuite în mod egal.

9. 4. Menţinerea sistemului stratificării

Instituţiile şi procesele sociale joacă un rol major în asigurarea

persistenţei sistemului stratificării.
Familia. Ea este probabil unul din principalele mecanisme prin
care repartizarea inegală a resurselor societăţii se transmite generaţiilor
viitoare. Familiile lasă generaţiilor următoare, moştenitorilor lor, resursele
de care dispun. Să-l moşteneşti pe Ford sau pe locuitorul unui ghetou
nu este acelaşi lucru.
Clasele sociale tind să educe diferit copiii : să acţioneze şi să
gândească diferit, să aibă nivele de educaţie diferite, slujbe, cariere
diferite. Studiile relizate de Kohn şi Schooler (1983) arată că
socializarea diferită în clasa de mijloc şi cea muncitoare duce la tipuri
diferite de personalităţi, care sunt legate de ocupaţiile bazate pe clasă.
De asemenea, socializarea duce la dezvoltarea unui sistem axiologic şi
ideologic care susţine sistemul social existent.
Religia și ideologia. Monarhiile feudale îşi consolidau puterea
afirmând “dreptul divin al regilor”. Ideologia sistemului castelor susţinea
inferioritatea înnăscută a castelor inferioare.
Societăţile industriale moderne propovăduiesc faptul că
“straturile” superioare sunt întemeiate pe merit, muncă intensă, talent
superior şi că principiul “omul potrivit la locul potrivit” legitimează
sistemul social în aceste societăţi.
Ordinea politică : statul ajută la perpetuarea stratificării sociale
prin controlul asupra legilor, care susţin repartizarea inegală a resurselor.
Astfel, menţinerea apartheidului în Africa a constituit un exemplu
concludent de folosire a puterii coercitive a armatei şi poliţiei pentru
păstrarea orânduirii de castă. De regulă, legile importante sunt făcute
187
de cei care beneficiază de sistemul de clasă existent.
Economia. Repartizarea diferenţiată a resurselor în economie
contribuie la stratificarea socială. Când resursele economice inegale
sunt transmise de la o generaţie la alta (fapt ce se produce frecvent)
sistemul de stratificare existent persistă.
Norman Goodman subliniază faptul că principalele procese
sociale (selective) ce joacă un rol important în menţinerea sistemului
stratificării sunt A) cooptarea şi B) principiul avanatajului cumulativ.
A.Cooptarea : implică atragerea, includerea individzilor în sistem
(pentru a nu-i ameninţa continuitatea). Dându-le un “fragment al
activităţii”, un anumit rol social, se aşteaptă, se speră ca ei să acţioneze
în vederea menţinerii sistemului nu a schimbării lui.
Selznick (1948) susţine că şiretlicul cooptării indivizilor constă
în a le operi distincţii, responsabilităţi, fără a le acorda putere reală de
a efectua vreo schimbare substanţială.
Exemplu : atragerea reprezentanţilor studenţilor în Consiliul
Profesoral al Facultăţii poate fi considerată ca o formă de cooptare :
în ciuda prezenţei lor la şedinţele Consiliului profesoral, a faptului că
sunt “consultaţi” în problemele principale privind soarta Facultăţii,
puterea efectivă rămâne deseori în mâinile administraţiei (în aceeaşi
situaţie sunt şi părinţii şi elevii din Consiliul de conducere al şcolii).
Eforturile de cooptare sunt concentrate, în special, asupra
liderilor opoziţiei, deoarece aceştia folosesc mai frecvent arta de a
critica, de a protesta ameninţând menţinerea sistemului şi putînd provoca
schimbarea lui. De aceea, de multe ori, ei pot fi trataţi, cu generozitate,
li se pot da explicaţii amănunţite privind caracteristicile pozitive ale
situaţiei date (“situaţie considerată a fi cea mai bună în respectivele
circumstanţe”) şi pot fi solicitaţi să devină membrii în cercurile care
deţin (exercită) o parte a puterii.
Procesul cooptării poate fi clar, direct sau “cu perdea”, mai
discret, şi indirect.
Este direct, atunci când marile firme industriale includ în
comitetele de directori un număr limitat de membrii ai sindicatelor, sau
188
atunci când partidele politice încheie alianţe cu sindicatele.
Multe societăţi industriale au permis dezvoltarea, creşterea clasei
de mijloc, fapt ce a redus probabilitatea adâncirii conflictelor sociale,
revoluţiei şi schimbării anticipate de K. Marx. Creşterea clasei de mijloc
duce la cooptarea proletariatului, cu alte cuvinte este o formă indirectă
de cooptare. Bucurându-se de avantajele vieţii clasei de mijloc acordate
de sistemul respectiv, el devine cooperant în procesul de menţinere a
statu-quo-ului. În 1977, Piven şi Cloward au analizat detaliat procesul
cooptării mai multor “mişcări ale oamenilor săraci”.
B. Principiul avantajului cumulativ. Cei care sunt bine plasaţi
în sistemul de stratificare, care au poziţii avantajoase pe lângă câştigurile
materiale considerabile ei beneficiază – în raport cu ceilalţi – şi de un
“avantaj cumulativ”. Analizând sistemul de recompensă în ştiinţe,
Merton introduce expresia “efectul Matei”, inspirându-se din Evanghelia
lui Matei : “căci celui ce are, i se va da şi el va avea din abundenţă”.
“Efectul Matei” se referă la tendinţa celor care au deja o reputaţie în
ştiinţe, de a culege recompense mai uşor decât ceilalţi, de a avea deci,
un avantaj în plus. Merton a considerat că sistemul de răsplată în ştiinţe
este stratificat, este bazat pe un succes anterior.
Mai târziu el generalizează ideea efectului Matei ca să descrie
principiul avantajului cumulativ - fenomen similar ce se manifestă în
instituţiile sociale.
Avantajul cumulativ serveşte şi el la menţinerea şi consolidarea
diferenţelor existente în repartizarea resurselor societăţii.
Ex.: Ștefan Bănică jr. poate pretinde, pe bună dreptate, că a
ajuns datorită talentului, aptitudinilor personale la poziţia pe care o are
în carierea aleasă. Totuşi, nu există nici o îndoială că el a intrat în această
carieră cu avantajul numelui şi relaţiilor tatălui său. (Copiii artiştilor,
politicienilor etc. se află în această situaţie).
Ascensiunea lui Joseph Kennedy, fiul lui Robert Kennedy
constituie tot o confirmare a acestui principiu. Pe scurt, instituţiile sociale,
procesele sociale selective tind să fie forţe conservatoare în societate :
ele menţin şi susţin orânduirea socială existentă. Efectul conjugat al
189
acestor forţe structurale şi culturale fac din sistemul de stratificare unul
din elementele cele mai stabile ale societăţii.
Dimensiunile inegalităţii în SUA. (Norman Gooodman,
“Introducere în sociologie”).
A) Din punct de vedere al resurselor economice (venituri –
salarii, cîştiguri din investiţii şi bogăţia, valoarea totală a banilor şi a
bunurilor), inegalitatea este reflectată de următorii indicatori :
- în 1986, venitul mediu/familie era de 29. 460 $ (aproximativ
2400 $/lună). Venitul este repartizat astfel: 5% din americanii din clasa
de sus obţin un venit la fel de mare ca 40% din americanii din clasa de
jos. Bogăţia în SUA este foarte concentrată : 20% din familiile
americane controlează peste 75% din bogăţia ţării (Biroul de
recensământal SUA 1986 ; 5% de la vârf posedă aproximativ jumătate
din bogăţia americană.
B) Din punct de vedere al puterii politice (capacitatea de a
influenţa deciziile gevernamentale), o primă constatare este că cei care
dispun de puterea economică, deseori au o mai mare influenţă decât
ceilalţi. Deseori, ei sunt acuzaţi de trafic de influenţă pentru a obţine
avantaje politice şi personale. Un exemplu îl constituie legislaţia fiscală
favorabilă celor cu resurse econmice mari, facilităţile fiscale. Boeing,
General Electric deseori nu plătesc nici un impozit.
Cei mai mulţi membrii ai Congresului sunt albi protestanţi, bărbaţi
de vârstă mijlocie.
În timpul Adminstraţiei Reagan, 95% din funcţiile superioare
rau ocupate de bărbaţi ; 98% din funcţiile superioare de albi ; aproape
jumătate dintre ei câştigau peste 100 000$. (Easton 1983).
C) Și în ceea ce priveşte prestigiul, se constată unele
inegalităţi. Cele mai apreciate profesii sunt : medicina, avocatura,
finanţele, învăţământul. Profesiile celor cu gulere albe se bucură de
mai mult prestigiu decât al celor cu “gulere albastre”.
Cercetările sociologice pun în evidenţă existenţa următoarei

190
situaţii privind clasele sociale din SUA :
1) clasa de sus reprezintă 3-4% din populaţie ;
2) clasa mijlocie de sus : 5-10% (afaceri şi profesii cu venit
mare) ;
3) clasa mijlocie de jos formează 30-35 % din populaţie;
4) clasa muncitoare : 40% (veniturile ai anuale fiind între
15.000 –25.000 $ anual) ;
5) clasa de jos cuprinde necalificaţi, şomeri, fără locuinţă.
În privinţa mobilităţii sociale, următoarele date sunt elocvente:
80% din bărbaţi au o oarecare mobilitate intergeneraţională. Americanii
africani au o mobilitate socială mai mică decât albii. Femeile au o
mobilitatea socială mai scăzută decât bărbaţii.

9.5. Mobilitatea socială

9.5.1. Delimitări conceptuale

Conceptul de mobilitate socială are două sensuri principale : a)

în sens restrâns, reprezintă mişcarea în cadrul unui sistem de stratificare;
b) în sens larg, se referă la mişcarea spaţială (mobilitatea teritorială) şi/
sau schimbarea locului de muncă (mobilitate sau fluctuaţia forţelor de
muncă).
Studiile (teoretice şi empirice) privind mobilitatea socială pot fi
încadrate (după criteriul folosit) în următoarele trei categorii :
- cele care utilizează un criteriu de ierarhizare propriu-zis,
deci umăresc mişcările între straturi strict ierarhice. Este vorba de tradiţia
americană, ce foloseşte statutul social drept criteriu al ierarhizării.
- cele care utilizează drept criteriu de clasificare exclusiv
ocupaţia individzilor, ceea ce conduce la constituirea unui spaţiu social
format dintr-un număr oarecare de categorii socio-profesionale : tradiţia
nemarxistă vest-europeană. Sociologii europeni folosesc rar noţiunea
de status şi când o fac o reduc la cea de ocupaţie, identificând
191
mobilitatea socială cu mobilitatea profesională.
- cele care utilizează drept criteriu clasele sociale şi păturile
sociale. Aici se înscriu îndeosebi cercetătorii marxişti.
Se face distincţia, uneori, între mobilitatea socială orizontală
(când au loc mişcări în cadrul aceluiaşi “strat” sau are loc o mişcare
teritorială sau a locului de muncă fără modificări ale statutului
profesional) şi mobilitatea verticală, mişcare de la un strat la altul, care
poate fi ascendentă sau descendentă.
Se vorbeşte de mobilitatea ocupaţională, educaţională, pe scara
puterii, a veniturilor.
O altă distincţie esenţială pe care o fac sudiile de specialitate
asupra mobilităţii sociale este cea dintre mobiliatea intrageneraţională
- schimbarea poziţiei individului între două momente ale vieţii sale - şi
mobilitatea intergeneraţională, diferenţa între poziţia unui individ, la
un moment dat, şi cea a familiei sale de origine (de obicei, poziţia
tatălui).
Regularităţile mobilităţii sociale în general şi mai ales efectele
acesteia asupra individului, organizării sociale, au fost evidenţiate de
sociologul american P. Sorokin (teoreticianul “clasic” al mobilităţii
sociale) în lucrarea “Mobilitatea socială” din 1927. Definiţiile şi
explicarea efectelor pozitive şi negative ale mobilităţii sociale, aşa cum
au fost ele formulate de Sorokin, constituie şi azi referinţe pentru oricare
cercetător al mobitilăţii sociale. El pot fi utilizate pentru verificarea unor
legi sociologice (cum sunt legile imitaţiei sociale elaborate de Tarde şi
completate de Sorokin).
Aşa cum am arătat mai înainte, mobilitatea socială are ca o
componentă importantă mobilitatea educaţională. În ultimele decenii,
s-a discutat mult în ce măsură mobilitatea educaţională intensă determină
modificarea volumului mobilităţii sociale şi mai ales cum conduce la
egalitatea oamenilor. Raymond Boudon, formulând principiul
devalorizării diplomelor demonstrează că egalizarea şanselor de acces
în învăţământ (mobilitatea educaţională) nu conduce la egalizarea
şanselor sociale în societatea capitalistă şi că statusul social de pornire
192
(originea soială) rămâne criteriul principal în determinarea structurilor
mobilităţii.
Chiar dacă pe plan mondial interesul pentru problemele mobilităţii
sociale nu mai este la fel de intens ca în urmă cu trei decenii, fenomenul
constituie o zonă de primă importanţă pentru sociologie, deoarece
este o prezenţă interesantă şi importantă a epocii moderne şi deoarece
este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei nu este contestată
de nici o altă disciplină.

9.5.2. Tipuri de cerceări sociologice în domeniul mobilităţii

sociale

S-au încercat mai întâi comparaţii internaţionale, considerându-

se că ţările mai avansate economic, nivelul mobilităţii sociale ar trebui
să fie mai ridicat ; s-au făcut apoi studii comparative în timp, referitor
la aceaşi ţară, pentru a se verifica direct ipoteza creşterii mobilităţii
sociale. Nici unele, nici altele nu au putut oferi argumente decisive
pentru confirmarea respectivei ipoteze ceea ce, de fapt, demonstrează
persistenţa unor inegalităţi de şanse sociale însemnate în ţările
capitalismului dezvoltat.
Alte studii s-au preocupat de structura fenomenului de mobilitate
socială. S-au încercat evidenţierea intensităţii schimburilor între diverse
categorii sociale, direcţiile de mobilitate socială pentru indivizii plecaţi
dintr-o categorie, sau invers, aria de recrutare a celor intraţi într-o
nouă categorie. Acest gen de cercetări a vizat în special straturile din
vârful piramidei sociale (recrutarea elitelor).
O altă categorie de cercetări a urmărit evaluarea influenţei unor
factori asupra mobilităţii sociale. În acest sens, o atenţie privilegiată i-a
fost acordată şcolii.
Pe lângă toate acesta, trebuie să trecem în revistă şi studiile
vizând efectele mobilităţii sociale asupra altor factori – fenomene şi

193
procese sociale. Indiferent de aria cercetată, cei care au studiat
mobilitatea socială au pornit de la postulatul valorizant că starea de
“mai multă” mobilitate este preferabilă celei de “mai multă” imobilitate,
dat fiind că imobilitatea socială înseamnă inegalitate de şanse sociale,
adică o autoreproducere a structurilor, deci a inegalităţilor sociale. Ori,
dacă existenţa unor inegalităţi este mai uşor de “teoretizat” (prin
invocarea unor factori naturali sau a unor necesităţi de funcţionare a
sistemului) existenţa inegalităţii de şanse, adică autoreproducerea
inegalităţii sociale, are mai puţin adepţi între justificare.

9.5.2.1. Pitirim Sorokin și paradigma mobilităţii sociale

“Deoarece sunt extrem de rare societăţile ale căor straturi sociale

să fie complet închise, în oricare societate se manifestă mobilitatea
verticală sub cele trei forme ale ei : economică, politică, ocupaţională.
Mobilitatea verticală întâmpină, totodată şi peste tot, o anumită
rezistenţă socială, ceea ce face ca ea să varieze în spaţiu şi în timp. De
aceea, nu există o tendinţă perpetuă spre creşterea sau descreşterea
mobilităţii unei societăţi. Creşterea şi descreşterea mobilităţii variază
în funcţie de cauzele care determină o formă sau alta a mobilităţii sociale
şi care sunt : diferenţele înnăscute dintre indivizi, diferenţele dintre
mediile sociale în care trăiesc oamenii şi faptul că aceştia trăiesc per-
manent împreună. Efectele mobilităţii sociale sunt benefice pentru
dezvoltarea intelectuală a indivizilor, pentru creşterea inventivităţii lor
şi a prosperităţii economice a societăţii, precum şi pentru optimizarea
distribuţiei sociale a indivizilor. Mobilitatea socială are efecte negative
asupra compoziţiei sociale a societăţii, a comporamentului social şi
relaţiilor moral-afective, precum şi asupra integării sociale. Stabilitatea
societăţii este influenţată atât pozitiv cât şi negativ de mobilitatea
socială”.6
6 P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, N.Y., The Free Press, 1959, p. 139-
152, 343, 495-540.
194
 Creşterea mobilităţii sociale este direct proporţională cu creşterea
“masei” unei societăţi şi eterogenizarea ei. Efectele mobilităţii sociale
asupra comportamentului şi psihologiei individiului şi a ordinii, stabilităţii
sociale sunt adesea contradictorii.
Efectele pozitive asupra comportamentului şi psihologiei
individului sunt : deblocarea, flexibilizarea gândirii individului şi, ca
urmare, creşterea inventivităţii curiozităţii. O societate cu o mobilitate
socială mai crescută este mai eficientă decât una cu o mobilitate socială
scăzută.
Efectele pozitive ale mobilităţii sociale asupra ordinii şi stabilităţii
sociale se referă la faptul că, deşi mobilitatea socială face terenul so-
cial mai alunecos, mai nesigur, ea asigură stabilitatea societăţii (a ordinii
sociale), în primul rând prin faptul că poate fi o alternativă la revoluţiile
sociale generate de nedreapta distribuire socială a indivizilor.
Pe de altă parte, creşterea mobilităţii sociale poate duce direct
la izbucnirea unei revoluţii, a unor convulsii sociale pentru că mobilitatea
socială roade permanent habitusurile sociale, slăbeşte legăturile
(solidaritatea) dintre indivizi, cultivă ambiţia individului de a urca per-
manent pe scara stratificării, facilitează atomizarea societăţii,
antagonismele sociale devin neclare, schimbătoare şi greu controlabile.
“Colectivismul” stimulat de creşterea mobilităţii sociale este “vag,
spune Sorokin, fiindcă reprezintă doar sentimentul superficial al unei
egalităţi formale în spatele căreia sporeşte permanent individualismul
celui dornic să reuşească socialmente, “sărind” cât mai repede şi peste
cât mai multe trepte al ierarhiei sociale.
Criticii punctelor de vedere susţinute de P. Sorokin fac
următoarele observaţii:
1. Efectele pozitive şi negative ale mobilităţii sociale trebuie con-
siderate “tipuri ideale” (în sens weberian). Nu este absolut obligatoriu
să se întâmple astfel. Efectele sunt doar posibile.
2.Dacă efectele sunt potenţiale în oricare societate, realizarea
lor ca atare nu este obligatorie peste tot (tratatea concret-istorică).
3. Sorokin crede că mobilitatea soială duce la “decăderea”
195
socială, rasială, naţională. Deoarece primele grupuri (elitele) nu-şi asigură
aproape niciodată reproducerea demografică, se apelează la indivizii
din straturile inferioare, care “strică” valoarea “elitei” sau împing în
subsolul societăţii elementele ei valoroase.
“Raţionamentul lui Sorokin este lipsit de fundamente logice, şi
nu are acoperire istorică. Logic, mobilitatea înlocuieşte o elită aflată în
declin sau îi revitalizează elementele. Schimbarea unei elite cu alta nu
înseamnă înlocuirea unei “elite bune” (a unei aristocraţii) cu una
“proastă”.7

9.5.2.2. Selecţia socială negativă în sociologia românească

O problemă strâns legată de structura socială şi de mobilitatea

socială este cea a selecţiei sociale negative. Sociologul român Ion
Ungureanu 8 face o prezentare sintetică şi pertinentă a principalelor
contribuţii aduse de sociologia românească în clarificarea acestei
probleme.
“Într-un mediu social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie
străină, vor fi promovate în ierarhia socială elementele care se adaptează
pasiv, uşor şi repede mediului social corupt” – semnala marele nostru
poet, M. Eminescu.
Pentru a explica selecţia socială negativă, el introduce conceptul
de “pătură superpusă”. Aceasta nu este o clasă socială. “Clasa”, în
concepţia “omului deplin al culturii române”, este un corp social for-
mat din oameni care au o “ţintă comună, interese comune”, pe când
cei care compun “pătura superpusă” au apãrut ca urmare a “declasării”,
adică a “înmulţirii peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca
aceleiaşi sume de producători”. Ele nu compensează munca materială
a celor de jos prin muncă intelectuală (cum fac clasele superioare din
ţările străine). “Pătura superpusă” este un element parazitar lipit artifi-

7 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, p. ???

8 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societăţii, p. 156-159.
196
cial pe corpul sănătos al unei societăţi iar etiologia ei este dublă : a)
“oameni declasaţi” sunt “intstrumentele” cele mai bune pentru că sunt
cele mai coruptibile de care se servesc străinii pentru a exploata ţara,
populaţiile ei autohtone” ; b) pe de altă parte, “pătura superpusă se
formează atunci când o societate introduce formele unei civilizaţii străine
fără ca să există corelativul ei economic”, ceea ce “generează o mişcare
nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă ci pe privilegii”. Procesul
“declasării” este generat atât de dominanţa străină a unei ţări, cât şi de
strategia greşită de dezvoltare aleasă de ţările dominante.
Mecanismul social al “declasării” se bazează pe deteriorarea
principiului “compensaţiei muncii”.
“Pătura superpusă” este un mediu social negativ, care nu permite
formarea valorilor şi promovează nonvaloarea socială : linguşitorii,
viclenii, mincinoşii.
Elementele sănătoase ale societăţii se vor adapta la acest mediu
în mod “natural” : “naturile viguroase vor căta să întipărească mediului
caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn
chiar …”.
“Adaptabilitatea cu un mediu nesănătors, nedemn” nu înseamnă
deci “superioritate organică”, ci selecţie socială negativă, iar “pătura
superpusă” este în oricare societate un rezultat al selecţiei sociale nega-
tive.
Teza eminesciană susţine că evoluţia noastră socială s-a desfăşurat
ciclic, iar ritmurile şi durata acestor cicluri le-au stabilit dominaţiile străine”
(I. Ungureanu)
M. Eminescu 9 înregistrează trei cicluri ale selecţiei sociale în
România :
1700-1821 – când “învinge elementul imigrant prin domnia
fanariotă”;
1821-1866 – are loc o selecţie socială pozitivă, prin “reactivarea
elementului autohton”;
11 febr. 1866 – când se manifestă o selecţie socială negativă
9 M. Eminescu, Scrieri politice, Scrisul românesc, 1935, p. 99.
197
dar nu atât de categorică.
Există multe controverse pe marginea acestei clasificări : C.
Rădulescu Motru susţine că în 1904 se mai poate vorbi de o selecţie
socială negativă, ciclu pe care el îl numeşte “pseudocultură”, o formă a
culturii care are toate elementele “culturii adevărate” dar “formele” ei
nu se potrivesc cu “fondul”, de unde lipsa de armonie, continuitate,
originalitate, într-un cuvânt “superficialitatea”. Ca şi Eminescu, C.
Rădulescu Motru consideră că “pseudocultura” este prin excelenţă
favorabilă individului cu sentimente “cosmopolite”, ceea ce generează
o selecţie negativă a valorilor.
La fel ca şi Eminescu în 1881, C. Rădulescu-Motru cerea, în
1904, o “reacţiune sănătoasă” contra “pseudoculturii”, fiindcă aceasta
generează boala societăţii româneşti moderne, politicianismul. Acesta
este reprezentat de “clasa superpusă”(partidul liberal) care a transformat
mecanismele politice dintr-un mijloc într-un scop.
D.Drăghicescu, deşi aparent acceptă teza eminesciană,
confundând “pătura superpusă” cu boierimea în ansamblul ei, ajunge
la două concluzii greşite : 1) “boierii români n-au avut nici o legătură
de sânge şi de simţăminte cu glasul neamului” ; 2) “trecutul nostru atât
de nefericit şi agitat n-a pus în joc şi n-a dezvoltat decât însuşirile
sufleteşt nefavorabile, slabe” … (defectele, lipsurile morale).
Sociologii români caută o alternativă la stratificarea socială bazată
pe structura socială. Mihail Manoilescu (1891-1950) vede în
corporatism o astfel de alternativă.
Corporatismul este o doctrină şi formă de organizare a societăţii,
care presupune realizarea unei unităţi (solidarităţi) nemijlocite a indivizilor
în cadrul societăţii prin intermediul corporaţiilor.
Corporaţiile sunt reuniuni socio-profesionale ce cuprind sume
de indivizi ce exercită o profesie în cadrul aceleiaşi ramuri de activitate,
indiferent de poziţia lor ierarhică şi de proprietatea asupra mijloacelor
de producţie.
Mihail Manoilescu este întemeietorul doctrinei corporatismului
pur şi integral. El considera corporatismul ca o formă socială evolutivă
198
post-liberală şi, în consecinţă, postparlamentară, în care clasele sociale
vor fi înlocuite de grupuri sociale funcţionale (corporaţii) în cadrul unui
stat guvernat de o elită politică.
“Elita înseamnă acea minoritate a comunităţii naţionale, care îşi
asumă răspunderea socială supremă şi cumulează calităţile cele mai
înalte ale comunităţii (…); ea întruneşte în mod culminant toate valorile
omeneşti”.
Elita este o aristocraţie în concepţia lui Mihail Manoilescu care
“prin însăşi natura ei, trebuie să cumuleze toate funcţiile de conducere,
politico-militară, economico-socială, culturală în toate sectoarele de
activitate naţională”. Elita trebuie să prezinte o “unitate organică”
concretizată într-un control general asupra tuturor sectoarelor de
activitate naţionlă : “aceasta este dreptul ei, aceasta este datoria ei”.
Selecţia trebuie să asigure “superioritatea absolută” şi
“superioritatea relativă” a unor grupări conducătoare, proces ce trebuie
să se desfăşoare sistematic, continuu, fără sincope. “Nu poate fi elită
o clasă în care apoape fără nici o selecţiune – oricine poate să intre şi
să se menţină. Nu poate fi elită o categorie socială în care lipseşte
orice severitate din punctul de vedere intelectual sau sufletesc la
cooptarea de noi membrii. Nu poate să fie elită un grup social care nu
are sentimentul intern şi adânc al inegalităţii, al inegalităţii creată de
merit”. 10
Elita înseamnă probitate personală, forţă etică.
Cât priveşte şansele burgheziei româneşti de a ajunge la o elită,
M. Manoilescu este destul de pesimist : “burghezia românească mai
are de aşteptat până în ziua în care va constitui o elită”.11
Principiul corporatismului pur şi integral este organizarea, care
vrea să înlocuiască atât principiul liberei concurenţe în economie, cât
şi sistemul democratic-parlamentar. “Organizarea” se bazează pe

10 I. Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei

contemporane, Ed. Eminescu, Buc., 1996, p. 668.
11 M. Manoilescu, Tragica predestinare a geniului românesc, Iaşi, 1993,
după I. Bădescu, D. Dungaciu, op. cit., p. 669.
199
reglementarea centralizată şi autocrată a activităţilor tuturor corporaţiilor
(economice, sociale, culturale, religioase) de către singura putere
politică cu drept de liberă activitate constituită din reprezentarea
exclusivă a corporaţiilor.

9.5.3. Sistemul stratificării sociale în România în timpul

regimului comunist

Desigur, se poate pune problema dacă au existat cu adevărat

categorii sociale distincte în societatea socialistă, în condiţiile în care
idealul comunist la nivel macrosocial era omogenizarea socială iar la
nivelul microsocial, formarea omului nou, de tip socialist.
Potrivit opiniei lui Sandu E. Dumitru,12 dincolo de stereotipurile
ideologice - respectiv clasă muncitoare, ţărănimea şi pătura intelectuală
- s-au conturat în socialismul real câteva categorii distincte şi anume :
disidentul(contestatarul), specialistul, nomenclaturistul, activistul şi
speculantul.
(1) Contestatarul a fost singurul tip social care nu a fost
obedient faţă de putere, a acţionat împotriva acesteia fie izolat, ca
disident (în toate ţările foste comuniste), fie în grup de rezistenţă
organizată (Cehia, Polonia, Ungaria).
“Disidentul chiar prin faptul că se împotriveşte sistemului totalitar
de valori şi norme şi prejudecăţi propune un sens al identităţii umane,
bazat pe noţiunea de responsabilitate”, propune deci o morală a curajului
şi a demnităţii umane.
Contestarea puterii a îmbrăcat forme şi intensităţi diferite în ţările
lagărului socialist. În România, represivitatea crescută a regimului a
făcut ca o mai frecventă şi în acelaşi timp cea mai inofensivă (pentru
putere) formă de contestatare să o reprezinte butadele satirice,
spectacolele umoristice, expoziţiile de caricatură cu substrat politic.

12 Sandu Dumitru, Sociologia tranziţiei, Ed. Staff, Buc., 1996, p. 17-20.

200
Deşi se limitau la satirizarea cuplului dictatorial sau a politicii P.C.R. şi
nu constituiau un atac direct la sistem, ele au jucat un bine definit rol în
dezvoltarea unei solidarităţi resentimenalte şi a unei vagi speranţe de
schimbare. Pe de altă parte, nu trebuie neglijate nici efectele perverse
pe care aceste forme subtile de contestare le-au generat, ele constituind
supape de dezamorsare a tensiunior acumulate de populaţie şi
micşorând în felul acesta (în loc să crească) şansele proliferării
atritudinilor contesatare şi solidarităţii exponenţilor lor.
(2) Un alt tip social care a opus rezistenţă regimului a fost
specialistul – elita profesională a societăţii. Aceasta a opus “o rezistenţă
pasivă, sau, poate, mai corect spus, prin evaziune(…) Moral, el este
un dedublat : pentru a îşi putea împlini vocaţia, aspiraţiile profesionale
el acceptă mai mult sau mai puţin formal plătirea unui tribut ideologic,
mimarea acceptării ideologiei oficiale”.
Sub aspectul moralităţii, de cealaltă parte a baricadei se află
nomenclaturistul, activistul şi speculantul.
(3) Nomenclaturistul este cel ce “deţine puterea la vârful
piramidei”, este factor de decizie, este elita politică. Lui îi revine
responsabilitatea (sau mai bine zis iresponsabilitatea) instituirii valorilor
şi normelor totalitare,a controlului social totalitar, a represiunilor
organizate asupra indivizilor, a dezvoltării personalităţii individului în
societate. El solicită şi impune obedienţă necondiţionată a indivizilor
faţă de regim. Trebuie observat faptul că metodele pe care le-a practicat,
intensitatea convingerilor care l-au animat au diferit de la o etapă la
alta a istoriei regimului comunist. Dacă în perioada stalinistă metodele
de impunere a valorilr şi normelor sistemului comunsit erau extrem de
dure, de represive, iar exponenţii lor, fanatici în convingeri şi
comportamente, în perioada de recul ( de decădere a regimului) chiar
şi o parte a nomenclaturii începuse să conştientizeze inconsistenţa
sistemului politic comunist şi a ideologiei sale. Dezvoltarea paroxistică
a formalismului şi birocraţiei erau modalităţi de escamotare şi
compensare a scăderii credulităţii ideologiei şi practicii comuniste.
(4) Activistul, conform caracterizării făcute de S. Dumitru
201
este acela care are ca profesie propaganda ideologică, care, de fapt,
a renunţat de bună voie la meseria sa în favoarea repetării şi impunerii
persuasive sau mecanice a stereotipurilor ideologice. “Activistul este
interfaţa dintre nomenclatură şi mase. El dispune de puteri şi avantaje
în măsura în care este credincios şi folositor nomenclaturii şi ideologiei
sale”.13
Motivaţia profesională a acestui tip social o constituie fie credinţa
în ideologia comunistă, mai rar întâlnită în perioada decăderii
comunismului, fie deţinerea unor avantaje personale (mai mici sau mai
mari). Ca şi în cazul specialistului, dedublarea poate fi prezentă şi în
cazul activistului. Am putea spuen că între ei există o asemănare : ambii
sunt duplicitari. Aşa cum remarca însă Sandu Dumitru, contrastul este
mai puternic decât asemănarea între cele două tipuri sociale şi este
evident atât din punct de vedere al valorii profesionale – în timp ce
primul este “purtător de performanţă” profesională, celui de al doilea îi
lipseşte de regulă – cât şi din punct de vedere moral : dacă primul
adoptă duplicitatea pentru a îşi putea exercita profesia, pentru a putea
supravieţui, în ultimă instanţă, cel de-al doilea o face din oportunism,
din arivism.
În funcţiile de conducere erau preferaţi incompetenţii şi “impurii”
– cei cu “pete” la dosar, pentru că erau mai uşor de controlat şi de
readus la ordine în caz de nesupunere.
Tipul speculantului, spre deosebire de celelalte tipuri sociale (mai
sus numite) clasificate în raport cu sfera politicului este clasificat în
raport cu sfera economicului. El este localizat în sectorul comercial şi
este tipul care exploatează la maximum penuria de resurse cu care se
confruntă populaţia, care profită îndeosebi – dar nu numai – de lipsa
alimentelor pe piaţa de stat, fiind un actor social foarte activ pe piaţa
neagră. Meseria lui este de a colecta spre a vinde la suprapreţ mărfurile
deficitare. Dubios sub aspect moral, lipsit de scrupule, bine adaptat la
vremuri, el intră în categoria profitorilor regimului alături de activitst şi
nomenclaturist. El nu se consideră speculant, ci doar un “descurcăreţ”,
13 Sandu Dumitru, op. cit., p. 17.
202
bine integrat social.
Alături de categoriile sociale mai sus menţionate, în socialismul
real au existat mulţi individzi care nu au aparţinut nici elitelor politice
sau profesionale, nici activiştilot, nici speculanţilor şi care sunt incluşi în
noţiunea de mase. Sandu Dumitru observa că “relaţia dintre mase –
specialişti – contestatri era una de tip pozitiv marcată predominant
prin încredere”.

203
 10. FAMILIA

10.1. Rudenia, familia, căsătoria

Rolul pe care rudenia l-a jucat în viaţa actorilor sociali nu a fost

mereu acelaşi. Dacă în societăţile preindustriale relaţiile de rudenie
influenţau într-o măsură foarte mare întreg itinerariul parcurs de individ
de-a lungul vieţii sale, în societăţile industriale şi postindustriale, rolul
lor tinde să scadă. Studiile sociologice dovedesc că în aceste societăţi,
relaţiile de muncă tind să fie mai importante pentru individ decât relaţiile
de rudenie. Totuşi, relaţiile de rudenie ocupă şi astăzi un rol semnificativ
în ansamblul relaţiilor sociale.
Rudenia este apropierea biologică sau spirituală, socialmente
recunoscută între individzii umani.1
Rudenia biologică poate fi consancvină, având la bază legături
de sânge sau afină, având la bază căsătoria.
Rudenia spirituală (năşia, fraţii de cruce) este o relaţie de tip
convenţional, dar ea poate reglementa atât raporturile sociale cât şi
raporturile biologice. De exemplu, ea poate interzice căsătoria cu o
persoană din linia naşilor. Rudenia reflectă adesea viziunea despre lume
a unui grup uman, caracterul său social, mai degrabă decât cel bio-
logic constituind trăsătura sa esenţială (Anthony Good, Alan Barnard).
Elementul cheie al rudeniei este familia.
Familia este un grup relativ permanent de indivizi legaţi între ei
prin origine, căsătorie sau adopţie.
Murdock, în 1949, făcea distincţia între familia nucleu şi familia
extinsă. El preciza că familia nucleu este compusă din adulţi de sex
opus împreună cu copiii lor naturali – sau adoptaţi. Astăzi, existenţa
familiilor monogame, de homosexuali pune în discuţie pertinenţa acestei
definiţii.
Familia nucleară poate îmbrăca două forme :
1 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, p. 519.
204
 a) familia de orientare (în care ne naştem şi avem statutul de
copil, frate etc.) ;
b) familia de procreere (pe care o creem prin căsătorie, în
care avem statutul de soţ, părinte etc.). Ea se mai numeşte şi familie
conjugală.
Cei mai mulţi oameni sunt, în acelaşi timp, şi membrii ai familiei
de orientare şi membrii ai familiei conjugale. Datorită acestui fapt ei
sunt expuşi la experienţe, mentalităţi, îndatoriri, perspective diferite,
uneori chiar opuse. Uneori, adulţii se simt striviţi de povara multiplelor
şi concomitentelor îndatoriri ce derivă din dubla lor calitate de copii ai
bătrânilor lor părinţi şi părinţi ai copiilor lor (minori). Creşterea
longevităţii populaţiei fac ca echilibrarea acestor îndatoriri să devină o
problemă scială tot mai mare, determinându-i pe sociologi să
catalogheze actuala generaţie adultă ca “generaţie sandviş”.2
Familia extinsă este numită deseori şi consancvină, datorită
legăturilor de sânge care există între membrii ei. Ea este alcătuită din
două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura dintre părinţi şi
copil (de exemplu, părinţii, copiii şi bunicii acestora alcătuiesc o familie
extinsă).
Familia nucleară conjugală se creează prin căsătorie. Căsătoria
este o modalitate - acceptată social – prin care două sau mai multe
persoane constituie o familie. Ea poate comporta un aspect juridic
(recunoaşterea formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale)
şi un aspect religios (recunoaştere formală, prin sacralizare, de către o
instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale).
Mult timp unirea maritală a fost recunoscută, legitimată doar din
punct de vedere religios, căsătoria civilă (sancţionarea juridică
constituind o apariţie relativ recentă).

2 N. Goodman, Inroducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 243.

205
 10.2. O viziune multiculturală asupra familiei

10.2.1 Reguli de constituire a cuplurilor familiale și practici de alegere

a partenerului

Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de

constituire a familiei şi de alegere a partenerului diferă de la o societate
la alta. Există două tipuri de reglementare maritală : endogamie şi
exogamie.
Endogamia stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi
grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase,
religii, caste, etncii. Ea stabileşte deci, clasa de persoane cu care este
permisă şi încurajată căsătoria. Roul ei este de a creşte solidaritatea
de grup. Astăzi asistăm la o creştere tot mai mare a ratei căsătoriilor
între grupuri diferite. În acelaşi context, constatăm că, în multe societăţi
graniţa endogamă se confundă cu graniţa societăţii.
Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului,
respectiv din afara familiei nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii
locale. Ea stabileşte, cu alte cuvinte, clasa de indivizi innacceptabili ca
parteneri conjugali, interzicând relaţiile sexuale între rude de sânge
proclamând tabuul incestului. Excepţie de la această regulă au făcut
familiile regale din Hawaii, dinastiile egiptene, familiile imperiale Inca.
De regulă, în toată lumea, prohibiţia incestului este însoţită şi de reacţii
de aversiune, dispreţ, dezgust. În viziunea lui Claude Levy Strauss,
afirmarea incestului drept tabuu întăreşte interdependenţele sociale,
dezvoltă alianţele între familii, încurajează diversitatea culturală şi socială.
Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate
la alta. Putem, totuşi, reduce mulţimea metodelor utilizate pentru
câştigarea partenerului marital la următoarele patru : 3
a) căsătoria prin rapt constă, aşa cum se subînţelege şi din
denumirea ei în răpirea sţiei şi este utilizată în acele societăţi în care
femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. Este o practică mai puţin

3 Ibid., p. 245.
206
obişnuită ce urmăreşte corectarea dezechilibrului numeric care există
între cele două genuri ;
b) căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă.
În societăţile care practică această metodă de alegere a partenerului,
cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femeie. În unele cazuri,
se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele,
dimpotrivă, bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea femeii
sau a familiei ei.
c) căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a
partenerului destul de răspândită în lume. Multe societăţi consideră
căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât pentru individ,
cât şi pentru societate şi de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi
nu lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă şi de maturitate.
În lucrarea “Din tainele Indiei”, Mircea Eliadene povesteşte că
“fecioarele indiene nu au nici o iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o
familie tradiţională, fecioara este vestită cu câteva zile înainte de nuntă,
iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a
fost legată şi juruită”.
d) căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută
practică de realizare a căsătorei. Conform acestei metode, opţiunea
maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi tineri, care urmează
să se căsătorească. Astăzi, în România, ca şi în foarte multe alte state
se consideră că acesta este singurul mijloc legitim, singurul mijloc care
se cuvine pentru alegerea partenerului marital.

10.2.2. Tipuri de căsătorie

Căsătoria poate avea multe forme :

a) monogamia, respectiv căsătoria unui soţ cu o singură
soţie. Din punct de vedere statistic este cea mai răspândită formă la
nivelul mondial, fiind practicată în toate societăţile;
b) poligamia, respectiv căsătoria unui soţ cu două sau mai
207
multe sţoii. Ea a fost răspândită în societăţile tradiţionale în 83% din
cele 862 de societăţi analizate de Murdock (1967);
c) poliandria, care constă în căsătoria a doi sau mai mulţi
bărbaţi cu o singură soţie. Ea este o formă de căsătorie relativ rară şi,
de regulă, se concretizează în dreptul fratelui mai mic de a întreţine
relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare, în cazul în care nu se pot
asigura soţii pentru toţi fraţii;
d) căsătoria în grup. Aceasta este considerată de
majoritatea specialiştilor ca un mod de căsătorie marginal. În legătură
cu acest tip de căsătorie (ce constă în căsătoria a doi trei bărbaţi cu
două trei femei), trebuie să precizăm că cercetarea domeniului nu a
furnizat dovezi concludente privind practicarea ei ca normă socială.
Murdock (1949) arată că, deşi monogamia este forma de căsătorie
cea mai frecventă din lume, ea nu este şi cea mai preferată, aceasta din
urmă fiind poligamă. E drept însă că restricţiile economice au mai
temperat înclinaţiile frenetice către poligamie : un număr relativ mic de
bărbaţi pot întreţine mai multe femei, gospodării etc.

10.2.3. Modele de descendenţă, de reședinţă și autoritate în familie

Societăţile răspund diferit la interogaţii de genul : cum ne

determinăm genealogia? Cum stabilim care ne sunt udele? Care ne
este originea? Există mai multe modalităţi prin care poate fi stabilită
descendenţa şi anume :
a) Descendenţa uniliniară, care ia în considerare doar o
linie părintească, fie ea masculină, şi atunci vorbim de descendenţă
patriliniară, fie pe cea feminină, şi atunci vorbim de descendenţă
matriliniară. Cea mai răspândită formă în lume este descendenţa
patriliniară şi ea stabileşte că numele, proprietăţile, bunurile sunt
transmise de la tată la fiu.
Tipul de descendenţă a fost impus de mărimea contribuţiei
economice a celor doi membrii ai cuplului. În societăţile horticole, în
care femeile asigurau o mai mare parte din bunurile economice necesare
208
familiei, cel mai frecvent întâlnim descendenţa matriliniară. În societăţile
agrare şi pastorale, bărbaţii erau cei care contribuiau mai mult la
asigurarea bunurilor necesare familiei şi, ca atare, s-a impus
descendenţa patriliniară.
b) Descendenţa bilaterală, care stabileşte descendenţa
(moştenirea) în mod egal atât pe linia masculină a familie cât şi pe cea
feminină. Acest tip de descendenţă îl întâlnim în majoritatea societăţilor
industriale ce au permis schimbarea rolurilor genurilor şi creşterea
contribuţiei femeii în realizarea veniturilor familiei.
Reședinţa familiei nou create se stabileşte în mod diferit de la o
societate la alta, în funcţie de modul în care este repartizată puterea
între bărbaţi şi femei. Normele privind stabilirea reşedinţei au în vedere
asigurarea securităţii economice şi protecţia membrilor noii familii (în
special a copiilor).
Cercetările antropologice au evidenţiat existenţa a patru modele
de reşedinţă. Cel mai obişnuit model îl constituie reşedinţa patrilocală,
atunci când cuplul îşi stabileşte reşedinţa lângă sau în interiorul reşedinţei
bărbatului. Reşedinţa matrilocală stabileşte ca tinerii căsătoriţi să
locuiască lângă familia femeii sau împreună cu aceasta. Reşedinţa
bilocală permite noului cuplu să aleagă între a locui ori cu/sau lână
familia bărbatului ori cu/sau lângă familia femeii. Astăzi, cel mai răspândit
model este reşedinţa neolocală, în care, noul cuplu îşi întemeiază
propriul cămin, câştigând astfel un mai mare grad de independenţă
faţă de familiile de orientare.
Societăţile se deosebesc nu numai în privinţa normelor care
stabilesc reşedinţa noului cuplu ci şi în pivinţa modului în care puterea
şi autoritatea sunt repartizate în familie. Patriarhatul este cel mai
frecvent model ; el consfinţeşte autoritatea bărbatului în familie. În
opoziţie cu el, se află matriarhatul, sistem în cadrul căruia autoritatea
în familie îi revine femii. Îl întâlnim în mai puţine societăţi comparativ cu
patriarhatul. Sistemul egalitar consfinţeşte faptul că autoritatea în familie
aparţine deopotrivă femeii şi bărbatului.
Cu privire la modelele de căsătorie, reşedinţă şi autoritate
209
analizate până acum se cuvine să tragem următoarea concluzie : pe de
o parte, ele fac parte din cultura unei societăţi iar pe de altă parte, ele
influenţează valorile şi normele respectivei societăţi.

10.3. Funcţiile familiei

În linii mari, majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea

aceloraşi funcţii ale familiei ca grup social. Trebuie să remacăm, totuşi,
că între opiniile lor există şi diferenţe semnificative de accente.
În viziunea antropologului francez Claude Levy-Strauss, familia
prezintă următoarele atribute principale :
a) îşi are originea în căsătorie ;
b) constă din soţ, soţie şi copiii născuţi din uniunea lor, cu toate
că, uneori, acestui grup restrâns i se mai alătură şi alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice,
economice, religioase şi sociale.
Deducem de aici că principalele funcţii ale familiei sunt funcţiile
biologică, economică, de solidaritate şi morală.
G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează
prin universalitate) îndeplineşte în esenţă patru funcţii : sexuală,
reproductivă, economică și socializatoare. În acelaşi context, W.F.
Ogburn precizează că principalele funcţii ale familiei tradiţionale sunt :
funcţia de reproducere, economică, educaţională, recreaţională,
religioasă şi social psihologică.
Funcţia biologică se referă în special la satisfacerea cerinţelor
sexuale ale partenerilor şi procreeare a copiilor. Ea trebuie să asigure
mecanismul înlocuirii membrilor societăţii de la o generaţie la alta. Fa-
milia şi societatea reglementează activitatea sexuală, impunând anumite
restricţii. Restricţiile se referă, de regulă, la limitarea activităţii sexuale
la sistemul marital şi la tabuul incestului.
Funcţia socializatoare constă în “reproducerea” moştenirii
sociale şi culturale. Familia asigură educaţia copiilor, îi învaţă limba,
210
valorile, normele. Procesul socializării copiilor începe în familie
continuând, mai apoi, în şcoală, grupul de prieteni etc.
Funcţia de plasare socială se referă la faptul că pentru fiecare
individ, familia constituie contextul social iniţial şi îi asigură o identitate
socială iniţială. Poziţia, statutul derivat din familie îi influenţează în mod
semnificativ viitoarele experienţe de viaţă. Nu este totuna să te naşti
într-o familie bogată sau săracă, într-o familie de intelectuali sau
analfabeţi etc.
În literatura sociologică, există numeroase controverse privind
caracterul pozitiv sau negativ al efectelor acestor funcţii asupra indivizilor
şi societăţii. Teoria funcţionalistă (Murdock 1949, Parsons şi Bales,
1955) evidenţiază funcţiile pozitive ale familiei. Ei consideră că familia
este o instituţie socială principală, care oferă societăţii posibilitatea de
a îşi rezolva problemele importante.
Teoria conflictualistă susţine că prin funcţiile ei, familia asigură
perpetuarea sistemului existent, limitează mobilitatea socială. Din
această cauză, familiile din clasa de sus şi cea mijlocie tind să obţină
mai multă educaţie, slujbe mai bune, standarde de viaţă mai înalte decât
copiii din familiile clasei muncitoare.
Funcţia economică constă în acumularea unor venituri suficiente
pentru toţi membrii familiei şi alcătuirea unui buget comun.
Funcţia de solidaritate se referă la rolul familie în statisfacerea
nevoilor de afecţiune, căldură, respect şi ajutor reciproc între cei doi
parteneri şi între toţi membrii familiei (părinţi, copii, fraţi, surori).
În sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde
complexitatea funcţiilor familiei clasificându-le în două mari categorii :
funcţii interne şi funcţii externe. După spusele sale, în prima categorie
sunt incluse următoarele funcţii : a) biologică şi sanitară ; b) economică ;
211
c) de solidaritate familială ; d) pedagogico-educativă şi morală.
Funcţiile externe asigură socializarea şi integrarea socială precum
şi dezvoltarea individualităţii, a personalităţii fiecărui membru al familiei.
Distincţia între funcţiile interne şi externe nu este absolută. Între
ele există conexiuni, interferenţe, determinări.
Caracteristicile societăţii (regimul politic, legislaţia, standardele
educaţionale generale, politicile sociale, nivelul dezvoltării economice )
îşi pun amprenta asupra modului în care familiile îşi exercită respectivele
funcţii.
În literatura de specialitate întâlnim şi teorii care susţin că sunt
mai semnificative disfuncţiile decât funcţiile familiei. Includem aici, în
primul rând, teoria conflictualistă. În concepţia reprezentanţilor
acestei teorii, familia este o unitate socială ce reproduce la scară redusă
conflictele interclasiale (K. Marx, Fr. Engels ). Randall Collins (1975)
consideră că în raporturile de familie, soţul se comportă ca un proprietar,
ca un gangster, în timp ce femeia este victimă permanentă. În aceeaşi
ordine de idei, Jetse Sprey (1979) susţine că membrii familiei se
confruntă cu două solicitări conflictuale : soţii concurează între ei pentru
autonomie, autoritate şi privilegii şi, în acelaşi timp, cooperează pentru
a putea supravieţui.
În opoziţie cu teoria conflictualistă, viziunea interacţionistă
accentuează asupra efortului realizat de membri familie în vederea
construirii unei existenţe de grup, a unei sub-lumi a cuplului. Pentru
aceasta, ei îşi remodelează definiţiile despre ei înşişi şi despre ceilalţi,
despre viaţa cotidiană, despre experienţa trecută şi viitor. Raporturile
cu rudele şi prietenii sunt redefinite în consens cu aşteptările
partenerului. Fiecare îşi modelează acţiunile în raport cu celălalt. Astfel,
cuplul construieşte o biografie comună, o memorie coordonată în
212
comun. Naşterea copiilor va impune o nouă remodelare a relaţiilor
dintre parteneri.

10.4. Familia contemporană

În cadrul familiei nucleare tradiţionale, soţul este principala sursă

de venituri şi autoritate a familiei. Soţia se ocupa de problemele
gospodăreşti şi de creşterea copiilor depinzând din punct de vedere
economic de soţ. Vârsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută,
numărul de copii asigura creşterea demografică iar rata divorţurilor
era relativ redusă. Acestea au fost, în linii mari, caracteristicile familiei
nucleare din secolul XIX şi până în deceniul 7 al secolului XX. După
această dată, acest tip de familie a cunoscut un continuu şi rapid declin.
În multe din societăţile occidentale ea nu mai reprezintă azi decât 7-
10% din totalul rupurilor familiale. Principala cauză a acestui regres se
presupune a fi creşterea ponderii femeilor ocupate profesional. Acest
fapt a dus la creşterea independenţei economice a femeilor, a satisfacţiei
lor psiho-sociale şi a posibilităţii de egalizare în raport cu partenerul –
a poziţiilor sale de autoritate şi putere.
Pe de altă parte, însă, se presupune că ocuparea femeilor în
activităţi extrafamiliale a dus la diminuarea funcţiilor familiei, îngrijirii şi
supravegherii copiilor.
Cercetările sociologice dovedesc că rata căsătoriilor (sancţionate
legal) a scăzut după 1970 şi mai drastic după 1990 (ţările scandinavice,
SUA etc.). România prezintă una dintre cele mai înalte rate ale
căsătoriilor legale din Europa cu oate că ea a scăzut comparativ cu
anii ‘70-’80. Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu
creşterea ratei divorţurilor. Căsătoriile se încheie deci, mai târziu şi se
destramă mai repede. Ne îndreptăţeşte acest lucru să spunem că fa-
milia este o instituţie socială pe cale de dispariţie? Considerăm că
îngrijorarea celor care cred acest lucru este neîndreptăţită pentru că
213
paralel cu creşterea ratei divorţurilor, creşte şi rata căsătoriilor.
Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai fi scăderea
ratei natalităţii şi a numărului de copii, creşterea ponderii naşterilor în
afara căsătoriilor legale, amânarea fertilităţii cuplului până la demararea
activităţii profesionale, creşterea ponderii cuplurilor în care partenerii
au relaţii extraconjugale şi creşterea gradului de acceptanţă faţă de
aceste comportamente şi schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei.
Ne întrebăm dacă astăzi iubirea romantică mai reprezintă un
criteriu esenţial în luarea deciziei de a se căsători a tinerilor? Studiile
realizate de Turner şi Helms în SUA (1988) confirmă acest lucru. Ei
susţin că iubirea romantică se concretizează în pasiune şi o anumită
formă a grijii. Pasiunea se referă la “fascinaţia”, sentimentul de
exclusivitate pe care îndrăgostiţii îl au unul faţă de celăalt, precum şi la
dorinţa intimităţii în doi. Grija se referă la puterea de sacrificiu a unuia
faţă de celălalt şi la ocrotirea celuilalt.
Goode (1959) preciza că iubirea romantică este foarte
importantă, atât pentru că asigură sprijinul afectiv, cât şi pentru că
ajută cuplurile tinere să slăbească legăturile cu părinţii.
Cu privire la rata înaltă a divorţurilor, numeroase studii realizate
de sociologi americani evidenţiază faptul că ea nu afectează în aceeaşi
măsură toate categoriile socio-profesionale. S-a constata că cei care
se căsătoresc mai devreme în adolescenţă divorţează într-un procent
mai mare decât cei care se căsătoresc mai târziu. De asemenea, rata
divorţurilor este mai ridicată în rândul clasei muncitoare decât al clasei
de mijloc, probabil şi datorită tensiunilor financiare care o macină. Pe
de altă parte, cu cât originile sociale şi, deci, diferenţierile sociale între
cei doi parteneri sunt mai mari, cu atât creşte rata divorţurilor.
Aceleaşi studii evidenţiază o mai mare vulnerabilitate la divorţ a
celor care sunt mai mobili din punct de vedere geografic.
În concluzie, principalele cauze care provoacă destrămarea
familiilor contemporane sunt :
a) Creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat
slăbirea legăturilor comunitare şi au contribuit la schimbarea
214
mentalităţilor privind familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul social
legate de divorţ au scăzut semnificativ.
b) În multe din societăţile contemporane au fost simplificate
legile privind divorţul şi fost instituit divorţul “fără vină”, fapt ce a jucat
şi el un rol important în creşterea divorţurilor.
Relativ la consecinţele divorţurilor, Spanier, Thompson şi
Weitzman (1984, 1985) susţin că acesta poate genera sentimente de
eşec personal, singurătate şi dificultăţi de ordin economic-financiar.
Divorţurile în familiile cu copii sunt mai complicate, ridicând
problema evaluării corecte a situaţiei, astfel încât decizia privind îngrijirea
ulterioară a copiilor, fie de către unul dintre părinţi, fie de către ambii,
să fie favorabilă celor dintâi.
În trecut, se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru
copii, ducând la insuccese şcolare şi creşterea delincvenţei. Cercetările
actuale realizate de Spanier şi Thompson par să indice că este preferabil
un divorţ, atunci când atmosfera în familie devine insuportabilă, se
caracterizează prin ură, violenţă verbală, fizică, psihologică.
Cu privire la violenţa în familie, se constată că aceasta este în
creştere în multe din societăţile contemporane. Iniţial s-a considerat
că violenţa este un fenomen tipic clasei muncitoare. În realitate însă, ea
apare în toate clasele sociale, dar posibilitatea ei creşte în condiţii de
şomaj şi dificultăţi financiare.
Victimele violenţei în familie sunt (de regulă) femeile şi copii.
Multe dintre femei se complac în situaţii şi nu divorţează pentru că nu
au nici o alternativă economică, nu-şi pot înterţine singure copiii.
Agresivitatea faţă de copii creează condiţiile prerpetuării ciclului
de violenţe : în multe cazuri cei care maltratează au fost maltrataţi în
215
copilărie.
În SUA în fiecare an sunt maltratate două milioane de femei şi
cam tot pe atât copii. Astăzi, există multe organizaţii care au ca obiect
de activitate, monitorizarea, preîntâmpinarea actelor de violenţă în familie
şi ocrotirea victimelor.

10.5. Viitorul familiei. Forme alternative de căsătorie

Cele mai răspândite modele alternative de viaţă care s-au răspândit

mai ales după anii ’70 sunt : coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile
fără copii şi menajele monoparentale.
Coabitarea consensuală este o formă de cuplu familial care
seamănă cu familia nucleară având aceleaşi funcţii şi confruntându-se cu
aceleaşi probleme, diferenţiindu-se doar prin faptul că nu şi-au oficializat
căsătoria. Este o formă de cuplu întâlnită mai frecvent printre tineri şi
printre cei care nu au copii.
În ultimii ’30 de ani, concubinajul a crescut de aproximativ cinci
ori, cu toate că azi el nu reprezintă mai mult de 5% din familiile americane.
A crescut totodată şi acceptanţa socială faţă de cuplurile consensuale.
Tinerele generaţii le percep ca pe o posibilitate care le oferă şanse mai
mari de alegere a partenerului potrivit. Această alternativă poate constitui,
deci, o etapă premergătoare căsătoriei. Deseori, însă, concubinajul
reprezintă o formă alternativă la căsătorie, un stil de viaţă adoptat pentru
o lungă perioadă de timp sau definitiv.
Studiile de sociologie au arătat că în SUA concubinajul este mai
frecvent printre studenţi, printre cei care locuiesc în zonele metropolitane
importante şi mai puţin frecvent printre cei care se declară profund
216
religioşi.
Celibatul. Jean Bacher constată că celibatul se referă atât la
persoanele care nu au relaţii intime cu alte persoane, cât şi la partenerii
care locuiesc în menaje separate. El a devenit astăzi o opţiune de viaţă
sau o perioadă de aşteptare între două legături sau o adevărată sihăstrie.
O altă categorie de celibatari o constituie văduvele/văduvii sau
persoanele divorţate, care nu se mai căsătoresc.
Celibatul apare fie ca rezultat al opţiunii personale, fie ca rezultat
al unor constrângeri extraindividuale, ca de exemplu, din cauza factorilor
demografici : numărul mic al partenerilor din categoria de vârstă
socialmente adecvată. Astăzi, opţiunea personală are o frecvenţă mai
mare în determinarea celibatului comparativ cu celelalte cauze.
Toleranţa socială faţă de celibatari este în continuă creştere.
Aproximativ 25% din americani locuiesc singuri.
Ca şi cuplul consensual, celibatul poate fi o etapă temporară în
viaţa indivizilor sau poate fi stilul de viaţă preferat.
Deoarece celibatul constituie un factor care determină scăderea
natalităţii, în majoritatea societăţilor se încearcă descurajarea lui prin
impunerea unor taxe pe celibat, impozite mai mari decât ale celor
căsătoriţi, restricţii în obţinerea de credite pentr locuinţe etc.
Menajele monoparentale. Creşterea frecvenţei familiilor cu un
singur părinte este evidentă în toate societăţile dar mai ales în SUA şi
Europa de Vest. Norman Goodman precizează că în timp ce în 1960
doar 8% din familiile americane erau compuse dintr-un singur părinte
şi copii, astăzi 20% se află în această situaţie.
Majoritatea acestor familii sunt fomate din mamă şi copii minori.
Menajele alcătuite din tată şi copii deţin o pondere relativ mică, ele
reprezentînd doar 10% din totalul menajelor monoparentale în Europa
de Vest şi SUA.
Majoritatea menajelor monoparentale sunt rezultatul divorţurilor
şi doar un număr mic sunt cauzate de decesul unuia dintre soţi sau de
naşterea copiilor în afara căsătoriei. Standardele lor de viaţă sunt mai
scăzute şi dificultăţile cu care se confruntă sunt mai mari decât în cazul
217
familei nucleare. Se constată, de asemenea, gradul scăzut de satisfacţie
al părinţilor singuri în raport cu viaţa de familie comparativ cu cel al
cuplurilor.
Familiile fără copii. Numărul familiilor fără copii a crescut în a
doua jumătate a secolului XX. În unele cazuri, este vorba de infertilitate
sau doar de amânarea fertilităţii ; în altele este vorba de opţiunea definitivă
de a nu avea copii. Aproximativ 5% din femeile căsătorite din SUA nu
doresc să aibe copii. Tehnologia contraceptivă este utilizată pe scară
din ce în ce mai largă în majoritatea societăţilor de această categorie
de femei.
Cercetările actuale (deşi insuficiente) evidenţiază că familiile care
nu doresc copii sunt preocupate mai mult de cariera lor profesională şi
au un nivel superior de educaţie. O parte semnificativă din aceste cupluri
sunt formate din primii născuţi ai familiilor de orientare (originare).
Pe lângă dorinţa de a se afirma profesional în general, argumentele
invocate de cei care nu-şi doresc copii sunt : nepriceperea de a fi
părinţi, lipsa vocaţiei parentale, preferinţa pentru un mod de viaţă,
caracterizat prin mai multă libertate, intimitate, loisir.
În ţările cu o economie slab dezvoltată, unul din principalele
argumente ale dorinţei de a nu avea copii a familiilor ce aparţin clasei
de jos, îl constituie absenţa posibilităţii materiale (este şi cazul României).
Cei care nu-şi doresc copii pot apela la mijloace contraceptive
sau, în ultimă instanţă, la avort.
Dacă utilizarea mijloacelor contraceptive se bucură de o largă
acceptanţă socială, problema avortului a născut serioase controverse.
Cu mici excepţii (de exemplu starea de sănătate extrem de
precară a mamei) avortul a fost ilegal în România până în 1990 şi în
SUA până în 1973.
În SUA, grupările care susţin dreptul femeii la avort au încheiat
o alianţă autointitulându-se mişcarea “pro-choice”. În opoziţie cu
acestea, există grupări care se opun avortului, considerându-l un act
imoral şi inuman şi care, la rândul lor, s-au organizat în ceea ce ei
218
numesc mişcarea “pro-life”.
Cuplurile de homosexuali și lesbiene. Cu unele excepţii (de
ex., San Francisco) cuplurile de homosexuali şi lesbiene au o frecvenţă
relativ scăzută în majoritatea societăţilor. Asistăm azi la o creştere
temperată a toleranţei sociale vis a vis de aceste forme alternative de
viaţă.
Studiile lui Blumstein şi Schwartz (1983) au evidenţiat multe
asemănări între aceste cupluri şi cele de heterosexuali : împărtăşesc
noţiunea de iubire romantică, sunt preocupaţi de situaţia lor economico-
financiară etc.
Unele din aceste cupluri, prin adopţie sau fecundare artificială,
devin părinţi, experimentând toate satisfacţiile şi responsabilităţile ce
derivă din această calitate. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem
că un număr mare de actori sociali manifestă repulsie faţă de aceste
cupluri percepându-le ca pericole iminente la adresa căsătoriei şi
echilibruui social şi încercând să le marginalizeze.

219
 11. POLITICA ŞI STATUL. CULTURA POLITICĂ
ŞI SOCIALIZAREA POLITICĂ

11.1 Autoritarism, autoritate, putere

Pentru început, să încercăm să clarificăm cele trei concepte, dat

fiind că în vorbirea curentă, de multe ori, ele se confundă. Mai mult
chiar, şi în literatura de specialitate întâlnim situaţii în care noţiunea de
autoritate este substituită cu cea de putere şi invers. Vom încerca să
demonstrăm că cele trei concepte, deşi sunt indubitabil legate unele de
altele, au semnificaţii diferite.
Autoritarismul derivă din “autoriate”, numai un sufix, un –ism,
despărţind sensuri care sunt, sau care pot fi, la distanţe astronomice.
Autoritatea este un termen latin foarte vechi şi nu a fost niciodată (cel
puţin până nu demult) un cuvânt peiorativ. De-a lungul secolelor,
autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv, în timp ce autoritarismul
indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă,
având o conotaţie negativă.
În lucrarea “What Was Authority” (1958), H. Arendt arată că
sensul originar al “autorităţii” este legat probabil de verbul latin augere,
a augmenta. În primele sale sensuri, indică faptul că deţinătorii autorităţii
impun, confirmă şi sancţionează un anumit traiect de acţiune sau de
gândire. Pentru romani, o auctoritas a contemporanilor depindea şi
provenea din autoritatea întemeietorilor cetăţii. Să subliniem doar faptul
că auctoritas, deşi în relaţie cu potestas, puterea, a fost întotdeauna
un termen distinct. Rareori, dacă nu chiar niciodată, conceptul de
autoritate a fost definit în termeni de putere până la Max Weber şi, mai
precis, până a nu fi fost tradus greşit în engleză.1
Un studiu terminologic desfăşurat sub auspiciile UNESCO indică
faptul că cel mai frecvent, termenul de autoritate este folosit cu înţelesul
de putere ce este acceptată, respectată, recunoscută, legitimată. De
1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, 1999, p. 180.
220
regulă, puterea sau cel puţin, puterea politică este asociată cu coerciţia
şi coercibilitatea, cu sancţiunile şi sancţionalitatea. Oricum, etimologia
termenului “putere”, remarcă G. Sartori, acoperă numai în parte sensul
său politic, care nu este capacitatea de a face, ci puissance, “capacitatea
de a face să se facă” (pouvoir de faire faire). Cine este la putere are
puterea de a atribui recompense ; dar, mai ales, şi mult mai evident,
puterea de a impune deposedări. Astfel, puterea ordonă ; iar puterea
statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei. Când
puterea este concepută în acest fel, ea îşi pierde capacitatea de a
explica modul în care o societate politică rămâne unitară şi de ce membrii
săi se supun. Cu alte cuvinte, procesele politice nu pot fi considerate a
fi numai procese ale puterii tot aşa cum liantul societăţilor politice nu
este asigurat prin comandă, ci prin ceea ce. T. H. Green şi alţii au
numit “obligaţie politică”. Prin alternanţă, dar şi simultan, îşi continuă
Sartori demonstraţia, regimurile politice sunt susţinute prin
“legitimitatea” lor şi sunt subminate, dacă nu sunt în cele din urmă
distruse, printr-o criză de legitimitate. La fel, o criză a legitimităţii este
semnalată şi detectată ca o criză a “autorităţii”.
Conchidem că procesele politice nu sunt numai procese ale
puterii ci şi procese ale autorităţii. Încercând să redea într-o formulă
clară şi succintă diferenţa dintre cele două tipuri de procese politice,
G. Sartori făcea următoarea inserţiune : “În vreme ce puterea ordonă
şi se susţine, când este necesar, prin constrângere, autoritatea înseamnă
“a face apel” ; nu are funcţie recompensatorie şi încetează să mai fie
autoritate atunci când este impusă. Aşadar, autoritatea este forma puterii
sau forma influenţei, care apare din investitura spontantă şi este eficientă
prin faptul că este ascultată şi recunoscută. În acelaşi timp, putem spune
că autoritatea este o putere bazată pe prestigiu, pe respect”.2
Autoritatea nu este coercitivă, ea nu anulează posibilitatea
alternativelor, “fiind în opinia lui Flathman, în consonanţă cu autonomia”.
Alţi sociologi cum ar fi P. Paul Wolff consideră că, dimpotrivă, a accepta
autoritatea înseamnă a renunţa la autonomie.
2 G. Sartori, op. cit., p. 181.
221
 Ca semnificaţie, termenul de autoritate – deducem din analiza
conecptuală a lui Sartori – este mai aproape de cel de legitimitate
decât de cel de putere : “autoritatea explică legitimitatea şi invers ; cele
două concepte sunt atât de strâns legate, încât reprezintă două faţete
ale aceleiaşi monede. Autoritatea face ca lucrurile să meargă înainte
(sau nu) nu prin comadnă, ci prin solicitări şi sugestii “juste” . Iată de
ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care primeşte sprijin
spontan. Din acelaşi motiv – şi în acelşai moment – criza democraţiei
noastre este descrisă ca o criză de autoritate”.3
Importanţa fenomenului legitimităţii în procesul de
instituţionalizarea puterii a fost sesizată încă din 1762 de J. J. Rousseau,
în “Contractul social”. “Cel ce stăpâneşte nu este niciodată destul de
puternic penru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în
drept şi supunerea în datorie”.
Îm viziunea lui M. Weber, puterea reprezintă capacitatea de a
atinge scopuri în ciuda opoziţiei altora. El distinge între dominaţie(Macht)
şi putere (Herrschaft) .În timp ce puterea este “şansa de a face să
triumfe în interiorul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în pofida
unor rezistenţe”, dominaţia desemnează “şansa de a găsi persoane ce
pot fi convinse, gata să asculte un ordin cu un conţinut concret”.
Jean Baudouin constată că raporturile de dominaţie nu sunt
specifice puterii politice, ele pot fi întâlnite în toate straturile societăţii
(în familie, firme, instituţii educaţionale, etc.). Acest lucru a dus la
abordarea dominaţiei politice din două unghiuri de vedere :
“Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe
un raport social printre altele care, în esenţă, nu se deosebeşte prea
mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeşte doar prin
mijloacele specifice pe care le pune în mişcare. Aceasta este calea
aleasă de politologul nord-american Robert Dahl, atunci când afirmă
că sistemul politic este o “urzeală persistentă de raporturi umane, ce
implică într-o măsură semnificatvă putere, dominaţie, autoritate”. Cea
de-a doua abordare presupune, dimpotrivă, delimitarea dominaţiei
3 Ibid., p. 182.
222
politice faţă de alte forme de dominaţie şi reperarea părţii sale
ireductibile. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua abordare,
chiar dacă o face fără prea multă convingere”.4
M. Weber defineşte statul ca fiind “o acţiune politică cu caracter
instituţional, a cărei conducere administrativă revendică cu succes, în
limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coerciţiei fizice”. Arătând
că statul se bazează pe monopolul coerciţiei fizice legitime, Weber se
află în situaţia de a admite că acest lucru este posibil doar atunci când
cei dominaţi se supun autorităţii revendicate de cei care domină. Dacă
aşa stau lucrurile, se naşte întrebarea : de ce se supun oamenii, în ce
condiţii, pe ce se întemeiază această dominaţie? Pentru a răspunde la
această întrebare, marele sociolog german construieşte o tipologie
ideală a dominaţiei bazate pe legitimitatea (încrederea în validitatea
autorităţilor şi a actelor lor).
A) Legitimitatea tradiţională. Baza justificării dominaţiei
o constituie tradiţia. Actorii sociali au încredere în caracterul sacru al
tradiţiilor şi cutumelor, care stabilesc regulile vieţii publice şi, de
asemenea, în persoanele care sunt exponente directe ale acestora. J.
Baudouin sesizează că “autoritatea cu care este investit şeful tradiţional
poate varia. Ea poate fi puternică, dacă concentrează în mâinile sale
esenţa puterii (“sultanismul”). Ea slăbeşte într-o oarecare măsură dacă
e împărţită cu alte autorităţi (“patriarhat” sau “gerontocraţie”) sau dacă
se sprijină pe o administraţie supusă propriei persoane
(“patrimonialism”). Dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar
relativ mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre.
Hussein al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului îşi trag cea mai
mare parte a credibilităţii din faptul că sunt consideraţi în ţările lor
descendenţii direcţi ai lui Allah”.5
B) Autoritatea raţional-legală. Schimbările pe care
industrializarea le-a atras după sine au subminat autoritatea tradiţională.

4 Jean Badouin, Introducere în sociologia politică, Ed. Amarcord,

Timişoara, 1999, p. 51.
5 Ibid., p. 53.
223
Schimbările pe care ea le-a produs au aruncat în desuetudine vechile
practici tradiţionale. Autoritatea raţional-legală a lui Weber este bazată
pe “credinţa în legalitatea reglementărilor şi în dreptul celor plasaţi în
poziţii ale autorităţii prin asemenea reguli de autoritate de a emite
ordine”(M. Weber).
Deci, o altă sursă a autorităţii o constituie sistemul de legi şi
reguli care investeşte cu putere legitimă o anumită poziţie,statut social.
Aceasta s-a dezvoltat odată cu creşterea industrializării şi este mai
compatibilă cu birocratizarea.
Autoritatea raţional legală este puterea justificată printr-un sistem
de reguli şi legi acceptate de societate (autoritatea birocratică). Ea
este legată mai mult de un statut decât de o persoană. Cât timp persoana
ocpă poziţia respectivă are dreptul să-şi exercite autoritatea. După
aceea, nu.
C) Autoritatea charismatică este întemeiată pe “sanctitatea,
eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul
normativ relevat sau impus de această persoană”(M. Weber).
Autoritatea charismaică derivă din calităţile personale
extraordinare ale conducătorului, care este un şef ieşit din comun, dotat
cu “charisma”, sau cu un “farmec” fără egal şi care inspiră angajament
şi insuflă ascultare (Ghandi, Hitler, Martin Luther King). Cele mai multe
societăţi consideră conducătorii charismatici periculoşi, deoarece, de
multe ori (fiind mai nonconformişti) ei pot submina bazele celorlalte
forme de autoritate : tradiţia şi poziţia.
Pierderea unui conducător charismatic ameninţă existenţa
grupului dacă tradiţia şi poziţia nu-i susţin autoritatea. De-a lungul
timpului,charisma a reprezentat o forţă revoluţionară, care a generat
mişcări sociale. Weber susţine că supravieţuirea unei mişcări
charismatice depinde de “rutinizarea” charismei, transformarea
autorităţii charismatice fie în formă tradiţională sau birocratică, fie într-
o combinaţie a celor două (exemplul charisma lui Isus Christos).
Analizând textul weberian, privind comparaţia dintre cele cinci
forme de legitimitate, J. Baudouin constată că spre deosebire de
224
monarh, care are “supuşi”, şeful carismatic se adresează “adepţilor”
care, într-un sfârşit, alcătuiesc o “comunitate emoţională” care se lasă
sedusă de “farmecul” celui ales.
În timp ce în forma tradiţională, încrederea colectivă este investită
mai mult într-un principiu decât într-o persoană (“Regele a murit,
trăiească regele”), adeziunea populară e afectivă şi pasională. În sfârşit,
întreţinerea carismei îl obligă pe şef să mobilizeze resurse importante
dacă nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. Regimul carismatic in-
duce o solicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a
scenei poltice”.6
În concepţia multor sociologic, dictaturile plebiscitare
contempoane (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au fost “o ilustrare
spectaculoasă “ a conceptului de dominaţie charismatică. Analizând
legitimitatea, din perspectiva weberiană, atenţionează sociologul francez,
nu terbuie să scăpăm din vedere faptul că tipurile inventariate de Max
Weber sunt “tipuri ideale”, neexistând în stare pură în realitate.
În cadrul aceluişai regim, putem întâlni elemente de la oricare
din aceste “reconsrucţii utopice”. Este cazul Imperiului napoleonian,
de exemplu. Organizat în jurul persoanei împăratului, celebrînd faptele
sale de arme devenite legendare, ne ducem cun gândul la dominaţia
carismatică. Totuşi, crearea şi întărirea unei administraţii din ce în ce
mai raţionale şi centralizate, cât şi codificarea spectaculoasă a dreptului
cutmiar, îl apropie mai mult de modelul raţional legal. Și, în sfârşit,
tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale şi
chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gândul la elementele
unui tip tradiţional”.7
Faţă de puterea politică, sociologia şi-a manifestat interesul în
următoarele câteva direcţii principale :
- a considerat statul ca o instituţie politică ca oricare alta
iar instituţiile politice le-a integrat în cadrul instituţiilor sociale ;

6 Jean Badouin, op. cit., p. 54.

7 Ibid., p?.
225
 - a acordat o atenţie particulară aspectelor formale,
funcţiilor latente şi disfuncţiilor instituţiilor prin care se exercită puterea
politică ;
- tinde să confere o accepţiune foarte largă termenului de
“politic”.
Din ce în ce mai mult se consideră că universului politic îi aparţin,
fără deosebire, toate fenomenele care implică relaţii de putere,
autoritate, conducere. Puterea apare, deci, în instituţii foarte diferite
cum ar fi statul, organizarea socială, patidul politic, sindicatul, biserica,
familia.
În legătură cu bazele şi funcţionarea puterii, două orientări
fundamentale au marcat sociologia politicii : consensualismul şi
conflictualismul. Există, ce-i drept, şi o a treia tradiţie, deloc neglijabilă,
care a subliniat coexistenţa consensualismului şi a conflictualismului în
manifestările puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii într-un
sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele
ale consensului.
Deciziile în democraţie trebuie luate cu “minimum de forţă şi
maximum de consens” (Lipset). Berelson corelează posibilitatea
democraţiei cu crearea unui echilibru între consens şi clivaj în politică.
Inexistenţa grupurilor politice opuse, a clivajelor deci ar sugera “o
comunitate în care politica nu are o importanţă reală pentru ea. Pe de
altă parte, continuă sociologul american, adâncirea clivajului poate
ameninţa însăşi existenţa democraţiei. Altfel spus, “dacă nu există
consens în interiorul societăţii”, există un potenţial limitat pentru o
rezolvare paşnică a diferenţelor politice, care sunt asociate cu procesul
democratic” (G. Almond, S. Verba, 1963). Prea mult consens
micşorează posibilitatea impunerii de responsabilităţi elitelor.
Teoriile consensului au pus accentul pe faptul că puterea politică
este cea care permite coordonarea activităţilor de interes general ;
asigurarea ordinii şi continuităţii sociale. Exercitarea puterii reprezintă
un instrument esenţial, prin care oricare societate îşi gestionează
supravieţuirea. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată
226
mai mult de funcţionaera puterii (condiţii, forme, tipologie) şi mai puţin
de mecanismele erodării şi transformării sale.
Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul
eminamente coercitiv al puterii politice, impunerea sa de către grupurile
dominante asupra celor dominate în scopul realizării propriilor interese.
Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este (Parsons)
“conceptul de sumă nulă” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R.
S. Lynd), într-o societate dată există o cantitate limitată de putere,
astfel încât oricare extindere a puterii unui grup se face în detrimentul
altuia. Teoria marxistă subliniază faptul că principala funcţie a instiutţiilor
politice (statul în primul rând)este cea de dominaţie de clasă. Ea
aceentuează asupra caracterului istoric şi al fundamentelor economice
ale distribuirii puterii în societate.
Reducţionismul economic marxist a fost ulterior mai nuanţat şi
mai temperat. A Gramsci a analizat rolul instituţiilor culturale în
impunerea “hegemoniei” clasei conducătorilor. Acestea, prin mijloacele
lor specifice, contribuie la obţinerea consensului maselor ceea ce duce
la coborârea pragului de coerciţie directă necesară pentru menţinerea
dominaţiei.
L. Althusser argumentează teza funcţionării “aparatelor
ideologice ale statutlui” în sensul inculcării “respectului individului faţă
de diviziunea tehnologică a muncii”, prin intermediul căreia este
reprodusă structura de dominaţie în societate.
C.W. Mills, constatând fenomenul extinderii birocraţiei în
societăţile industrializate, critică efectele nefaste ale acestei tendinţe :
clivajul crescând între instituţii şi public, opacizarea legăturilor dintre
conducători şi conduşi, deteriorarea democraţiei şi formarea unei “elite”
a puterii.Acest cerc restrâns decide destinul unei întregi societăţi.
Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, şi cele întreprinse de
G. Mosca, R. Michels şi V. Pareto au evidenţiat faptul că elita politică
este formată din oameni care “trăiesc din politică”, care au sentimentul
apartenenţei la acelaşi grup, la “confreria oamenilor ajunşi”.
“Dobândind un nou statut social, alesul se autonomizează vis a
227
vis de mediul social din care a ieşit. Cercul său de frecventare se
transformă. Tinde să interiorizeze normele conducătorilor. Modurile
sale de a fi, limbajul, îmbrăcămintea, obişnuinţele, modul de viaţă, se
pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaşte cineva în anumiţi
aleşi pe vechiul lăcătuş, funcţionar sau institutor”.8
Avem de-a face astăzi cu “o profesionalizare a personalului
poltic” (J. Schumpeter, 1972),. Consecinţele imediate ale acestui fapt
sunt apariţia “tendinţelor, intenţiei şi acţiunii de a monopoliza posturile
de conducere din sistemul politic” (J. N. Rosenau, 1994).
Pe de altă parte, Dahrendorf observa că apar noi tipuri de
autoritate în societăţile capitaliste avansate datorită separării proprietăţii
legale asupra mijloacelor de producţie de controlul direct al acestora.

11.2. Tipuri de regimuri politice : democraţie, autoritarism,

totalitarism.

Regimul politic se referă la modul concret în care funcţionează

un sistem politic dat, respectiv structurarea în acţiunea politică propriu-
zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. El implică forma de
guvernare (monarhie sau republică), statuarea rolurilor actorilor politici
şi tipul de răspuns al masei de guvernanţi.9
Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizată de Aristotel
şi a avut o influenţă deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare.
După numărul celor care exercită puterea, susţine marele filosof,
regimurile politice pot fi de trei feluri : regalitate, aristocraţie şi
democraţie. În cadrul regalităţii, unul singur deţine puterea, puterea
este deci personalizată, fapt ce se finalizează în eşuarea ei în tiranie.
Aristocraţia caracterizează acel tip de regim politic, în cadrul căruia
puterea este posedată de câteva persoane şi prin acest fapt constituie

8 P. Garrand, 1989, apud. I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie,

Iaşi, 1977, p. 282.
9 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie.
228
o oligarhie, devenind asupritorii celorlalţi. În cel de al treilea tip de
regim politic, susţine Stagiritul, puterea este posedată şi exercitată de
o mulţime de oameni.
Astăzi, deşi nu putem vorbi despre un consens general privind
tipologia regimului politic, cea mai frecvent întâlnită este aceea care
susţine existenţa a trei mari tipuri de regim politic : democraţii pluraliste,
autoritarim şi totalitarism. Deşi este o problemă conroversată, să
încercăm să dezvăluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri
de regimuri politice. Primele controverse s-au născut în jurul întrebării
dacă totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar Hallet Carr şi
J.L. Talmon confundă totalitarismul cu gândirea totalitară. Astfel, cel
dintâi susţine că totalitarismul este : “o convingere conform căreia un
grup organizat sau o instituţie, fie ea biserică, guvern sau partid are
acces în mod privilegiat la adevăr. El este vechi de când lumea, a
existat dintotdeauna şi va exista mereu (cu excepţia unor mici perioade
din epoca individualismului”).10
În contrapartidă, Friederich opinează că totalitarismul este mai
mult decât o ideologie, este un sistem social. În lucrarea intitulată
“Totalitarism”, el a enumerat cinci cerinţe de care depinde existenţa
unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficială ; (b) un singur partid de
masă controlat de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al
armamentului ; (d) monopolul guvernamental asupra mass-media şi
(e) un sistem de poliţie terorist.
Mai târziu, la fel ca şi Brzezinski, el a adăugat pe această listă o
a 6-a cerinţă şi anume o economie dirijată la nivel central, fapt care le
demolează argumentaţia, deoarece nazismul nu s-a întemeiat pe o
economie centralizată. Astfel, ei şi-au întins singuri o capcană din care
nu au mai putut ieşi şi care le-a demolat întreaga argumentare, deoarece
cea de a 6a caracteristică excludea nazismul din totalitarism, deoarece
el nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. Definit astfel, conceptul
nu putea cuprinde laolaltă şi stalinismul şi nazismul. Această fisură în
definirea totalitarismului a dat naştere unor atacuri virulente împotriva
10 Edgar Hallet Carr, apud. G. Sartori, op. cit., p. 186.
229
uitlizării lui. Multe voci au susţinut că noţiunea nu trebuie redefinită, ci
respinsă. Renunţarea la acest concept, afirmă respectivii gânditori, este
recomandată cel puţin din două motive : 1. Pentru că totalitarismul
este unul din instrumentele propagandistice ale războiului rece, marcat
de părtinire polemică ;2. Și pentru că regimurile comuniste sunt astăzi
foarte diferite între ele şi în comparaţie cu ceea ce erau în anii ’50.
G. Sartori nu împărtăşeşte acest punct de vedere, sesizând fragila
argumentare pe care se întemeiază : “În mare, primul argument
dovedeşte mai mult decât oricare altul, natura extrem de politizată şi
ideologizată a dezbaterii. Al doilea are, în schimb, unele merite. Aşa
cum a fost formulat de Michael Curtis, esenţa lui este că în vreme ce
conceptul de totalitarism fusese util iniţial, el îşi pierde utilitatea acum,
când nazismul şi fascismul sunt defuncte, când în Rusia comunismul nu
mai este de factură stalinistă iar lumea comunistă este extrem de
diversificată”.11
El rămâne la convingerea că termenul este necesar, eficient şi
relevant. Semantic vorbind, susţine marele politolog, reflectă
“încarcerarea întregii societăţi înlăuntrul statului”, o dominanţă politică
atotcuprinzătoare asupra vieţii extrapolitice a omului”, “invazia totală a
vieţii private”. Finer reuşeşte o descriere sugestivă a totalitarismului.
“Întreaga societate este politizată ; dacă sferele private ale vieţii
supravieţuiesc, ele rămân … supuse unui guevrn care, oricând şi din
orice motiv, le poate controla, invada şi cuceri”. Sartori conchide că
tocmai aceasta este distincţia dintre totalitarism şi absolutism,
autoritarism şi celelalte variante ale dictaturii : “Distrugerea liniei de
demarcaţie dintre stat şi societate şi politizarea totală a societăţii ..
Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari
sau mai reduse. Diferenţa este calitativă, nu cantitativă”. Că despotismul
este temut şi guvernează în mod caracteristic prin frică, continuă Sartori,
este o realitate greu de combătut. Cu toate acestea, totalitarismul este
o amplificare maximă a despotismului, despotismul cel mai puternic
dintre toate.
11 G. Sartori, op. cit., p. 188.
230
 Dictatura a avut conotaţii diferite de-a lungul timpului. Pentru
romani, dictator era o magistratură extraordinară, de scurtă durată (6
luni), menită să răspundă în mod exclusiv unei urgenţe militare.
În sens modern, dictatura reprezintă o formă de guvernare a
unei singure persoane, care deţine întreaga putere în stat şi pe care o
exercită în mod arbitrar (Papa Doc, Juan Peron – Argentina, Sadam
Hussein – Irak, sunt câteva exemple).
Hunta este un tip de dictatură şi anume o dictatură militară care
rezultă din răsturnarea unui regim cu ajutorul forţelor militare, care
după cucerirea puterii, îşi pun propriul lor conducător la putere (gen.
Pinochot în Chile este un exemplu relevant).
În afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi şi de o
dictatură exercitată de un grup restrâns de persoane (exemplu : dictatura
iacobină sau dictatura unei hunte militare).
N. Goodman susţine că dictatura este o formă de autoritarism,
aceasta de pe urmă caracterizându-se prin excluderea poporului de la
participarea politică şi prin imposibilitatea înlocuirii din funcţie prin
mijloace legale a conducătorului.
Trecând în revistă principalele polemici iscate de definirea acestui
termen, Sartori se declară satisfăcut de următoarea definiţie : “dictatură
este o guvernare neconstituţională, pentru că cei care guvernează fie
că falsifică constituţia preexistentă, fie că rescriu o constituţie care să
le acorde puterea de a face, practic, orice doresc. Din acest punct de
vedere, structura dictaturilor este şi poate fi descrisă cu uşurinţă ca
opusul structurilor constituţionale”.12 Dictatura iese, deci, de sub
constrângerile legii. Ea nu este un stat fără partide, ci un stat cu un
singur partid.
Politologul american (de origine italiană) subliniază faptul că nici
unul dintre termenii analizaţi până aici nu sunt în mod indiscutabil per-
fect opuşi termenului de democraţie. După părerea lui, singurul termen
care ar avea această calitate este autocraţia. Putem vorbi deci de
dihotomia perfect simetrică : “democraţie sau autocraţie”.
12 Ibid., p. 194.
231
 “Aşadar, vom susţine teza conform căreia democraţia este o
non-autocraţie, contrariul perfect al autocraţiei. Aceasta înseamnă că
democraţia denotă un sistem politic caracterizat prin refuzul puterii
personalizate, a puterii asupra cetăţenilor, putere care să aparţină cuiva.
Puterea nu este “proprietatea” nimănui. Mai specific, democraţia este
un sistem bazat pe principiul conform căruia nimeni nu se poate
proclama conducător, nimeni nu poate deţine puterea în nume per-
sonal şi în mod irevocabil. Tocmai pentru că principiul autocratic este
respins, axioma democratică este aceea că puterea omului asupra altor
oameni poate fi acordată doar de ceilalţi iar aceasta numai şi numai pe
baza revocabilităţii (pentru că altfel cei care acordă puterea vor renunţa
concomitent la puterea lor). Aşadar, conducătorii vor deţine această
funcţie ca urmare a desemnării libere, neîngrădite de către cei care
urmează să fie conduşi. Cu alte cuvinte, oricând puterea celorlaţi de a
desemna pe cineva este contrafăcută sau anihilată – pentru că
dezacordul este zădărnicit ori nu se oferă alternative – democraţia
este ucisă chiar când începe să funcţioneze. Dacă este sau ar putea fi
orice altceva decât reversul exact al autocraţiei – democraţia nu ar
exista.
În viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui
stat democratic sunt : 1. Participarea poporului la alegerea şi
îndepărtarea conducătorilor ; 2. Democraţia poate îmbrăca două forme
: a) reprezentativă, în care poporul alege, periodic, alte persoane care
să-l reprezinte în procesul de decizie şi b) directă, participativă, care
presupune implicare directă a maselor în procesul decizional.3.
Dezvoltarea economică are drept consecinţe formarea unei populaţii
urbane, cultivate şi sofisticate cu pretenţii politice şi a unei clase de
mijloc, din ce în ce mai consistente, care se consideră beneficiara
sistemului şi care nu susţine o schimbare politică drastică ; 4. Limitarea
instituţională a puterii datorată autonomiei şi controlului reciproc al
celor trei puteri : executivă, legislativă, judecătorească (principiul
separării puterilor) ; 5. Nu există divergenţe majore în societate care
să provoace convulsii sociale grave ; 6. Există toleranţă faţă de o
232
disidenţă rezonabilă. Există dreptul la opinie iar cei care nu sunt în
consens cu majoritatea, nu sunt stigmatizaţi, nu sunt consideraţi distructivi
; 7. Accesul larg al populaţiei la infromaţii (uneori informaţii “potrivite”).
Democraţia - îşi încheie Sartori analiza conceptuală – este un
sistem în care “nimeni nu se alege pe sine, nici nu se poate investi cu
puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate aroga singur
putera necondiţionată şi nelimitată”.

11.3. Cultură politică și cultură civică

Cu mult înainte ca termenul de “cultură politică” să fi fost inventat,

conţinutul lui a suscitat un imens interes dar şi mai mari controverse şi
confuzii în filosofia şi ştiinţa politică. Platon, în “Republica”, corela
calitatea guvernării cu “dispoziţiile” şi atitudinile indivizilor. Rolul educaţiei
în socializarea politică, respectiv în formarea conştiinţelor, atitudinilor,
sentimentelor politice, a fost subliniat şi de Platon şi de Aristotel.
Mai tîrziu, la începutul veacului al XVI-lea, Machiavelli constată
că funcţionalitatea instituţiilor democratice, depinde, în mod funda-
mental, de caracterul individzilor.
Peste două veacuri, Montesquieu explica natura instituţiilor
politice ale unui stat, insistând asupra rolului variabilelor sociologice,
antropologice şi psihologice.
În 1853, Tocqueville, într-o scrisoare adresată lui F. de Corcelle,
semnala rolul decisiv al sentimentelor, “înclinaţiilor inimii”, credinţelor,
moravurilor, în modelarea instituţiilor politice. Lucrarea sa, “Democraţia
în America” este o demonstraţie seducătoare a rolului culturii politice
în asigurarea stabilităţii sistemului democratic.
La începutul acestui veac, Max Weber face o analiză pertinentă
a valorilor şi atitudinilor ce-şi au originea în religia protestantă, ca
principali factori catalizatori ai schimbărilor în structura economică şi
politică a unei societăţi. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Domin-
ique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman şi Ellis Wildavski, Thomson sunt
233
numai câteva nume care demonstrează importanţa deosebită pe care
politologii o acordă astăzi acestei teme. Cercetările lor au contribuit
semnificativ la clarificarea conceptului de cultură politică, chiar dacă el
rămâne în continuare un concept controversat plin de capcane.
Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenţa
faţă de adoptarea acestui concept în ştiinţele politice. El susţine că
următoarele concepte - de cultură economică, politică, estetică - ar fi
îndreptăţite, dacă respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite
de ale altora. Se poate vorbi mai degrabă – afirmă acelaşi autor –
despre aspectele politice ale culturii decât despre cultura politică. În
realitate însă, valorile care se manifestă în aceste domenii nu sunt altceva
decât valorile de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu
particular. “13 Cu toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -
s-ar putea justifica într-un fel utilizarea termenului, deoarece el trimite
la o anumită realitate reprezentată fie de anumite aspecte politice ale
culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent
cum le-am numi formează un ansamblu coerent şi coordonat”.
Chiar şi “părinţii” culturii politice – respectiv Gabriel Almond,
Sidney Verba şi Lucien Pye – sesizează anumite dificultăţi pe care le
creează utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei susţin că au creat
acest termen tocmai din nevoia de a evidenţia caracterul distinct al
sferei politicului, înţelegerea ei ca o subcultură distinctă, cu reguli de
comportament şi procese de socializare specifice. Pe de altă parte, ei
evidenţiază – dincolo de avantajele utilizării acestui concept – dificultăţile
pe care le creează. “Știm că antropologii utilizează termenul de cultură
în moduri foarte variate şi că, introducându-l în vocabularul ştiinţei
politice, riscăm să importăm atât avantajele cât şi ambiguităţile sale”.14
În acelaşi context, Lucian Pye semnala riscul utilizării termenului
în discuţie ca explicaţie salvatoare ori de câte ori analiza politică se
afla în impas. J. Schemeil preferă utilizarea la plural a termenului, care,

13 M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973., p. 120.

14 G. Almond, S. Verba, Cultura civică, Du Style, Bucarest, 1996, p. 44.
234
oricum, rămâne o “invenţie a antropologilor”. 15În concepţia sa,
singularul este nerelevant pentru că sugerează o cultură politică unică,
cu efecte multiple asupra vieţii politice dintr-o ţară. Termenul de “culturi
politice” pe care îl propune, exprimă pluralismul cultural care are, însă,
un factor comun, şi anume, atitudinea faţă de regimul politic. Mattei
Dogan şi Dominique Pelassy constatau că este dificil să vorbim despre
o cultură politică naţională, mai ales pentru ţările în care procesul de
omogenizare nu este atât de avansat ca în Franţa sau SUA. Ei se
întreabă dacă nu cumva introducând conceptul de cultură politică “nu
riscăm explicaţii care nu se măgineasc la realitatea socială, sau, cu alte
cuvinte, nu riscăm un regres ştiinţific?”
Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai mulţi
politologi consideră că renunţarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum
mult mai păgubitoare decât acceptarea lui cu toate dificultăţile şi
ambiguităţile pe care le produce.
Ce se înţelege însă, mai exact, prin cultura politică?
În limbajul comun, ea se identifică cu informaţia politică. Se
apreciază că o persoană are cultură politică, dacă votează în cunoştinţă
de cauză sau este la curent cu regulile jocului politic.
În ştiinţele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oară în
1956 de Gabriel Almond în lucrarea “Comparative Political System”.
El reia în 1963, împreună cu Sideny Verba,problematica culturii politice
în renumita lucrare : “Cultura Civică”. Aici, atrăgând atenţia asupra
caracterului politic al conţinutului culturii mondiale pe cale de a se naşte,
în mod indirect, ei subliniază încă o dată necesitatea utilizării conceptului
de cultură politică. “Când vorbim de cultura politică a unei societăţi –
susţin G. Almond şi S. Verba – ne referim la sistemul politic, aşa cum
a fost internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei
sale (…) Cultura politică a naţiunii este “distribuţia particulară “ a
patternurilor din “orientările” către “obiectele politice”, aşa cum se
realizează acestea între membrii naţiunii.

15 Y. Schmeil, Les cultures politiques, în M. Gravitz,J. Lecca, Traite de

science politique, PUF, 1985, vol. XI, p. 279.
235
 În concepţia autorilor, există trei tipuri de orientări ;16
1.“orientarea cognitivă”, adică cunoaşterea şi credinţa cu privire
la sistemul politic ;
2.“orientarea afectivă”, respectiv sentimentele privind sistemul
politic ;
3.“orientarea evaluativă”, care se referă la judecăţile şi opiniile
cu privire la “obiectele politice”. Principalele elemente care definesc
orientările cognitivă, afectivă şi evaluativă a indivizilor sunt următoarele :
nivelul informării politice, a cunoştinţelor şi sentimentelor pe care le au
faţă de sistemul politic naţional ; cunoştinţele şi sentiemntele despre
natura şi limitele deciziilor publice şi politice şi despre modul în care
sunt puse în practică ; gradul de conştientizare a drepturilor, libertăţilor
şi obligaţiilor politice ; cunoaşterea şi utilizarea strategiilor şi mijloacelor
pentru protejarea şi pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ;
gradul de implicare în mecanismele puterii locale ; criteriile folosite
pentru judecarea performanţelor sistemului politic şi a elitelor politice ;
conştientizarea impactului şi a semnificaţiei actului de guvernare politică.
Mergând pe acelaşi filon, J. Wiatr defineşte cultura politică ca
totalite a atitudinilor, valorilor şi tipurilor de comportament existente
într-o societate referitoare la relaţiile reciproce dintre puterea politică
şi cetăţeni.
M. Dogan şi D. Pelassy susţin că respectivul concept
“desemnează un set de credinţe politice, de sentimente şi de valori
care prevalează pentru o naţiune la un moment dat”.17
Cultura politică nu este numai produsul istoriei colective, ci şi a
istoriei fiecărui individ, sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea
are legătură atât cu instiuţiile politice cât şi cu experienţele personale
ale indivizilor.
Cultura politică joacă un rol esenţial atât în viaţa comunităţii, cât
şi în viaţa individului. Comunităţii îi oferă un set de valori, atitudini,

16 G. Almond, S. Verba, op. cit., p. 45.

17 M. Dogan, D. Pellassy, Cum să comparăm naţiunile, Ed. Alternative,
Buc., 1993, p. 34.
236
norme şi idealuri care să asigure funcţionalitatea şi coerenţa instituţiilor
sale. Individului îi pune la dispoziţie un ghid care să-i faciliteze
participarea la viaţa publică şi politică.
Cultura politică trebuie înţeleasă ca un subsistem al culturii în
general iar ansamblul de idei şi opinii şi atitudini politice ale indivizilor,
ca o parte componentă a culturii lor generale. Ideile şi credinţele politice
ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generală, de concepţia lor
despre viaţă, de viziunea lui asupra naturii umane în ultimă instanţă. De
exemplu, o viziune pesimistă întreţine o stare de suspiciune socială,
diminuează gradul de încredere şi loialitate manifestatae la nivelul
comunităţii, generând mai departe, o atitudine politică pasivă, de
resemnare faţă de autoritatea politică. Dimpotrivă, o viziune optimistă
asupra esenţei umane se direcţionează în încredere socială, solidaritate
civică, atitudine reflexiv-critică faţă de putere şi participare activă la
viaţa publică.
Pe de altă parte, trebuie remarcat următorul fapt : cultura politică
nu are o structură uniformă, omogenă. Dincolo de diferenţele dintre
culturile politice ale diferitelor naţiuni (care reies din studiile, cercetările
efectuate de Almond şi de Verba) sunt semnalate diferenţe în interiorul
aceleiaşi naţiuni, fie între diferitele sale regiuni, fie între diferitele categorii
social-poltice (ex., elite-nonelite).
Diferenţele cu privire la nivelul culturii politice, între diferitele
regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltării economice
şi dintre gradele de maturizare politică specifice acestora. Aşa stând
lucrurile, cultura politică apare ca un rezultat al competiţiei dintre di-
verse moduri de raportare la viaţa politică, dintre diverse “moduri de
viaţă”, cum sugerează Wildavsky, Ellis, Thompson.
Cercetările în domeniu scot în evidenţă faptul că opiniile şi
atitudinile politice pot diferi şi în funcţie de nivelul educaţional, de
categoria de vârstă, de mediul de rezidenţă, de statutul politic al
individului. L. Pye semnalează diferenţele dintre cultura politică a elitelor
şi cea a nonelitelor. În anumite circumstanţe, elitele pot deveni forţe
motrice de modernizare politică a societăţii , pot contribui fundamen-
237
tal la inocularea noilor mentalităţi politice în conştiinţa nonelitelor, la
dezvoltarea societăţii civile. În noile democraţii, maturizarea clasei
politice, dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase
devine o prioritate absolută urmărind ca, ulterior, fenomenul să se
generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune că există societăţi
caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau,
dimpotrivă, printr-o mai mare omogenizare.
Fragmentarea culturii politice (diferenţierea ei pe regiuni, categorii
sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilităţii şi forţei instituţiilor
democratice, în sensul diminuării lor.
Dacă primele cercetări în domeniul culturii politice au urmărit şi
accentuat diferenţele existente(pe acest plan) între diferitele naţiuni (vezi
Almond şi Verba – “Cultura civică”) astăzi se constată reorientarea lor
către evidenţierea diferenţelor existente în cadrul aceleiaşi naţiuni (Rob-
ert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).
În funcţie de tipurile de orientări politice existente în diversele
ţări faţă de “obiectele politice” (de la sistemul politic în general, până la
individ ca actor politic), G. Almond şi S. Verba vorbesc despre
existenţa a trei mari tipuri de subculturi politice : parohială, depedentă
şi participativă. Ei atenţionează asupra caracterului mixt al culturii
politice.
1. Cultura politică parohială desemnează frecvenţa zero
a orientării politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care
conştientizează vag sau deloc existenţa guvernului central şi a căror
viaţă este în mare parte neafectată de deciziile centrale. Deci, cultura
politică parohială este întâlnită în comunităţile în care structura politică
este inexistentă, relaţiile sociale fiind reglementate prin instrumentul
valorilor tradiţionale nonpolitice.
2. Cultura politică (pasivă) dependentă desemneazăo
frecvenţă înaltă a orientărilor faţăde sistemul politic general (sentimente
cum ar fi patriostismul) şi faţă de “obiectele de output”(adică punerea
în practică a politicilor, fluxul de sus în jos) însă orientări zero în ceea
ce priveşte fluxul de jos în sus şi perceperea sistemului în calitatea de
238
participant activ. Actorii sociali sunt conştienţi de existenţa sistemului
politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. Exemplul cel mai rel-
evant este cel al oamenilor ce trăiesc în regiunile autoritare, în dictaturi
unde ei se percep mai mult ca alienaţi politic, ca intruşi, deâct ca
participanţi la procesul politic.
3. Cultura politică participativă se caracterizează prin
orientări maxime faţă de toate “obiectele politice”, în special faţă de
sine ca participant activ la politică. Indivizii sunt conştienţi de drepturile
şi obligaţiunile lor politice, implicându-se în sfera politică activ şi raţional.
Participarea lor este fundamentată cognitiv şi atitudinal : dispun nu numai
de cunoştinţe politice, ci şi de abilităţi de comunicare, cooperare,
negociere.
Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din
analiza comparată pe care au întreprins-o Almond şi Verba, o constituie
faptul că cele trei subculturi : parohială, dependentă şi participativă
pot coexista în sânul aceleiaşi culturi politice. În majoritatea
democraţiilor moderne cele trei subculturi, în interacţiunea lor, constituie
componentele culturii politice democratice, cultura participativă
ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte două.
Specifică democraţiilor moderne occidentale este combinaţia
pasivă- participativă, caracterizată prin puternice modele de participare
politică pe fondul unor obiceiuri tradiţionale care impun respect faţă
de lege şi loialitate faţă de structura puterii.
Cu cât dimensiunea participativă a unei culturi police este mai
proeminentă, cu atât sentimentul competenţei civice este mai prezent
atât la nivelul individului, cât şi al comunităţii ; şi invers, când într-o
cultură politică componentele parohiale şi dependente sunt dominante,
sentimentele indivizilor de alienare politică şi neîncredere socială sunt
tot mai frecvent întâlnite.
În legătură cu evoluţia politică viitoare a statelor, Almond şi Verba
propun o viziune optimistă : “Noua cultură politică mondială –
anticipează ei – va fi o cultură politică a participării”. Se subînţelege că
tot mai multe state vor alege calea democraţiei în dezvoltarea lor
239
ulterioară.
Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe ţări
va presupune mai mult decât existenţa instituţiilor formale ale
democraţiei (partide politice, legislativ ales, sufraj universal). Pe lângă
toate acestea, existenţa unei culturi politice democraticve va fi
indispensabilă. Astăzi, politologii ca şi cetăţenii obişnuiţi, se întreabă
deopotrivă în ce măsură este posibilă transplantarea culturii politice
democratice în statele post comuniste. S-a constatat că – susţin autorii
mai sus menţionaţi – transferul culturii politice a statelor democratice
occidentale în societăţile în tranziţie întâmpină cel puţin două mari
obstacole : primul derivă din obiectivele marilor idei ale democraţiei,
care se realizează cu distorsiuni, cu modificări substanţiale ; al doilea,
îl constituie problemele obiective cu care se confruntă aceste naţiuni :
tehnologii şi sisteme sociale arhaice.
În continuare, vom încerca să delimităm conceptele de cultură
civică şi de cultură politică.
Cultura civică îmbină modernitatea cu tradiţia, este “o cultură
pluralistă, bazată pe comunicare şi persuasiune, o cultură a consensului
şi a diversităţii, o cultură care a permis schimbarea, moderând-o
însă”(G. Almond şi Verba).
Autorii mai sus amintiţi încearcă să construiască conceptul de
cultură civică într-o relativă şi parţială opoziţie cu cultura politică
parohială şi dependentă. În acelaşi timp, aparent paradoxal, ei nu
identifică cultura civică nici cu cultura politică participativă. În concepţia
lor, cultura civică nu este în mod exclusiv o cultură politică participativă,
ci o cultură politică mixtă, în care coexistă cele trei tipuri de cultură
politică, predominantă fiind însă cea participativă.
Cultura civică nu este acelaşi lucru cu educaţia civică. Educaţia
civică prescrie modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într-o
societate democratică, cuprinde deci normele comportamentului
cetăţenesc, norme ce subliniază aspectele participative ale culturii
politice. Se aşteaptă ca cetăţeanul să se implice activ şi raţional în
politică, să fie bine informat şi să participe la procesul decizional. Toate
240
aceste caracteristici nu definesc cultura civică, ci cultura politică
participativă. Cultura civică este mai mult decât atât, ea este “o cultură
participativă a raţionalităţii (…) în care cultura politică şi structura politică
sunt în armonie (…). Orientările politice mai tradiţionale au tendinţa
de a limita angajamentul individului în raport cu politica şi de a-l slăbi.
Într-un sens, orientările dependente şi parohiale “stăpânesc” sau ţin la
locul olor rientările politice participative”(G. Almond şi Verba).
În concluzie, cultura civică este o cultură politică echilibrată, în
care activitatea politică şi raţionalitatea sunt echilibrate de pasivitate,
tradiţionalitate şi angajament faţă de valorile parohiale. Cultura civică
este, deci, o combinaţie între cultura modernistă şi cea tradiţionalistă,
o cultură pluralistă bazată pe informaţie şi persuasiune, pe dialog, pe
consens şi pluralism, pe diversitate şi toleranţă, care permite şi
încurajează schimbarea, termperându-i excesele. Ea caracterizează
acea societate în care există un număr mare de indivizi care participă
activ la viaţa publică. Ei deţin informaţii politice relevante, acţionează
raţional, conştientizează drepturile şi libertăţile lor şi cooperează în
vederea realizării intereselor comune. Cetăţenii dezvoltă sentimentul
unei competenţe civice subiective, al încrederii în abilităţile lor politice
şi decizionale. În societăţile în care încrederea cetăţenilor în capacitatea
lor de a influenţa guvernământul este mare, şi gradul lor de implicare în
procesul politic este mare. Simplul fapt că cetăţenii cred în mitul
democraţiei deschide calea participrăii. Cetăţenii care nu cred în acest
mit, de regulă, se implică şi mai puţin în viaţa social-politică, sunt mai
pasivi, inerţi, apatici.
În literatura de specialitate, pe lângă conceptele de “cultură
politică” şi “cultură civică”, este vehiculat şi conceptul de “cultură po-
litico-administrativă”, într-un înţeles care se diferenţiază fără însă a-l
opune celor dintâi. În concepţia lui Yves Meny, conceptul de cultură
politico-administrativă se referă la un ansamblu de norme şi valori
produse de o societate dată şi care pot fi în contradicţie cu normele şi

241
valorile afişate de respectivul sistem. Contradicţiile dintre valorile oficiale
şi cele efectiv practicate, susţine el, dovedesc capacitatea democraţiei
de a se autocorecta şi importanţa culturii politice pentru populaţie,
care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democraţiei.
Exemple concludente în acest sens le oferă Italia postbelică şi perioada
Mac Carthista în SUA. Democraţia nu este un sistem perfect, lipsit
complet de erori. Superioritatea democraţiei constă în capacitatea ei
de a sesiza şi corecta erorile cu ajutorul culturii civice.

11.4. Rolul socializării politice în formarea culturii politice

11.4.1. Ce este socializarea politică?

Cultura politică este transmisă din generaţie în generaţie, este

transformată şi inculcată de diverşi actori ai procesului de socializare.
Easton şi Dennis definesc socializarea politică ca “un proces prin care
persoanele dobândesc orientări politice şi patternuri de comportament”.
Majoritatea politologilor, deşi admit că există multe variaţii ale
conţinutului procesului de socializare politică de la o persoană la alta,
de la o cultură sau subcultură la alta, susţin în acelaşi timp că există şi
multe similitudini, în special la nivelul naţiunilor dezvoltate. În aceste
condiţii, devine posibilă – susţin ei – tratarea în termeni generali a
fenomenului socializării politice.
Într-o oarecare opoziţie cu susţinătorii acestui punct de vedere,
M. Dogan şi D. Pelllasy se întreabă în ce măsură se poate vorbi de
caracterul universal al socializării politice, comparativ cu socializarea
în general. Întrebarea este justificată de existenţa diferenţelor atât de
mari de la o ţatră la alta privind proporţia de copii, studenţi, adulţi,
care este atinsă de acest proces. “În timp ce dezvoltarea conştiinţei
politice face parte din maturizarea normală a unui copil francez sau
american, lucrurile stau altfel în Congo sau Birmania”.
Unii sociologi susţin că socializarea politică are un caracter con-

242
servator : ea transmite doar acele reguli care sunt deja testate, care
reproduc un sistem de clasă dat. A. Gramsci în tezele sale asupra
hegemoniei denunţă perpetuarea unei stări de dominaţie prin controlul
mesajului cultural.
Pe de altă parte, se constată că individzii reacţionează faţă de
mediul socializării politice, că ei nu sunt pasivi şi nu manifestă o
disponibilitate absolută faţă de aceasta. Se înregistrează o modificare
în timp, de la o generaţie la alta, a valorilor, credinţelor şi atitudinilor
politice. “Cultura politică se transmite prin aculturaţie”. Socializarea
politică trebuie înţeleasă, însă, nu numai ca un proces de învăţare a
normelor, credinţelor, valorilor politice, ci şi ca un proces de perpetuă
schimbare a acestora, a mediului politic. Această schimbare este
rezultatul unor relaţii complexe între agenţi rivali ai socializării, care
transmit mesaje contradictorii unor receptori relativ autonomi.

11.4.2. Agenţii socializării politice

Psihologii şi analiştii socializării politice au evidenţiat existenţa a

două principii operatoare, care caracterizează învăţarea timpurie :
1.Principiu primar : ce se învaţă mai întâi, se învaţă cel mai bine ;
2.Principiul structurării: ce se învaţă mai întâi structurează întreaga
învăţătură ulterioară.
Aceste două principii sunt relevante pentru importanţa pe care
o joacă socializarea timpurie pentru evoluţia culturală şi politică a
indivizilor.
Deşi căile prin care indivizii dobândesc valorile, cunoştinţele
politice diferă de la un individ la altul, majoritatea oamenilor este expusă
la aceleaşi principale influenţe, agenţi ai socializării, din copilărie şi până
la maturitate : familie, şcoală, comunitate, semeni, etc. Atitudinile
politice, remarca G. Almond şi S. Verba, provin din surse multiple de
la experienţele timpurii ale socializării, la experienţele mai târzii ale
adolescenţei şi ajungând la cele ale postsocializării ca adult. El include
243
atât experienţele politice, cât şi nonpolitice. Este unanim recunoscut
faptul că, în familie, copiii învaţă un set larg de valori morale, religioase,
politice, economice care îi ajută să-şi contureze opiniile. Nu este
surprinzător faptul că majoritatea oamenilor identifică amintirile lor
politice cu ale familiilor lor. În cele mai multe cazuri, părinţii care sunt
interesaţi de politică îşi influenţează copiii să devină mai implicaţi şi mai
informaţi în domeniul politicii. Mulţi copii, imitându-şi părinţii, se
identifică cu partidul din care aceştia fac parte sau cu care simpatizează.
Influenţa parentală asupra identificării cu un partid este mai mare atunci
când ambii părinţi se identifică puternic cu acela i partid. Aproximativ
1/2 din americani se identifică cu partidul politic al părinţilor lor.
G. Almond şi S. Verba, în “Cultura civică”, sesizează faptul că
“pattern-urile autorităţii din familie reprezintă primele expuneri ale
individului faţă de autoritate”. Ele implică, îndeosebi, o socializare
politică latentă. Socializarea în familie, deşi nu poate explica singură
atitudinile politice efective - întrucât există şi alte forme ale socializării
politice - poate crea anumite predispoziţii necesare manifestării lor.
Autorii mai sus menţionaţi se întreabă dacă pattern-ul autorităţii din
familie îşi pune amptrenta asupra atitudinii şi participării politice de mai
târziu a individului. Astfel, ei se întreabă dacă membrul unei familii
democratice este mai înclinat decât ceilalţi să fie un cetăţean demo-
cratic competent. În urme cercetării efectuate, ei constată că există o
conexiune între perceperea abilităţii participării la deciziile în familie şi
competenţa politică curentă a subiecţilor intervievaţi. De exemplu, în
SUA, 70% din cetăţenii care au declarat că au participat la decizii în
familii se considerau cetăţeni competenţi, în timp ce numai 47% din cei
care nu au participat la decizii în familie îşi declină în proporţie mult mai
mare competenţele politice decât ceilalţi.
În acelaşi context, Robert Lane susţine că un adolescent din
SUA sau Germania, care a fost ţinut din scurt acasă tinde să se angajeze
politic mai puţin decât tinerii care s-au bucurat de o oarecare libertate.
Deci, autonomia cetăţeanului cât şi convingerile sale, conchide el, îşi
au rădăcinile în mediul social sau în atmosfera în care el începe să se
244
dezvolte.
Un alt agent al socializării îl constituie școala. În conformitate
cu rezultatele unor cercetări sociologice, influenţa şcolii asupra învăţării
politice este egală sau mai mare decât cea a părinţilor. Instituţiile
educaţionale - afirmă M. Dogan şi D. Pelassy, în “Cum să comparăm
naţiunile” - condiţionează într-un fel capacităţile morale, politice şi
economice ale naţiunii. Predarea directă, în şcoală, a cunoştinţelor
despre politică şi guvernământ - susţin Almond şi Verba - poate
determina creşterea sentimentului competenţei politice a individului,
însă aceasta depinde de conţinutul a ceea ce se predă. Este benefică
dezbaterea unor probleme sociale şi politice controversate - adică
participarea formală a copilor la viaţa şcolii. În SUA, 40% dintre
subiecţi declară că li s-a oferit o asemenea şansă, în timp ce în Marea
Britanie doar 16% şi în Italia chiar mai puţin, respectiv 11%.
În ceea ce priveşte participarea informală în şcoli, SUA se
detaşează net de celelalte ţări : aici majoritatea subiecţilor declară că
au participat la decizii în şcoală şi s-au simţit liberi să se plângă de un
tratament nedrept şi chiar s-au plâns.
În societăţile democratice, în şcoală se învaţă, de regulă, normele
comportamentului de grup, luarea deciziei în mod democratic,
respectarea opiniei celorlaţi. Dacă accentul se pune în mod exclusiv
pe predarea sloganelor naţionale, a simbolurilo, eroilor şi sărăbătorilor
naţionale, neglijându-se valorile democraţiei şi dezvoltarea gândirii
critice, educaţia politică este înlocuită cu îndoctrinarea.
Familia şi şcoala sunt agenţi ai socializării timpurii a copilului. D.
Eston distinge patru faze principale ale procesului de socializare politică
a copilului asupra domeniului politic :
1. politizarea, respectiv sensibilizarea politică a copilului asupra
domeniului politic ;
2. personalizarea, respectiv identificarea sistemului de guvernare
cu anumite autorităţi, persoane (de exemplu, sistemul de guvernare
este sinonim cu preşedintele sau cu poliţisutl) ;
3. idealizarea, adică emiterea de judecăţi de valoare faţă de
245
autoritatea personalizată (bună sau rea) ;
4. “instituţionalizarea, adică trecerea de la perceperea autorităţii
personalizate la perceperea ansamblului de autorităţi ca sistem”.
Analizând socializarea politică, G. Almond şi S. Verba apreciază
că experienţele timpurii ale scializării afectează predispoziţiile
personalităţii individului şi, în consecinţă, pot afecta şi atitudinile politce.
Numai că între aceste experienţe timpurii şi comportamentul politic de
mai târziu, intervin numeroşi alţi factori (educaţia, profesia etc.), ce
micşorează efectul celor dintâi. Autorii mai sus citaţi evidenţiază
corelaţiile dintre experienţele nonpolitice ale individului şi experienţele
lui politice, măsura în care rolurile pe care le joacă individul în cadrul
familie, şcolii, locului de muncă îl pregătesc pentru asumarea rolurilor
politice. Ele sunt vizibile cel puţin sub două aspecte. Primul aspect se
referă la percepţia subiectivă, la faptul că individul are tendinţa să
extrapoleze şanmsele sau neşansele participării sale nonpolitice la sfera
politicului. Astfel, dacă el are şansa de a participa la multiple decizii
sociale în sfera nonpolitică el se va aştepta să fie capabil de a participa
şi la deciziile politice. Reciproca este şi ea valabilă. Al doilea aspect,
se referă la posibilele consecinţe reale ale experienţelor nonpolitice
asupra celor poltice. Se constată că experienţele nonpolitice îi pot
conferi individului deprinderile de auto-exprimare şi sistemul tacticilor
politice necesare în participarea politică. Se impune a se remarca faptul
că aceste abilităţi de participare politică formate în cadrul experienţelor
nonpolitice vor fi utilizate în sistemul politic numai dacă acesta permite
şi oferă oportunităţi de participare. Pe de altă parte, se poate ca
experienţele pre-politice să nu fie mobilizatoare dar să existe alte
caracteristici sociale sau politice care să-l conducă la participare.
O altă coordonată care trebuie luată în discuţie în analiza rolului
pe care şcoala şi familia îl au în socializarea politică a individului o
constituie nivelul lui educaţional, cu performanţele şcolare şi intelectuale.
În urma cercetării efectuate de G. Almond şi S. Verba în SUA, Marea
Britanie, Germania, Italia, Mexic s-a putut constata că frecvenţa cu
care subiecţii afirmă că au foat capabili să participe la decizii în familie
246
sau şcoală creşte odată cu nivelul educaţiei. Se pare că cei cu o edcaţie
mai înaltă beneficiază de oportunităţi mai mari de participare nonpolitică
decât cei cu realizări educaţionale mai modeste. În acelaşi context,
trebuie analizat şi faptul că nu întotdeauna absenţa tentaţiei copilului de
a protesta în şcoală sau în familie este cauzată de structura autoritară a
acestor instituţii. Lipsa de participare a copilului se poate datora
neîncrederii în sine, inexistenţei unui ego puternic. S-a constata că,
pretutindeni, şcoala pregăteşte copiii să accepte ordinea socială, fie
că este vorba de o ordine democratică, fie că, dimpotrivă, este vorba
despre o ordine totalitară. Analizele făcute în domeniul sociologiei
educaţiei au pus în evidenţă faptul că, în mai toate şcolile lumii sunt
predate sloganele naţionale, simbolurile, eroii şi sărbătorile naţionale.
Pe lângă acestea, în societăţile democratice şcolile pun accentul şi pe
normele comportamentului de grup, respectarea diferenţelor de opinii
şi obiceiuri, participarea dmeocratică la luarea deciziilor, arta negocierii
conflictelor etc. În aceste tipuri de societăţi, copiii învaţă de mici despre
importanţa egalităţii politice.
În societăţile totalitare, şcolile - aflate sub supravegherea
intransigentă a statului - au datoria să infuzeze conştiinţa copiilor cu
sloganurile politice, să-i educe în spiritul respectării necondiţionate a
partidului unic şi a conducătorilor săi iubiţi, a obedienţei faţă de interesul
general al patriei şi al sacrificării totoale a vieţii private.
Chiar şi în societăţile democratice - atrag atenţia unii analişti
politice - există pericolul unei oarecare îndoctrinări a copiilor în şcolile
elementare. Robert D. Hess şi Judith V. Torney susţineu în anii ‘60-70
că “majoritatea copiilor ies din şcoala elementară inoculaţi cu sentimentul
naţionalismului şi cu o noţiune idealizată a guvernării americane”.
Cu cât şcolile solitică copiilor mai multă originalitate şi creativitate
decât reproducere de informaţii, mai multă participare la dialog şi la
luarea deciziilor privind viaţa şcolii decât obedienţă faţă de norme
indiscutabile, cu atât este mai mare influenţa lor în socializarea politică
democratică a viitorilor cetăţeni.
Spre deosebire de şcoală şi de familie, autoritatea locului de
247
muncă este decisivă pentru participarea politică, pentru formarea
competenţelor politice ale individului. Relaţia dintre competenţa la slujbă
şi competenţa politică rămâne puternică chiar şi în grupurile educaţionale
combinate. Relaţia este biunivocă. Pretenţia de a participa la deciziile
profesionale se justifică de multe ori prin existenţa cadrului politic demo-
cratic. Pe de altă parte, individul cu competenţe politice va fi mai puţin
înclinat să accepte absenţa dialogului cu autoritatea la locul de muncă.
Ca o concluzie geenrală în urma analizei făcute se poate spune
că, experienţele nonpolitice au un efect cumulativ asupra participării
politice a individului. Probabilitatea ca individul care are şanse constante
de participare nonpolitică să o generalizeze la participarea politică,
este mare.
Un alt agent al socializării îl reprezintă comunitatea și
semenii.Înţelegem prin comunitate persoanele de toate vârstele, de
toate categoriile sociale cu care individul vine în ontact, cu care
convieţuieşte sau îşi exercită profesia. Semenii sunt prieteni, colegi de
şoală sau de servicu care trăiesc în interiorul comunităţii şi care de
regulă sunt de aceeaşi vârstă.
Comunităţile omogene, cu membrii similari din punct de vedere
al etnicităţii, rasei, religiei, status-ului ocupaţional pot exercita presiuni
puternice atât asupra copiilor, cât şi a a adulţilor în vederea conformării
la atitudinea politică dominantă. De exemplu, dacă toţi vecinii susţin
candidatura unui partid şi critică candidatura altuia, este destul de dificil
să susţii o opinie contrară fără ca ceilalţi să nu te marginalizeze.
Grupurile “semenilor” sunt folosite de copii şi adulţi, pentru a se
proteja de presiunile comunităţii. Grupurile de adolescenţi, bunăoară
îşi susţin actele de rezistenţă, opoziţie ale membrilor săi faţă de presiunile
părinţilor. Dacă iniţial, tinerii îşi apărăr doar stitlul de viaţă, vestimentaţia,
extravaganţle comportamentale şi nu concepţiile politice, studiile clasice
arată că, mai târziu, studenţii adoptă şi în viaţa politică atitudini mai
liberale - comparativ cu părinţii mai conservatori - şi rămân în continuare
liberali, pentru că prietenii le împărtăşesc opiniile.
Mass-media este, la rândul ei, un agent foarte important al
248
socializării politice. Dacă în societăţile totalitare ea devenise un instru-
ment docil şi eficace cu ajutorul căruia guvernanţi, “lucrători cu munca
de partid”, îndoctrinau masele, în ocietăţiel democratice ea poartă un
cu totul alt rol. Eliberată de cenzură, de dogmele ideologiei totalitare,
mass-media poate fi indepenedentă şi obiectivă, poate juca u rol esenţial
în procesul de maturizare democratică a societăţilor contemporane. În
realitate însă, dacă ea joacă un rol proeminent în socilizarea democratică
a individului este greu de spus. Există mari controverse pe această
temă. Deşi la modul general se aşteaptă ca presa, radioul, TV să se
implice tot mai mult în educarea populaţiei în spiritul legii, al statului de
drept, ele răspund într-o mică măsură şi de o manieră contradictorie
acestui deziderat. Pe de altă parte, mass-media promovează un sărijin
popular pentru guvernanţi : popularizează achiziţiile şi performanţele
politice ale acestora, se implică în celebrarea sărbătorilor, eroilor
naţionali şi aniversărilor poliitce. Pe de altă parte, media erodează
încrederea politică prin publicarea plângerilor cetăţenilor, a protestelor,
a actelor de corupţie, prin critica acerbă a diferitelor măsuri politice.
Unii critici ai mediei susţin că aceasta acordă prea mult spaţiu
oponenţilor guvernului, în special acelora care angajează o opoziţie
neconvenţională. Alţii, dimpotrivă, susţin că presa, prin publicitate,
manipulează masele, consumatorii.
Încheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formării
atitudinilor şi conştiinţei politice. În continuare, ne propunem să
evidenţiem câteva aspecte ale rolului sistemului politic în sine, al partidlor
poliitce, în formarea atitudinilor, normelor şi comportamentelor politice.
Se constată că partidele politice realizează socializarea politică,
mai întâi, prin consolidarea culturii politice existente, asigurând astfel
perpetuarea sistemului politic. Într-o societate de tranziţie, partidele
oferă soluţii politice noi, modifică schema culturii politice în conformitate
cu modificările socio-economice existente. În aceste condiţii care au
răvăşit schemele gândirii politice, elitele partidului introduc noi per-
spective în normele de comportament politic şi adesea le întăresc prin
transformarea formelor de participare.
249
 Partidele oferă membrilor şi simpatizanţilor o ideologie, o
doctrină, în ultimă instanţă deci, o subcultură politică. Mai concret,
partidele politice le oferă informaţii politice, căi de soluţionare a unor
revendicări, de relaţionare activă cu sistemul politic, normele legitimiăţii
politice.
Influenţa directă exercitată de sistemul politic asupra formării
convingerilor şi atitudinilor politice este mai puternică decât cea
exercitată de factorii nonpolitici ai socializării şi în anumite circumstanţe
o poate subimna sau chiar anula. Chiar dacă familia şi şcoala au întipărit
în mintea individului o viziune pozitivă asupra sistemuui politic, în cazul
în care el este dispreţuit de partidul său, înşelat de politic, înfometat
(...) este mai mult ca sigur că opinie pe caere o avea despre sistemul
politic se va altera.
Când mijloacele socializării se află sub controlul exclusiv al
statului, ca în regimurile totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida
sistemul politic existent ci şi de a preîntâmpina sau anihila apariţia
eventualilor factori perturbatori.
În astfel de societăţi educaţia şi propaganda îşi unesc eforturile
în a asigura autoritatea totoală a statului asupra individului. În aceste
condiţii, socializarea timpurie prin şcoală - grădiniţa - pare a fi cea mai
eficientă. În copilărie, mesajul propagandistic prinde uşor, nu întâmpină
de obicei rezistenţe semnificative.
Analizând procesul de socializare din ţările totalitare se constată
existenţa a trei elemente importante : 1. în primul rând, conştiinţa
importanţei decisive a socializării politice ; 2. în al doila rând, supremaţia
absolută a unor anumite instituţii : şcoală, partid, armată - în detrimentul
altor posibili competitori ; 3. în al treilea rând, simplificarea extraordinară
a discursului poltic. Fenomenul acesta cauzează şi o regresie intelctuală.
În timp ce modernizarea societăţii implică multiplicarea surselor de
informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul
totalitar se întoarce la adevărul unic şi indivizibil.

250
 Considerăm că prezentarea următoarelor date statistice* este
relevantă pentru înţelegerea caracteristicilor socializării politice în
România.

Influenţa asupra deciziilor Frecvenţa Procentajul

luate în familie răspunsurilor răspunsurilor
a) mare 103 19,2

b)medie 192 36,0

c) mică 101 18,9

d) nici o influenţă 116 21,8

e) nu-mi amintesc 16 3,0

f) non răspunsuri 5 1,1

TOTAL 533 100,0

Tabel 1. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Datele furnizate de cercetare arată că 55,3% din subiecţii

intervievaţi au avut, în perioada adolescenţei, o influenţă mare asupra
deciziilor luate în familie. Pe de altă parte, un procent mare de
interlocutori, respectiv 40,7 % susţin fie că nu au avut nici o influenţă,
fie că influenţa lor a fost mică în ceea ce priveşte luarea deciziilor în
familie (vezi tabel 1).

Ce puteau face dacă decizia luată în Frecvenţa Procentajul

familie era nedreaptă? răspunsurilor răspunsurilor

a)Aveau dreptul să se plângă, să 373 70,0

riposteze
b) Nu aveau dreptul să se plângă 147 27,5
c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 13 2,5
TOTAL 533 100,0
Tabel 2. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică
* Datele provin dintr-o cercetare sociologică asupra pattern-urilor culturii
politice din România, efectuată în 1998, ale cărei rezultate au fost publicate în
lucrarea : Cultura civică în România.
251
 Din relatările subiecţilor deducem că în 40,7 % din cazuri, fa-
milia nu a încurajat participarea liberă a copiilor la luarea deciziilor,
perpeutînd modelul autoritar al relaţiilor în familie, învăţându-l pe copil
mai mult să se supună, să se subordoneze, decât să se implice cu
responsabilitate în luarea deciziilor, pregătindu-i în mod indirect pentru
adoptarea unui comportament politic obediant, dependent.

Ce puteau face subiecţii dacă nu erau Frecvenţa Procentajul

supuşi unui tratament nedrept în răspunsurilor răspunsurilor
şcoală?

a) Puteau să riposteze 207 38,8

b) Nu aveau dreptul să se plângă 319 59,8

c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 7 1,4

TOTAL 533 100,0

Tabel 3. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Tabelul 3 indică faptul că 59,8 % din subiecţi afirmă că şcoala

nu le-a oferit posibilitatea să se plângă în situaţia unui tratament nedrept.
Ei susţin că era în avantajul copilului să nu riposteze în situaţia în care
era victima unui tratament nedrept pentru că, în timp ce obedienţa era
“premiată”, riposta era sancţionată. Elevul sancţionat pe nedrept, dacă
se revolta, risca să primească o nouă pedeapsă, poate mai grea decât
prima, sau în cel mai bun caz era igonrat.
Subiecţii au avut sau nu prilejul să discute Frecvenţa Procentajul
în şcoală probleme politice şi sociale răspunsurilor răspunsurilor
controversate?

a)Au avut prilejul 106 20

b) Nu au avut prilejul 416 78

c)Nu-şi amintesc 11 2

TOTAL 533 100,0

252
 Putem deduce că, în percepţia majorităţii subiecţilor, pattern-ul
autorităţii în familie era mai democrat decât cel al autorităţii în şcoală.
Dacă 70% din subiecţi opinau că în familie aveau dreptul să se
plângă dacă se simţeau nedreptăţiţi, doar 38% din subiecţi au susţinut
că s-au bucurat de această libertate şi în şcoală. Relaţiile profesori-
elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice, coercitive în percpeţia
majorităţii subiecţilor.
Neexersarea dialogului pe probleme politice în şcoală este
apreciată de majoritatea subiecţilor ca fiind o deficienţă majoră a şcolii
româneşti. De aceea, ei propoun în proporţie de 80,1% introducerea
în învăţământul românesc a unei discipline care să le permită dezbaterea
unor probleme privind statul de drept, democraţia, drepturile omului.
Tabelul 5 ne indică faptul că 51,1% din interlocutori susţin că
sunt consultaţi cu privire la deciziile luate la locul de muncă cel puţin
din când în când, iar 25,0% foarte rr sau niciodată. Se observă, deci,
că pattern-ul autorităţii la locul de muncă este mai democrat decât cel
din şcoală : procentul celor care delcară că sunt consultaţi este dublu
faţă de procentul celor care susţin contrariul.

Măsura în care subiecţii sunt consultaţi Frecvenţa Procentajul

cu privire la deciziile luate la locul de răspunsurilor răspunsurilor
muncă

a)des 102 19,1

b) din când în când 165 32,0
c) foarte rar 76 14,3
d) niciodată 57 10,7
e) non-răspunsuri 133 24,9

TOTAL 533 100,0

Tabel 5. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Desigur că oportunitatea participării diferă de la un status

ocupaţional la altul. Cu cât statusul ocupaţional este mai înalt, cu atât
este mai mare probabilitatea ca individul să fie consultat în procesul
decizional.

253
 Din relatările subiecţilor, deducem că ei se simt mai îndreptăţiţi
şi abilitaţi să participe la luarea unei decizii la vârsta adultă. Având
acest sentiment, probabilitatea ca ei să încerce să participe activ la
viaţa profesională creşte. Participând la luarea deciziei la locul de muncă,
ei se vor simţi mai capabili să se implice în viaţa politică.
Pe de altă parte, trebuie să se remarce faptul că viziunea
subiecţilor asupra pattern-ului autorităţii în familie, şcoală, loc de muncă
diferă în funcţie de nivelul educaţional.
Datele furnizate de cercetare evidenţiază faptul că subiecţii cu
înaltă educaţie beneficiază de oportunităţi de participare privind viaţa
familiei, problemele şcolii şi ale locului de muncă într-o măsură mai
mare decât ceilalţi.
De asemenea, datele cuprinse în următoarele tabele reflectă într-
o mare măsură, situaţia apartenenţei organizaţionale şi a competenţei
civice existentă în România.

Frecvenţa Procentajul

a) Aparţin uneia sau mai multor organizaţii 91 17,1

b) Nu aparţin nici unei organizaţii 427 79,4

c) Non-răspunsuri 15 2,8

TOTAL 533 100

Tabel 6. Apartenenţa subiecţilor la diferite organizaţii

Datele furnizate de cercetare sintetizate în tabelul de mai sus

relevă faptul că marea majoritatea interlocutorilor, respectiv 79,4% nu
fac parte din nici o organizaţie. Doar 17,1 % din subiecţii intervievaţi
susţi că aparţin uneia sau mai multor organizaţii. Gradul d eparticipare
civică a populaţiei intervievate este foarte scăzut. Această concluzie
poate fi generalizată la nivelul întregii populaţii româneşti dacă luăm în
calcul şi rezultatele sondajului de opinie realizat de Metromedia
Transilvania în martie 1997.
254
Tipuri de organizaţii Frecvenţa Procentajul

a) sindicate 44 8,4
b) de afaceri 29 5,5
c)cooperative 9 1,7
d)grupuri de veterani 6 1,1
e) atletism 7 1,3
f) politice 19 3,6
g) de cariate 8 1,5
h) civice 13 2,6
i) religioase 13 2,6
j) altele 9 1,7

Tabel 7. Organizaţiile la care sunt afiliaţi subiecţii

Constatăm, în primul rând, că există un procent mare de non-

activi civic. acest lucru este evidenţiat pe de o parte de procentul mic
al pariticipanţilor la viaţa organizaţională, respectiv 17,1% din
intervienaţi, precum şi de procentul şi mai mic de afiliaţi la organizaţiile
politice (3,5% din răspunsuri) şi civice (2,6% din răspunsuri).
Tabelul următor, nr.8, indiciă pe de o parte gradul scăzut de
implicare a organizaţiilor în probleme controversate precum o guvernare
mai bună, problema şcolilor, a locuinţelor etc., şi, pe de alta, caracterul
formal al apartenenţei organizaţionale a majorităţii subiecţilor afiliaţi
(81,4%).
În concluzie, cercetarea întreprinsă a evidenţiat că modelul de
cultură politică predominant în actuala societate românească se
caracterizează prin următoarele trăsături principale :
a) insuficienta informare şi comunicare politică ;
b) valori scăzute ale competenţei civice subiective ;
c) valori scăzute ale ataşamentului faţă de sistemul politic ;
d) valori scăzute ale cooperării, solidarităţii, participării
organizaţionale în general şi politico-civică, în special.
Într-o formulă succintă putem spune că “dependenţa” (inexistenţa
feed-back-ului) constituie acum dominanta pattern-ului culturii politice
româneşti.

255