UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA Teoria și Practica Textului

Master, Anul I

Leapșa pe murite
- elemente specifice textelor autobiografice -

Coord:

Prof. univ. dr. Nicoleta IFRIM

Masterand:

Oana-Georgiana FĂINAREA

GALAȚI

- 2015 -
 Elemnte specifice textelor autobiografice în romanul

Leapșa pe murite de Virgil Tănase

„De după colţul ultim, din oraş,

Priveşte: vine vînăt ucigaş...”

Dimov

„Leapșa pe murite” – acest documentar polițist literar autobiografic scris de Virgil

Tănase, povestește prin ce a putut să treacă, în vremea comunismului, un om de litere care nu
era dispus să facă prea multe compromisuri, este o „dare de seamă” strictamente de ordin
moral, o reconstituire operată sub somaţie, fiindcă, în modestia lui, autorul precizează că „mai
puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat
niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns
arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le
scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…”

Autorul, Virgil Tănase – un gălațean stabilit la Paris, talent polivalent – prozator,

dramaturg, eseist, regizor, este un cunoscut scriitor cu volume publicate şi în română „limba
minunata pe care Dumnezeu mi-o dăduse din născare”, dar mai ales în franceză, încă de la
vârsta de 22 de ani, Franța fiind țara unde a emigrat în 1976. S-a vrut și se vrea, dincolo de
atitudinea lui sfidătoare la adresa puterii comuniste, dincolo de luptele sale mai mult ori mai
puțin circumstanțiale cu un regim politic despotic, scriitor – „Scriitor, și nu disident. Scriitor,
și nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor și nu martor într-un proces fie el și
istoric, și de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-a pronunțat sentința.”1

Romanul nonfiction „Leapșa pe murite” e un roman trăit dramatic, o încercare autorului

de a prezenta isoria personală, marea istorie în care aceasta este „întrețesută”: „Intenția mea
nu este, deci, să scriu o carte de memorii - încă una! -, ci să-mi fac, cinstit, meseria oferindu-
vă un roman, de data aceata adevărat, pentru că emoțiile pe care vrând-nevrând vi le stârnește
să vă dea prilejul de-a fi, vremelnic și fictiv...vă poate ajuta, despărțind mai limpede binele de
rău, să găsiți temeiul pe care vreți să-l dați vieții dumneavoastră.” 2 Scriitorul propune un alt

1
Tănase, Vrigil, 2013, Scrisori despre literatură și teatru, Ed. Muzeul Literaturii Române, București
2
Tănase, Virgil, 2011, Leapșa pe murite (Cuvânt lamuritor), Adevărul Holding, București, pag. 7.
pact de lectură, într-un spațiu marcat de reperele esențiale ale literarității, în interiorul căruia,
dar în permanentă osmoză cu universul real și întâmplările lui „atât de mirabile încât par
născocite”3, se construiește un text românesc autentic. În carte este prezentat curajul, spaima,
lașitatea, minciuna, corupția, ipocrizia, trădarea și crima, atât din punct de vedere moral, cât și
din punct de vedere politic. Cu o biografie deloc monotonă, exclus și reprimit în UTM, dat
afară din facultatea cu o zi înaintea căsatoriei cu Doina, ajuns betonist pe șantierul
Combinatului Siderurgic de la Galați (orașul natal), Virgil Tănase ajunge în Paris unde se
izbește, inevitabil, cam de aceleași lucruri ca în România despre care sperase că a scăpat: o
cenzură neirtătoare, o mass-media care minte și manipulează – „amândouă solidare în eforul
de a sfărâma indivizii pentru a-i transforma într-o pastă socială care poate fi modelată după
voie, fără nici o rezistență...” și căruia încearcă sa-i facă față. Se pot vedea dezamăgirile
autorului atât în ceea ce privește viața culturală resimțită pe meleagurile străine, el se luptă cu
toate forțele cu editorii de carte, de ziare și reviste, pentru a fi consecvent cu sine și pentru a
nu-și abandona principiile. Este nevoit, la un moment dat, să întrețină munci sub demnitatea
sa, inclusiv cea de portar a unui imobil de lux, dar preocuparea lui principală rămânand
scrisul. Siguratatea zgomotoasă a Parisului este aplanată de prezența familiei care îi este
aproape în toate încercările prin care trece.

În ceea ce privește contrucția și conținutul romanului, acesta este un text a cărui

preocupare este felul în care întâmplări fortuite capătă miez, devenind un destin. Dar un
roman adevărat: nimic fictiv, totul întărit de dovezi şi documente, de probe, înlocuite, acolo
unde lipsesc, de deducţii logice de-o evidenţă simplă. Romanul povestește cum, Tănase
izbutise să plece din țară, se afla în Franţa, iar ofiţerul însărcinat cu lichidarea sa, Matei
Haiducu, defectează, informează DST-ul în legătură cu misiunea primită, dictată chiar de
Ceauşescu. Tănase dispare câteva luni, lăsându-se să se creadă că ordinul primit de Haiducu
fusese executat. Se face vâlvă în presa franceză, François Mittérrand ia act de ce se întâmplă
şi îşi anulează vizita în România, un gest de repudiere politică a lui Ceauşescu de mare
răsunet.

Conform recenziei din „România Literară” 4, nr. 46, oferită de G. Dimisianu, aceasta este
prevăzută cu fragmente în care i se reproșează autorului că în unele zone ale „romanului
biografic și de senzație” al acestuia, „Leapșa pe murite”, că ar fi renunțat la obiectivitate. Lui
Dimiseanu nu i-a plăcut faptul că Virgil Tănase „alunecă în considerații despre moravurile
3
http://caietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2013/06/CC-10-2013.pdf
4
http://www.romlit.ro/roman_biografic_i_de_senzaie
literare, despre unii oameni ai scrisului.”5 Dar, la o privire mai atentă, acest roman trimte spre
formula ambivalentă a romanului autobiografic, mizând pe existența a două coduri
antagoniste – un program deopotrivă etic și estetic situat pe poziții polemice în raport cu acel
„est-etic” promovat de o parte a celor scriitori români de la Paris. Opera lui Virgil Tănase
trimite într-un fel aparte la estetica onoristă promovată și de românii Dumitru Țepenag și
Leonid Dimov în anii 60-70 ai secolului trecut. Delimitându-se de curente sau genuri precum
suprarealismul și literatura fantastică, acest roman onorist propune o relectură a mitului lui
Agamemnon, al întoarcerii războinicului. Scrierea este deosebit de interesantă și aduce în
prim-plan statutul eroului, al supravețuitorului revenit acasă dintr-un război din ororile căruia
nu se poate despărți decât cu moartea. Așa cum spunea și Eugen Simion, „Leapșa pe murite
este o confesiune dramatică”6, într-un regim dictatorial, un intelectual de exil nu poate fi decât
în pușcărie sau în Academie, el nu poate exista între baricade, nu își poate exercita atribuțiile
fără a se gândi la consecințele ce vor urma. Pericolul formidabil prin care Virgil Tănase a
trecut ca urmare a opoziției sale din țară și a planului de asasinare căruia, aflat în exil, urma
să-i cadă victimă acaparează interesul presei și al consumatorului mediatic, eroul „Afacerii
Tănase”7 cum a fost numit de presa franceză. Natura memoralistică a textului ar chema mai
degrabă atenția cititorului și a analistului către evenimentul biografic, mai ales acela a
tentativei de asasinare a scriitorului, care a dobândit de mult o dreaptă notorietate, tentativă ce
se naște de la un interviu dat din ţară şi publicat pe când era în ţară pe prima pagină a revistei
„Les Nouvelles Littéraires”: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, precum şi, printre altele,
de un pamflet virulent publicat la Paris, Ceauşescu I-ul, rege comunist.

„Leapșa pe murite” este un fermecător text secund care, făra a eluda „legile”
fundamentale ale scriiturii autobiografice și memoralistice „canonice” vizând autenticitatea
istoriei reconstituite, reconstituite din perspectiva prezentului, dar și a viitorului care dirijează,
într-un fel sau altul, acorarea în câmpul etic aparține, în esență, literaturii concepute ca
interfață a acestei istorii. E cartea unui moralist cu vocație, dublat, în ciuda declarațiilor din
același ”Cuvânt lămuritor” privind propria neutralitate interpretativă în raport cu
evenimentele relatate, de un hermeneut al istoriei în sine, o carte în care angajarea
intelectualului în contextul epocii sale este converită în temă de meditație eseistică. Virgil

5
Idem
6
http://caietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2013/06/CC-10-2013.pdf

7
Tănase, Vrigil, 2013, Scrisori despre literatură și teatru, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, pag 32 -
(Trei Scrisori adresate lui Andrei Grigor care, vrând să mă cunoască mai bine, mă întreabă ce gândesc azi, când
mi-am dat seama că am un nume și cum sărbătoresc de mărțișor).
Tănase propune un anume traseu al lecturii-interpretării, acel cititor model proiectat de autorul
istoriei exemplare din cartea citată. Pe linia aceleași „exemplarități” se așează simetric și
micul eseu din Epilog, pe care autorul, aflat de această dată pe scenă în propriul rol, după ce l-
a jucat pe cel de protagonist și argument al istoriei, îl propune lectorului-partener chemat să se
identifice cu o aventură în care ar putea să se recunoască: „Această carte se încheie aici: ea
nu este nici cea a vieții mele, ci romanul adevărat al unei confruntări dintre doi șefi de stat,
[...] în mâna cărora am fost o carte pe care au jucat-o fără să o poată măslui, cred. Ei înșiși
nu erau decât partea vizibilă a înfruntării dintre două plăci tectonice ale istoriei, care au
zguduit o parte a lumii până când s-au așezat una peste cealaltă. Ceea ce pune capăt
narațiunii. Înfeudat regulilor acesteia, care-l îndeamnă să taie în carne vie, eliminând fără
cruțare tot ceea ce nu duce cititorul direct și personal spre punctul culminant de unde,
prăvălindu-l spre deznodământ, autorul îi strigă: sah și mat! cel al scrierii de față consideră
că și-a împlinit lucrarea și că e de datoria lui să se oprească aici.”8

În Leapșa pe murite, Virgil Tănase își asumă, pe scena vieții personale și a istorie, în
numele păstrării unei libertăți interioare, liberatatea artistului în vizunea căruia opera ar trebui
să fie forma supremă de integare în timpul său, o modalitate de transcendere a acestuia.
Autorul își propune reluarea temelor obsedante ale căutării identitare, de data aceasta în
formula ficțiunii autobiografice susținand un discurs egografic în care decupajele
autobiografice sunt insertate într-un „document polițist și literar” 9 potențând aventura
pelerinajului identitar în Istorie. Este şi una şi alta, document poliţist mai ales când istoriseşte
avatarurile „mortului fără moarte“, dispariţia lui Virgil Tănase din viaţa publică şi ecourile din
ziare, supoziţiile care se fac; document literar când evocă anii copilăriei din Galaţiul originar,
ai primei tinereţi petrecute în ambianţa bucureşteană, cu personaje imaginare, dar şi cu
personaje reale. Printre cele reale se află Adrian Păunescu şi Ioan Alexandru, colegii de
facultate care refuză să voteze excluderea lui Tănase din organizaţia de tineret, cum li se
ceruse. Putem să considerăm cartea lui Virgil Tănase roman biografic (autobiografic),
deschis, pe de o parte, întâmplărilor comune ale vieţii, iar pe de alta, către cele ale istoriei
mari. Astfel fusese invadarea Cehoslovaciei în 1968, cu poziţia luată de Ceauşescu atât de

8
Tănase, Virgil, 2011, Leapșa pe murite, Adevărul Holding, București
9
„De ce-ați citi dumneavoastră cartea aceasta? Care nu-i polițistă – deși foșnesc prin ea sumedenie de agenți de
tot felul, uneori vardiști proști care te pandesc de după colțul străzii, dar alteori ofițeri secreți din cei care fac
șarmul literaturii de spionaj și crimă! Și-n care carte se știe de la început cine e cadavrul, dac-ar fi fost să fie:
eu!, și cine asasinul, cocoțat în fruntea statului unde, socotea el, nu putea sta tihnit dacă nu-mi tăia mie beregata.
(…) O carte, deci, pe care, știindu-i deznodămantul, n-o citești cu sufletul la gură, ceea ce e regretabil, chiar
dacă intamplările pe care le povestește sunt uneori atat de admirabile încat par născocite. Nu sunt.” - Virgil
Tănase, Leapșa pe murite. Document poliţist și literar
derutantă, aptă să le creeze scriitorilor iluzia că el ar putea fi un reformator al comunismului. 
O reuşită a cărţii este, neîndoielnic, imaginea puternică pe care ne-o oferă despre cotidianul
lumii româneşti postbelice, cu ameninţările la care cei mai mulţi oameni se vedeau expuşi, cu
perspectiva arestărilor, a ducerii la Canal şi, în general, cu permanenta „senzaţie a unei
primejdii“.10 Dar şi cu satisfacţiile, mici, dar reale, pe care le ofereau atunci filme ca Anna
Zaccheo sau Balada Siberiei, ori lecturile adolescenţei din care nu puteau lipsi Jules Verne sau
Twain, autori îndrăgiţi ai vârstei despre care ne povestește cu atâta patos Tănase.
Evocarea obiectivă este atitudinea care susţine tot ce are mai bun în ea cartea lui Virgil
Tănase. Din păcate sunt şi zone în care renunţă la obiectivitate, alunecă în consideraţii despre
moravurile literare, despre unii oameni ai scrisului pe care autorul, se vede, nu-i prea suportă.
Moștenind principiul lovinescian al autonomiei esteticului, asumat de colegii săi de
generație rămași în țară, scenariul indentitar legitimator care structurează Leapșa pe murite nu
contrazice nicidecum perceptele unei etici a neuitării, în ciuda poziției polemice adoptate de
autor în raport cu discursurile revizioniste ale adepților ”est-eticii”.

Astfel, romanul Leapșa pe murite devine un roman adevărat; întâmplările, uluitoare, par
născocite, dar din hăţisul lor se încheagă traiectoria unui „mort fără moarte” repudiind tocmai
ficțiunea. Ficţionar, iubind rescrierile, trăind – în copilărie – cărţile şi continuându-le febril,
prin plăsmuiri, Virgil Tănase îşi trasase drumul: va fi scriitor oniric! Şi este, chiar dacă în
Istoria manolesciană nu există! Aventura onirismului se leagă, se ştie, de numele şotronistului
Ţepe, recunoscut de Marin Preda drept „papă a modernismului” şi, indiscutabil, de poezia
dimoviană, încercând „o schimbare de macaz” a liricii, propunând „o alternativă la
alternativă”, cum nota Daniel Cristea-Enache. Proclamând legislaţia visului, vădind ambiţii
pur estetice, onirismul a fost tolerat o vreme; dar ni se pare excesiv a fi considerat, după
Marian Victor Buciu, o dogmă alternativă în plin socialism.

Virgil Tănase rămâne un onirist pe cont propriu.

10
Caiete Critice, Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă, Academia Română, Nr. 10 (312) /
2013