LUCRARE DE LICENŢĂ

TEMA: „Infracţiuni privitoare la regimul armelor,

muniţiilor, materiilor radioactive şi materiilor explozive.
Particularităţi în domeniul militar”

-SIBIU, 2007-
 INTRODUCERE.....................................................................................6
CAPITOLUL 1 CONSIDERAŢII GENERALE...............................8
1.1. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE ÎN DREPT PENAL ...........................................8
1.1.1. Aspecte generale ale infracţiunii.............................................8
1.1.2. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii....................10
1.1.3. Condiţiile preexistente ale infracţiunii..................................16
1.1.4. Conţinutul infracţiunii...........................................................18
1.2. ASPECTE COMUNE INFRACŢIUNILOR PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT
PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE....................................22
1.2.1. Obiectul juridic comun şi material........................................22
1.2.2. Subiectul................................................................................23
1.2.3. Latura obiectivă.....................................................................23
1.2.4. Latura subiectivă...................................................................24
1.2.5. Desfăşurarea activităţii infracţionale....................................24
1.2.6. Sanţionarea...........................................................................24
1.2.7. Forma agravată.....................................................................25
CAPITOLUL 2 REGIMUL ARMELOR ŞI MUNIŢIILOR..........26
2.1. UZUL DE ARMĂ......................................................................................26
2.1.1. Condiţiile în care este permis uzul de armă..........................27
2.1.2. Situaţiile în care se face uz de armă......................................36
2.2. NERESPECTAREA REGIMULUI ARMELOR ŞI MUNIŢIILOR...........................44
2.2.1. Noţiune şi definiţii.................................................................44
2.2.2. Obiectul juridic special..........................................................44
2.2.3. Obiectul material...................................................................44
2.2.4. Subiecţii infracţiunii...............................................................46
2.2.5. Latura obiectivă.....................................................................47
2.2.6. Latura subiectivă...................................................................52
2.2.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.................................................52
CAPITOLUL 3 NERESPECTAREA REGIMULUI
MATERIALELOR NUCLEARE SAU AL ALTOR MATERII
RADIOACTIVE............................................................................................54
3.1. NOŢIUNI ŞI DEFINIŢIE............................................................................54
3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII........................................................................56
3.3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII.........................................................................57
3.4. LATURA OBIECTIVĂ................................................................................58
3.5. LATURA SUBIECTIVĂ...............................................................................62
3.6. FORME. MODALITĂŢI. SANCŢIUNI..........................................................62
CAPITOLUL 4 NERESPECTAREA REGIMULUI MATERIILOR
EXPLOZIVE.................................................................................................64

2
4.1. NOŢIUNI ŞI DEFINIŢII.............................................................................64
4.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII........................................................................68
4.3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII.........................................................................68
4.4. LATURA OBIECTIVĂ................................................................................69
4.5. LATURA SUBIECTIVĂ...............................................................................72
4.6. FORME. MODALITĂŢI. SANCŢIUNI..........................................................72
CAPITOLUL 5 PARTEA APLICATIVĂ.........................................74
CONCLUZII..........................................................................................80
BIBLIOGRAFIE:....................................................................................82

3
 INTRODUCERE

Autori de seamă ai dreptului penal, practicieni de prestigiu au afirmat, iar

criminalitatea reală demonstrează, că armele, muniţiile, materialele nucleare
şi materiile explozive constituie mijlocul cel mai frecvent dar şi eficient
folosit de către infractori pentru săvârşirea celor mai grave fapte incriminate
în legea penală, dar şi pentru a-şi asigura o posibilitate de scăpare în cazul
când sunt surprinşi în momentul săvârşirii infracţiunilor. Din aceste
considerente, dar şi din altele, permiterea nelimitată de a deţine ori purta arme
şi muniţii, ca şi de a efectua alte operaţii cu acestea ori cu materiale nucleare,
materii radioactive sau explozive ar constitui o încurajare şi o incitare la
activităţi infracţionale. Iată, pe scurt, dar edificator, motivaţia instituirii unui
regim juridic al armelor, muniţiilor, al materialelor nucleare şi al materiilor
radioactive sau explozive.
Pentru a da satisfacţie prevederilor constituţionale şi obligaţiile
internaţionale la care România este parte, în Codul Penal sunt incriminate
faptele prin care se aduce atingerea vieţii sau integrităţii fizice sau psihice a
persoanei.
Cea mai eficientă ocrotire a vieţii, integrităţii fizice şi psihice a
persoanei, dar şi a altor valori sociale, se realizează însă prin tragerea la
răspundere juridică a celor care săvârşesc fapte ce aduc atingerea acestor
valori. Realităţile vieţii sociale dovedesc că sunt destule cazuri în care, pentru
a preveni săvârşirea unor fapte antisociale sau pentru a aduce infractorii în
faţa justiţiei sau pentru a-i împiedica să se sustragă de la consecinţele
răspunderii juridice sau, chiar, pentru a contracara acţiunile lor violente,
agenţii de ordine şi militarii trebuie să fie abilitaţi prin lege să facă uz de
armă.
Atâta vreme cât armele, muniţiile, materialele radioactive şi materiile
explozive constituie instrumentele cele mai utilizate în săvârşirea unor crime
care interesează deopotrivă comunitatea europeană, dar şi comunitatea în
general, apare justificată necesitatea instituirii unui cadru juridic adecvat care
să permit efectuarea unui control riguros al achiziţionării armelor de foc de
către particulari, ori vânzările de arme sau menţinerea la un nivel ridicat de
securitate nucleară, în întreaga lume, prin întărirea măsurilor la nivel naţional
şi prin cooperarea internaţională, incluzând, atunci când este cazul,
cooperarea tehnică în domeniul securităţii nucleare.
M-am hotărât să mă ocup de această problematică pentru că am
considerat că criticii actualei reglementări prezintă aceste infracţiuni pur şi
simplu, fără să pună accentul mai mult pe ele. Pentru a înţelege mai bine
conţinutul infracţiunilor, a fost necesar să vorbesc şi despre termeni precum:
militar, consemn, infracţiune, infractor, autorităţi publice, instituţii publice,
legitimă apărare, stare de necesitate, comandant, subordonat, teritoriu.

4
 Ca viitor ofiţer, consider că este imperios necesar să se ştie mai multe
despre aceste materiale cu care vom intra în contact.
Este în afara oricărei îndoieli că domeniile activităţilor ce au ca obiect
arme şi muniţii, substanţe nucleare sau alte materii radioactive, precum şi
materii explozive sunt de mare risc în ceea ce priveşte comiterea unor fapte cu
nivel ridicat de periculozitate socială sau producerea unor accidente de
gravitate deosebită.
Din acest motiv, printre instrumentele de garantare a respectării
regimului stabilit pentru acest gen de activităţi se numără şi cele mai aspre
instrumente juridice, cele specifice dreptului penal. În acest scop, în Codul
penal au existat de la început sau au fost introduse ulterior norme de
incriminare care asigură sancţionarea comportamentelor ce încalcă regimurile
juridice stabilite pentru activităţile din domeniile enumerate.
Astfel, în Codul penal sunt incriminate faptele de: nerespectare a
regimului armelor şi muniţiilor (art. 279); de nerespectare a regimului
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art. 279¹) şi cea de
nerespectare a regimului materiilor explozive (art. 280), despre care o să vă
vorbesc mai departe în această lucrare.

5
 CAPITOLUL 1 Consideraţii generale

1.1. Noţiunea de infracţiune în drept penal

1.1.1. Aspecte generale ale infracţiunii

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiune,

răspunderea penală şi pedeapsa. Caracterizarea - ca fundamentale - a acestor
instituţii este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal,
indiferent dacă aparţin părţii generale sau speciale a acestuia, se bazează pe
ele ori gravitează în jurul lor.
Între cele trei instituţii sus menţionate există o strânsă legătură şi
condiţionare, în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi
funcţionarea celorlalte două. Fără infracţiune nu poate exista răspundere
penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.
Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă,
pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală
pentru fapta săvârşită.
În legislaţiile moderne, noţiunii de infracţiune1 i se acordă un spaţiu
restrâns printr-o formulare concretă2, iar în alte cazuri, definiţii foarte largi3.
Codul penal dă expresie acestei reacţii în articolul 17 alin. 2, în care se
arată că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. În ipoteza în
care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală) caracterul penal al faptei
săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, desigur, nici
pedeapsă.
De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a
infracţiunii este mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina
penală, ea constituie piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal,
deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor
incriminatoare din acel sistem de drept penal.
Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un
ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile
de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise
în legea penală, şi nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracţiuni,
ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals.
Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părţii generale prevede
reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. Aceste
1

Denumirea de infracţiune provine din substantivul latinesc infractio, -onis, care înseamnă spargere,
frângere; echivalentul în franceză este infraction.
2
J.Prandel, Droit pénal général, Paris, 1990, p.262, arată că prin infracţiunea se înţelege "orice acţiune
sau omisiune pe care societatea o interzice sub ameninţarea unei pedepse".
3
A.Decoeg, Droit pénal général, Armand Colin, 1971, p.61, defineşte infracţiunea ca "o conduită
calificată astfel printr-un text de lege".
6
reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii.
Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul penal este
necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită
din punct de vedere material, social-politic şi juridic.
Privită din punct de vedere material, infracţiunea este o activitate
omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este
activitate antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale.
Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai
mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate şi
apreciate ca activitate infracţională. Astfel, trecerea de partea duşmanului,
spionajul, omorul, calomnia, delapidarea sunt fapte deosebit de periculoase.
Unele din acestea se comit prin violenţă, altele prin fraudă, iar altele sunt
producătoare de grave prejudecăţi materiale.
Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt
neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin
urmările lor.
Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa,
infracţiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se
produce numai în societate, în viaţă de relaţiile sociale. Infracţiunea este o
încălcare a unor norme de conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în
societate, în relaţiile sociale. În acelaşi timp infracţiunea este un fenomen
istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societăţii,
anume, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au
determinat şi favorizat apariţia ei. Infracţiunea constituie, uneori, un fel de
protest individual împotriva condiţiilor de viaţă, un semn al inadaptării la
acele condiţii sociale .
Odată cu schimbarea şi dispariţia acestor cauze şi condiţii, şi fenomenul
infracţional, ca fenomen frecvent, se schimbă şi chiar dispare.
Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli
garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept,
fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din
acest moment, fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere, o apreciere din
partea statului şi, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică,
adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea de răspundere penală.
Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acţiune a
normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate,
dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. Din momentul în care un
asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un
fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material
pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracţiune.
Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune, ca un fenomen juridic, toţi
cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa
7
cum este considerată şi apreciată de lege, adică ca o infracţiune, ca un
fenomen juridic, care implică anumite consecinţe juridice, anumite
răspunderi.
Definiţia legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută
necesitate pentru teoria dreptului penal, dar şi pentru practica judiciară,
deoarece organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date
lor spre soluţionare la conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea
realizează sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează sau
nu în sfera ilicitului penal. Acestă definiţie trebuie privită nu numai ca o
conturare a unei categorii fundamentale a dreptului penal, ci şi ca o regulă de
drept4, care ţărmuieşte sfera ilicitului penal, delimitându-se, în baza acestui
temei legal, sfera faptelor penale de celelalte fapte ce prezintă pericol social,
care fac obiectul reglementării altor categorii de norme juridice
(administrative, disciplinare).
Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la
noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele
infracţiunii. Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate
instituţii juridice, instituţia juridică a infracţiuni.

1.1.2. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

În viaţa socială se pot săvârşi fapte (acţiuni, inacţiuni) neconvenabile

care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste
interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin
numai unora dintre ei.5
Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă
ele nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura în care sunt
incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă. Pornindu-se de la
caracteristica sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea
penală, infracţiunea - ca fenomen juridic - a fost uneori definită ca o violare a
legii penale.
În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu
stabileşte în mod expres respectarea vieţii altora, ci doar prevede o pedeapsă
pentru infractor.
De asemenea, în loc de a defini infracţiunea ca o violare a legii penale,
uneori, pentru definirea infracţiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă
caracteristică a ei - pedeapsa - spunându-se că infracţiunea este o faptă
pedepsită de legea penală.
Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de
caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a
4
I.Oancea , Tratat de drept penal. Parte generală, Editura All, Bucureşti, 1994 p.104; G.Antoniu,
Codul penal comentat şi adnotat. Parte generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p.147.
5
Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 194.
8
infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfăţişarea juridică a
faptei penale (incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o atingere
adusă unor valori sociale ocrotite de lege).
În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul penal român în
vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiţie
materială în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe
pericolul social al infracţiunii , adică pe aptitudinea unei conduite umane de a
vătăma sau de apune în pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a
vieţii sociale.
În Codul penal noţiunea de infracţiune în general a căpătat, în cuprinsul
unei norme juridice (articolul 17), o formulare precisă în care se reflectă
aspectele material, social, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii.
Dispoziţia din articolul 17 prevede că este “infracţiune fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Această definiţie exprimă, în fond, condiţiile obligatorii şi cumulative pe care
o faptă trebie să le îndeplinească pentru a fi calificată şi sancţionată ca
infracţiune6.
În conţinutul noţiunii de infracţiune în general găsim, deci, trei trăsături
esenţiale, trei esenţe comune tuturor infracţiunilor şi anume :
-faptă care prezintă pericol social ( aspectul material-social ) ;
-faptă săvârşită cu vinovăţie ( aspectul uman-moral ) ;
-faptă prevăzută de legea penală ( aspectul juridic-formal ).
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, trebuie înţelese ca determinări sau
condiţii sine qua non, a căror existenţă cumulativă şi intercondiţionare
plasează o anumită faptă în sfera ilicitului penal7.
Prezenţa fiecăreia dintre acestea, dar şi a tuturor laolaltă este necesară
pentru existenţa infracţiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu
general, respectiv:

principiul că fără prezenţa unui pericol social nu există infracţiune şi
nici răspundere penală ;

principiul că nu există infracţiune fără vinovăţie şi deci nu există
răspundere penală obiectivă;

principiul că nu există infracţiune şi nici răspundere penală dacă fapta
nu este incriminată de lege.8
Trăsăturile esenţiale nu trebuie confundate cu elementele esenţiale
(constitutive) ale fiecărei infracţiuni în particular.
Trăsăturile esenţiale sunt calităţi, însuşiri care caracterizează infracţiunea
în genere şi deci, orice infracţiune aparte; ele nu intră în conţinutul diferitelor
fapte care constituie infracţiuni, îşi găsesc însă reflectarea în acest conţinut şi
6
Vintilă Dongoroz, Sinteze asupre noului Cod Penal al R.S.R., nr.1∕1969, p.15.
7
Ioan Chiş, Drept Penal cu aplicabilitate în activitatea ofiţerilor de administraţie, Editura Academiei
Forţelor Terestre, Sibiu, 2005, p.41.
8
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, ediţia a II-a Academia
Română, institutul de cercetări juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.13.
9
pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca
părţi componente în conţinutul fiecărei infracţiuni privită în special şi
particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte o trăsătură esenţială
ea pierde caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune; dimpotrivă, când
faptei îi lipseşte un element constitutiv al unei anumite infracţiuni, acea faptă
poate constitui eventual o altă infracţiune, păstrând astfel caracterul penal.
Fapta să prezinte un pericol social.
Expresia “pericol social” folosită de legiuitor semnifică, pe de o parte,
existenţa unei reale sau potenţiale atingeri aduse vreuneia dintre valorile
apărate de legea penală, iar pe de altă parte, faptul că această atingere
interesează societatea, are rezonanţă socială, prin aceea că se reflectă în mod
negativ în desfăşurarea relaţiilor sociale, provocând o tulburare însemnată a
acestora9.
Periculozitatea socială a infracţiunii constă atât în răul pe care fiecare
infracţiune îl produce într-un cadru determinat cât şi în perspectiva ca în
condiţii materiale şi subiective similare faptele de acelaşi tip să se repete, să
devină un fenomen. Caracterul social al pericolului constă din împrejurarea că
el vizează şi rânduieli sociale, că faptele care-l crează tulbură desfăşurarea
normală a relaţiilor statornice între membrii societăţii, că provoacă
nemulţumire, teamă şi îngrijorare pentru ce s-a săvârşit şi s-ar mai putea
comite prin încălcarea legii penale în cadrul colectivităţii.
Codul penal enumeră valorile sociale al căror vătămare, periclitare,
atribuie relevanţă penală faptelor prin care li s-a adus atingere în art.1: ,,Statul
român, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, precum şi toată ordinea de drept”.
Art.18 din Cod penal precizează că fapta care prezintă pericol social în
înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea cărora este
necesară aplicarea unei pedepse.
Rezultă că pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolul social
trebuie să îndeplinească două condiţii:
-să fie generat de săvârşirea unei fapte;
-să prezinte o gravitate care să impună aplicarea unei pedepse.
Fapta este un act de conduită al făptuitorului cu o manifestare reală, cu o
existenţă obiectivă ce poate fi percepută şi caracterizată. Fapta trebuie să fie
un act al omului şi nu un eveniment sau o reacţie al unui animal, ceea ce
limitează câmpul faptelor ce pot deveni infracţiune.
Fapta se manifestă printr-o acţiune sau o inacţiune.
Acţiunea este o formă de manifestare pozitivă concretizată în acte
materiale, fapte, gesturi, cuvinte, prin care făptuitorul pune în mişcare o

9
Ioan Chiş, op.cit., p.42.
10
energie, proprie sau străină, făcând să producă o schimbare în lumea
exterioară10.
Inacţiunea constă într-un comportament pasiv care face ca în lumea
exterioară să survină sau să fie posibilă o schimbare datorată unei energii
străine făptuitorului, care trebuie anihilată11. Simplul gând sau hotărâre de a
săvârşi o infracţiune nu poate constitui o faptă penală.
În literatura de specialitate pericolul social este cunoscut sub două tipuri:
-generic (abstract);
-concret.
Pericolul social generic este evaluat de legiuitor în abstractio, prin
folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în momentul încriminării sau
când se pune problema modificării legii. La evaluarea pericolului social
generic legiuitorul are în vedere importanţa valorii sociale vătămate,
elementele obiective şi subiective ale faptei, urmările produse precum şi alte
condiţii ale conţinutului legal al infracţiunii.
Pericolul social concret este determinat de fapta concretă, de persoana
infractorului şi de împrejurările în care a fost săvârşită fapta. Evaluarea
pericolului social concret se face de procuror sau de instanţa de judecată
ţinând seama de criteriile art.72 Cod penal.
Instituit în art.181 Codul penal reglementează în sensul că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă
uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul său concret fiind în mod
vădit lipsită de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. Dar în cazul în care organul judiciar constată că sunt incidente
prevederile menţionate ele nu au căderea de a decide asupra încriminării sau
dezîncriminării, atribut ce revine în exclusivitate legiuitorului (Parlamentului)
ci pot numai să constate pe baze legale dacă fapta concretă prezintă pericolul
social al unei infracţiuni procedând în caz contrar la aplicarea unei sancţiuni
cu caracter administrativ.
Cu privire la natura juridică a instituţiei prevăzută în art.18 există mai
multe opinii:
 organul judiciar operează o dezincriminare judiciară;
 acest text reglementează o formă de înlocuire a răspunderii penale;
 acest text reprezintă o cauză de înlocuire a caracterului penal al
faptei.
Însă nici o opinie nu corespunde realităţii.
Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.
Un act, o activitate, o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea
penală, nu este suficient ca ea să fi fost material săvârşită de un om, ci mai
trebuie să poată fi atribuită acestuia, adică să fie a lui, să fi fost voită de el.

10
V.Dobrinoiu şi colectivul, Drept Penal, parte generală, Editura didactică şi pedagogică, R.A.Q.,
Bucureşti, 1992, p.71.
11
Ibidem, p.72.
11
 Ceea ce leagă un act, o activitate de autorul ei material este voinţa
acestuia; voinţa nu este privită însă ca existenţă, ca producătoare de
consecinţe penale, decât atunci când s-a manifestat liber, iar manifestarea
liberă nu este posibilă fără o manifestare de conştiinţă. Aşadar, fapta
susceptibilă de a constitui o infracţiune în sensul legii penale, trebuie să fie
săvârşită cu voinţă şi conştiinţă, adică cu vinovăţie. Omul, spre deosebire de
animale, desfăşoară activităţi care sunt iniţiate şi dinamizate de voinţa lui,
voinţă care, la rândul ei, este dirijată şi luminată de conştiinţa acestuia. Omul
îşi propune anumite scopuri şi desfăşoară activităţi pentru realizarea lor.
Aceasta explică de ce fapta în sensul legii penale nu poate fi decât fapta voită
şi conştientă. De aceea una din cele trei trăsături ale infracţiunii, potrivit
dispoziţiei din articolul 17 Codul penal, este vinovăţia. Această trăsătură
esenţială priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii, iar fără vinovăţie nu poate
exista infracţiune.
Codul penal prevede că există vinovăţie atunci “când fapta care prezintă
pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”12.
Vinovaţia în sensul legii penale cere ca voinţa să fie liberă, dacă
făptuitorul a acţionat ca urmare a unei energii străine, căreia nu i-a putut
rezista, aceasta nu poate să-i fie imputată.
Vinovăţia a fost definită în doctrina penală ca fiind "atitudinea psihică a
persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol
social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor
socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi
a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări"13.
Prin urmare, pentru ca o faptă să constituie infracţiune, trebuie să-i fie
imputabilă – ca faptă conştientă şi voită – făptuitorului. Rezultă ca vinovăţia
implică antrenarea, în săvârşirea unei fapte, a două procese psihice ale
personalităţii umane: conştiinţa sau factorul raţional, intelectiv şi voinţa sau
factorul volitiv14:
Conştiinţa presupune capacitatea persoanei de a analiza, a aprecia şi a
înţelege semnificaţia faptei şi a urmărilor acesteia.
Voinţa care reprezintă facultatea psihică a persoanelor prin care aceasta
îşi mobilizează energia fizică în vederea înfăptuirii activităţii infracţiunii.
Între cele două procese psihice se realizează o relaţie bivalentă, care
constă în aceea că factorul intelectiv (conştiinţa) delibereză asupra săvârşirii
faptei, iar factorul volitiv (voinţa) asigură mobilizarea şi dinamizarea
energiilor necesare îndeplinirii hotărţrii şi a scopului propus15.

12
Art. 19 alin.1 din Codul penal. Hotărâri ale C.E.D.O. Decizii ale curţii constituţionale. Decizii ale
curţii supreme de justiţie, Ediţia a IV-a (ediţie actualizată la 20 august 2004, îngrijită şi adnotată de
judecătorul dr. Dan Lupaşu), Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
13
C.Bulai, Manual de drept penal, Parte generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1997, p.118
14
Ioan Chiş, op.cit., p.45.
15
Ibidem, p.46.
12
 Vinovăţia presupune ca voinţa să fie liberă în sensul că asupra
făptuitorului să nu se exercite o constrângre fizică sau morală.
Fapta să fie prevăzută de legea penală
O faptă nu poate fi infracţiune dacă nu este prevăzută de legea penală,
dacă nu este incriminată prin lege. Legal incriminată, este, acea faptă căreia i
s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă penală, de infracţiune.
Incriminarea nu este acelaşi lucru cu infracţiunea, ci ea constituie numai
posibilitatea legală, ca în anumite condiţii, fapta prevăzută de legea penală să
fie considerată infracţiune16.
Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta sub sancţiunea unei
pedepse. Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoaşterea că fapta prezintă
un pericol social, pentru combaterea căruia sunt necesare sancţiunile penale.
De aceea, în dispoziţia din articolul 17 s-a prevăzut că trăsătura esenţială a
infracţiunii este cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Prin aceasta, Codul penal accentuează în mod deosebit principiul
incriminării legalităţii. Prevederea în legea penală a faptelor care constituie
infracţiuni (articolul 2 Codul penal) dă posibilitatea cetăţenilor să cunoască
care fapte sunt incriminate şi sancţionate, şi deci oprite, aşa încât atunci când
aceste fapte sunt totuşi săvârşite, făptuitorul nu va putea să se plângă de
sancţiunea ce i se aplică, fiindcă a ştiut că fapta este incriminată şi
sancţionată.17
Atâta vreme cât legea este respectată, infracţiunea îşi păstrează acel
caracter formal şi ipotetic, dar când prevederile sale sunt încălcate, ieşim din
sfera ilicitului abstract pentru a ne afla în faţa unei infracţiuni concrete. 18
Definiţia legală a infracţiunii constituie astfel un instrument deosebit de
util pentru practicienii dreptului care, raportând faptele concrete săvârşite la
conceptul legal de infracţiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au
sau nu caracter infracţional.
Definiţia are şi alte semnificaţii pentru dreptul penal. Acestea reflectă
unele principii fundamentale ale dreptului penal cum sunt: principiul
legalităţii incriminării şi principiul răspunderii subiective.
De asemenea, definiţia generală de infracţiune are un rol primordial în
delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal şi serveşte drept ghid
legiuitorul însuşi în elaborarea de noi norme de drept penal prin care se
incriminează anumite fapte ca infracţiuni, precum şi în scoaterea de sub
incidenţa legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social. 19

16
Ibidem, p.41.
17
Ion Oancea, Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, titlul II, capitolul I, p.107.
18
George Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în Studii şi Cugetări juridice, nr.
2∕1980, p.143-154.
19
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept Penal – Partea Specială, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1997, p.102.
13
1.1.3. Condiţiile preexistente ale infracţiunii

A.Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale

formate în jurul şi datorită acestor valori împotriva cărora se îndreaptă fapta
ce constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse
în pericol prin săvârşirea acestora. De aici rezultă că nu se poate concepe o
infracţiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori
sociale ocrotite de legea penală.
Aşadar, înţelegem prin obiect al infracţiunii, “relaţia socială ce priveşte o
valoare social ocrotită prin norme de dpret, căreia i se aduce atingerea prin
fapta infracţională”20.
a)Obiectul juridic este format din relaţiile sociale ocrotite prin
încriminarea şi sancţionarea unei fapte ce reprezintă un pericol social şi el
poate fi: generic şi special.
Obiectul juridic generic (de grup) reprezintă o grupă de valori sociale
de aceeaşi natură vătămate sau puse în pericol de o grupă de infracţiuni. De
aici rezultă că o infracţiune determinată nu vatămă orice valoare socială sau
toate valorile sociale. Unele valori sociale sunt lezate prin săvârşirea unor
infracţiuni iar altele prin alte infracţiuni. Astfel persoana fizică ca valoare
socială poate fi lezată prin fapte de omor, ucidere din culpă, vătămări, lovituri
cauzatoare de moarte, iar patrimoniul diminuat prin delapidare, tâlhărie,
înşelăciune. Obiectul juridic generic este criteriul după care s-au clasificat
infracţiunile în partea specială a Codului penal în 10 grupe.
Obiectul juridic special constă din valoarea împotriva cărei se îndreaptă
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite
trăsături proprii specifice ce servesc la individualizarea unor infracţiuni din
cadrul aceleiaşi grupe sau subgrupe. Fiecare infracţiune dintr-o grupă ce se
regăseşte într-un articol lezează toate valorile din grupa respectivă şi în
acelaşi timp şi numai un anumit aspect al acestor valori (furtul şi distrugerea
împotriva patrimoniului, dar prin furt, bunul mobil este luat în scopul însuşirii
pe nedrept, iar prin distrugere se lezează integritatea fizică a bunului).
Obiectul special nu trebuie confundat cu obiectul indirect ce există în cazul
infracţiunii al căror obiect este complex cum este tâlhăria care are două
obiecte juridice.

b)Obiectul material.
Dacă toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect juridic faţă de
care încriminarea faptei nu e posibilă, sunt unele infracţiuni ce au şi un obiect
material constând în bunuri sau lucruri spre care se îndreaptă acţiunea-

20
George Antoniu, Constantin Bulai, Ghe. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976, p.206.
14
inacţiunea incriminată, asupra căruia se resfâng urmările acesteia, aducându-
se atingerea relaţiilor sociale ocrotite de normele de drept penal21.
Obiectul material constituie criteriul clasificării infracţiunii în:
-infracţiuni materiale (de rezultat);
-infracţiuni de pericol (formale).
În cazul infracţiunilor formale cum sunt insulta şi calomnia nu există
obiectul material ci doar obiectul juridic.
Obiectul material nu trebuie confundat cu mijloacele materiale de care s-
a folosit făptuitorul la comiterea faptei care constituie un corp delict şi nici cu
lucrurile produse sau dobândite prin infracţiune.

B.Subiecţii infracţiunii sunt persoane implicate în săvârşirea unei

infracţiuni fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a
răului cauzat prin săvârşirea ei. În funcţie de modul de participare la
săvârşirea infracţiunii şi de raportul în care se află faţă de urmările faptei,
subiectul infracţiunii poate fi activ sau pasiv.
a)Subiect activ este acea persoană care săvârşeşte sau participă la
săvârşirea unei infracţiuni. Noţiunea de subiect activ se identifică cu cea de
infractor. Pentru ca o persoană să fie subiect activ al unei infracţiuni trebuie să
îndeplinească unele condiţii generale cerute oricărui infractor, iar în cazul
anumitor infracţiuni se cer condiţii speciale.
b)Subiect pasiv este persoana care suferă vătămarea penală de pe urma
unei infracţiuni, putând fi subiect pasiv şi o persoană juridică în cazul
săvârşirii unei infracţiuni de delapidare sau de furt de la o unitate economică
sau societate comercială.
Subiectul pasiv al infracţiunii denumit şi persoană vătămată nu se
identifică cu persoana dăunată prin săvârşirea infracţiunii ca subiect pasiv de
drept civil.
În timp ce subiectul pasiv al infracţiunii suferă o vătămare prin atingerea
adusă uneia din valorile sociale al cărui titular este persoana suportă o pagubă
de natură civilă care era sursa în săvârşirea infracţiunii. În majoritatea
cazurilor subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana dăunată, cum se
întâmplă în caz de furt, distrugere sau înşelăciune, însă există şi situaţii când
aceste calităţi nu se suprapun, cum ar fi cazul de omor, unde subiect pasiv
este victima omorului, iar subiectul păgubit este persoana aflată întreţinerea
victimei. Însă de cele mai multe ori, subiectul pasiv de drept penal este una şi
aceeaşi persoană cu subiectiul de dpret civil, fiind vorba de un singur subiect
care a suferit atât vătămare penală, cât şi pe cea civilă22.

21

Ioan Chiş, op.cit.,p.51-52.

22

Ioan Chiş, op.cit., p.54-55.

15
 În principiu, subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoana fizică
indiferent de vârsta, chiar iresponsabilă, dar nu poate fi subiect pasiv decât
omul în viaţă .

1.1.4. Conţinutul infracţiunii

Conţinutul infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor obiective şi

subiective prevăzute în norma de incriminare necesare pentru existenţa unei
anumite infracţiuni.
Noţiunea de conţinut al infracţiunii ajută la delimitarea unei infracţiuni
în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Sub acest aspect, noţiunea
de conţinut al infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de infracţiune, în timp
ce definiţia generală din art.17 Cod penal evidenţiază trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii care permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit
juridic, conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune prin
trăsăturile sale proprii, făcând-o să se deosebească de alte infracţiuni.

1.1.4.1. Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă fapta manifestată sub

forma unei acţiuni sau inacţiuni împreună cu urmările ce le produce, adică
atingerea adusă valorilor sociale apărată de norma penală. Majoritatea
autorilor consideră că latura obiectivă cuprinde elementul material constând
în acţiunea sau inacţiunea incriminată, urmarea periculoasă, precum şi
legătura cauzală dintre acestea.
a)Elementul material
Prin elementul material al unei infracţiuni se înţelege activitatea care se
manifestă sub forma de acţiune sau inacţiune.
Acţiunea este activitatea sub care se poate prezenta elementul material şi
desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva ce legea penală
ordona să nu facă. Acţiunea nu se confundă cu noţiunea de acţiune care este
doar o parte a infracţiunii.
Sub raportul mijloacelor de realizare acţiunea se poate înfăptui prin :
-cuvinte (în cazul insultei, calomniei);
-scris (în situaţia infracţiunii de fals şi denunţare calomnioasă);
-acte material (la furt).
În realizarea acţiunii făptuitorul se poate folosi de forţa proprie, de
obiecte sau instrumente (cuţit, topor, cheie), de o energie străină (animal) sau
energie electrică. Unele acţiuni se consumă instantaneu, cum este cazul
infracţiunii de execuţie promptă: insulta orală, dezvoltare progresivă până la
producerea rezultatului ilicit.
Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care
legea pretinde să fie îndeplinită sau înfăptuită, încălcându-se în acest fel o

16
normă onerativă. Din punct de vedere penal prin inacţiune nu se înţelege a nu
face nimic, ci a nu face ceea ce legea penală impune şi obligă.
Elementul material poate apare în conţinutul infracţiunii, printr-o
varietate unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune sau în mai
multe variante alternative, când constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni, cum
este cazul la luare de mită care constă în fapta funcţionarului care pretinde,
apoi primeşte, acceptă sau nu respinge promisiunea de bani sau de alte foloase
care nu i se cuvin.
Deosebirea dintre elementul material în varianta unică şi cea alternativă
prezintă importanţă în privinţa încadrării corecte a faptei săvârşite, deoarece
prin inacţiuni cu element material alternativ realizarea acestuia într-o variantă
sau mai multe nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.
Elementul material în variante alternative poate consta din acţiuni sau
inacţiuni, ori dintr-o acţiune sau inacţiune cum se întâmplă la abuzul în
serviciu şi la neglijenţa în serviciu.
b)Urmarea socialmente periculoasă
Urmarea sau rezultatul este o componentă obligatorie a infracţiunii
constând în lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al infracţiunii
prin săvârşirea faptei ilicite sub forma unei acţiuni sau inacţiuni.
Urmarea infracţiunii trebuie prevăzută din două puncte de vedere: fizic şi
juridic.
Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acţiunea sau
inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă externă. Această
modificare poate consta uneori în schimbul unei anumite situaţii determinată
de efectuarea activităţii fizice, iar alte ori ea se poate concretiza într-o
transformare de ordin material al infracţiunii.
Din punct de vedere juridic urmarea poate consta fie într-o vătămare,
într-o atingere efectivă adusă acelei valori ocrotită prin incriminare, fie
printr-o stare de pericol, de ameninţare produsă pentru valoarea socială pe
care legea penală o apără.
După cum urmarea este inclusă sau nu în norma de incriminare,
infracţiunile sunt clasificate în două categorii:
-infracţiuni materiale sau de rezultat sunt acelea în conţinutul cărora
legea a prevăzut urmarea care, de regulă, constă într-o vătămare, o alterare a
obiectului;
-infracţiuni formale sau de pericol se caracterizează prin aceea
ca legiuitorul a prevăzut în conţinutul lor acţiunea fără să fi inclus şi urmările
produse.

c)Raportul de cauzalitate
Constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a infracţiunii şi
constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea şi
inacţiunea incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce.
17
 Se poate spune că legătura de cauzalitate este liantul dintre elementul
material (cauza şi urmarea imediată) efectul, cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii. Deşi caracterizează toate infracţiunile, problema raportului de
cauzalitate se pune numai în legătura cu infracţiunile materiale, cum sunt cele
de omor, ucidere din culpă, în cazul infracţiunii formale legătura de
cauzalitate nu este necesară, întrucât aceasta rezultă din săvârşirea faptei.
Uneori stabilirea raportului de cauzalitate nu implică probleme deosebite
aşa cum se întâmplă în cazul omorului săvârşit de o singură persoană prin
împuşcare, însă alteori determinarea legăturilor cauzate este dificil de făcut şi
avem în vedere situaţiile în care urmarea a fost precedată de mai multe acţiuni
concomitente sau succesive mai multor persoane.
În primul caz raportul de cauzalitate este simplu, iar în cel de-al doilea
este complex. Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, întrucât există
înafară şi independent de conştiinţa omului, însă nu înseamnă că nu poate
avea loc şi între formele subiective cum se întâmplă în cazul reţinerii scuzei
provocării. Trebuie făcută distincţie între fenomenul cauză care duce la
producerea efectului şi condiţiile în care se comite fapta care nu poate
produce efectul.

1.1.4.2 Latura subiectivă, ca element al infracţiunii, cuprinde totalitatea

condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
infractorului fără de faptă şi urmările acesteia pentru caracterizarea faptei ca
infracţiune.
În textul legii penale, sunt dispoziţii exprese sau implicite privind voinţa
şi conştiinţa de a săvârşi o faptă, acre, atunci când se dovedesc a fi implicate
în acţiunea-inacţiunea infracţională, probează vinovăţia făptuitorului23.
În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracţiunii se
face prin prisma elementelor sale componente: vinovăţia, mobilul, scopul.
Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta şi urmările produse. Ea constă în săvârşirea cu
voinţa liberă a faptei. În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a
urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o anumită poziţie, iar în cazul
neprevederii urmării, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de
posibilitatea reprezentării lor.
Constatarea mobilului şi scopului nu este necesară în cele mai multe
cazuri pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii cu toate că sunt
prezente în latura subiectivă a fiecărei infracţiuni concrete.
Activitatea infracţională intenţionată presupune în general o desfăşurare
în timp, o dezvoltare progresivă până la producerea urmărilor periculoase dar,
orice infracţiune intenţionată este precedată întotdeauna de o perioadă de
formare a laturii subiective în care se naşte ideea infracţională. Acest proces
23

Ioan Chiş, op.cit., p.58.

18
psihic, formarea atitudinii psihice cu privire la faptă şi urmări se petrece
exclusiv în conştiinţa făptuitorului şi reprezintă prima etapă denumită în
general perioadă internă sau intelectuală pe care o comportă săvârşirea
oricărei infracţiuni. După luarea hotărârii infracţionale urmează activitatea
infracţională propriu-zisă care are o desfăşurare în timp din momentul
efectuării primelor acte materiale şi până la producerea rezultatului
socialmente periculos. Acesta este activitatea externă săvârşirii infracţiunii
care parcurge mai multe faze:
-cea a actelor de pregătire;
-cea a tentativei;
-cea a consumării.
Legea penală incriminează în general infracţiunile ajunse în faza
consumării însă în anumite cazuri sunt sancţionate şi faptele rămase în faza
tentativei şi mai rar capătă semnificaţie penală şi actele pregătitoare sau
preparatorii. Prin incriminarea lor actele pregătitoare şi tentativa devin
infracţiuni în forma imperfectă, adică atipică.
a)Actele de pregătire sau preparatorii
Prin act preparator se înţelege orice manifestare care pregăteşte
desfăşurarea unei infracţiuni pe care cineva şi-a propus să o înfăptuiască. Din
punctul de vedere al săvârşirii faptelor penale actul preparator va fi orice act
care a fost efectuat în vederea realizării conţinutului obiectiv al infracţiunii pe
care o persoană a reuşit să o săvârşească. Dar pentru a fi considerate acte de
pregătire a infracţiunii activitatea desfăşurată trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
-să fie efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni;
-să aibă o existenţă obiectivă fiind de natură să creeze condiţii favorabile
executării acţiunii incriminate;
-activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al
infracţiunii în caz contrar fiind vorba de tentativă;
-să fie săvârşită cu intenţie directă în sensul urmăririi producerii
rezultatului, a pregătirii activităţii ulterioare care să se desfăşoare în mod cert,
sub acest aspect actele pregătitoare sunt incompatibile cu intenţia directă sau
culpă.
b)Tentativa este definită în art. 20 din Cod penal constând în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost întreruptă
sau nu şi-a produs efectul. Există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când sau săvârşit
actele de executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se
află. Aşadar se poate reţine că tentativa este forma de infracţiune care se
situează în faza de executare a infracţiunii între executarea acţiunii ce
constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului
socialmente periculos.
19
 c)Infracţiunea consumată este acea formă a infracţiunii determinată de
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale în care intenţia se realizează
printr-o activitate care realizează întregul conţinut al infracţiunii.
Momentul consumării infracţiunii
Infracţiunea consumată este diferită după felul activităţii infracţionale
incriminată de legea penală şi după felul conţinutului infracţiunii. Datorită
particularităţilor pe care le prezintă infracţiunea în mod special legate de
elementul obiectiv momentul consumării diferă de la o categorie la alta.
Momentul epuizării infracţiunii
Sunt cazuri cînd infracţiunea se prelungeşte în timp după momentul
consumării fie prin continuarea activităţii după ce infracţiunea se consideră
consumată, fie datorită amplificării urmării iniţiate.

1.2. Aspecte comune infracţiunilor privitoare la regimul stabilit pentru

unele activităţi reglementate de lege.

În condiţiile societăţii moderne, legea reglementează numeroase

activităţi, stabilind pentru fiecare în parte un anumit regim 24. Totodată, pentru
a asigura respectarea regimului activităţilor pe care le reglementează, legea
incriminează faptele de încălcare a acestui regim, fapte care datorită
pericolului pe care îl reprezintă pentru societate, reclamă şi justifică aplicarea
unei sancţiuni penale.
Aceste fapte sunt numeroase şi variate, cele mai multe dintre ele fiind
prevăzute în legi penale speciale. În capitolul IV din titlul VI al părţii speciale
a Codului penal sunt incluse, sub denumirea ,,infracţiuni care aduc atingere
unor activităţi reglementate de lege“, numai câteva dintre aceste fapte şi
anume: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, nerespectarea regimului
materiilor explozive.

1.2.1. Obiectul juridic comun şi material

Infracţiunile prevăzute în capitolul IV al titlului VI al părţii speciale a

Codului penal au ca obiect juridic comun relaţiile sociale care implică
respectarea regimului stabilit pentru anumite activităţi reglementate de lege
(regimul armelor şi muniţiilor, al materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, al materiilor explozive).
Infracţiunile de care ne ocupăm au şi un obiect material, care constă în
arme sau muniţii, în materiale nucleare sau materii radioactive şi în materii
explozive.

24

Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român (parte specială), Editura Casa de editură şi
presă ŞANSA Srl, Bucureşti, 1994, p.420
20
1.2.2. Subiectul

Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi reglementate de lege pot fi

săvârşite de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege
subiectul unor infracţiuni. Excepţie face numai infracţiunea prevăzută în art.
279 Cod penal care, într-o anumită modalitate de săvârşire, nu poate avea ca
subiect decât o persoană a avut permis pentru armă sau muniţie.

1.2.3. Latura obiectivă

Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi reglementate de lege se

realizează, sub aspectul elementului material, prin fapte constând în acţiuni
(de exemplu, deţinerea, portul, confecţionarea, transportul de arme şi muniţii,
în cazul nerespectării regimului armelor sau muniţiilor, fabricarea, prelucrarea
de arme, transportul de materii explozive, în cazul nerespectării regimului
materialelor explozive). Excepţie face numai infracţiunea prevăzută în art.279
Cod penal, care într-o anumită modalitate de săvârşire (nepredarea armei sau
a muniţiei în termenul fixat de lege), se realizează, sub aspectul elementului
material, printr-o inacţiune.
Acţiunea sau inacţiunea incriminată realizează, în toate cazurile,
elementul material al infracţiunii numai dacă este săvârşită fără drept. Prin
alte cuvinte, săvârşirea fără drept a acţiunii sau inacţiunii incriminate
constituie o trăsătură esenţială a elementului material al tuturor acestor
infracţiuni.
Infracţiunile de care ne ocupăm sunt infracţiuni de pericol. Ele nu
implică o vătămare efectivă, ci numai crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite de lege. Una singură dintre aceste infracţiuni –
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive –
presupune, dar numai în cazul formelor agravate, şi un rezultat, constând într-
o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori în moartea uneia sau mai
multor persoane ori în cauzarea unei pagube materiale.
Fiind infracţiuni de pericol, raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau
inacţiunea săvârşită şi urmarea care s-a produs decurge, implicit, din
comiterea faptei.

1.2.4. Latura subiectivă

Infracţiunile incluse în ultimul capitol al titlului VI din partea specială a

Codului Penal implică, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia făptuitorului
sub forma intenţiei. Excepţie face numai infracţiunea de nerespectare a
regimului armelor şi muniţiilor, care, în modalitatea sa omisivă de comitere
21
(art.279 alin.2 Cod Penal), poate fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă.
Intenţia poate fi, în toate cazurile, directă sau indirectă, iar culpa, în cazul în
care ne-am referit, poate fi simplă sau cu previziune. Formele agravate ale
infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor explozive care presupun
producerea unei vătămări corporale ori moartea uneia sau mai multor
persoane se săvârşeşte cu praeterintenţie.
Latura subiectivă a acestor infracţiuni nu include vreun motiv ca scop
special.

1.2.5. Desfăşurarea activităţii infracţionale

Infracţiunile de care ne ocupăm, cu excepţia modalităţii omisive de

comitere a infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, sunt
susceptibile de a parcurge etapele obişnuite de desfăşurare a unei activităţi
infracţionale. Actele de pregătire nu sunt sancţionate, iar tentativa este
sancţionată numai la infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive în forma prevăzută de art.279 alin.1
Cod penal, precum şi în forma prevăzută în alin.2 al textului (art. 279 alin.
ultim Cod penal). Consumarea are loc, în cazul tuturor acestor infracţiuni, în
momentul în care acţiunea sau inacţiunea incriminată fiind săvârşită, se
produce starea de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege. În cazul
formelor agravate ale infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive ce implică producerea unui anumit
rezultat, consumarea are loc în momentul producerii rezultatului.
Infracţiunile de care ne ocupăm au uneori caracter de infracţiuni
continue (de exemplu, deţinerea de arme sau muniţii, deţinerea de materiale
nucleare sau a altor materii radioactive, deţinerea de materiale explozive).
Alteori aceste infracţiuni pot fi săvârşite în formă continuă (de exemplu,
transportul de arme sau muniţii ori transportul de materii explozive). În toate
aceste cazuri, există şi un moment al epuizării, care este momentul încetării
acţiunii incriminate şi, respectiv, momentul săvârşirii ultimei acţiuni.

1.2.6. Sanţionarea

Infracţiunile incluse în ultimul capitol din titlul VI al părţii speciale a

Codului penal sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii în limite destul de
ridicate. În cazul nerespectării regimului materialelor nucleare sau a altor
materii radioactive, precum şi regimului materiilor explozive, pedeapsa
închisorii este însoţită de pedeapsa complimentară a interzicerii unor
drepturi25.
25

Art. 279¹ şi art.280 din Codul penal. Hotărâri ale C.E.D.O. Decizii ale curţii constituţionale. Decizii
ale curţii supreme de justiţie, Ediţia a IV-a (ediţie actualizată la 20 august 2004, îngrijită şi adnotată de
judecătorul dr. Dan Lupaşu), Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
22
1.2.7. Forma agravată

Cele mai multe infracţiuni dintre cele de care ne ocupăm sunt prevăzute
numai în formă simplă. Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor, precum şi infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor
nucleare au a altor materii radioactive sunt prevăzute şi în formă agravată.
Împrejurările prevăzute de circumstanţe agravante se referă fie la obiectul
material al infracţiunii (arme ascunse sau arme militare 26, în cazul
nerespectării armelor şi muniţiilor) sau locul săvârşirii faptei (portul de arme,
fără drept, la întruniri publice sau în localuri de alegeri 27, în cazul aceleiaşi
infracţiuni), fie la producerea unui anumit rezultat (o vătămare a integrităţii
corporale, moartea uneia sau mai multor persoane28, în cazul nerespectării
regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive).

CAPITOLUL 2 Regimul armelor şi muniţiilor

În materia armelor şi muniţiilor sunt reglementate mai multe infracţiuni

pe care legiuitorul le consideră deosebit de periculoare pentru desfăşurarea
normală a vieţii sociale, cum ar fi:
 infracţiunea de uz de armă letală, fără drept – reglementată în cuprinsul
art. 136 din Legea 295/2004, privind regimul armelor şi muniţiilor29;
26
Art. 279 alin.3 din op.cit
27
Art.279 alin.3¹ din op.cit
28
Art. 279¹ alin.5, din op.cit
29
Mihai Moldovanu, Legislaţia privind regimul armelor şi muniţiilor, Editura All Beck, Bucureşti,
2005. Legea este publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 30 iunie 2004.
23
  infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor –
reglementată la art. 279 din Codul Penal;

2.1. Uzul de armă

Uzul de armă este reglementat, cu titlu general, de Legea nr.17/2 aprilie

1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor30. Este analizat conţinutul
legal al uzului de armă letală, fără drept, cu toate elementele sale de structură.
Se acordă un spaţiu mai larg examinării cerinţei că uzul de armă, pentru
a fi infracţiune, să aibă loc în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
În temeiul art.46 din Legea nr.17/1996, prin uz de armă se înţelege
executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor. Evident,
art. 46 se referă la persoanele fizice fiindcă, pe de o parte, în toate ipotezele în
care este permis uzul de armă, sunt vizate astfel de persoane, care acţionează
izolat sau în grup, iar pe de altă parte, fiindcă, faptic, este imposibil ca o
persoană juridică să se afle în situaţiile la care se referă art. 47 lit. a-j din
Lege. Mai mult această constatare este susţinută şi de prevederile art.50 şi 51,
care reglementează uzul de armă împotriva unor categorii de persoane fizice
(militari, minori, femei, bătrâni, copii şi femei gravide).
Militarii, fiind dotaţi cu arme de foc, au dreptul sa facă uz de armă
pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare.
Cunoaşterea şi respectarea prevederilor legale referitoare la condiţiile şi
situaţiile în care militarii pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu sau a misiunilor militare este absolut necesară.
Fiind vorba despre un instrument legal, prin care, în ultimă instanţă, se
asigură respectul faţă de lege, se ocroteşte viaţa şi integritatea fizică a
persoanelor, dar care poate avea consecinţe dintre cele mai grave pentru viaţa
şi integritatea fizică a persoanelor împotriva cărora este folosit, se impune o
preocupare majoră din partea tuturor factorilor responsabili pentru a fi folosit
numai în condiţiile şi situaţiile permise de lege31.

2.1.1. Condiţiile în care este permis uzul de armă

Din analiza textelor Legii nr.17/1996 se pot deduce condiţiile în care

uzul de armă este legitim şi, indiferent de urmările produse, persoana care a
folosit acest mijloc va fi ocrotită de lege. Pe cale de consecinţă, uzul de armă
în alte condiţii decât cele impuse de lege, va determina angajarea răspunderii

30
Legea nr.17/2 aprilie 1996 regimul armelor de foc şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 74/11 aprilie 1996. Prin art.86, Legea nr.17/1996 a abrogat expres Decretul
nr.367/18.10.1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive (republicat în Buletinul
Oficial al României, partea I, nr.21/8 martie 1976).
31
Teoader Bodoaşcă, Ioan Roman, Claudia-Maria Drăghici, Manual de drept operaţional pentru
militari, Editura Neptun, Miercurea-Ciuc, 2002, p.168
24
juridice a celui în cauză. Aceste condiţii se referă, distinct, la persoana care
face uz de armă şi la persoana împotriva căreia se face uz de armă.

a.Persoana să fie dotată cu armă de foc.

Termenul dotată nu semnifică împrejurarea că, întâmplător, persoana în
cauză are o armă de foc asupra sa, ci tocmai că această armă este deţinută de
persoană în condiţiile legii. Condiţiile în care persoanele fizice pot deţine şi,
după caz, pot purta şi folosi arme de foc sunt prevăzute de art.10-29 din lege,
iar pentru militari de art.44-45. În ceea ce-i priveşte pe militari 32, potrivit
art.44, alin.1, aceştia pot deţine purta şi folosi armele şi muniţiile cu care sunt
dotaţi de către unităţile din care fac parte, în condiţiile legii, precum şi a
regulamentelor militare, instrucţiunilor şi ale ordinelor date în baza acestora.
Cadrele militare active au dreptul să poarte pistolul din dotare şi ca
armament destinat pentru pază şi autoapărare, fără a fi necesară eliberarea
unui permis de arma de către organele de poliţie. Per a contrario, nu se
bucura de acest drept cadrele militare în rezervă şi retragere.
De asemenea, în temeiul art.45 din lege, cadrele militare active, în afara
armelor din dotare, pot deţine, purta şi folosi armele militare primite ca
recompensă sau în dar (alin.1). Pentru astfel de arme este necesară eliberarea
unui permis de port armă de către organele de poliţie. La trecerea în rezervă
sau direct în retragere, cadrele militare, dacă doresc să rămână în posesia
armelor respective, în stare de funcţionare sau ca arme de panoplie, trebuie să
solicite prelungirea autorizării de la organul de poliţie competent (alin.3). În
caz contrar, sunt obligaţi să le predea unităţii militare de la care le-au primit
sau organului de poliţie în raza căruia îşi au domiciliul.
Legea nr.17/1996 defineşte şi precizează categoriile de arme care sunt
considerate arme de foc.
Astfel, potrivit art.3, alin.1, sunt arme de foc următoarele :
o armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate33 , folosite în
acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului, tehnicii de luptă ale
inamicului, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive necesare a
imobiliza, a răni, a ucide ori a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei
arme militare;
o armele de tir, cu glonţ sau cu alice, special fabricate sau confecţionate

32
Termenul militar, potrivit art.3 din Legea nr.46/5 iunie 1996 privind pregătirea populaţiei pentru
apărare, cuprinde: militarii în termen şi militarii cu termen redus, de la gradul de soldat, până la gradul de
sergent; cadrele militare active care includ subofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate, adică cei
care ocupă o funcţie militară, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, cu excepţia elevilor licee -
lor militare; militarii angajaţi pe bază de contract de la gradul de soldat, până la gradul de sergent; militarii în
rezervă, pe timpul cât sunt concentraţi sau mobilizaţi.
33
Potrivit art.11 din Legea nr. 45/1 iulie 1994 privind apărarea naţională a României (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 172/7 iulie 1994) forţele armate cuprind: armata, marile unităţi şi
unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte formaţiuni
de apărare, organizate potrivit legii.
25
pentru practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute, ca atare, de
către Federaţia Română de Tir;
o armele de vânătoare cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării
vânătorii;
o armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau
neutralizante;
o armele ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu
fie vizibilă ori bănuită;
o armele de panoplie, făcute inofensive, dacă, prin valoarea lor istorică,
ştiinţifică sau care constituie daruri, recompense sau amintiri, sunt destinate a
fi păstrate în instituţii de artă şi cultură, asociaţii cultural-artistice şi sportive
sau în panoplii personale. În această categorie se includ şi acele arme de foc,
în stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau prezintă valoare istorică,
documentară, ştiinţifică ori artistică deosebită, recunoscute, ca atare, de
instituţii de specialitate. Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile,
subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme
de foc (art.3, alin.3);
o armele de recuzită, făcută inofensive, destinate a fi folosite în activitatea
artistică sau de producţie cinematografică - a teatrelor, circurilor, studiourilor
de film ori a altor asemenea instituţii cultural-artistice.
Legea nr.17/1996, prin art.4, defineşte muniţiile, stabilind că acestea sunt
cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel, care pot fi întrebuinţate la
armele prevăzute de art.3.

b.Uzul de armă să se facă pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

sau a misiunilor militare.
Această condiţie rezultă explicit din prevederile art.47, alin.1, uzul de
armă în alte scopuri este interzis, persoana în cauză va răspunde pentru
consecinţele produse prin aceasta.
Ar trebui remarcat însă că uzul de armă este legal şi atunci când persoa-
na, aflându-se în afara programului de lucru, acţionează pentru îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu.
Deşi legea nu prevede expres, se subînţelege că exercitarea atribuţiunilor
de serviciu sau a misiunilor militare nu trebuie să se realizeze în mod abuziv.
Astfel, spre exemplu, dacă un militar, aflat în serviciul de patrulare, în timp ce
identifică o persoană, foloseşte împotriva acesteia, fără motiv întemeiat,
violenţe fizice sau chiar verbale, iar persoana în cauză ripostează, uzul de
armă în astfel de condiţii este nelegitim.
În ceea ce priveşte uzul de armă efectuat de persoanele autorizate să
deţină, să poarte şi să folosească arme pentru pază sau autoapărare, acesta este
permis numai dacă persoana în cauză se află, după caz, în legitimă apărare sau
în stare de necesitate (art.48).

26
 Textul art.48 din Lege, deşi se referă explicit numai la persoanele
autorizate să deţină, să poarte şi să folosească arme pentru pază sau
autoapărare, este aplicabil în toate situaţiile întrucât legitima apărare şi starea
de necesitate sunt de aplicare generală, inclusiv atunci când persoanele,
prevăzute la art.47, se află în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu sau a
misiunilor militare. De fapt, aşa cum rezultă din prevederile art.44 şi,
respectiv 45 din Codul penal, legitima apărare şi starea de necesitate sunt
două cauze care înlătură caracterul penal al faptei, motive pentru care gasesc
de cuviinţă să recurg la o prezentare a acestora.
Potrivit art.4, alin.2 Cod penal, este în stare de legitimă apărare acela
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
public, precum şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în
care s-a produs atacul.
Art.44, alin.2 Cod penal cere, pentru ca persoana să se afle în legitimă
apărare, îndeplinirea cumulativă a unor condiţii referitoare la atac şi la
apărare.
Atacul trebuie să îndeplinească câteva condiţii:
 să fie material, adică să fie o manifestare agresivă, concretă, fizică, pe căi
de fapt. Simpla înarmare a agresorului nu constituie prin ea însăşi un act
material care să justifice concluzia că victima este pe cale să atace. În
schimb, spre exemplu, intrarea forţată într-o clădire sau într-o împrejmuire,
după ameninţări prealabile este considerata ca fiind un atac material34;
 să fie direct, adică să fie îndreptat către o anumită valoare ocrotită de
lege35 pe care să o pună în pericol nemijlocit;
 atacul să fie imediat, adică să fie declanşat sau pe punctul de a fi
declanşat. În general, se susţine că ar fi absurd să se permită de lege ca
persoana să se apere numai după ce a fost atacată. Deci, este legitimă şi
apărarea împotriva unui atac iminent. În schimb, apărarea nu mai este
legitimă dacă atacul nu mai este actual, deoarece s-a consumat;
 atacul să fie injust, adică să fie vorba despre un atac care pune în pericol
persoana fizică36, contrar legii. Atacul va fi just atunci când, spre exemplu,
este îndreptat împotriva unui poliţist care, fără motive legale, în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu, loveşte o persoană. În cazul acestui exemplu,
dacă poliţistul ripostează cu arma şi prin aceasta provoacă persoanei
34
A se vedea: Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia nr.305/1962, în Culgerea de Decizii ale
Tribunalui Suprem în materie penală pe anul 1962, p.388.
35
O astfel de valoare poate fi, după caz, viaţa persoanei, integritatea fizică a acesteia, libertatea
sexuală a personei, în general libertatea persoanei.
36
Potrivit legislaţiei româneşti, persoanele pot fi fizice sau juridice. Persoana fizică este individul
uman, de la naştere, până la deces. Persoana juridică este un grup de persoane fizice care are un scop al
activităţii în acord cu interesul obştesc, o organizaţie de sine stătătoare şi un patrimoniu afectat realizării
scopului. A se vedea art.25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.
27
 respective o vătămare corporală sau o ucide, nu va fi considerat în legitimă
apărare, fiind posibil de răspundere penală;
 atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public. Determinarea gravităţii pericolului se face în raport cu
circumstanţele reale din momentul agresiunii;
 atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva
altei persoane, ori împotriva unui interes public.
Apărarea pentru a fi considerată legitimă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Nu se cere ca
apărarea să fie indispensabilă, adică absolut necesară37, deoarece legea pune
numai condiţia ca aceasta să fie necesară. De asemenea, lege nu cere condiţia
ca, pentru existenţa legitimei apărări, să fie imposibilă evitarea pericolului
prin alte mijloace. De exemplu, un militar aflat într-un post de pază, dacă este
atacat, având posibilitatea să fugă ori să se ascundă, pentru a se feri de atac;
nu fuge şi nici nu se ascunde ci ripostează, se va afla în legitimă apărare38.
-apărarea să fie săvârşită în scopul apărării persoanei fizice, a
drepturilor ei sau a unui interes public;
-apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului. Cu alte
cuvinte, apărarea trebuie să fie de aceeaşi natură şi să se păstreze în aceleaşi
limite cu atacul. Astfel, nu va exista o apărare proporţională cu atacul în
situaţia în care o victimă a unui furt din buzunar aplică autorului faptei
lovituri de o intensitate deosebită cu un obiect contondent in zone vitale ale
corpului, care produc moartea acestuia. În cazul exemplului dat are loc un
exces nejustificat, deoarece s-au depăşit limitele apărării pe care le impune
proporţionalitatea acesteia cu atacul. Potrivit art.44, alin.3 Cod penal excesul
va fi justificat şi persoana va fi considerată în legitimă apărare, dacă din cauza
tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Proporţionalitatea trebuie verificată în fiecare caz în parte, sub aspectul
echivalenţei mijloacelor folosite şi a posibilităţilor de apărare a celui atacat.
Astfel, spre exemplu, în cazul unei santinele atacate de mai multe persoane cu
diferite obiecte contondente, apărarea acesteia cu arma ce o are în dotare va fi
legitimă, fiindcă, în împrejurările date, folosirea acelor obiecte este de natură
să aducă atingere vieţii, integrităţii fizice ori sănătăţii fizice ori sănătăţii
santinelei, similare cu cele provocate de o armă de foc.
În general, apărarea nu este legitimă dacă nu există proporţionalitate
între pericolul faptei săvârşite prin atac şi pericolul faptei săvârşite prin
apărare Legea penală, apreciind asupra pericolului faptelor, stabileşte pentru
fiecare în parte sancţiunea ce urmează a fi aplicată.
37
A se vedea: Dex, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p.486.
38
În schimb, în alte legislaţii există o astfel de condiţie. De exemplu, în Codul Penal egiptean se
prevede ca atacatul va fi obligat să fugă, dacă poate. A se vedea: L.Barac, Răspunderea şi sancţiunea
juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.77
28
 Starea de necesitate este reglementată de art.45 Cod penal şi constituie,
de asemenea o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Pe cale de
consecinţă, persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală în stare
de necesitate, nu a fi trasă la răspundere penală39. Potrivit art.45, alin.2 Cod
penal este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta prevăzută
de legea penală pentru a salva de la un pericol, iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori a altuia sau un interes public. Spre exemplu, este în
stare de necesitate militarul aflat in serviciu de gardă la un depozit şi care,
pentru a pătrunde în depozit şi a stinge incendiul izbucnit în interiorul
acestuia, rupe sigiliul şi distruge încuietoarea de la intrare.
Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
-să existe un pericol. Pericolele pot proveni de la fenomene naturale
(cutremure, inundaţii, înzăpeziri) sau de la fapte ale omului (incendii,
violenţe, exercitate asupra unei alte persoane), ori ale animalelor;
-pericolul să fie iminent sau actual, adică declanşat sau pe punctul de a se
declanşa. Pericolul numai este actual dacă s-a consumat. Pericolul nu este
actual, iminent atunci când nu sunt realizate premisele declanşării şi nici
atunci când s-a consumat. Astfel, spre exemplu, santinela care rupe sigiliul şi
care distruge încuietoarea pentru a pătrunde în depozit după ce incendiul a
fost stins, nu se mai află în stare de necesitate. De asemenea, nu se află în
stare de necesitate, persoana care, spre exemplu, trage cu arma asupra unui
animal, ce trece prin preajma ei, fără să o atace, motivând că ar fi putut s-o
atace;
-pericolul să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că acesta nu poate fi
înlăturat decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Spre exemplu,
persoana atacată de un animal care, având posibilitatea să se pună la adăpost
refugiindu-se într-o clădire, şi nu o face, omorând animalul, nu se află în stare
de necesitate;
-pericolul iminent să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea
unei persoane, un bun important al acestuia ori un interes public;
-acţiunea de salvare să fie prevăzută de legea penală. Dacă această
acţiune nu este prevăzută de legea penală, nu are nici o semnificaţie din punct
de vedere juridic;

39
Legitima apărare şi starea de necesitate cât şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei
determină ca faptei săvârşite, prevăzută de legea penală, să-i lipsească una din trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii- vinovăţia. Precizez că în temeiul art.17 din Cod penal, pentru ca o faptă să fie calificată
infracţiune trebuie să întrunească cumulativ cele trei trăsaturi esenţiale. Mai există o trăsătură (condiţie)
virtuală- fapta să fie săvârşită de o fiinţă umană. Din reglementările penale româneşti în vigoare se deduce cu
certitudine că persoanele juridice nu pot fi trase la răspundere penală, ci, eventual, numai persoanele fizice
din compunerea acesteia, care au săvârşit ori au participat, într-un fel (coautori, complici sau instigatori) la
săvârşirea infracţiunii. Trebuie facută distincţia între faptă prevăzută de legea penală şi infracţiune. Astfel,
infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală care întrunşte cele trei trăsături esenţiale, iar fapta prevăzută
de legea penală este tocmai o faptă care, fie că nu prezintă pericol social, fie că a fost săvârşită fără vinovăţie.
29
 -acţiunea de salvare să fie necesară pentru salvarea valorilor arătate în
art.45, alin.2 Cod penal aceasta înseamnă că acţiunea este singura cale de
salvare, neexistând alta.
Conform art.45, alin.3 Cod penal, nu este în stare de necesitate
persoana care, în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.

c.Uzul de armă să se facă în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor

împotriva cărora se foloseşte arma
Această condiţie, deosebit de restrictivă, prevăzută de art.5l, alin.1 din
Legea nr. 17/1996, trebuie interpretată în sensul că, prin folosirea focului
armamentului împotriva persoanelor, nu trebuie să se cauzeze moartea
acestora. De la această regulă, bineînţeles, sunt exceptate situaţiile în care cel
care face uz de armă se află în legitimă apărare sau în stare de necesitate,
deoarece, aşa cum s-a putut constata, în asemenea cazuri, în afară de
proporţionalitatea ce trebuie să existe între atac şi apărare (în cazul legitimei
apărări) sau între pericol şi urmările produse prin fapta prevăzută de legea
penală săvârşită pentru înlăturarea acesteia (în cazul stării de necesitate),
legea nu pune condiţia de a nu se produce un anumit rezultat, cum se pune în
cazul prevăzut de art.51, alin.1 din Legea nr.17/1996.
Considerăm că este absolut necesar să se insiste în mod deosebit în
instruirea militarilor, în legătură cu acest aspect, întrucât, ca regulă generală,
se interzice, de fapt suprimarea vieţii persoanei prin folosirea armamentului în
condiţiile Legii nr.17/1996. Ar trebui să se cunoască şi faptul că, cu excepţia
legitimei apărări şi a stării de necesitate, suprimarea vieţii unei persoane ca
urmare a uzului de armă, constituie un exces care, în termenii legii penale,
realizează conţinutul infracţiunii de omor (în una din formele acestuia) şi este
de natură să angajeze răspunderea penală corespunzătoare a celor vinovaţi.
De fapt, pentru a da eficienţă acestei interdicţii, prin art.51, alin.1 mai
prevede şi obligativitatea, pentru cei care folosesc arma, de a trage, pe cât
posibil, la picioare. Această obligaţie are multiple consecinţe practice. Astfel,
pentru a trage la picioare, printre altele, se impun şi următoarele: persoanele
ce execută foc să fie instruite în legătură cu regulile de tragere prevăzute în
regulamentele şi instrucţiunile militare; arma folosită să fie în perfectă stare
de funcţionare, astfel încât să permită executarea unui foc lovitură cu lovitură
şi ochit; tragerea va fi ochită şi se va executa numai foc lovitură cu lovitură,
pentru a elimina posibilitatea lovirii unor organe vitale, ca efect al trageri lor
neochite sau al împrăştierii; distanţa de tragere trebuie să fie cât mai mică
pentru a elimina, de asemenea, erorile de tragere.
În sfârşit, art. 51, alin.2 din Lege, pentru a limita efectele uzului de armă
la imobilizarea persoanelor împotriva cărora se foloseşte focul armamentului,
prevede obligaţia încetării recurgerii la un asemenea mijloc după atingerea
30
scopului prevăzut la aliniatul precedent (imobilizarea). Drept urmare, cel care
continuă să tragă asupra persoanei după ce a fost imobilizată, va fi pasibil de
răspundere penală.
Art.51, alin.3 din Lege, de asemenea prevede obligativitatea acordării
primului ajutor şi a îngrijirilor medicale persoanelor rănite. Neacordarea
primului ajutor sau a îngrijirilor medicale, fără un motiv întemeiat, realizează
conţinutul infracţiunii de lăsare fără ajutor, prevăzută de art.315 Cod penal şi
este pedepsită cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

d.Uzul de armă să nu fie interzis de lege

Art.52, alin.2 din Legea nr.17/1996 stipulează că uzul de armă este
interzis:
 împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepţia cazurilor în
care înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viaţa sau
integritatea corporală a unei persoane;
 în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola
teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale unui stat vecin.
Prin art.52, alin.1 se prevede că se va evita, pe cât posibil, uzul de armă
împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor.
Textele citate necesită unele explicaţii, la care mă voi referi în cele ce
urmează.
Prin termenul copil va trebui să înţelegem o persoană care nu a împlinit
vârsta de 14 ani. De fapt, copilul, ca noţiune juridică, face parte din noţiunea
de minor. Într-adevăr, potrivit art.8 din Decretul nr.31/1954, persoana devine
majoră la vârsta de 18 ani, când dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu a
drepturilor sale40. De la această regulă, art.8, alin.3 din Decret instituie o
excepţie. Este cazul minorului care se căsătoreşte şi care dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu de la data încheierii căsătoriei41.
Art.99, alin.1 Cod penal prevede că minorul, care nu a împlinit vârsta de
14 ani, nu răspunde penal. În acelaşi sens, este şi art.50 Cod penal, conform
căruia faptele prevăzute de legea penală, săvârşite de un minor care nu
răspunde penal, nu constituie infracţiune. Deci, legea instituie, în cazul
minorului care nu răspunde penal, o prezumţie absolută a lipsei
discernământului (şi, drept urmare, a lipsei vinovăţiei), care nu poate fi
răsturnată prin nici un mijloc de probă. Atâta timp cât legea nu sancţionează

40
Potrivit art.9 din Decretul nr.31∕1954, minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are
capacitatea de exerciţiu restrânsă, iar actele acestuia se încheie de el, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau titularului. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu, actele acestuia se
încheie de către reprezentanţii lui legali (art.11, lit.a din Decretul nr.31/1954).
41
În temeiul art.4 din Codul familiei, bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de
optsprezece ani, iar femeia dacă a împlinit şaisprezece ani. Pentru motive temeinice, femeia se poate căsători
de la vârsta de cincisprezece ani. Drept urmare, practic, numai femeia care se căsătoreşte, înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, devine majoră, fiindcă bărbatul, oricum, nu se poate căsători înainte de majorat.
31
ca infracţiuni faptele prevăzute de legea penală săvârşite de aceşti minori,
apare, firesc, să se interzică uzul de armă împotriva lor.
Termenul copil nu este folosit, deci, în sensul de fiu sau fiică a unei
persoane, fiindcă, în acest sens, orice persoană, indiferent de vârstă, este
descendenta altei persoane.
Totuşi, termenul copil, folosit în Legea nr.17/1996, poate determina
serioase probleme practice, întrucât, de cele mai multe ori, este greu să se
impute celui care face uz de armă că a ştiut ori trebuia să ştie că o persoană
are vârsta sub 14 ani. Pentru eliminarea acestor dificultăţi, în practică, vor fi
luate în considerare împrejurările concrete, care pot forma convingerea oricui
că este vorba despre un copil. Astfel, cel ce face uz de armă va considera o
persoană ca fiind copil, înainte de toate, după aspectul general al acesteia. În
lipsa posibilităţilor concrete de stabilire a împrejurării că persoana în cauză
este un copil, cel care face uz de armă împotriva ei se va afla în eroare de
fapt42, ceea ce va determina neangajarea răspunderii lui penale. Este necesar
însă ca cel care face uz de armă în aceste condiţii, să se afle în eroare în tot
timpul executării focului. Dacă, după ce a început uzul de armă, constată că
persoana în cauză este, totuşi un copil şi, cu toate acestea, continuă să tragă,
va răspunde penal.
Interzicerea uzului de armă împotriva femeilor vizibil gravide se justifică
prin aceea că, odată cu rănirea unei asemenea persoane, apare riscul să fie
afectată şi sarcina purtată de femeie. Referirea legiuitorului numai la femeile
vizibil gravide nu ni se pare cea mai corespunzătoare soluţie, deoarece, în
practică este posibil să apară situaţii în care, deşi femeia nu este vizibil
gravidă, totuşi, înainte de a se face uz de armă, să se cunoască cu certitudine
că femeia este însărcinată. Se poate imagina o situaţie în care, după
legitimarea unei femei, ocazie cu care, pe baza unui înscris, se constată că este
însărcinată, aceasta se află în una din situaţiile prevăzute de lege care permit
să se facă uz de armă.
Interpretând stricto sensu dispoziţiile legale, femeia nefiind vizibil
gravidă, uzul de armă ar fi permis în astfel de situaţii. Totuşi, pentru identitate
de raţiune, şi în astfel de cazuri, uzul de armă ar trebui interzis. Din acest
punct de vedere, considerăm că s-ar fi asigurat o ocrotire mai cuprinzătoare
femeilor gravide şi, pe cale de consecinţă, sarcinilor purtate de acestea, dacă
legiuitorul s-ar fi referit la femeile despre care se cunoaşte că sunt gravide.
Oricum, şi în cazul femeilor care sunt gravide, dacă cel ce face uz de armă, În
raport cu împrejurările concrete, nu avea cum să cunoască starea de
graviditate a femeii, se va afla în eroare de fapt şi nu va răspunde penal pentru
fapta sa.

42
Potrivit art.51 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când
făptuitorul, în timpul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei.
32
 Ar fi de observat că, de la regula interzicerii uzului de armă împotriva
copiilor şi femeilor vizibil gravide, legea instituie şi o excepţie. Este cazul în
care aceste persoane înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în
pericol viaţa sau integritatea unei persoane. Folosirea conjuncţiei sau ne
conduce la concluzia că în text sunt prevăzute două ipoteze alternative: atacul
armat şi atacul în grup.
Legea mai pune şi condiţia ca prin atacul armat sau în grup să se pună în
pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane. Drept urmare, dacă
atacul nu este îndreptat împotriva unei sau unor persoane ci, spre exemplu,
împotriva unei clădiri, uzul de armă împotriva copiilor şi femeilor vizibil
gravide, care iau parte la acest atac, este ilegal. Mai trebuie precizat că
excepţia are în vedere, atât atacurile îndreptate împotriva persoanei care face
uz de armă, cât şi atacurilor purtate împotriva altor persoane. În acest ultim
caz, uzul de armă este fundamentat tocmai pe starea de necesitate în care se
află cel care foloseşte focul armamentului împotriva atacatorilor.
A doua interdicţie se referă la două ipoteze: când prin uzul de armă s-ar
primejdui viaţa altor persoane; când s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau
apele naţionale ale unui stat vecin.
Prima ipoteză nu ridică probleme de interpretare. Interzicerea uzului de
armă în situaţia în care s-ar primejdui viaţa altor persoane este fundamentată
tocmai pe ideea ocrotirii vieţii persoanelor care nu se află în una din situaţiile
enumerate de art.47, lit.a-j.
A doua ipoteză este o concretizare a obligaţiilor pe care statul român,
prin tratate de frontieră, şi le-a asumat faţă de statele vecine. Într-adevăr, în
cuprinsul tratatelor de frontieră este prevăzută interdicţia de a se trage cu arma
peste frontieră43.
Ar fi de observat formularea oarecum necorespunzătoare a textului de
lege care instituie această interdicţie. Astfel, referirea la teritoriu, distinct de
spaţiul aerian sau apele naţionale ale unui stat vecin, este de natură să
genereze confuzii. S-ar putea crede că cele trei noţiuni sunt distincte. În
realitate, suprafaţa terestră, spaţiul aerian, subsolul şi apele naţionale
alcătuiesc teritoriul unui stat. Deci, corect ar fi fost dacă s-ar fi folosit, pur şi
simplu, sintagma teritoriu de stat.
În sfârşit, uzul de armă se va evita, pe cât posibil, împotriva minorilor,
femeilor şi bătrânilor. Textul legal citat, trebuie interpretat în sensul că, dacă
împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor există şi alte mijloace pentru a-i
împiedica să comită acte sau fapte din cele prevăzute la art.47, lit. a-j, vor fi
folosite cu prioritate acele mijloace, uzul de armă constituind, în cazul
acestora, un ultim remediu. Soluţia legiuitorului se întemeiază tocmai pe
posibilitatea de a se acţiona cu alte mijloace, dată fiind, de regulă, capacitatea

43
Spre exemplu: art.4, alin. 1, lit.a din Acordul româno-iugoslav privind modul de rezolvare a unor
probleme ale regimului frontierei de stat, încheiat la Bucureşti, la 20 decembrie 1963, interzice trecerile peste
frontieră cu armament de orice categorie.
33
fizică redusă a acestor persoane. Cu toate acestea, atunci când actele sau
faptele unor astfel de persoane sunt deosebit de periculoase, nimic nu
împiedică să se facă uz de armă împotriva lor.
În vechea reglementare, una din condiţiile generale era şi aceea că uzul
de armă să fie absolut necesar şi folosirea altor mijloace de împiedicare sau
constrângere să nu fi fost posibilă.
Inexplicabil, noua reglementare nu a mai preluat această condiţie, cu
toate că, evident, ar fi fost de natură să elimine posibilitatea folosirii focului
armamentului în situaţii în care acesta nu s-ar fi justificat. De lege ferenda,
propunem reintroducerea acestei restricţii, astfel încât uzul de armă să
constituie, şi sub aspect legal, într-adevăr, o măsură extremă. Unei asemenea
susţineri nu i s-ar putea opune cu succes argumentul conform căruia, în acest
mod, s-ar încuraja violenţa din partea infractorilor, deoarece, aşa cum s-a
arătat în cuprinsul materialului, cei abilitaţi să deţină şi să folosească arme de
foc pot face faţă unor asemenea violenţe, uzitând de prevederile legale
referitoare la legitima apărare şi starea de necesitate.

2.1.2. Situaţiile în care se face uz de armă

Situaţiile în care se face uz de armă sunt limitativ prevăzute de la art.74,

lit.a-j şi art.50 din legea nr.17/1996. Voi încerca să prezint pentru fiecare
situaţie în parte ceea ce legea instituie, adică anumite condiţii speciale ce se
adaugă condiţiilor generale prevăzute mai sus.
Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare în următoarele
situaţii:

 Uzul este armă împotriva acelora care atacă militarii aflaţi în serviciul de
gardă, de pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de
drept, precum şi împotriva acelora care, prin actul săvârşit prin
surprindere, pun în pericol obiectul păzit (art.47, lit.a)

Textul Legii porneşte de la două premise. Prima se întemeiază tocmai pe

starea de legitimă apărare în care se găsesc persoanele atacate. A doua ipoteză
este fundamentată pe starea de necesitate în care se află persoanele ce pot face
uz de armă.
Reiterez că, în art.48 din lege, pot face uz de armă în legitimă apărare
sau în stare de necesitate toate persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să
folosescă arme pentru pază sau autoapărare. Din acest punct de vedere,
situaţia de la art.47, lit.a, nici nu s-ar fi impus reglementată distinct, întrucât,
în mod evident, este acoperită de situaţia generală prevăzută de acest text.

34
 Oricum, şi în această situaţie, este necesar să fie realizate condiţiile ce
legea le presupune pentru existenţa legitimei apărări (referitoare la atac şi
apărare) şi a stării de necesitate (referitoare la pericol şi acţiunea de salvare).
Prin serviciu de gardă (pază)44 va trebui să înţelegem misiunea de luptă
care include totalitatea acţiunilor ce se desfăşoară pentru paza şi apărarea unui
obiectiv45.
Obiectivul de pază şi apărare poate fi format din una sau mai multe
unităţi militare dispuse în aceeaşi cazarmă46, tabără (raion); depozit temporar
sau permanent de armament, muniţie, material exploziv, carburanţi-
lubrifianţi, tehnică ori alte materiale militare, mijloace destinate transportului
tehnicii şi materialelor militare. Enumerarea nu este limitativă, ci
exemplificativă. Deci, pot fi obiective47 şi alte asemenea bunuri, cu condiţia să
prezinte importanţă militară, economică sau politico-administrativă48.
În cea de-a doua ipoteză, pentru ca uzul de armă să fie legitim, este
necesar ca persoana împotriva căreia se folosesşte focul armamentului să
săvârşească un act prin surprindere şi care pune în pericol obiectivul păzit.
Pentru a înţelege textul trebuie să fac câteva precizări.
Surprinderea este rezultatul unei acţiuni concepute, organizate şi
executate astfel încât să aibă un caracter neaşteptat pentru militarul aflat în
una dintre ipostazele prevăzute de art.47, lit.a, "găsindu-l nepregătit sau
punându-l în situaţie de a lua cu greu măsuri de contracarare" 49. Astfel, spre
exemplu, sunt săvârşite prin surprindere: inducerea în eroare asupra intenţiei
proprii, declanşarea pe neaşteptate a atacului, folosirea întunericului sau a
condiţiilor meteorologice nefavorabile. Pentru evitarea surprinderii este
necesară o vigilenţă permanentă pe timpul executării serviciului şi executarea
acestuia conform ordinelor primite, a prevederilor regulamentare şi
consemnului general şi particular al postului de pază şi apărare.
Actul săvârşit prin surprindere să pună în pericol obiectivul păzit, ceea
ce înseamnă că acest act trebuie să fie de natură să pună în primejdie existenţa
sau integritatea obiectivului. Pot constitui astfel de pericole, spre exemplu,
iminenţa incendierii sau aruncării în aer a obiectivului păzit şi, în general,
iminenţa distrugerii acestuia. De asemenea, poate consitui un pericol şi

44
Din definiţia dată serviciului de gardă se deduce că acesta include şi serviciul de pază.
45
A se vedea: art.1 din Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană (R.G.-2), Bucureşti, 1987
(aprobat cu Ordinul General nr.52/04.12.1986 al ministrului apărării naţionale şi intrat în vigoare începând cu
data de 01.04.1997).
46
Conform anexei nr.1 din R.G.2, cazarma reprezintă „ansamblul de clădiri, construcţii şi terenul
aferent acestora, în perimetrul cărora îşi desfăşoară activitatea militarii uneia sau mai multor unităţi”.
47
Ibidem, din anexa nr.1, p.57.
48
În categoria obiectivelor care prezintă importanţă politico-administrativă va trebui să includem
sediile instituţiilor publice, indiferent de nivelul lor (local sau central) şi sediile partidelor politice, precum şi
localurile în care acestea desfăşoară unele activităţi.
49
Eugen Bădălan, Arsenie Valentin, Alexiu Dumitru, Tratat de tactică militară. Forţele terestre-
Volumul I, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2003, p. 354 ; F.T.-1, Doctrina
operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.18.
35
iminenţa sustragerii unor bunuri ce fac parte din obiectivul păzit ori aflarea
unor date, ce sunt secrete, despre acel obiectiv.
Observăm că în actuala reglementare, spre deosebire de precedenta, nu
se mai cere condiţia ca prin actul săvârşit prin surprindere să se pună în
pericol grav obiectivul păzit.

 Uzul de armă împotriva acelora care atacă persoanele investite cu

exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se acordă
protecţie (art.47, lit.b)

Potrivit Legii nr.188 din 08 decembrie 1999 50, îndeplinesc funcţii publice
funcţionarii şi persoanele care sunt numite sau alese în funcţii de demnitate
publică (senatori, deputaţi, miniştri, secretari de stat). În unele statute privind
regimul juridic al diferitelor categorii de funcţionari se prevede expres că
aceştia sunt însărcinaţi cu exerciţiul autorităţii publice, într-un domeniu sau
altul de activitate. Astfel, spre exemplu în art.6 din Legea nr.80/1995 privind
statutul cadrelor militare se prevede că ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii
sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de
protecţie potrivit legii penale51.

 Uzul de armă împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă

în mod ilegal în sau din unităţile, subunităţile militare ori din perimetrele
sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn (art.47, lit.c)

Potrivit art.127 din regulamentul serviciului interior52 accesul în unităţile

militare este permis numai pe la punctul de control, bază de delegaţie
permanentă de serviciu, permis de intrare permanent sau bilet de intrare ori
carnet de serviciu. Accesul militarilor şi persoanelor civile, care nu aparţin
unităţii, este permis cu aprobarea comandantului unităţii militare sau a
persoanelor stabilite de comandant.
Consemnul general cuprinde îndatoririle pe care le are militarul aflat în
misiune, indiferent de postul în care s-ar găsi, de pază, de control sau
patrulă53, iar consemnul particular cuprinde îndatoririle specifice postului pe
care santinela îl are în primire. Consemnul general este stabilit prin
regulamente militare, iar consemnul particular prin documentele gărzii.
În legătură cu intrarea sau ieşirea persoanelor în sau din perimetrele
păzite, legea pune condiţia ca acestea să fie vizibil delimitate. Impunerea

50
Legea nr.188/8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost publicată în Monitorul
României, partea I, nr.600/8 decembrie 2000
51
Lege nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial nr. 155 din
20.07.1995
52
Regulamentul de ordine interioară în unitate (R.G.-1) a fost aprobat prin Ordinul General nr.42 din
27.04.2000 al Ministrului Apărării Naţionale şi a intrat în vigoare la data de 01.07.2000.
53
Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană (R.G.-2), art.97 alin.1, p.40
36
acestei condiţii este justificată deoarece, în lipsa unei delimitări evidente,
persoana în cauză ar fi în eroare, iar uzul de armă împotriva ei, în astfel de
condiţii, nu ar fi legitim. Considerăm să delimitarea despre care se vorbeşte în
art.47, lit.b include şi semne de avertizare, care să aibă semnificaţia că accesul
persoanelor şi mijloacelor de transport este interzis în perimetrele respective.

 Uzul de armă efectuat pentru imobilizarea infractorilor, care după

săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă (art.47, lit. d)

Textul citat mai sus impune explicarea noţiunii de infracţiune şi a celui

de infractor.
Infractorul este persoana care săvârşeşte o infracţiune în calitate de
autor, complice sau instigator. Astfel, potrivit art.24 Cod penal, autorul este
persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Instigatorul este, în temeiul art.25 Cod penal, persoana care, cu intenţie,
determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
În sfârşit, potrivit art.26 Cod penal, complicele este persoana care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală54.
Se pune însă problema dacă, spre exemplu, un militar în termen, fără
studii aflat în serviciul de gardă, va putea să stabilească, în fiecare caz în
parte, dacă persoana împotriva căreia face uz de armă a săvârşit anterior fugii
o infracţiune şi, în consecinţă, are calitatea de infractor. Răspunsul este nu,
însă militarul trebuie să ştie că fapta este infracţiune, iar făptuitorul infractor,
fiindcă, uzul de armă executat, dacă fapta nu este infracţiune, iar făptuitorul
nu este infractor, este, evident, nelegal. Pentru a remedia această situaţie, ar
trebui ca toţi militarii ce execută astfel de misiuni să aibă studii
corespunzătoare, ceea ce este, practic, imposibil ori să se modifice legea.
Astfel, în lege s-ar putea chiar renunţa la această ipoteză deoarece, oricum, în
opinia noastră, este absorbită, după caz, de ipotezele prevăzute la lit. a, f şi g
din Legea nr.17/l996.

 Uzul de armă împotriva oricărui mijloc de transport folosit de

persoanele prevăzute la art.47, lit. a şi b, precum şi împotriva conducă-
torilor acestora, care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune
ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni (art.47, lit.e)

Textul prezentat mai sus nu presupune dificultăţi de interpretare şi

aplicare. Ar trebui, totuşi, precizat că în temeiul art.143, alin.3 Cod penal,
există indicii temeinice atunci când din datele existente rezultă presupunerea
54
Lege penală este, potrivit art.141 Codul penal orice dispoziţiune cu caracter penal cuprinsă în legi
sau decrete (cuvântul penal provine din latinescul poena, care înseamnă a pedepsei).
37
că persoana faţă de care se execută tragerea cu armamentul din dotare a
săvârşit fapta. Spre exemplu, în cazul unui conducător auto care, după ce a
lovit cu autovehiculul un pieton, încearcă să fugă şi nu opreşte la semnalele
regulamentare ale agentului de circulaţie, există indicii temeinice că a comis
accidentul de circulaţie.
În situaţia prevăzută de art.147, lit. e este greu de respectat prevederile
art.51 din Lege întrucât, dată fiind poziţia conducătorului la volan, este dificil
să se poată executa foc la picioarele acestuia. De altfel, expresia pe cât
posibil, semnifică posibilitatea de a se executa foc şi asupra altor zone ale
corpului, urmărindu-se, şi în astfel de situaţii, să nu se cauzeze moartea.

 Uzul de armă pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor, cu

privire la care sunt probe temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care
ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care
pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei (art.
47, lit. f)

În cazul acestei reglementări se observă un dezechilibru între

scopul urmărit prin uzul de armă (imobilizarea sau reţinerea persoanelor)
şi motivul care a determinat, la folosirea armamentului din dotare (punerea în
pericol a vieţii ori integrităţii corporale prin ripostarea cu arma sau cu alte
obiecte). Fără de motivul ce determină uzul de armă considerăm că scopul
acestuia ar fi trebuie să fie oprirea sau înlăturarea ripostei, iar, imobilizarea
sau reţinerea persoanelor să fie rezultate subsidiare. Pentru realizarea
echilibrului între motivul şi scopul uzului de armă, mai nimerit ar fi fost dacă
s-ar fi prevăzut, pur şi simplu, că uzul de armă se face împotriva persoanelor
care ripostează cu arma sau încearcă să riposteze cu arma sau cu alte obiecte,
aşa cum s-a procedat în cazurile prevăzute la lit. b, c, e, h, i şi j.
De asemenea, condiţia de a exista probe sau indicii temeinice că
persoanele în cauză au săvârşit o infracţiune este deosebit de restrictivă şi, în
acelaşi timp, nejustificată.
Astfel, se observă că, de fapt, persoana împotriva căreia se ripostează, se
află în legitimă apărare, iar aceasta este justificată tocmai de atacul al cărui
victimă este şi, nicidecum pe împrejurarea că cel care atacă a săvârşit anterior
o infracţiune. Într-o interpretare stricto sensu, s-ar deduce că împotriva
persoanei care ripostează ori încearcă să riposteze, nu se poate face uz de
armă dacă nu sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit anterior o
infracţiune. Bineînţeles, o asemenea interpretare nu poate fi acceptată întrucât,
practic, cu totul nejustificat, ar face ineficiente prevederile legale referitoare la
legitima apărare care, aşa cum s-a văzut, sunt de aplicabilitate generală.
În sfârşit, textul art.47, lit. foloseşte, alături de indicii temeinice şi
termenul probă. În temeiul art.63 Cod penal constituie probă orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
38
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzelor penale.
Spre exemplu, sunt probe: faptul că un conducător auto a lovit cu
autovehiculul pe care îl conducea un pieton, moartea victimei, intrarea unei
persoane într-un perimetru delimitat prin escaladarea gardului, aruncarea unei
grenade asupra unui depozit, executarea focului cu arma împotriva unui
militar aflat în serviciul de gardă.
Probele nu trebuie confundate cu mijloacele de probă. Mijloacele de
probă sunt, potrivit art.64 din Codul de procedură penală, mijloacele
prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt, adică probele, ce
pot servi la aflarea adevărului. Acestea sunt: declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările
video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă.

 Uzul de armă pentru împiedicarea fugii de sub escortă sau evadarea

celor aflaţi în stare legală de deţinere (art.47, lit.g)

În conţinutul art.47, lit. g din Legea nr.17/1996, fuga de sub escortă

semnifică sustragerea, pe timpul deplasării, de sub paza la care este supusă
persoana în legătură cu care există indicii că a săvârşit anterior o infracţiune
sau chiar care se află în stare legală de reţinere sau deţinere. Evadarea constă
tocmai în sustragerea persoanei din starea legală de reţinere ori deţinere. Sunt
în stare legală de reţinere persoanele împotriva cărora, în cursul procesului
penal, s-a luat măsura reţinerii sau a arestării, iar în stare legală de deţinere
persoanele care execută, ca urmare a unei condamnări definitive pentru
săvârşirea unei infracţiuni, pedeapsa cu închisoare ori detenţia pe viaţă.
Raţiunea uzului de armă, în ipotezele prevăzute de art.47, lit. g, constă
tocmai în împiedicarea persoanelor respective de a se sustrage răspunderii
penale pentru infracţiunile săvârşite înainte de luarea măsurii escortării,
reţinerii sau arestării ori de a se sustrage executării pedepsei, la care au fost
condamnate, pentru infracţiunile comise.
Considerăm însă că ipoteza de la lit. d (imobilizarea infractorilor care,
după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă) este acoperitoare şi pentru
ipotezele particulare prevăzute de art.47, lit. g, astfel că, acest text legal poate
fi apreciat ca fiind inutil. Într-adevăr, atât escortarea, reţinerea sau arestarea,
cât şi detenţia sunt consecinţe care decurg din săvârşirea de către persoană a
unei infracţiuni.
Reglementarea prin lege, prin două texte, a aceleiaşi sau aceloraşi
ipoteze este de natură să creeze confuzii în practică, motiv pentru care, de
lege ferenda, s-ar impune eliminarea prevederilor art.47, lit. g.

39
 Uzul de armă împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor
izolate care încearcă să pătrundă fără drept în perimetrul autorităţilor şi
instituţiilor publice (art.47 , lit. h)

Această situaţie este asemănătoare cu cea reglementată de art.47, lit. c,

numai că se au în vedere nu unităţile militare, ci sediile sau perimetrele
autorităţilor şi instituţiilor publice. De fapt, unităţile militare pot fi considerate
drept componente ale autorităţilor publice, întrucât Constituţia, în Titlul III
(autorităţile publice), în art.117 se referă şi la forţele armate.

 Uzul de armă împotriva acelora care atacă sau împiedică militarii să

execute misiuni de luptă (art. 47, lit. i)

Această situaţie putea foarte bine cumulată cu situaţia prevăzută la art.47

lit. a. Într-adevăr, legiuitorul, pentru identitate de raţiune, s-ar fi putut referi în
articolul precizat la misiunile de luptă şi nu numai la serviciul de gardă şi
pază şi ar fi putut să aibă în vedere şi împiedicarea militarilor să execute
aceste misiuni. Actuala manieră de reglementare reprezintă un exemplu în
care o ipoteză generală este dublată, fără consecinţe practice, de o ipoteză
particulară. Şi în acest caz, de lege ferenda, propunem o unificare a
prevederilor art.47, lit.a cu cele ale art.47, lit.i.

 Uzul de armă pentru executarea intervenţiei antiteroriste asupra

obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau
anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii publice
(art.47, lit. j)

Uzul de armă în această situaţie vizează atât obiectivele atacate sau

capturate de terorişti, cât şi reţinerea sau anihilarea acestora.
Reţinerea teroriştilor, despre care se vorbeşte în textul legal, nu are
semnificaţia de măsură preventivă, aşa cum este ea reglementată de art.143 şi
144 din Codul de procedură penală, ci de acţiune ce are obiectiv prinderea sau
imobilizarea acestora.
Sintagma anihilarea teroriştilor are semnificaţia de a stopa sau înlătura
acţiunile teroriştilor55 pentru eliberarea ostaticilor şi restabilirea ordinii de
drept.
Ar trebui observat că scopul eliberării ostaticilor şi restabilirea ordinii de
drept trebuie să existe în momentul declanşării şi în timpul desfăşurării
intervenţiei antiteroriste. Nerealizarea acestui scop, nu determină însă ca uzul
de armă să fie ilegal.

55
A se vedea: Dictionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984,
p.42.
40
 Persoanele autorizate să poarte, să deţină şi să folosească arme pentru
paza sau autoapărare pot face uz de arma, în legitimă apărare sau în stare de
necesitate, potrivit legii.
În cazurile prevăzute la lit. c, d, g, h si i se va face uz de armă numai
după ce s-a făcut somaţia legală.
Somaţia se face prin cuvântul „Stai”. În caz de nesupunere, se somează
din nou prin cuvintele „Stai că trag”. Dacă cei în cauză nu se supun nici de
această dată, se somează prin tragerea focului de arma în sus, în plan vertical.
În cazul în care, după executarea somaţiei legale persoana în cauză nu se
supune, se poate face uz de arma împotriva acesteia. În cazurile prevăzute la
lit. h şi i, se face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale
de timp suficiente pentru plecarea participanţilor, somaţia: „Părăsiţi.... vom
folosi arme de foc”.
În situaţiile prevăzute la lit. a, b, f şi j, precum şi în caz de legitimă
apărare sau stare de necesitate, se poate face uz de armă fără somaţie dacă
lipseşte timpul necesar pentru aceasta.
În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se executa foc în
plan vertical, iar apoi se trage în pneurile acestora în scopul imobilizării.

Comandanţii sau şefii militari pot face uz de armă împotriva

subordonaţilor pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau
de constrângere nu sunt posibile atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate
în mod vădit spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de
luptă ori când periclitează grav capacitatea de lupta a unităţii. În aceste cazuri,
se face uz de armă, respectându-se prevederile referitoare la somaţia legală.

Uzul de armă în condiţiile şi în situaţiile prezentate mai sus, se face în

aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma,
trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora.
Dacă uzul de armă a dus la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte
arma, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.

2.2. Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor

2.2.1. Noţiune şi definiţii

De multe ori, infractorii recurg la arme, fie pentru a săvârşi infracţiuni,

fie pentru a-şi asigura scăparea, atunci când sunt surprinşi asupra faptelor 56.
De aceea, interesul asigurării ordinii publice, al ocrotirii persoanelor şi
bunurilor a impus reglementarea regimului armelor şi muniţiilor. Această
reglementare este realizată prin legea 2952004 privind regimul armelor şi
56
Ioan Lascu, Laura Codruţa Kövesi, Drept Penal. Parte Specială. Note de curs.,Vol.III, Editura Alma
Mater, Sibiu, 2003, p.65.
41
muniţiilor. Faptele de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor sunt fapt
periculoase pentru societate deoarece prin săvârşirea lor se creează o stare de
primejdie pentru valorile sociale a căror ocrotire a impus stabilirea acestui
regim. Ele sunt incriminate în art.279 Cod penal, constituind infracţiunea de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor. Potrivit primului aliniat al
textului, infracţiunea constă în deţinerea, portul, confecţionarea, transportul,
precum şi în orice operaţiune privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau
funcţionarea atelierelor de reparat arme fără drept, iar potrivit aliniatului 2 al
textului, infracţiunea constă în nedepunerea armei sau muniţiei în termenul
fixat de lege, de organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea
pentru prelungirea valabilităţii permisului.

2.2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ale căror formare

şi dezvoltare normală sunt condiţionate de respectarea regimului armelor şi
muniţiilor în România, fixat prin Legea nr. 295/2004 care stabileşte
"categoriile de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care deţinerea, portul,
folosirea şi operaţiunile cu aceste arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul
României".

2.2.3. Obiectul material

Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor are ca

obiect material – mai puţin componenta ce are ca obiect funcţionarea
atelierelor de reparat arme fără drept, situaţie în care nu se poate vorbi despre
un obiect material al infracţiunii – armele şi muniţiile în legătură cu care se
desfăşoară activitatea infracţională.
Potrivit art. 151 alin.1 Cod penal, "arme" sunt instrumentele, piesele sau
dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale; sunt asimilate armelor
orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost
întrebuinţate pentru atac. Potrivit legii nr. 295/2004, prin armă se înţelege
”orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri
incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în
măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexa la
lege”.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia în sensul că sunt
considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care
se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc.

42
 În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 295/2004, prin arme de foc se
înţeleg arme al căror principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune
dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei
încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi
dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc. În
accepţiune criminalistică, arma de foc constituie un dispozitiv tehnic destinat
nimicirii sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau a unui
substituent al acesteia.
Nu pot constitui obiect al activităţii ilicite, sub aspectul săvârşirii
infracţiunii prevăzute de art. 279 din Codul penal, alte obiecte, cu privire la
care s-ar putea accepta că pot fi asimilate în cadrul noţiunii de arme, în
înţelesul art.7 din Codul penal – arme sunt piesele, instrumentele sau
dispozitivele declarate astfel prin dispoziţii legale; sunt asimilate armelor
orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost
întrebuinţate pentru atac. Deci, nu intră în discuţie obiecte precum toporul,
cuţitul, alte obiecte contondente ce pot fi folosite pentru atac 57 şi nici piese sau
părţi dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de funcţionare – le lipsesc
piese sau, ca urmare a uzurii, nu mai pot fi apte pentru utilizare.
La modalitatea agravată prevăzută în art. 279 alin. 3 lit. a din Cod penal
obiectul material îl constituie arme ascunse ori arme militare, precum şi
muniţii pentru astfel de arme, iar la cea prevăzută în acelaşi text de lege la
lit.b obiectul material îl formează mai multe arme sau muniţiile respective în
cantităţi mari, cu excepţia armelor ascunse şi acelor militare, precum şi a
armelor de panoplie.
Potrivit Legii 295/2004, armele militare sunt arme destinate uzului
militar, iar armele de panoplie sunt arme de foc devenite nefuncţionale ca
urmare a transformării lor de către un armurier autorizat.
Muniţiile, potrivit art. 2 din Legea nr. 295/2004, sunt definite ca un
ansamblu format din proiectil şi, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de
aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură
funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.
Muniţia, potrivit dicţionarului militar este denumirea generică dată
cartuşelor pentru armamentul de infanterie, bombelor pentru aruncătoare,
grenadelor, loviturilor de artilerie, bombelor de aviaţie, precum şi elementelor
din care sunt compuse acestea.58

57
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Drept Penal, Parte Specială, Vol.II, Teorie şi practică judiciară,
”Infracţiuni prevăzute în legile speciale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.282.
58
Ioan Agur, Mihai Apostolescu, Valentin Arsenie, Dicţionar Lexicon Militar, Ediţia a II-a revăzută,
Editura Saka 1994, p.43.
43
2.2.4. Subiecţii infracţiunii

a)Subiect activ, în varianta tip, poate fi orice persoană responsabilă

penal, participaţia penală fiind posibilă în forma instigării şi a complicităţii. O
excepţie reprezintă ceea ce am subsumat componenţei ce are ca obiect
conduita persoanei careia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii
permisului de armă, situatie în care subiect activ poate fi doar o persoana ce a
fost autorizată să deţină arma sau arme de foc cu muniţia aferentă, dar, care
dupa expirarea perioadei de valabilitate, făcând demersurile necesare pentru
prelungirea valabilităţii permisului, aceasta i-a fost refuzată de către organele
abilitate.
În varianta asimilată, subiect activ nemijlocit poate fi doar acea persoană
care a avut permis pentru respectiva armă sau muniţie.
Infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor este
susceptibilă de a fi săvârşită în toate formele de participare. Totuşi, faptele de
deţinere, port, înstrăinare şi nepredare a armelor şi muniţiilor nu pot avea ca
autor decât o singură persoană, iar la fapta de nepredare a armei sau muniţiei
nu pot exista acte de complicitate.
Fiind o infracţiune omisivă, principial, nu poate intra în discuţie
coautoratul sau complicitatea materială, existând, totuşi, opinii59 potrivit cu
care participaţia ar putea fi posibilă şi sub forma coautoratului ori chiar sub
toate aspectele – de interes pentru anchetă putând deveni aici instigatorul ori
instigatorii, persoane ce, foarte posibil, pe lângă săvârşirea unei infracţiuni la
regimul armelor şi muniţiilor sunt interesaţi în săvârşirea unor alte infracţiuni,
de data aceasta, prin intermediul, folosind armele şi muniţiile.
În literatura de specialitate s-a susţinut şi opinia conform căreia, în
cazul deţinerii, portului, înstrăinarii sau nepredării armei sau muniţiei în
termenul fixat de lege este posibil uneori şi coautoratul, dându-se exemplu
soţul şi soţia care deţin împreună ascunsă în locuinţa lor o arma sau mai
multe persoane hotărâte să săvârşească o infracţiune - prin asociere - au un
sediu clandestin unde deţin, fără drept, arme.60
După o altă opinie, participaţia penală este posibilă sub toate aspectele,
în ce priveşte săvârşirea infracţiunii în varianta prevăzută în alin.l al art.279
Cod penal, şi sub forma instigării şi complicităţii morale, în ce priveşte
săvârşirea infracţiunii în varianta prevăzută în alin.2 al art.279 Cod penal.61
b) Subiectul pasiv

59
O.Loghin, T. Toader, Drept Penal, Parte specială, ediţia a III a revăzută şi adăugată, Casa de presă
Şansa, Bucureşti 1997, p.331.
60
T.Vasiliu, D.Pavel, p.190.
61
Ioana Vasiu, Drept Penal român – Partea special, Vol. II, Editura Nemira, Cluj-Napoca, p.411.
44
 Dincolo de sublinierea potrivit cu care subiect pasiv general este statul,
s-a exprimat opinia că, subiect pasiv special adiacent este persoana fizică ori
juridică asupra căreia se răsfrânge activitatea delictuoasă a făptuitorului.
Apreciez că, analizând o infracţiune de pericol, pertinenţa la un regim
reglementat de către legiuitor în considerarea pericolului deosebit pe care îl
reprezintă desfăşurarea acţiunilor ori inacţiunilor în alte condiţii decât cele
strict prescrise, nu poate intra în discuţie ca subiect pasiv, chiar special
adiacent, nici o persoană individualizată, asupra căreia s-ar răsfrânge
rezultatele activităţii ilicite întrucât, prin definiţie, aceste rezultate se răsfrâng
asupra întregii comunităţi sociale. O persoană individualizată particular va
deveni subiect pasiv, aici, în condiţiile unui concurs real sau, poate, ideal cu o
infracţiune ce se săvârşeşte împotriva persoanei, vieţii sau integrităţii
corporale a acesteia.
Participaţia penală este posibilă, în toate cazurile, sub forma instigării şi
complicităţii morale. Coautoratul nu este posibil dacă fapta constă în
deţinerea, portul, înstrăinarea sau nepredarea armelor şi muniţiilor.

2.2.5. Latura obiectivă

a) Elementul material în cazul variantei tip se poate realiza prin

următoarele acţiuni alternative: deţinerea, portul, confecţionarea, transportul
sau efectuarea oricăror operaţiuni privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau
funcţionarea atelierelor de reparat arme.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii este suficient
săvârşirea uneia dintre aceste acţiuni; dacă făptuitorul a comis mai multe din
aceste acţiuni (spre exemplu deţinerea şi transportul de arme sau deţinerea şi
vânzarea de muniţii, confecţionarea şi repararea de arme) nu săvârşeşte mai
multe infracţiuni, ci una singură.
Deţinerea reprezintă o anumită poziţie a bunului, în cazul de faţă a
armei, de a se afla la dispoziţia persoanei care o deţine. Nu este vorba de un
drept de dispoziţie cu semnificaţie juridică, ca atribut al dreptului de
proprietate, ci de posibilitatea de a dispune în fapt de arma respectivă.
Deţinerea armelor şi muniţiilor înseamnă primirea şi păstrarea acestora
indiferent dacă deţinătorul a dobândit armele sau muniţiile şi le deţine pentru
el sau pentru altul62. Nu are importanţă mijlocul sau împrejurarea prin care
făptuitorul a dobândit arme sau muniţii (au fost împrumutate, cumpărate,
furate). În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, după
decesul tatălui său, găsind o cantitate de cartușe pentru arme militare care
aparţinuseră acestuia, nu numai că nu a anunțat de îndată organele poliţiei,
dar a și luat măsuri de conservare a muniţiei în alt loc decât în care o găsise -
unde a fost descoperită după trei ani, constituie infracțiunea de nerespectarea
62
Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Drept Penal, Partea Generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1992, p.443.
45
regimului armelor și munițiilor, prevazută de art.279 alin.3 lit.a Cod penal
(deţinere, fără drept, a muniției pentru arme militare)63.
Tot astfel, s-a statuat că deținerea de către un pădurar a unei alte arme
decât a celei de serviciu, primită imprumut, constituie infracțiunea prevăzută
de art. 279 Cod penal64. Atunci când subiectul activ a intrat în posesia armei
sau muniției printr-o sustragere, infracțiunea prevăzută în art.279 Cod penal
intră în concurs cu fapta de furt65.
Pentru existenţa elementului material este suficientă chiar deţinerea unei
singure arme sau a muniţiei în cantitate mică. Deţinerea mai multor arme şi
muniţiei în cantităţi mari constituie o împrejurare care imprimă faptei un grad
de pericol social mai mare, legiuitorul prevăzând pentru aceste situaţii
pedepse mai severe (art. 279 alin.3).
Portul armei şi muniţiei presupune a avea asupra sa arma sau muniţia.
Portul armei implică ca arma purtată să fie încărcată sau ca persoana care o
poartă să aibă asupra ei şi muniţia. Nu interesează cât timp a purtat persoana
arma ori dacă aceasta s-a făcut făţiş sau în ascuns66.
Portul armelor de foc presupune, cu necesitate, ca făptuitorul să
depăşească nivelul caracterizat de posibilitatea de a accede la locul unde se
găsesc depozitate armele de foc şi să aibă armele de foc efectiv asupra sa,
astfel încât să le poată folosi oricând ar dori. Aici, este necesar ca armele ori
să fie încărcate ori ca făptuitorul să aibă asupra sa şi muniţii pentru ca, în
cazul în care va dori să folosească arma de foc, să o poată face efectiv. Prin
purtarea armelor de foc, dincolo de consecinţa directă realizată prin
posibilitatea folosirii oricând s-ar dori a unei arme de foc, se realizează şi un
alt efect ce ar putea fi urmărit de către făptuitor, chiar ca scop principal,
respectiv, crearea unei anumite imagini, inducerea unui sentiment de teamă în
legătură cu posibilitatea folosirii unei arme de foc de către persoana ce o
poartă aşa cum doreşte. Într-o opinie, chiar se susţine că purtarea armelor de
foc produce consecinţe, indiferent dacă acestea sunt încărcate cu muniţia
necesară pentru a fi utilizate ori există posibilitatea efectivă ca să fie armate în
timp util sau armele de foc doar sunt purtate, fără să fie încărcate şi fără să
existe posibilitatea încărcării acestora, argumentându-se tocmai prin faptul că,
prin purtarea unei arme de foc, se induce un sentiment de teamă în legătură cu
posibilitatea folosirii unei arme de foc de către persoana ce o poartă aşa cum
doreşte67.
63
Tribunalul Municipal Bucureşti, Sect. a II-a pen., dec.nr. 102/1985, în R.R.D. nr.2/1986, p.80;
"Repertoriu
64
pe anii 1981-1985", p.19.
Curtea Supremă de Justiţie, Sect.pen., dec.nr. 1560/1995.
65
Tribunalul Suprem, Secţia militară, Dec.nr.131/1971, in R.R.D.nr.5/1972, p.161.Curtea de Apel
Cluj-Napoca, Dec.penală,nr.101/A/1996.
66
T.Vasiliu, D.Pavel, vol.II, p.190
67

V.Dobrinoiu, N.Conea, op.cit. p. 285 – se citează în acelaşi sens autori precum T.Vasiliu, D. Pavel,
M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian.

46
 În cazul în care sunt purtate doar muniţii, trebuie observat, pe de o
aparte, că acestea constituie un obiect material independent, cu o
individualitate proprie şi asta, indiferent dacă sunt sau nu alăturate unei arme
de foc, iar pe de altă parte, că, cel puţin, trebuie să inducă în mediul social
acea teamă specifică, în legătură cu posibilitatea folosirii unei arme de foc;
altfel, apreciez că doar simpla purtare sau afişare a uneia sau mai multor
unităţi de muniţie, nu este în măsură, cel puţin în condiţiile societăţii
contemporane, să producă pericolul social ce trebuie să caracterizeze o
infracţiune.
Confecţionarea armei sau muniţiei, ca şi conduită incriminată de
legiuitor are în vedere orice complex de operaţiuni care, odată efectuate, au ca
rezultat o armă sau muniţia destinată a fi folosită la armele de foc.
Confecţionarea poate fi realizată de o singură persoană sau de mai multe
persoane.
Transportul de arme şi muniţie reprezintă operaţia de deplasare, de
mişcare a acestora în afara unei clădiri sau împrejmuiri. Transportul de arme
sau muniţii presupune deplasarea armelor sau muniţiei, care nu sunt purtate
de o persoană. Transportul presupune totdeauna deţinerea armelor şi a
muniţiilor transportate.
Prin orice operaţii privind circulaţia armelor şi muniţiilor înţelegem orice
activitate materială prin care armele sau muniţia sunt predate de la un
deţinător la altul, din ţară în străinătate sau invers, din posesia unei persoane
juridice către o persoană fizică.
Cât priveşte funcţionarea atelierelor de reparat, aceasta presupune
operaţiunile efectuate pentru desfăşurarea organizată a acţiunii de reparare a
armelor. În varianta asimilată prevăzută în art. 279 alin. 2 Cod penal,
elementul material se realizează prin omisiunea depunerii armei sau a
muniţiei în termenul fixat de lege, la organul competent, de către cel căruia i
s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii permisului. În această
situaţie persoana făptuitorului a avut permis de a deţine şi purta armă sau
muniţii, a făcut cererea pentru prelungirea valabilităţii, dar cererea i-a fost
respinsă.
Orice operaţie privind circulaţia armelor şi muniţiilor se referă, în esenţă
la transmiterea armelor şi muniţiilor între diferite persoane, neavând nici o
legătură cu simpla deplasare a acestora. Consider că sunt avute în vedere
acele acte juridice prin care, neimplicând, neapărat, dreptul de proprietate, se
transmite paza juridică asupra armelor şi muniţiilor, şi, implicit, răspunderea
faţă de societate în legătură cu existenţa şi modul cum ar putea fi folosite.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunile enumerate în art. 279 alin. 1 din
Cod penal să întregească latura obiectivă a infracţiunii se cere ca ele să fie
înfăptuite fără drept. Aceste acţiuni sunt efectuate fără drept atunci când nu

47
s-au respectat condiţiile prevăzute în legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor68.
În cazul deţinerii sau portului de arme cerinţa este îndeplinită dacă
făptuitorul nu a obţinut autorizarea de la organele competente ori dacă deţine
sau poartă arme în număr sau cantităţi mai mari decât cele autorizate ori după
ce a expirat termenul de valabilitate a autorizaţiei sau permisului.
În ceea ce priveşte confecţionarea de muniţii, aceasta este fără drept când
s-a efectuat de o persoană fizică, cu excepţia muniţiei pentru armele de
vânătoare, când aceasta poate fi confecţionată de persoane care au dreptul să
deţină astfel de arme.
Transportul de arme sau muniţii este fără drept atunci când s-a efectuat
de către persoane fizice, fără ordinul de transport emis de o unitate publică.
Nu sunt transportate fără drept armele şi muniţiile înscrise în permisul de port
armă.
Operaţiunile privind circulaţia armelor şi muniţiilor sunt efectuate fără
drept ori de câte ori sunt făcute de persoane fizice sau juridice în alte condiţii
decât cele stabilite de legea nr. 295 din 2004.
Este considerată fără drept realizarea următoarelor operaţiuni:
împrumutul sau înstrăinarea armelor sau muniţiilor de către persoane care nu
sunt în drept să le deţină, introducerea sau scoaterea din ţară de către cetăţeni
români sau de către persoane domiciliate ori venite temporar în România a
altor arme decât cele de vânătoare, de tir, muniţii pentru acestea, arme de foc
pentru panoplie care sunt înscrise în actele de trecere a frontierei ori scoaterea
din ţară a acestor arme şi muniţii în alt număr şi în altă cantitate decât cele
care au dreptul să le deţină.
Funcţionarea atelierelor de reparat este considerată fără drept, atunci
când o persoană fizică se ocupă de repararea armelor fără autorizaţie.
Pentru ca omisiunea de depunere a armelor şi muniţiilor să întregească
latura obiectivă a variantei asimilate a infracţiunii trebuie să fie îndeplinite
două cerinţe. Prima se referă la faptul ca omisiunea să aibă loc după
respingerea cererii de prelungire a valabilităţii permisului, iar a doua să fi
expirat termenul fixat de lege pentru depunerea armelor şi muniţiilor la
organul competent.
Termenul de predare a armelor şi muniţiilor în aceste cazuri este cel fixat
în art. 32 din legea nr. 295/2004, adică 10 zile de la luarea la cunoştinţă a
dispoziţiei prin care s-a respins cererea de prelungire a permisului (retragerea
permisului).
Organul competent la care trebuie să fie depusă arma sau munitia este
cel prevăzut în art. 32 alin. 1 din legea nr. 295/2004, şi anume un armurier
autorizat.
68
Lege nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 583 din 30/06/2004

48
 Elementul material al variantei agravate în modalităţile prevăzute în art.
279 alin. 3 lit. a şi b Cod penal constă într-o acţiune de deţinere, înstrăinare
sau port, fără drept de arme ascunse sau arme militare, iar elementul
material al modalităţii descrise de alin. 4 al aceluiaşi text de lege, constă
numai în acţiunea de port de arme fără drept în anumite locuri limitativ
arătate de lege.
Pentru întregirea laturii obiective este deci, necesar, ca fiecare acţiune
incriminată să se efectueze fără drept. Elementul circumstanţial de agravare a
infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor îl constituie
specificul obiectului material al infracţiunii.
În modalitatea prevăzută în alin. 4 al art. 279 Cod penal elementul
circumstanţial de agravare îl constituie locul săvârşirii acţiunii, şi anume "în
localul autorităţilor sau instituţiilor publice, la întruniri publice ori în localuri
de alegeri."
Potrivit art.145 Cod penal, prin "public" se înţelege tot ce priveşte
autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice
de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bnurilor proprietate
publică, serviciile de ieteres public, precum şi bunurile de orice fel care,
potrivit legii, sunt de ineteres public.
Prin "întrunire publică", se înţelege o adunare de persoane într-un număr
mare, ca răspuns la o convocare publică. Prin "localuri de alegeri" se înţeleg
spaţiile din clădirile în care se efectuează alegeri în cazurile stabilite de legea
electorală şi care sunt determinate de organele care pregătesc operaţiile
electorale.
c)Urmarea imediată. Comiterea oricăreia dintre acţiunile care constituie
elementul material al faptei penale analizate are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol pentru viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, pentru
bunurile din patrimoniul public sau privat sau pentru întreaga ordine şi
siguranţă publică, urmare implicită a acţiunii ilicite .

d)Legătura de cauzalitate.
Între starea de pericol produsă de acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii şi această acţiune, există în mod firesc o legătură de
cauzalitate.

2.2.6. Latura subiectivă

Infractiunea de nerespectare a regimului armelor si munitiilor presupune

o abordare complexă a elementului intenţional avut în vedere de legiuitor.
Traficul cu arme de foc, indiferent că este vorba despre forma cadru ori
forma agravată, se va savârsi doar cu intenţie, directă sau indirectă.
49
 Funcţionarea atelierelor de reparat arme fără drept se va săvârşi, de
asemenea, doar cu intenţie, directă sau indirectă. De observat că legiuitorul a
subliniat caracterul intentionat a acestor modalităţi infractionale, stipulând de
fiecare dată, în cuprinsul textului legal, expresia „fără drept”. Nedepunerea
armei sau a muniţiei, în termenul fixat de lege la organul competent, de către
cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii permisului, se
poate săvârsi atât cu intenţie cât şi din culpa – simplă ori cu previziune69.
În nici unul dintre cazuri necunoaşterea sau cunoaşterea gresită a legii,
aşa numita eroare de drept, nu poate constitui excepţie de la principiul general
şi nu poate produce efecte juridice, în sensul înlăturării caracterului penal al
faptei.
Infracţiunea de la art. 279 din Codul penal, construită, în principal,
pentru a apăra un anumit regim juridic, al armelor de foc şi muniţiilor, nu face
nici o referire la scop sau mobil, în mod aparent acestea neinteresând.
Cum voinţa legiuitorului trebuie respectată, realizarea unui anumit scop
sau mobil nu afectează în nici un fel întrunirea elementelor constitutive ale
infracţiunii, însă ancheta va trebui să depună toate eforturile necesare pentru
lămurirea acestor aspecte, atât pentru o justă individualizare a pedepsei cât şi
pentru extinderea cercetărilor.

2.2.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

A. Forme. Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor

în varianta tip este susceptibilă de toate formele: act pregătitor, tentativă, fapt
consumat şi fapt epuizat.
În varianta asimilată, infracţiunea nu este susceptibilă de tentativă, fiind
vorba de o infracţiune omisivă.
În ambele variante, fapta este incriminată numai în forma consumată.
Consumarea are loc în momentul în care s-a executat acţiunea ce constituie
elementul material şi s-a creat starea de pericol pentru relaţiile sociale
ocrotite.
Atât în cazul variantei tip, al celei asimilate cât şi în cazul formelor
agravate, infracţiunea are uneori caracter de faptă continuă (de exemplu,
deţinerea sau portul) iar alte ori, caracter de infracţiune continuată (de
exemplu, transportul, confecţionarea).
Epuizarea are loc odată cu încetarea acţiunii prelungite în timp ori odată
cu săvârşirea ultimului act din componenţa activităţii delictuoase continue.

B. Modalităţi. Infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi

muniţiilor cuprinde mai multe modalităţi normative, atât în varianta tip cât şi

69
V. Dobrinoiu, N.Conea , op cit, p. 288

50
în cea agravată, în realitate pot să apară o varietate de modalităţi faptice de
care se va ţine cont la individualizarea juridică a pedepsei.

C. Sancţiuni. Varianta tip ca şi cea asimilată se sancţionează, în cazul

săvârşirii de către o persoană fizică cu pedeapsa închisorii stricte de la 2 la 8
ani, iar varianta agravată prevăizută de alin. 3, cu închisoarea strictă de la 3 la
10 ani. Fapta prevăzută în alin. 4 săvârşită de o persoană fizică se pedepseşte
cu închisoare strictă de la 5 la 15 ani.

CAPITOLUL 3 Nerespectarea regimului materialelor nucleare

sau al altor materii radioactive

3.1. Noţiuni şi definiţie

Materialele nucleare, datorită proprietăţii care o au de a declanşa energii

de o deosebită intensitate, constituie o sursă de mare primejdie pentru viaţa şi
integritatea corporală a persoanelor, pentru bunurile din patrimoniul public şi
privat, ca şi pentru întreaga ordine şi siguranţă publică. De aceea, efectuarea,
fără drept, a oricărei operaţii având ca obiect asemenea materiale este o faptă
care trebuie incriminată.
În domeniul activitatilor nucleare avem de a face cu mai multe texte
legale ce conturează infracţiuni. Astfel, în primul rând, există prevederile art.
279¹ din Codul Penal, ce definesc infracţiunea de nerespectare a regimului
materialelor nucleare sau a altor materii radioactive. De asemenea, în Legea

51
111/1996, privind domeniul desfăşurării în siguranţă a activităţilor nucleare,
modificată şi completată de Legea 16/1998, la art. 44-46 sunt incriminate mai
multe conduite ce constituie infracţiuni.
Fiecare dintre infracţiunile ce se săvârsesc la regimul materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive este caracterizată, înainte de
elementele constitutive, de o situaţie premisă, pe care o apreciez ca fiind
comună, constituită regimul juridic instituit pentru desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare.
Situaţia premisă. Pentru conturarea ipotezei în care sunt analizate ca
ilicite conduitele incriminate ca infracţiuni, consider utilă sublinierea câtorva
repere ale regimului privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Astfel, domeniul de aplicare al regimului arătat cuprinde70:
•cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul,
punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi
exportul obiectivelor şi instalaţiilor nucleare;
•mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;
•producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare şi
radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al
dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;
•furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor
ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva
radiaţiilor ionizate, precum şi a mijloacelor de containerizare sau de transport,
special amenajate în acest scop;
•producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul,
importul unor materiale, dispozitive şi echipamente speciale prevăzute într-o
anexă a legii – anexa 1;
•deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate,
aferente materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru
proliferarea armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;
•realizarea produselor şi serviciilor destinate obiectivelor şi instalaţiilor
nucleare.
Autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear, care exercită
atribuţiile de reglementare, autorizare şi control este Comisia Naţională
pentru Controlul Activităţilor Nucleare, organism aflat în subordinea
Guvernului.
Traficul cu materiale nucleare şi alte materii radioactive, aşa cum reiese
din conţinutul textului legal, este caracterizat:
-de trei forme cadru:

70
Art. 2 din Legea 111/1996 privind domeniul desfăşurării în siguranţă a activităţilor nucleare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 267∕29 octombrie 1996; Nicolae Cornea, Eliodor Tanislav, Constantin
Gheorghe, Mihail Cornea, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Semne, Bucureşti, 1994.
52
 a)Primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea,
dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a
altor materii radioactive, precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora,
cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia sau montajul
obiectelor ori instalaţiilor nucleare, exploatarea, modificarea, dezafectarea,
importul sau exportul instalaţiilor nucleare, fără drept;
b)Sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, precum şi dezvoltarea, fabricarea, deţinerea, importul, exportul
sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive explozive nucleare;
c)Scoaterea din funcţiune în totalitate sau în parte a echipamentelor de
supraveghere şi control, în cazul când fapta nu este justificată de securitatea
nucleară sau de radioprotecţie71.
-trei forme agravate:
1.dacă faptele au produs pericol public sau au avut vreuna din urmarile
arătate în art. 181 sau art. 182 din Codul penal72;
2.în cazul în care faptele au avut consecinţe deosebit de grave;
3.dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane.
-forma cadru: ameninţarea adresată unui stat, unei organizaţii
internaţionale sau unei persoane fizice sau juridice, cu folosirea materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive în scopul de a provoca vătămarea
corporală sau moartea unor persoane ori pagube materiale.
-forma agravată: condiţionarea folosirii materialelor nucleare de
îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act sau când prin ameninţare, sub orice
formă, se pretinde a se da ori a se preda materiale nucleare sau alte materii
radioactive.

3.2. Obiectul infracţiunii

a)Obiectul juridic special al infracţiunilor ce se săvârşesc la regimul

desfăşurării în siguranţă a activităţilor nucleare, îl apreciez ca fiind comun,
constituit din acele relaţii sociale a căror formare şi normală manifestare sunt
nemijlocit legate de existenţa unui climat de siguranţă, caracterizat de
desfăşurarea activităţilor nucleare în condiţii de maximă securitate astfel că,
în limite social acceptate, să fie asumat un risc minim legat de manifestarea
efectelor nocive ale materialelor nucleare sau ale altor materii radioactive. În
aceste condiţii, securitatea nucleară şi radioactivă, protecţia personalului
expus profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător, a proprietăţii, sunt
valori sociale de maximă importanţă condiţionate de respectarea
reglementărilor legale interne în acord cu convenţiile şi angajamentele
internaţionale la care România este parte.

71
În această formă, activitatea ilicită este condamnată atât când este săvârşită cu intenţie cât şi atunci
când este săvârşită din culpa.
72
Vătămare corporală gravă şi lovirile sau vătămarile cauzatoare de moarte.
53
 Prin activitate nucleară trebuie înţeleasă orice practică umană care
introduce surse sau căi de expunere suplimentare, extinde expunerea la un
număr mai mare de persoane sau modifică reteaua de căi de expunere,
plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea sau probabilitatea
expunerii persoanelor sau numărul de persoane expuse73.
În context, apreciez că importanţa şi definiţia legală a noţiunii de
securitate nucleară, explicată de către legiuitor ca fiind ansamblul de măsuri
tehnice şi organizatorice destinate să asigure funcţionarea instalaţiilor
nucleare în condiţii de siguranţă, să prevină şi să limiteze deteriorarea
acestora şi să asigure protecţia personalului ocupat profesional, a populaţiei,
mediului şi bunurilor materiale împotriva iradierii sau contaminării
radioactive.
În plan oarecum secund, condiţionate de relaţiile sociale arătate, pot fi
avute în vedere şi alte relaţii sociale, nu mai puţin importante, cum ar fi viaţa
şi integritatea corporală a persoanelor, patrimoniul public şi privat, ordinea şi
siguranţa publică.
b)Obiectul material al infracţiunii, prevăzute la art. 297¹ din Codul
Penal, este constituit din materiale nucleare ori alte materii radioactive.
Legiuitorul dă definiţii legale fiecărui termen în anexa 2 – Definiţii – a Legii
111/1996.
Astfel, prin material radioactiv se înţelege orice material, în orice stare
de agregare, care prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deşeurile
radioactive iar expresia material nuclear are în vedere alte materiale, decât
cele radioactive, care, datorită unor proprietăţi nucleare specifice, sunt de
interes deosebit pentru domeniul nuclear şi sunt stabilite prin reglementări
specifice.
De observat că în sfera materialelor nucleare pot intra, în măsura în care
constituie obiectul reglementărilor specifice la care face referire textul legal,
foarte multe obiecte care, la prima vedere, ar fi mai puţin importante sau
periculoase, cum este cazul aparatelor de masură şi control a radiaţiilor
ionizante – situaţie avută în vedere de către legiuitor expres în cuprinsul alin.
5 si 6 de la art. 297¹ – ori a echipamentului de protecţie necesar în vederea
desfăşurării de activităţi în domeniul nuclear.
În ipoteza sustragerii sau distrugerii este implicată noţiunea de arme
nucleare şi cea de dispozitive explozive nucleare. Cei doi termeni nu sunt
definiţi în cuprinsul legii speciale – Legea 111/1996 – astfel încât îmi voi
permite să explic cei doi termeni astfel:
 arme nucleare sunt acele dispozitive astfel concepute şi asamblate încât să

73
Din anexa nr.1 a Legii 111/1996 privind domeniul desfăşurării în siguranţă a activităţilor nucleare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 267∕29 octombrie 1996.

54
poată fi folosite pentru distrugerea fiinţelor şi a bunurilor, iar pentru a obţine
acest efect sunt folosite proprietăţile materialelor nucleare – în principal,
fisiunea nucleară şi emisia de radiaţii ionizante.

dispozitivele explozive nucleare sunt acele dispozitive concepute să
functioneze pe baza fisiunii nucleare – o reacţie chimică deosebit de violentă
cu o degajare enormă de energie şi radiaţii care, necontrolată, generează
fenomenul de explozie cu efecte devastatoare pentru mediu.

3.3. Subiecţii infracţiunii

a)Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte

condiţiile generale pentru a răspunde penal, nefiind nevoie de o anumă
calitate. În planul anchetei penale trebuie observat că subiect activ, de cele
mai multe ori, nu este, chiar, orice persoană, adesea fiind vorba despre
persoane cu o anumită calificare, sau, cel puţin, cu cunoştinţe în domeniu,
care să le permită efectuarea, în condiţii de siguranţă şi eficienţa, activităţilor
incriminate în cadrul elementului material. Participaţia în cazul acestei
infracţiuni este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare,
complicitate.
b)Subiect pasiv este, în primul rând, statul – fiind vorba despre o
infracţiune ce se săvârşeşte la un anumit regim – iar atunci când prin
activitatea infracţională a avut urmări legate de viaţa, integritatea corporală,
proprietatea, unei persoane, persoana prejudiciată ar putea căpăta, şi ea,
calitatea de subiect pasiv secundar adiacent. Totuşi apreciez că, ţinând cont şi
de observaţiile pertinente din secţiunea în care am analizat infracţiunea de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, o persoană particulară poate
deveni subiect pasiv adiacent, în mod oportun, atunci când în analiză intervine
săvâşirea, în concurs, a unei infracţiuni ce are ca obiect viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a persoanei sau în ipoteza – prevăzută la alin. 3 al art.
279¹ – realizării consecinţelor specifice vătămării corporale grave ori lovirilor
sau vătămărilor cauzatoare de moarte.

3.4. Latura obiectivă

a)Elementul material al infracţiunii în varianta tip şi în variantele

agravate prevăzute în art. 279¹ alin. 2-5 Cod penal, se poate realiza prin
oricare din următoarele acţiuni: primirea, deţinerea, folosirea, cedarea,
modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea
materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum şi orice alte
operaţii privind circulaţia acestora, cercetarea, proiectarea, amplasarea,
producţia, construcţia sau montajul obiectelor ori instalaţiilor nucleare,
punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau
exportul instalaţiilor sau sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare ori
55
altor materii radioactive, precum şi dezvoltarea, fabricarea, deţinerea,
importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive
explozive nucleare, ori scoaterea din funcţiune în totalitate sau în parte a
echipamentelor de supraveghere şi control.
Aceste acţiuni constituie modalităţi alternative de realizare a elementului
material al infracţiunii. În consecinţă, este suficient să se săvârşească numai
una dintre ele.
Se poate observa că legiuitorul a enumerat, cu caracter exemplificativ,
mai multe acţiuni, după care a încheiat cu expresia atot-cuprinzătoare „orice
alte operaţiuni privind circulaţia acestora” exprimându-şi dorinţa, astfel,
pentru incriminarea, practic, a oricăror acţiuni ce ar putea fi desfăşurate în
legătură cu obiectul material al infracţiunii74. Întrucât termenii ce definesc
acţiunile incriminate sunt comuni, neexistând dificultăţi legate de corecta
interpretare a acestora, consider, aici, puţin oportun să detaliez fiecare termen
în parte, multumindu-mă să subliniez că în unele cazuri – cum este situaţia
primirii, cedării, înstrăinării – infracţiunea se consumă instantaneu, iar în
altele – situaţia deţinerii, folosirii, dispersării, expunerii, transportului –
infracţiunea poate fi caracterizată de un moment în care se consumă şi de un
moment în care se epuizează.
A primi materiale nucleare sau radioactive înseamnă a lua în posesie, iar
a deţine astfel de materiale înseamnă a le lua în posesie. Nu intereseazî modul
în care a fost obţinută posesia şi nici durata acesteia.
A folosi materiale nucleare sau radioactive înseamnă a da acetora o
anumită întrebuinţare. Nu interesează modul cum sunt folosite şi nici scopul
pentru care se face aceasta.
Prin cedare se înţelege acţiunea de a lăsa cuiva materiale nucleare sau
radioactive ( gratuit sau prin vânzare), renunţând la dreptul de posesiune.
A modifica materialele nucleare sau radioactive înseamnă a le
transforma, a schimba aspectul, forma sau conţinutul acestora.
Înstăinarea constă în trecerea materialelornucleare sau radioactive de la
un deţinător la altul.
A dispersa materialele înseamnă a le împrăştia, a le răspândi, iar a le
transporta înseamnă a le deplasa, a le duce dintr-un loc în altul.
Expunerea înseamnă oferirea acestora.
A transporta materialele nucleare sau materii radioactive înseamnă o
deplasare, o ducere dintr-un loc în altul a acestora, ca de exemplu, dintr-o
localitate în alta.
Deturnarea semnifică schimbarea destinaţiei materialelor nucleare sau
materiilor radioactive, iar distrugerea presupune nimicirea acestora, ceea ce
face ca acestea să nu mai poată fi folosite, cum ar fi de exemplu,
incendierea unor materiale radioactive.
74
Gabriel Ion Olteanu, Cercetarea contrabandei şi a altor infracţiuni ce implică trecerea frontierei de
stat, Editura AIT Laboratories srl 2004, p.167
56
 A sustrage înseamnă a fura, a lua în condiţii ilegale asemenea materiale
sau materii.
În cazurile prevăzute de art.279 1 alin. 6 şi 7 Cod penal, elementul
material constă în acţiunea de ameninţare adresată unui stat, unei organizaţii
internaţionale sau unei persoane fizice ori juridice, cu folosirea materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive, în scopul de a provoca vătămarea
corporală sau moartea unor persoane ori pagube materiale, fie în vederea
îndeplinirii sau neîndeplinirii unui act, fie a pretinde, a da, ori a preda
materiale nucleare sau alte materii radioactive.
Infracţiunea poate fi comisă şi prin orice alte operaţiuni privind circulaţia
materialelor nucleare sau a altor materii radioactive.
Infracţiunea de care ne ocupăm subzistă numai dacă activităţile
prevăzute în textul incriminator sunt comise fără drept, adică prin încălcarea
dispoziţiilor legale, în sensul că făptuitorul nu este îndreptăţit să efectueze
asemenea activităţi.
Ameninţarea cu folosirea materialelor nucleare este caracterizată, din
punctul de vedere al elementului material, de efectuarea de către făptuitori a
unor demersuri prin care este adusă la cunoştinţă persoanelor interesate – în
ipoteza legală, un stat, o organizaţie internaţională sau o persoană fizică sau
juridică – intenţia de a folosi, în anumite condiţii, materiale nucleare, situaţie
ce, în mod firesc ar conduce la producerea unor prejudicii deosebite. O
subliniere trebuie făcută în legătură cu unele atribute ale ameninţării – aceasta
trebuie să fie reală, serioasă, să conţină suficiente de credibilitate astfel încât
să fie în masură ca, obiectiv, să producă convingerea persoanelor vizate prin
ameninţare că infractorii au la îndemână materiale nucleare sau radioactive,
sunt hotărâţi să le folosească în scopuri criminale, caz în care consecinţele
deosebit de grave vor apărea cu certitudine.
b)Cerinţă esenţială. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii
se cere ca acţiunile incriminate să se săvârşeaseă fără drept, în accepţiunea
prezentată la infracţiunea analizată anterior.
c)Urmarea imediată, în cazul traficului cu materiale nucleare şi alte
materii radioactive, constă, în cazul formei cadru, în crearea unei stări de
pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, relaţii descrise în cadrul obiectului
juridic.
În cazul formelor agravate avem de a face cu o alta stare de lucruri,
întrucât aceste forme sunt calificate, tocmai, prin rezultatul săvârşirii
activităţilor incriminate. Legiuitorul a urmărit, şi în funcţie de asta a dozat şi
cuantumul pedepselor, gravitatea urmărilor produse enunţând patru forme
agravate, fiecare fiind caracterizată de realizarea unui rezultat specific:
•s-a produs pericol public ;
•au apărut consecinţe deosebit de grave ;
•au survenit urmările specifice infracţiunilor prevăzute de art. 181-182
din Codul penal;
57
 • a survenit moartea uneia sau a mai multor persoane .
d)Raportul de cauzalitate între activitatea incriminată şi urmarea
imediată, în cazul formelor cadru, rezultă din însăşi materialitatea faptelor –
infracţiunea fiind în acest caz de pericol – iar în cazul formelor agravate, ea
există şi trebuie demonstrată de către anchetatori, lucru nu foarte uşor dacă
stăm să ne gândim că, în cauză, poate fi implicată o anumită echivocitate. În
mod firesc desfăşurarea de operaţiuni cu materiale nucleare ori radioactive
este deosebit de periculoasă, existând un anumit risc asumat ce decurge din
însăşi natura activităţii. Ce se poate întâmpla atunci când astfel de operaţiuni
se desfăşoară fără drept, în condiţii de promiscuitate impuse de caracterul
ilicit al faptelor?
Răspunsul nu trebuie dat cu exactitate matematic, însă, nu trebuie uitat
că acţiunea nocivă a elementelor nucleare, radiaţiile ionizante, apar adesea în
timp. Perioada de înjumătăţire a unor elemente nucleare este masurată în luni
şi chiar ani, iar rezultatele dezastruoase pentru viaţa oamenilor, pentru mediul
înconjurător pot fi evaluate, abia după trecerea unei perioade importante de
timp.
În cadrul formelor agravate, rezultatele prevăzute de legiuitor se
realizează de obicei ca urmare a unor accidente, cu impact major în mediul
social şi natural, şi, în mod realist, numai acestea pot fi evaluate şi analizate în
cadrul anchetei penale, celelalte, deşi de o gravitate deosebită, neputând
constitui preocuparea directă a organelor judiciare.
Sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, ca formă infracţională, se deosebeşte faţă de forma analizată mai
sus, întrucât se caracterizează prin realizarea unui rezultat specific
infracţiunilor contra patrimoniului. Sustragerea trebuie privită în condiţii
identice cu furtul, permiţându-mi să arăt că, în fapt, suntem în prezenţa unei
forme speciale de furt, rezultatul fiind schimbarea titularului unui drept real
ori a unei aparenţe de drept real, în final având de a face cu o altă persoană, ce
va avea în paza juridică materialele nucleare. În cazul distrugerii, de
asemenea, se poate vorbi despre o formă specială, însă ca particularitate, ar
trebui detaliată problema gradului în care poate fi distrus un material nuclear.
În cazul clasic, se poate accepta ca un bun este distrus, în măsura în care
este făcut impropriu utilizării pentru care a fost creat ori unei utilizări
comparabile, ca efect economic şi complexitate. Ipoteza materialelor nucleare
este mai complexă. Un material nuclear îşi păstrează caracteristicile de bază,
chiar dacă se acţionează la nivel fundamental asupra sa. Bunăoară,
combustibilul nuclear este ars, iar deşeurile rezultate păstrează, într-un grad
mai mare sau mai mic, proprietatea de a emite radiaţii ionizante. Consider
oportun, din punctul de vedere al anchetei judiciare, că distrugerea
materialelor nucleare să fie interpretată în sensul clasic, comun infracţiunii de
distrugere prevăzută de art. 217-218 din Codul Penal.

58
 Raportul de cauzalitate între activităţile desfăşurate de către făptuitor, în
vederea sustragerii sau distrugerii, şi urmarea imediată există şi trebuie
constatat în mod necesar, pentru realizarea elementelor constitutive ale acestei
forme infracţionale.
Urmarea imediată, în cazul ameninţării cu folosirea materialelor
nucleare, ar consta într-o stare de pericol75 la adresa unor valori sociale
deosebite cum sunt relaţiile diplomatice, raporturile juridice instituite prin
tratate internaţionale, la care România este parte, credibilitatea şi încrederea
pe care o poate genera siguranţa socială, viaţa şi integritatea corporală a
persoanelor, respectul şi securitatea proprietăţii. Pe cale de consecinţă,
urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între aceasta şi acţiunile
incriminate, ar urma să rezulte din însăşi materialitatea faptelor, nefiind
necesară realizarea unui anumit rezultat.
Fiind vorba despre ameninţare, îmi permit să observ că dincolo de
pericol, aceasta presupune un anumit rezultat şi anume crearea unei stări
caracterizată de teamă, de anxietate, de preocupare pentru rezultatele deosebit
de grave ce ar putea să fie generate de punerea în aplicare a conţinutului
ameninţării. Starea de teamă trebuie analizată în plan obiectiv, mai precis, nu
este suficient ca infractorii să efectueze demersuri în sensul de a aduce la
cunoştinţa publicului, în general, sau unui anumit public vizat special,
pretenţiile lor şi modul în care înteleg să şi le realizeze, respectiv
condiţionând comportamentul publicului de folosirea abuzivă, cu efecte
dezastruoase, a materiilor nucleare sau radioactive.
În mod firesc, publicul tinţă ales de către infractori trebuie să fie convins
de realitatea ameninţării, de faptul că infractorii au la dispoziţie materii
nucleare sau radioactive şi că sunt în masură să-şi pună în aplicare planul
infracţional.
Trebuie observat că publicul ţintă – fie că este vorba despre o singură
persoană, fie că este vorba despre mai multe persoane – este caracterizat de
anumite particularităţi ce ţin de educaţie, temperament, obiceiuri, preocupări,
spaţiu etno-geografic, şi, prin urmare, de o capacitate de a înţelege realitatea
obiectivă diferit. Esenţial pentru a fi acceptată ameninţarea şi implicit efectele
juridice specifice este că publicul ţintă să perceapă aceasta ca atare. Dacă
publicul ţintă nu reacţionează specific la ameninţare, nu este cuprins de starea
de teamă, consideră că persoana infractorilor nu este demnă de încredere, că
nu au cum să aibă în posesie materii nucleare sau radioactive, ameninţarea nu
poate produce efecte juridice, nu poate fi vorba despre infracţiune.
Concluzionând, apreciez că ameninţarea cu folosirea materialelor
nucleare sau radioactive este o formă infracţională ce se caracterizează prin
producerea unui rezultat specific ce constă, în principal, într-o stare de teamă,
faţă de activitatea ilicită pe care ameninţă ca o vor efectua infractorii şi faţă de
75
V. Dobrinoiu, N. Conea , op. cit., pag. 295

59
rezultatele desfăşurării acestei activităţi de natura a determina publicul vizat
să dea, să facă ori să nu facă, în funcţie de ceea ce solicită infractorii.

3.5. Latura subiectivă

Traficul cu materiale nucleare şi alte materii radioactive, în cele două

forme cadru, se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În ipoteza
formelor agravate, vinovaţia se prezintă sub forma praeterintentiei76.
Ameninţarea cu folosirea materialelor nucleare, atât în cazul formei cadru cât
şi în cazul formei agravate, se poate săvârşi doar cu intenţie. În ipoteza alin. 6
este incriminată scoaterea din funcţiune în totalitate sau în parte a
echipamentelor de supraveghere şi control săvârşită din culpă.

3.6. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare

poate parcurge toate etapele de desfăşurare unei infractiuni intenţionate, însă
legiuitorul a incriminat numai tentativa şi fapta consumată. Tentativa faptelor
prevăzute în alin. 1 şi 2 se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul
în care se săvârşeşte oricare dintre acţiunile incriminate, moment în care se
produce şi urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru
ansamblul valorilor sociale ocrotite în art. 279¹ Cod penal.
La variantele agravate descrise în art. 279¹ alin. 3 şi 4 Cod penal fapta se
consumă o dată cu producerea consecinţelor prevăzute în norma de
incriminare.
Când infracţiunea este săvârşită prin acţiunea de deţinere ori de
transport, fapta capătă caracter de infracţiune continuă şi se epuizează la
încetarea acestora.
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive este susceptibilă de a fi comisă în forma continuată, în cazul unora
dintre variante.

B. Modalităţi.
Modalităţile normative sunt primirea, deţinerea, folosirea, cedarea,
modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea
materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum şi orice alte
operaţii privind circulaţia acestora, cercetarea, proiectarea, amplasarea,
producţia, construcţia sau montajul obiectelor ori instalaţiilor nucleare,
punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau
exportul instalaţiilor sau sustragerea ori distrugerea materialelor nucleare ori
76
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu şi alţii în Drept Penal – Partea Specială, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1997, p. 449

60
altor materii radioactive, precum şi dezvoltarea, fabricarea, deţinerea,
importul, exportul sau tranzitul armelor nucleare sau al oricăror dispozitive
explozive nucleare, ori scoaterea din funcţiune în totalitate sau în parte a
echipamentelor de supraveghere şi control.
Modalităţile faptice de realizare a acestei infracţiuni pot fi de o mare
diversitate.

C. Sancţiuni.
În cazul variantei tip pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea
strictă de la 3 la 10 ani.
Potrivit art. 279¹ alin. 2 C. pen., când fapta a produs pericol public sau a
avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau art. 182 pedeapsa pentru
persoana fizică este închisoarea striclă de la 4 la 12 ani.
Atunci când fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa pentru
persoana fizică este detenţiunea severă de la 10 la 20 de ani, iar când s-a
produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este detenţiunea pe
viaţă sau detenţiunea severă de la 15 la 25 ani.
Legiuitorul a prevăzut şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor
drepturi pentru variantele normative mai sus enumerate.

CAPITOLUL 4 Nerespectarea regimului materiilor explozive

4.1. Noţiuni şi definiţii

Ca şi materialele nucleare sau materialele radioactive, materiile

explozive, conţin potenţialitatea unei mari primejdii pentru viaţa şi
integritatea corporală a persoanelor, pentru bunurile din patrimoniul public şi
privat, ca şi pentru întreaga ordine şi siguranţă publică. Materiile explozive
datorită acţiunii pe care o au în declanşarea unor energii extrem de nocive,
atunci când sunt folosite fără cuvenita precauţiune pot deveni surse de grave
consecinţe, nu numai în cazul când ajung în mâinile răufăcătorilor, ci şi ale
unor persoane imprudente. De aceea, producerea, experimentarea,
prelucrarea, deţinerea, transportul sau folosirea mijloacelor explozive sau
orice alte operaţii privind aceste materii, atunci când este efectuată fără drept,
constituie o faptă periculoasă pentru societate, pe care legea penală o
incriminează. Astfel, potrivit art. 280 Cod penal, constituie infracţiunea de
nerespectare a regimului materiilor explozive, care este reglementată şi de
legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificată şi completată
prin Legea nr. 464/2001 şi prin Legea 478/2003.
Din examinarea textelor normative, codului penal şi legii 126/1995
rezultă că obiectul juridic special este parţial comun, anume relaţiile sociale a
61
căror existenţă şi normală desfăşurare sunt asigurate prin respectarea
dispoziţiilor care reglementează regimul materiilor explozive.
Obiectul material - în partea de interferenţă a obiectului juridic special -
îl constituie materiile explozive.
Facem observaţia că reglementarea legală privind această categorie de
materii se găseşte în însăşi Legea nr. 126 din 1995, pe data intrării sale în
vigoare fiind abrogate în mod expres Decretul nr. 297 din 1977 privind
regimul materiilor explozive în economie, precum şi reglementările
referitoare la materiile explozive din Decretul nr. 367 din 1971 privind
regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive.
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, constatăm atât
asemănări, cât şi deosebiri, şi aceasta chiar în modalitatea prevăzută de art. 31
alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995, comparativ cu modalitatea (varianta unică)
prevăzută de art. 280 din Codul penal.
Astfel, în privinţa asemănărilor, observăm identitate a unor termeni
folosiţi de legiuitor pentru a denumi acţiuni prin care se realizează
infracţiunea sub aspectul elementului material. Aceşti termeni identici sunt:
"prelucrarea", "deţinerea", "transportul", "folosirea".
De asemenea, în privinţa asemănărilor, remarcăm similitudinea unor
termeni şi expresii. Dacă în art. 280 din Codul penal se foloseşte termenul
"folosirea", în art. 31 alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995 se foloseşte termenul
"producerea", iar dacă în art. 280 din Codul penal se foloseşte termenul
"producerea", iar dacă în art. 280 din Codul penal se foloseşte expresia "orice
operaţie privind circulaţia materiilor explozive", în art. 31 alin.1 din Legea
nr.126 din 1995 se foloseşte expresia "orice altă operaţiune cu materii
explozive".
Considerăm ca fiind mai adecvate formulările din Legea ar. 126 din
1995, comparativ cu cele din Codul penal. Astfel, termenul de "producere"
acoperă atât înţelesul termenului de "fabricare" (ce evocă un proces
tehnologic industrial), cât şi obţinerea materiei explozive prin metode şi
mijloace clandestine, improvizate, artizanale, relevate de fenomenul
infracţional actual.
La fel, expresia "orice altă operaţiune cu materii explozive" are o sferă
semantică mai cuprinzătoare decât expresia "orice operaţie privind circulaţia
materiilor explozive ". De altfel – şi acesta considerăm că este un alt
element de capitol (al III-lea) - prescripţiilor de amănunt referitoare la
"operaţiuni cu materii explozive şi evidenţa acestora" (art. 13-30).
Deosebire constatăm între aceleaşi modalităţi normative comparate.
Astfel, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 126 din 1995, uzitează în plus
termenul de "experimentare", care nu este prevăzut în art. 280 din Codul
penal.
Sub aceleaşi aspecte - al obiectului juridic special şi al obiectului
material Legea nr. 126 din 1995, spre deosebire de reglementarea din Codul
62
penal, prevede în alin. 2 al art. 31 o variantă agravată (când fapta prevăzută în
alin. 1 se referă la o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil sau când
cantitatea de exploziv este însoţită de materiale de iniţiere, ipoteze în care
pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani), ca şi incriminare a tentativei în
alin. 3 al art. 31, din legea 126/1995.
Dar deosebirea de esenţă dintre cele două modalităţi normative constă în
o reprezintă referirea la materiile radioactive. Avându-se în vedere că prin
noua legea de la 28 ianuarie 1996 nu s-a mai făcut referire şi la "materiile
radioactive", în literatura juridică s-a arătat că prin noua reglementare din
legea specială s-a realizat o ieşire parţială din vigoare a prevederilor art. 280
C. pen., rămânând în vigoare doar dispoziţiile referitoare la operaţiile cu
materii radioactive77.
Această opinie este valabilă numai până la data de 14 noiembrie 1996,
când a intrat în vigoare Legea nr. 140/1996 78, prin care art. 280 Codul penal a
fost modificat în sensul că în prezent el nu mai conţine decât dispoziţii
referitoare la regimul materiilor explozive (nu şi cu privire la materiile
radioactive), fiind, de asemenea, instituite sancţiuni cu mult mai severe decât
o prevedea acest text în forma sa iniţială, precum şi pedeapsa complimantară
a interzicerii unor drepturi.
Prin Legea nr. 140/1996 au fost aduse substanţiale modificări şi
completări art. 280 Cod penal, privind infracţiunea de nerespectarea regimului
materiilor explozive. Pe lângă modificarea textului care a existat, s-au
introdus alte alineate prin care sunt prevăzute noi infracţiuni şi forme
agravate. În interpretarea şi aplicarea acestor prevederi legale se ridică unele
probleme.
Prin alineatul 2 al art. 280 Cod penal (introdus prin Legea nr. 140/1996)
este sancţionată fapta de sustragere a materiilor explozive. Din conţinutul
textului rezultă în mod evident că este vorba de o infracţiune distinctă de
infracţiunea de la alineatul 1, care se referă la producerea, experimentarea,
prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea şi orice alte operaţiuni privind
materiile explozive, şi aceasta nu numai pentru că sunt prevăzute limite ale
pedepsei diferite, de la 3 la 10 ani în cazul alineatului 1 şi de la 5 la 15 ani în
cazul alineatului 2, ci în principal pentru că faptele sunt de natură diferită.
Infracţiunea prevăzută de alineatul 1 este de pericol, care decurge din
nerespectarea regimului stabilit de normele legale pentru materiile explozive,
pe când fapta de la alineatul 2 este o infracţiune împotriva patrimoniului, dar
legată de infracţiunea de la primul alineat, întrucât de regulă sustragerea
materiilor explozive este urmată şi de o deţinere ilegală a acestora sau de alte
operaţiuni interzise.

77
A se vedea C. Turianu, Încadrarea juridică a faptelor de deţinere fără drept de capse genotix (II),
în "Dreptul" nr. 2/1997, p. 99.
78
Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului Penal, publicată în "Monitorul
oficial al României", partea I. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
63
 Materiile explozive sunt bunuri mobile cu o valoare economică şi pot
face parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice care să le deţină în
conformitate cu regimul ce le este stabilit prin prevederile legale 79. De aceea,
şi anterior modificărilor şi completărilor aduse art. 280 Cod penal prin Legea
nr. 140/1996, sustragerea materiilor explozive constituia o infracţiune contra
patrimoniului, prevăzută în Codul penal, distinctă de infracţiunea de
nerespectarea regimului materiilor explozive.
Prin urmare, fapta prevăzută de alin. 2 al art. 280 Cod penal nu poate
constitui o altă modalitate (agravată) a infracţiunii de la alin. 1 (care este cu
conţinuturi alternative) şi deci, atunci când o persoană, după ce a sustras o
cantitate de materii explozive, le-a şi deţinut, folosit etc., va trebui să i se
reţină săvârşirea a două infracţiuni, aflate în concurs real, conform art. 33 lit.
a Codului penal.
Pentru o corectă aplicare a prevederilor art. 280 alin. 2 Cod penal trebuie
explicat sensul noţiunii de "sustragere", folosită de text.
În literatura juridică s-a arătat că, în raport de specificul acţiunilor ilicite,
dintre infracţiunile contra patrimoniului trebuie considerate a fi fapte de
sustragere: delapidarea, furtul, tâlhăria, pirateria şi tăinuirea 80. Prin urmare, în
funcţie de totalitatea împrejurărilor de fapt în care are loc sustragerea de
materii explozive şi de calitatea subiectului activ, fapta poate constitui o
delapidare, un furt, o tâlhărie, o piraterie sau tăinuire. Aceasta înseamnă că,
textul art. 280 alin. 2 Cod penal vine în conflict cu textele art. 215 1, 208-209,
211, 212 şi 221 Cod penal. Acest conflict de texte trebuie rezolvat prin
aplicarea dispoziţiilor art. 280 alin. 2 Cod penal, care au fost adoptate ulterior
şi au un caracter special (derogatoriu) faţă de prevederile celorlalte texte
amintite.
Sub aspectul, însă, al conţinutului infracţiunii, textul art. 280 alin. 2 Cod
penal se completează, după caz, cu dispoziţiile art. 215 1, 208, 211, 212 sau
221 Cod penal. De aceea, dacă autorul nu ajunge în posesia materiilor
explozive prin una dintre modalităţile specifice infracţiunilor menţionate, ci
printr-o altă faptă, care nu constituie o "sustragere", nu i se va putea reţine
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 280 alin. 2 Cod penal, ci eventual o
altă infracţiune, spre exemplu, infracţiunea de înşelăciune, dacă materiile
explozive au fost primite prin amăgire (care poate fi în concurs cu
infracţiunea prevăzută de art. 280 alin.1 Cod penal) .
La alineatele 3-5 sunt prevăzute forme agravate ale faptelor din primele
două aliniate ale art. 280 Cod penal. Acestea se referă la situaţia când este
vorba de o cantitate de materii explozive mai mare de 1 kg echivalent tratil
sau atunci când explozibilul este însoţit de materiale de iniţiere (alin. 3),
când prin aceleaşi fapte s-a produs un pericol public sau urmările de la art.
79
Legea 126∕1996 privind regimul materiilor explozive, publicată în "Monitorul oficial al României",
partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995
80
A se vedea I. Oancea, Infracţiuni contra avutului obştesc, în "Explicaţii teoretice ale Codului penal
român", de V. Gongoroz şi colectivul, voI. III, partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 586
64
181 ori 182 Cod penal (alin. 4), precum şi atunci când s-au produs consecinţe
deosebit de grave ori moartea uneia sau mai multor persoane (alin. 5). Dacă
cu privire la faptele prevăzute de alin.1 şi 2, apare în mod evident că este
vorba de două infracţiuni distincte, aşa după cum s-a arătat, în cazul fiecăreia
din formele calificate menţionate pot exista însă discuţii dacă există tot două
infracţiuni sau o singură infracţiune, atunci când sustragerea materiilor
explozive este urmată de una din operaţiunile interzise cu aceste materii, la
care se referă alin. 1.
Împrejurarea că la alineatele 3-5 referirile sunt la ambele infracţiuni
prevăzute de alin. 1 şi 2, constituie numai o problemă de tehnică legislativă,
determinată de faptul că pentru infracţiunile respective, sancţionate diferit în
forma simplă, legiuitorul a apreciat că există acelaşi grad de pericol social
abstract atunci când îmbracă forme agravate, nefiind, deci, nevoie să se
prevadă pedepse în limite diferenţiate. Din modul de redactare a textului alin.
4 rezultă de altfel în mod clar că legiuitorul a avut în vedere faptele de la alin.
1 şi 2 ca entităţi infracţionale distincte în această formă agravată. După ce în
prima parte s-a prevăzut că faptele de la alin. 1 şi 2 sunt pedepsite cu
închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi dacă au produs
pericol public sau au avut una din urmările de la art. 181 ori art. 182 Cod
penal, în partea finală a textului este nominalizată numai fapta prevăzută în
alin.1, arătându-se că se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă dacă a cauzat o
pagubă materială. De data aceasta nu s-a mai putut folosi aceeaşi tehnică de
redactare (a se raporta circumstanţele agravante concomitent la ambele fapte)
pentru că infracţiunea prevăzută în alin. 2, prin natura sa, este cauzatoare de
pagube materiale.
Prin urmare, între vechile şi noile dispoziţii care reglementează operaţiile
cu materii explozive identitatea este numai de obiect nu şi de conţinut. Iar
această identitate care se caracterizează prin absorbţia reglementării din legea
specială reprezintă o abrogare tacită (implicită).

4.2. Obiectul infracţiunii

a)Analizând obiectul juridic, în cazul infractiunii prevăzute de art. 280

din Codul penal, trebuie observată, la fel ca şi în cazul infracţiunilor prevăzute
de art. 279 şi 279¹, o anumită complexitate. Astfel, legiuitorul, prin modul
cum a construit textul incriminator şi prin locul în care a amplasat
infracţiunea în conţinutul Codului Penal, a urmărit, în principal, ocrotirea unui
regim juridic special riguros, în aşa fel reglementat încât să asigure securitate
maximă pentru operaţiunile cu explozivi şi, în secundar, ocrotirea relaţiilor
sociale ce au ca obiect ansamblul de valori ce ocrotesc viaţa, integritatea
corporală, sănătatea persoanelor, patrimoniul şi, chiar, ordinea şi siguranţa
publică.

65
 b)Obiectul material îl formează materiile explozive în sensul de
amestecuri explozive, pirotehnice, mijloace de iniţiere şi cele auxiliare de
aprindere, precum şi orice altă substanţă sau amestecuri de substanţe capabile
să dea naştere la reacţii chimice instantance, cu degajare de căldură şi gaze la
temperatură ridicată.81
Potrivit manualului L 19, materiile explozive întâlnite şi sub numele de
materiale explozive, substanţe explozive sau explozivi, sunt substanţe solide
sau lichide care, singure sau în amestecuri, care la un impuls exterior, printr-o
reacţie chimică sau fizică foarte rapidă şi violentă, prin care se dezvoltă multă
energie, se descompun sau se transformă în alţi compuşi, mai simpli.82

4.3. Subiecţii infracţiunii

a)Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau juridică.

Acesta nu este calificat, legiuitorul neimpunând vreo calitate în acest sens.
Participaţia penală se poate realiză în toate formele – coautorat, instigare,
complicitate.
b)Subiectul pasiv este statul, iar în variantele agravate, subiect pasiv
secundar adiacent poate deveni persoana fizică sau juridică ce a fost
prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii, fie că este vorba despre persoană ce
suportă producerea consecinţelor avute în vedere la incriminarea formelor
agravate ale modalităţii ce are ca obiect traficul, fie că, în modalitatea ce are
ca obiect ameninţarea cu folosirea materiilor explozive, avem în vedere
persoana fizică ori juridică căreia i se adresează ameninţarea.
Infracţiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive ne este
condiţionată de vreo situaţie premisă, aşa că în structura şi deci în conţinutul
ei juridic intră ca singur component conţinutul constitutiv al faptei, care este
alcătuit din latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii.

4.4. Latura obiectivă

a)În ceea ce priveşte elementul material, traficul cu materii explozive

este caracterizat de mai multe acţiuni ce pot fi efectuate alternativ sau
cumulate diferit, în funcţie de modalitatea concretă de desfăşurare a activităţii
ilicite, gândite şi puse în aplicare de către infractori, după cum urmează:
producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau
orice alta operaţiune cu materii explozive, efectuate fără drept.
Enumerarea are caracter exemplificativ, aspect subliniat de folosirea
expresiei „orice altă operaţiune”, în mod evident, legiuitorul arătându-se

81
Art.1 din Legea 126/1995 privind regimul materiilor exlozive
82
Şerban Mircea, L 19 Norme tehnice privind deţinerea, prepararea, experimentarea, distrugerea,
transportul, depozitarea, mânuirea, folosirea, controlul şi verificarea materialelor explozive în armată,
Bucureşti, 2002, p.7
66
interesat de incriminarea oricăror acţiuni din sfera obţinerii, transportului sau
folosirii materiilor explozive, fără drept. Practic, orice activitate 83, ce se poate
desfăşura în legătură cu materiile explozive, efectuată fără drept, atrage
răspunderea penală.
Cum pot fi efectuate activităţi cu materiile explozive altfel decât „fără
drept”? – respectând prescripţiile Legii 126/1995, ce detaliază care activităţi
cu materii explozive pot fi autorizate, procedura de autorizare, evidenţa
operaţiunilor cu materii explozive.
Producerea materiilor explozive înseamnă fabricarea acestora şi
presupune un proces de producţie complex care are ca rezultat un produs finit.
Prin „experimentare” se înţelege verificarea prin practică a cunoştinţelor
din domeniul materiilor explozive.
Prelucrarea constituie o operaţiunea de modificare a formei,
dimensiunilor, constituţiei sau aspectului substanţelor pentru a obţine materii
explozive (cartuşe, bombe, maşini infernale, mine).
Deţinerea de materii explozive înseamnă şi păstrarea acestor materii,
indiferent cu ce titlu (cumpărare, donaţie, împrumut, păstrare), pentru ce
perioadă sau pe ce durată (pentru o perioadă scurtă sau permanent) şi în
cantitate sau formă. Prin deţinător de materii explozive, potrivit legii
126/1995, se înţelege orice persoană juridică sau fizică în posesia sau detenţia
căreia se află, licit, astfel de materii. Spre exemplu, persoanele fizice nu au
dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să experimenteze
ori să mânuiască materii explozive, dacă nu au fost autorizate şi înregistrate
conform legii, cu excepţia pulberii necesare confecţionării cartuşelor pentru
arme de vânătoare.
Transportul de materii explozive sau radioactive înseamnă deplasarea
acestora dintr-un loc în altul, în afara clădirii sau împrejmuirii în care se află,
în aceeaşi sau în altă localitate.
Folosirea de materii explozive sau radioactive este incriminată indiferent
de modul sau scopul în care aceasta se face (pentru producţie, pentru
confecţionarea de muniţii, pentru experimentări sau pentru confecţionarea
unor obiecte de distracţie).
Sintagma "orice operaţiuni privind aceste materii" subliniază caracterul
exemplificativ al acestor operaţiuni. Legea 126/1995 explică în art. 1, ce se
înţelege prin aceste operaţiuni: tranzitarea, transmiterea, depozitarea,
mânuirea.
Transportul şi mânuirea materiilor explozive, cu excepţia obiectelor
artizanale şi distractive, se efectuează sub directa supraveghere a artificierilor
83
Sub rezerva incriminarii contravenţionale a unor acţiuni prevăzută de art. 32 din Legea 126/1995,
articol ce debutează la alin.1 cu o observaţie potrivit cu care constituie contravenţii încălcarea prevederilor
prezentei legi, dacă faptele nu sunt săvârsite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie
infracţiuni, deci de analizat atent fiecare împrejurare a activităţii ilicite, răspunderea penală având prioritate
faţă de răspunderea contraventională.

67
autorizaţi şi numai cu personal special instruit pentru asemenea operaţiuni.
Fiecare transport de materii explozive se efectuează cu mijloace special
amenajate, pe baza ordinului de transport eliberat şi semnat de beneficiarul
transportului. Încărcarea, transportul, descărcarea, depozitarea şi distrugerea
materiilor explozive în timpul nopţii sunt interzise. Fac excepţie transportul
din fabrica producătoare la depozitele proprii, transportul pe calea ferată sau
pe apă.
Transportul în acelaşi vehicul al materiilor explozive împreună cu alte
materiale, precum şi accesul în vehicul al persoanelor străine de transport sunt
interzise.
Pentru transportul de materii explozive de la depozitele de baza la
depozitele de consum, precum si de la acestea la locul de utilizare, paza se
asigura de catre agentii economici prin personal dotat cu arme de foc. Pentru
transportul de la depozitele de baza la cele de consum, agentul economic este
obligat să anunţe, în prealabil, unitatea Ministerului de Interne pe teritoriul
căreia se efectuează transportul.
Sustragerea, ca formă infracţională, din punct de vedere al elementului
material, impune o asociere cu infracţiunea de furt. Fără a intra în detalii,
trebuie observat şi, bineînţeles, probat în anchetă, iesirea materiilor explozive
de sub paza juridică a celui autorizat şi obţinerea, prin acţiunile celor
interesaţi, a unei stări de fapt caracterizate prin aceea că materiile explozive se
află la dispoziţia persoanelor care le-au sustras, aceştia putându-le folosi după
bunul plac, forma infracţională comportându-se ca o infracţiune de rezultat.
Condiţiile de loc şi timp prezintă importanţă atât din punctul de vedere
a-l încadrării juridice – dacă infracţiunea s-a consumat, dacă este vorba despre
o infracţiune continuă sau continuată – cât şi din considerente de ordin
operativ, ca exemplu: când s-a început producţia, unde au fost amplasate
capacităţile de producţie, cum şi pe unde se făcea accesul, în ce condiţii s-au
desfăşurat experimentele, cât timp au durat, unde au fost depozitate materiile
explozive, punctul de plecare al transportului, ora la care s-au terminat
operaţiunile de încărcare, cât timp şi ruta pe care au fost transportate materiile
explozive, ora la care s-a ajuns şi caracteristicile locului de destinaţie, unde şi
când au fost folosite materiile explozive. Mai mult, atunci când se cercetează
sustrageri, dat fiind regimul special impus pentru locurile de depozitare –
pază, personal calificat şi autorizat pentru manevrare, evidenţe stricte –
analiza sistemul de referinţă spaţio-temporal în cadrul căruia a avut loc
activitatea ilicită conduce, de cele mai multe ori, direct la identificarea
făptuitorilor sau, cel puţin, a celor care datorită abuzurilor ori neglijenţei au
favorizat săvârşirea infracţiunii.
În funcţie de loc şi timp se pot evalua aspecte conexe ale activităţii ilicite
cum ar fi în ce măsură a fost pusă în pericol, în concret, securitatea
persoanelor şi a bunurilor prin desfăşurarea activităţii ilicite, cum de a fost
posibilă desfăşurarea activităţilor ilicite fără ca organele abilitate să impună
68
respectarea regimului juridic al materiilor explozive să i-a măsuri necesare
pentru încetarea activităţii, etc.
Fără a intra în detalii, trebuie observat, că în spatele termenului
”ameninţarea cu folosirea materiilor explozive”, se descoperă o activitate de
natură a provoca unei persoane anxietate, spaimă, teamă legată de
posibilitatea producerii unui fapt care, prin consecinţele probabile, ar putea
aduce grave atingeri existenţei fizice ori intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau unui grup de persoane.
b)Pentru ca acţiunea de producere, experimentare, prelucrare, deţinere,
transport, folosirea a materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind
aceste materii să întregească latura obiectivă a infracţiunii de nerespectarea
regimului acestor materii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială şi
anume ca aceste acţiuni să fie efectuate ”fără drept”.
c)Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru viaţa şi
integritatea corporală a persoanei, pentru bunurile din patrimoniul public sau
privat sau pentru întreaga ordine şi siguranţă publică.
În situaţia formelor agravate, urmarea imediată este elementul – în
funcţie de care este calificată – forma infracţională, putându-se distinge mai
multe stări de fapt, percepute ca rezultate mai periculoase, de natura a atrage
agravarea răspunderii penale, după cum urmează: crearea de pericol public,
generarea urmărilor aratate la art. 182 sau 183 din Codul penal – vătămarea
corporală gravă, respectiv, lovirile şi vătămările cauzatoare de moarte –
cauzarea unei pagube materiale, consecinţe deosebit de grave, moartea uneia
sau a mai multor persoane.
d)Legătura de cauzalitate se demonstrează între elementul material şi
urmarea imediată.

4.5. Latura subiectivă

Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. În variantele

agravate prevăzute în alin. 3 şi 5 forma de vinovăţie este praeterintenţia. În
doctrina de specialitate, această concluzie este discutată, existând şi opinii
potrivit cu care formele agravate se săvârsesc, la fel precum forma cadru, tot
cu intenţie84. Existenţa infracţiunii nu este condiţională de vreun scop sau
mobil special.

4.6. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A.Forme. Nerespectarea regimului materiilor explozive este o infracţiune

susceptibilă de a parcurge toate etapele de desfăşurare a unei activităţi
infracţionale. Fapta este incriminată doar în forma consumată şi cea a
tentativei.
84
Ioana Vasiu, op. cit., p.419
69
 Consumarea are loc în momentul în care executarea acţiunii s-a produs
în întregime şi s-a creat starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite în
cadrul variantei tip, ori s-au produs consecinţele cerute de norma de
incriminare în variantele agravate.
Infracţiunea poate îmbrăca forma continuă sau continuată.

B.Modalităţi. Modalităţile normative sunt: producerea, experimentarea,

prelucrarea, detinerea, transportul, folosirea sau orice alte operaţii privind
materiile explozive sau sustragerea acestor materii.
Modalităţile faptice de realizare a acestei infracţiuni pot fi de o mare
diversitate.

C.Sancţiuni. În cazul variantei tip pedeapsa pentru persoana fizică este

închisoarea strictă de la 3 la 10 ani, iar când se săvârşesc prin sustragerea
materiilor explozive pedeapsa este închisoarea strictă de la 5 la 15 ani.
În varianta prevăzută de alin. 3 pedeapsa pentru persoana fizică este
închisoarea strictă de la 5 la 20 ani.
Potrivit art. 280 alin. 4 Cod penal atunci când fapta a avut consecinţe
deosebit de grave, pedeapsa pentru persoana fizică este detenţiunea severă de
la 10 la 20 de ani, iar când s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane,
pedeapsa pentru persoana fizică este detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea
severă de la 15 la 25 ani.
Legiuitorul a prevăzut şi pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi.

70
 CAPITOLUL 5 Partea aplicativă

Pentru diminuarea sau mai bine spus pentru înlăturarea infracţiunilor

prezentate în paginile anterioare, trebuie să se aibă în vedere anumite reguli ce
trebuie respectate de toată lumea.
Într-o unitate militară trebuie să fie prezentate şi explicate militarilor
normele legale privind condiţiile şi situaţiile în care pot face uz de armă
pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, a regulilor
referitoare la executarea somaţiei legale şi a situaţiilor în care se va evita pe
cât posibil uzul de armă, precum şi a celor în care este interzis uzul de armă.
Se va insista în instruirea militarilor, pe folosirea focului armamentului astfel
încât aceasta să ducă la imobilizarea celor ce încalcă legea şi să se evite
cauzarea morţii acestora.
Păstrarea în securitate a armamentului şi muniţiilor se realizează
prin:
71
 -instruirea personalului privind cunoaşterea regulilor de exploatare,
păstrare şi depozitare a armamentului şi muniţiilor, a regulilor de
protecţia muncii, de prevenire şi stingere a incendiilor, de pază şi
securitate în toate situaţiile;
-executarea regulamentară şi în termenele prevăzute a recepţiei
cantitative şi calitative, cu ocazia primirii (predării) armamentului şi
muniţiilor;
-stabilirea judicioasă şi amenajarea regulamentară a locurilor în care
se păstrează şi se depozitează armamentul şi muniţiile, astfel încât să se
asigure deplină securitate, menţinerea stării tehnice şi de întreţinere şi
posibilitatea dării lor în folosinţă în cel mai scurt timp;
-organizarea şi ţinerea corectă a evidenţei şi actualizarea permanentă
a acesteia, potrivit reglementărilor în vigoare;
-stabilirea şi respectarea, în toate situaţiile, a măsurilor de pază şi
securitate, de acces, de protecţia muncii şi de prevenire şi stingerea
incendiilor în locurile de păstrare şi depozitare;
-planificarea şi executarea, în termenele prevăzute, a verificărilor,
controalelor tehnice, analizelor fizico-chimice de laborator şi verificărilor
în poligon, a întreţinerilor şi reparaţiilor armamentului şi muniţiilor ;
-izolarea muniţiilor, elementelor de muniţii şi combustibililor
speciali care au termenele de păstrare expirate sau a celor interzise a fi
folosite la trageri, dezmembrarea şi casarea, pe baza actelor aprobatoare,
a celor devenite periculoase.
Pentru a verifica dacă militarii au înţeles cele prezentate se dau teste în
legătură cu cunoaşterea normelor legale referitoare la condiţiile şi situaţiile în
care se poate face uz de armă, la situaţiile în care se va evita sau este interzis
uzul de armă, precum şi în verificarea capacităţii acestora de a rezolva situaţii
practice privind uzul de armă. Potrivit Legii 17/1996, prin uzul de armă se
înţelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.
Locurile în care se păstrează şi se depozitează armamentul şi
muniţiile trebuie să asigure menţinerea, în permanent a unei bune stări
tehnice şi de întreţinere, asigurarea condiţiilor prevăzute pentru păstrarea
sau depozitarea lor îndelungată, şi ceea ce e cel mai important, realizarea
unei depline securităţi, prevenirea şi stingerea incendiilor posibilitatea
distribuirii în timp scurt, în caz de necesitate.
Armamentul şi munţiile, în funcţie de felul şi destinaţia lor se
păstrează în încăperi special amenajate, în magazii sau pe platforme
amenajate în acest scop.
Toate încăperile special destinate şi magaziile în care se păstrează
armament, aparatura artileristică, muniţii sau elemente de muniţii de orice
fel, pulberi şi explozivi, indiferent de natura, felul şi destinaţia construcţiei
(magazii, ateliere, puncte de întreţinere, laboratoare, săli de specialitate)
trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Când se construiesc aceste
72
încăperi se are în vedere: dimensiunea zidului, grilele de la uşi şi de la
ferestre, pardoseala, acoperişul, instalaţia electrică şi echipamentul electric
pentru iluminatul staţionar, întrerupătoarele. Fiecare element al încăperii
este important, deoarece cu ajutorul acestora se pot înlătura posibilele
infracţiuni despre care am vorbit.
Magaziile destinate păstrării muniţiilor pot fi construite la suprafaţa
terenului, semiîngropate sau îngropate, cu condiţia ca pătrunderea apei
freatice sau provenite din precipitaţii să fie exclusă. Ele trebuie să dispună
de aerisire naturală eficientă, să asigure securitatea păstrării muniţiilor şi
posibilitatea manipulării şi distribuirii lor rapide în caz de necesitate.
Dacă mă refer şi la materiilor explozive atunci trebuie să precizez că
depozitarea este permisă doar în spaţii special construite şi amenajate, pe baza
documentaţiilor avizate de inspectoratele de stat teritoriale, pentru protecţia
muncii. Depozitele pot funcţiona doar pe baza autorizaţiei emise, în comun,
de organele abilitate pentru a autoriza operaţiunile cu materii explozive.
Este interzisă intrarea în magazii sau în alte locuri unde se desfăşoară
activităţi cu armament, muniţii, materii explozive a personalului având
asupra sa material inflamabile, armament şi muniţii sau orice obiecte sau
dispozitive ce pot provoca explozii şi scântei.
Este interzisă, de asemenea, ieşirea oricărei persoane din teritoriul
tehnic cu armament de infanterie, muniţii, elemente de muniţii sau pulberi
şi explozivi, fără forme legale.
În unităţile militare accesul este permis numai pe la punctul de control,
pe bază de delegaţie permanentă de serviciu, permis de intrare permanent sau
bilet de intrare ori carnet de serviciu. Accesul militarilor şi persoanelor civile,
care nu aparţin unităţii, este permis cu aprobarea comandantului unităţii
militare sau a persoanelor stabilite de comandant.
Însă accesul în depozite şi magazii se face baza delegaţiei, a permisului
de access sau a tabelului cu persoanele care au dreptul să le deschidă.
Persoanele care nu aparţin unităţii nu au nici un drept să intre, nici măcar să se
apropie de depozite.
Iar la fiecare deschidere a magaziei, se verifică starea sigiliilor şi
lacătelor, integritatea pereţilor, uşilor, geamurilor, grilajelor, plaselor din
sârmă de la uşi, a ferestrelor şi gurilor de aerisire. La constatarea unor
deficienţe, şeful de magazie este obligat să raporteze despre aceasta
imediat şefului sau direct, care va verifica personal şi va lua măsuri de
confruntare a datelor din evidenţă cu cantităţile existente. La constatarea
unor lipsuri de materiale, se raportează imediat comandantului
depozitului (unităţii) pentru luarea măsurilor urgente de recuperare a
materialelor pierdute sau sustrase, precum şi pentru eliminarea cauzelor
ce ar face posibile astfel de evenimente în viitor.
Cazurile de violare a magaziilor sau alte nereguli care afectează
securitatea acestora se raportează imediat, de către persoana care a
73
executat controlul, luându-se măsuri pentru conservarea tuturor
elementelor caracteristice situaţiei constatate.
Armamentul aflat în exploatare, pe timpul cât nu este folosit la
instrucţie, la trageri, în serviciul de gardă sau în alte misiuni ordonate se
păstrează în locuri special destinate în cadrul subunităţilor, în magazii.
Indiferent de locul de păstrare, comandanţii vor lua măsuri şi vor
asigura toate condiţiile pentru realizarea unei depline securităţi în
păstrarea şi manipularea armamentului şi muniţiilor în scopul prevenirii şi
eliminării posibilităţilor de pierdere, înstrăinare, sustragere, descompletare,
degradare sau distrugere a acestora, a incendiilor, descărcărilor electrice şi
efectelor acumulării electricităţii statice. Păstrarea în deplină securitate
implică, în acelaşi timp realizarea condiţiilor care să asigure menţinerea
bunei stări tehnice, urmărirea evoluţiei în timp a acesteia şi izolarea,
dezmembrarea şi casarea celor interzise de la trageri sau devenite
periculoase.
Fiecare ofiţer, maistru militar, subofiţer, soldat gradat voluntar sau
personal muncitor civil poartă întreaga răspundere pentru mânuirea,
întreţinerea şi păstrarea în deplină securitate a armamentului şi muniţiilor
pe care le are în dotare sau care i-au fost încredinţate, temporar, pentru
desfăşurarea diferitelor activităţi. El este obligat să le primească şi să le
predea în totalitate, prin numărare bucată cu bucată (pentru cele înseriate,
şi prin identificarea seriilor), să le folosească potrivit destinaţiei şi
regulilor de exploatare, să le menţină în perfectă stare tehnică şi de
întreţinere şi să raporteze imediat, ierarhic, cazurile de pierdere, sustragere
sau degradare.
O importanţă majoră în prevenirea acestor infracţiuni despre care am
vorbit pe parcursul lucrării o constituie serviciul de pază şi serviciul de
intervenţie, care se organizează şi se execută pentru asigurarea securităţii
obiectivului militar, protecţia personalului propriu, protecţia fizică a
informaţiilor clasificate, bunurilor şi valorilor de orice fel existente în
interiorul acestuia. Paza şi protecţia sunt activităţi desfăşurate prin forţe şi
mijloace specifice, în scopul asigurării siguranţei obiectivelor, bunurilor şi
valorilor împotriva oricăror acţiuni ilicite care lezează dreptul de proprietate,
existenţă materială a acestora, precum şi a protejării persoanelor împotriva
oricăror acte ostile care le pot periclita viaţa, integritatea fizică sau sănătatea.
Comandanţii obiectivelor militare răspund de asigurarea pazei şi
intervenţiei, stabilind modalităţi concrete de organizare şi executare, prin
adoptarea de măsuri viabile, dimensionate corespunzător. Semestrial sau
atunci când situaţia impune, se va analiza organizarea sistemului de pază în
scopul eliminării vulnerabilităţilor de orice fel şi pentru folosirea cât mai
eficientă a forţelor şi mijloacelor la dispoziţie.
Pentru diminuarea efectivelor destinate executării serviciului de pază se
va analiza posibilitatea implementării Sistemelor Integrate de Securitate la
74
Obiectivele Militare (S.I.S.O.M.) precum şi regruparea bunurilor şi valorilor
în cadrul obiectivului de păzit.
Paza şi protecţia se realizează prin forţe şi mijloace militare sau civile, de
către instituţiile specializate ale autorităţilor administraţiei publice, sau în
regim privat, de către proprietarii sau deţinătorii obiectivelor, bunurilor sau
valorilor, precum şi de către societăţile specializate de pază şi protecţie.
Paza şi intervenţia la obiectivele din subordinea Statului Major al
Forţelor Terestre se asigură cu structuri de poliţie militară, cu militari din
unităţi dislocate în obiectiv, mixt şi cu societăţi specializate de pază şi
protecţie.
În raport cu importanţa obiectivului, bunurilor şi valorilor păzite şi cu
locul de dispunere, personalul de serviciu se dotează cu arme de foc, baionete,
bastoane din cauciuc, spray-uri lacrimogene şi alte mijloace de apărare
individuală.
Personalul din serviciul interior al unităţii militare poate face uz de armă
numai în conformitate cu prevederile legale prevăzute în legea 17 din 2 aprilie
1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, privitor la uzul de armă.
Comandantul unităţii militare este obligat să ia toate măsurile pentru
asigurarea pazei obiectivului militar, siguranţa bunurilor şi valorilor deţinute
de unitate, precum şi respectarea regimului armelor, muniţiilor, materiilor
radioactive, nucleare şi materiilor explozive.
Comandantul, în funcţie de importanţa, specificului, valoarea bunurilor
aflate în obiectivul militar şi nivelul de securizare al acestuia, stabileşte, cu
aprobarea superiorilor, organizarea şi executarea pazei, după caz, cu efective
de poliţie militară, cu efective proprii, cu alte forţe specializate de bază şi
protecţie sau combinat.
Comandantul stabileşte măsuri complementare pentru executarea şi
întreţinerea împrejurărilor, asigurarea iluminatului de securitate, executarea
grilajelor şi încuietorilor sigure la anumite depozite şi încăperi, instalarea
sistemelor de alarmă şi a altor asemenea mijloace necesare garantării pazei şi
integrităţii bunurilor. Tot acesta conduce activitatea de securizare a
magaziilor, depozitelor şi a întregului sistem de pază 85 în vederea reducerii
efectivelor destinate acestei misiuni.
Serviciul de pază se execută de către subunităţi/formaţiuni de valoare
variabilă, înarmate sau dotate cu mijloace de apărare.
Compunerea subunităţii de pază se stabileşte potrivit nevoilor de pază,
condiţiilor specifice şi posibilităţilor de asigurare cu efective. Pentru paza
obiectivelor militar se stabileşte un număr variabil de posturi permanente,
posturi ce funcţionează în afara orelor de program, posturi ce funcţionează pe
timp de noapte, posturi ce funcţionează în situaţii precizate în documentele
pazei şi în echipa de patrulare.
85
Conform anexei nr.1 din R.G.2, p.57, sistemul de pază reprezintă “totalitatea elementelor de
supraveghere, apărare, intervenţie, împreună cu relaţiile dintre acestea”.
75
 Procedeele prin care militarii din subunitatea de pază execută misiunile
sunt: supravegherea, ascultarea, observarea, patrularea, controlul accesului în
obiectiv sau în anumite incinte ale acestuia, lupta cu sau fără arme de foc.
Supravegherea cu mijloace electron-optice, cu camera de luat vederi se
organizează, pe cât posibil, la cele mai importante depozite sau magazii ale
obiectivului militar.
Titularii dreptului de a purta şi folosi armele de apărare şi pază pot face
uz de armă numai în poligoanele autorizate sau în caz de legitimă apărare ori
stare de necesitate. Folosirea armelor de apărare şi pază în poligoanele
autorizate se poate face numai în condiţiile stabilite prin regulamentele de
ordine interioară ale acestora.
Militarul aflat în misiune, indiferent de postul în care s-ar găsi, de pază,
de control sau patrulă are anumite îndatoriri, care reprezintă de fapt
consemnul general. Pe timpul efectuării serviciului, santinelele şi militarii din
posturile de control sau patrulă trebuie: să păzească postul încredinţat; să nu-
şi părăsesc postul, chiar dacă viaţa lor este în pericol, până când nu sunt
schimbaţi de către una din persoanele cărora li se subordonează; nu permit
apropierea de post, nici unei persoane, la o distanţă mai mică decât cea fixată
printr-un consemn particular, cu excepţia persoanelor cărora le sunt
subordonaţi; nu îndreaptă armamentul împotriva nici unei persoane şi nu fac
uz de armă, decât în situaţia în care ei sau posturile păzite sunt atacate, acestea
făcându-se cu respectarea prevederilor legale.
Subunitatea de intervenţie este destinată pentru întărirea pazei sau pentru
intervenţii oportune în soluţionarea unor situaţii cum ar fi: atac armat asupra
obiectivului, descoperirea de dispozitive explozive improvizate, colete
suspecte sau vehicule capcană în apropierea obiectivului, jaf, înrăutăţirea
subită a stării de sănătate a personalului din serviciul de pază sau permanenţă,
efracţie, dezactivarea sistemului de alarmă, incendiu, inundaţii, emanaţii de
gaze.
Modul de acţiune a subunităţii de pază se stabileşte separat, pe variante,
atât pentru apărarea obiectivului, cât şi pentru cazurile de incendiu sau
dezastru, prevăzându-se cooperarea între subunităţi. Modul de acţiune a
personalului subunităţii de pază în anumite situaţii se prevede în planul de
pază şi intervenţie, care trebuie cunoscut de întregul personal.
În planul de pază şi de intervenţie, se prevăd şi variante de acţiune atât
pentru stingerea incendiilor şi evacuarea materialelor, cât şi pentru
respingerea concomitentă a atacurilor.
Pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii la regimul armelor,
muniţiilor, materialelor nucleare şi materiilor explozive s-au întreprins măsuri
atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional.
Primele măsuri vizează instituirea unui cadru juridic care să
reglementeze regimul juridic al domeniilor examinate în concordanţă cu

76
realităţile fenomenului criminalităţii în general, dar şi ţinând seama de
particularităţile fiecărui domeniu în parte.
Aşa după cum am mai precizat, legiuitorul a adoptat Legea nr. 295/2004
în armonizare cu legislaţia europeană dezvoltată în materie, dar, se observă,
totodată, preocuparea de perfecţionare continuă a acestui regim determinată
de varietatea cazurilor concrete care pun în lumină unele lacune legislative.
Aceeaşi preocupare, se observă şi în ceea ce priveşte regimul materiilor
explozive. Legea privind aceste materii a fost modificată şi completată prin
Legea nr. 478/2003 şi prin Legea nr. 406/2006 în scopul perfecţionării
cadrului legislativ pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii la acest
regim.

CONCLUZII

Prin această lucrare am încercat să scot în evidenţă cât de importante

sunt armele, muniţiile, materiile radioactive şi materiile explozive, în ce
condiţii trebuie păstrate, cum trebuie să se umble cu ele şi regulile care trebuie
îndeplinite pentru siguranţa şi protecţia personalului.
Tema a fost abordată datorită importanţei sale, fiind prezentate în această
lucrare cele mai frecvente infracţiuni din mediul civil şi mai ales militar.
Aceste infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea
socialmente periculoasă. Prevenirea acestora se realizează prin asigurarea
ordinii şi disciplinei.
Trebuie să se respecte şi să se execute cu stricteţe şi întocmai de către
civili, militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi
regulamentele militare.
"Fără arme, nici un tip de război nu poate fi purtat, fiindcă oamenii în
calitatea lor de combatanţi nu au nici o şansă de izbândă. Fără arme moderne,

77
statul contemporan este dezarmat, pierzându-şi unul dintre atributele esenţiale
ale puterii" 86 .
Capacitatea fizică şi psihică de utilizare a unei anumite arme, material
nuclear, radioactiv sau material exploziv în mod eficient reprezintă unul
dintre factorii esenţiali care se iau în considerare în evaluarea unui luptător.
Astăzi, armele şi sistemele de armamente constituie, prin însăşi existenţa
lor în timp de pace, un permanent şi potenţial pericol de dezechilibre
ecologice, dar şi pericol pentru persoane civile sau militare, deoarece din
dorinţa de a le folosi în scop personal, putem face rău celor din jur. Dacă se ia
în considerare şi posibilitatea folosirii imensului arsenal al războiului
acumulat în întreaga lume, dimensiunile efectelor sunt incalculabile. Cursa
înarmărilor a condus la crearea în secolul nostru a unor importante cantităţi de
arme, muniţii, materiale nucleare şi explozive ale căror efecte se îndreaptă nu
numai direct împotriva fiinţelor umane ci şi indirect.
Am considerat necesar să aduc în prim plan aspecte generale privind
regimul armelor şi muniţiilor, mai ales, pe cele care au relevanţă în
examinarea conţinutului normelor de incriminare a faptelor la acest regim şi
care se comit prin încălcarea lui.
Aşa cum am precizat în paginile anterioare armele militare pot fi deţinute
şi folosite numai de către structurile specializate care au competenţe în
domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.
În schimb armele letale pot fi deţinute sau, după caz, purtate şi folosite
de persoane fizice numai în baza permisului de armă, iar de către persoanele
juridice pot fi deţinute şi folosite numai în baza autorizaţiei eliberate în
condiţiile legii speciale. Armele neletale pot fi deţinute şi, după caz, purtate şi
folosite de persoanele fizice sau juridice, cu condiţia înregistrării acestora la
autorităţile competente.
Este în afara oricărei îndoieli că domeniile activităţilor ce au ca obiect
arme şi muniţii, substanţe nucleare sau alte materii radioactive, precum şi
materii explozive, sunt de mare risc în ceea ce priveşte comiterea unor fapte
cu nivel ridicat de periculozitate socială sau producerea unor accidente de
gravitate deosebită.
Din acest motiv, printre instrumentele de garantare a respectării
regimului stabilit pentru acest gen de activităţi se numără şi cele mai aspre
instrumente juridice, cele specifice dreptului penal. În acest scop, în Codul
penal au existat de la început sau au fost introduse ulterior norme de
incriminare care asigură sancţionarea comportamentelor ce încalcă regimurile
juridice stabilite pentru activităţile din domeniile precizate.
La aceste texte de incriminare din Codul penal se adaugă şi altele
cuprinse în fiecare dintre legile speciale care stabilesc regimul armelor şi
muniţiilor, al substanţelor nucleare şi al altor materii radioactive sau al
materiilor explozive.
86
Sun Tzî , Arta războiului, Editura Antet , Bucureşti p.25
78
 Toate normele care definesc infracţiuni şi se regăsesc în cele trei legi
speciale extrapenale cu caracter de norme speciale în raport cu normele din
partea specială a Codului penal şi, în consecinţă, se vor aplica în mod
prioritar.
După cum se observă, există incriminări care pot asigura o reprimare
corectă şi promptă a comportamentelor antisociale din domeniul armelor,
muniţiilor, al activităţii nucleare şi al materiilor explozive.

BIBLIOGRAFIE:

Acte normative de referinţă în materie:

 Chiş, Ioan, Drept Penal cu aplicabilitate în activitatea ofiţerilor de

administraţie, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2005;
 Codul penal. Hotărâri ale C.E.D.O. Decizii ale curţii constituţionale.
Decizii ale curţii supreme de justiţie, Ediţia a IV-a (ediţie actualizată la 20
august 2004, îngrijită şi adnotată de judecătorul dr. Dan Lupaşu), Editura
Rosetti, Bucureşti, 2004;
 Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 583 din 30/06/2004;
 Legea nr.17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 74/11 aprilie
1996;
 Legea 126∕1996 privind regimul materiilor explozive, publicată în
Monitorul Oficial al României", partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995;
79
 Legea 111/10 octombrie 1996, privind domeniul desfăşurării în siguranţă
a activităţilor nucleare, publicată în Monitorul Oficial nr. 78 din18
februarie 1998.

Legislaţie naţională şi regulamente militare:

 Legea nr. 45/1 iulie 1994 privind apărarea naţională a României

(publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 172/7 iulie 1994)
 Legea nr.46/5 iunie 1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 120 din 11 iunie 1996
 Lege nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, publicată în
Monitorul Oficial nr. 155 din 20.07.1995
 Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului Penal,
publicată în "Monitorul oficial al României", partea I. nr. 289 din 14
noiembrie 1996.
 Legea nr.188/8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici a
fost publicată în Monitorul României, partea I, nr.600/8 decembrie 2000
 Regulamentul de ordine interioară în unitate (R.G.-1) a fost aprobat prin
Ordinul General nr.42 din 27.04.2000 al Ministrului Apărării Naţionale şi
a intrat în vigoare la data de 01.07.2000, Tipografia Militară, Bucureşti,
2000;
 Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană (R.G.-2), aprobat prin
Ordinul nr. M.-l din 08.01.2002 al Ministrului Apărării Naţionale,
Tipografia Militară, Bucureşti, 2002 ;
 Şerban Mircea, L19 Norme tehnice privind deţinerea, prepararea,
experimentarea, distrugerea, transportul, depozitarea, mânuirea,
folosirea, controlul şi verificarea materialelor explozive în armată,
Bucureşti, 2002;
 F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre (nr.S.M.G.-64 din
20.11.2006), Bucureşti, 2007;
 A114 Regulamentul asigurării tehnice cu armament şi muniţii în timp de
pace, Bucureşti, 1989.

Lucrări de specialitate străine:

 J.Prandel, Droit pénal général, Paris, 1990;

 A.Decoeg, Droit pénal général, Armand Colin, 1971.

Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate:

80
  Acordul româno-iugoslav privind modul de rezolvare a unor
probleme ale regimului frontierei de stat, încheiat la Bucureşti, la 20
decembrie 1963;
Agur, Ioan; Apostolescu, Mihai; Arsenie, Valentin, Dicţionar Lexicon
Militar, Ediţia a II-a revăzută, Editura Saka 1994;
Antoniu, George, Codul penal comentat şi adnotat. Parte generală,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
Antoniu, George, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în Studii
şi Cugetări juridice, nr. 2∕1980;
Antoniu, George; Bulai, C.; Chivulescu, Ghe., Dicţionar juridic penal,
Editura Ştiinţifică şi pedagogică, Bucureşti, 1976;
Barac, L., Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
Basarab, Matei, Drept penal, Parte generală, Volumul I, Ediţia a III-a,
Editura Lumina Lex, 2001;
Bădălan, Eugen; Arsenie, Valentin; Alexiu, Dumitru, Tratat de tactică
militară. Forţele terestre, Volumul I, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2003;
Bădilă, Mircea, Drept penal. Parte specială. Note de curs, volumul III,
Editura Altip, Alba-Iulia, 2000;
Bodoaşcă, Teoader; Roman, Ioan; Drăghici, Claudia-Maria, Manual
de drept operaţional pentru militari, Editura Neptun, Miercurea-Ciuc, 2002;
Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Ghe., Drept penal.Parte specială,
Ediţia a III-a, Editura All Beck 2005;
Bulai, Costică, Manual de drept penal, Parte generală, Editura All,
Bucureşti, 1997;
Cornea, Nicolae; Tanislav, Eliodor; Gheorghe, Constantin; Cornea,
Mihail, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Semne, Bucureşti,
1994;
Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniul
politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, MAN, Bucureşti,
2000;
Diaconescu, Gheorghe, Infracţiuni în legi speciale şi legi extrapenale,
Editura All, Bucureşti, 1996;
Dictionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1984;
Dicţionar militar, Editura Militară, Bucureşti, 1972;
Dicţionar cu termeni tehnici utilizaţi de militari, Editura
Militară, Bucureşti, 1992;
Dima Traian, Drept penal. Parte generală. Infracţiunea, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

81
 Dobrinoiu, Vasile; Conea, Nicolae, Drept Penal, Parte Specială,
Vol.II, Teorie şi practică judiciară, ”Infracţiuni prevăzute în legile speciale”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
Dobrinoiu, Vasile, şi colectivul, Drept Penal, parte generală, Editura
didactică şi pedagogică, R.A.Q., Bucureşti, 1992;
Dongoroz, Vintilă, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
volumul I,IV, ediţia a II-a Academia Română, Institutul de cercetări juridice,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
Dongoroz, Vintilă, Sinteze asupre noului Cod Penal al R.S.R.,
nr.1∕1969;
Dreşidan, Emil, Dicţionar de termeni juridici, Editura Proteus,
Bucureşti, 2005;
Ion Olteanu, Gabriel, Cercetarea contrabandei şi a altor infracţiuni
ce implică trecerea frontierei de stat, Editura AIT Laboratories srl 2004;
Ion Olteanu, Gabriel, Metodologia cercetării unor infracţiuni ce
presupun traficul ilegal cu bunuri şi persoane, Editura AIT Laboratories srl,
2005;
Lascu, Ioan; Kövesi, Laura-Codruţa, Drept Penal. Parte Specială.
Note de curs.,Vol.III, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003;
Loghin, Octavian; Toader, Tudorel, Drept Penal, Parte specială,
ediţia a III a revăzută şi adăugată, Editura Casa de presă Şansa, Bucureşti
1997;
Moldovanu, Mihai, Legislaţia privind regimul armelor şi muniţiilor,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile, Drept penal (parte
specială) cu propunerile cuprinse în Proiectul de lege pentru modificarea şi
completarea Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, Editura Continent ,
Bucureşti XXI, 1995;
Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile şi alţii în Drept Penal –
Partea Specială, Editura Europa Nova, Bucureşti 1997;
Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile, Drept Penal, Partea
Generală, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1992;
Oancea, Ion, Infracţiuni contra avutului obştesc, în "Explicaţii
teoretice ale Codului penal român", de V. Gongoroz şi colectivul, voI. III,
partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1971;
Oancea, Ion, Tratat de drept penal. Parte generală, Ed.All, Bucureşti,
1994;
Oancea, Ion, Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, titlul II,
capitolul I;
Ştefan, Andrei; Boantă, Radu, Ghid practic de însuşire a Codului
Penal.Parte specială, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 2001;
 Vasiu, Ioana, Drept Penal român – Parte specială, Volumul II,
Editura "Albastră", Cluj-Napoca, 1997
82
 Reviste, buletine periodice:

 Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia nr.305/1962, în Culgerea de

Decizii ale Tribunalui Suprem în materie penală pe anul 1962;
 Tribunalul Municipal, Bucureşti, Sect. a II-a pen., dec.nr. 102/1985, în
R.R.D. nr.2/1986;
 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, dec.nr. 1560/1995;
 Tribunalul Suprem, Secţia militară, Dec.nr.131/1971, in R.R.D.nr.5/1972,
Curtea de Apel Cluj-Napoca, Dec.penală, nr.101 din 1996;
 C. Turianu, Încadrarea juridică a faptelor de deţinere fără drept de
capse genotix(II), în Dreptul nr. 2/1997;
 Cornea, Nicolae, Infacţiuni din domeniul privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare, în Revista de drept penal nr.6 din 1997;
 Ion Retca, “Din nou despre implicaţiile incriminărilor privind regimul
materiilor explozive”, în Dreptul nr.7∕1997;
 Ion Dumitru, Abordarea prevederilor art.31 din Legea 126/1995 prin
Legea nr.140/1996 , în Dreptul nr.3/1996;
 Vasile Păvălescu, “Încadrarea juridică a faptelor privind regimul
materiilor explozive”, în Dreptul nr.11/1997.

83