Sunteți pe pagina 1din 10

TRATATELE INIȚIALE

Efectele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial și permanenta amenințare a unei
confruntări între Est și Vest au făcut ca reconcilierea franco-germană să devină o prioritate de
bază. Administrarea în comun a industriilor cărbunelui și oțelului de către șase țări europene,
instituită prin Tratatul de la Paris în 1951, a avut o valoare simbolică pentru crearea unui țel
comun și a reprezentat un prim pas spre integrarea europeană. Tratatele de la Roma din 1957
au întărit bazele acestei integrări și au consolidat ideea unui viitor comun pentru cele șase
țări europene.
TEMEIURI JURIDICE
— Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) sau Tratatul de la Paris,
semnat la 18 aprilie 1951, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Pentru prima dată, șase țări
europene au acceptat să se angajeze pe calea integrării. Tratatul a pus bazele construcției
comunitare prin înființarea unei puteri executive cunoscute sub denumirea de „Înalta
Autoritate”, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de
Justiție și a unui Comitet consultativ. Încheiat pentru o perioadă limitată de 50 ani, conform
articolului său 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. Conform protocolului nr.
37 anexat la tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul desființării acesteia a fost
alocată cercetării din sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului, prin intermediul
unui fond și al unui program de cercetare pentru cărbune și oțel.
— Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene
a Energiei Atomice (CEEA sau „Euratom”), cunoscute și sub numele de Tratatele de la
Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre
deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate „pentru o perioadă
nelimitată” (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le
conferă un caracter aproape constituțional.
— Cele șase țări fondatoare au fost Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda
OBIECTIVE
— Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca aceasta să fie doar o primă etapă pe
calea spre o „federație europeană”. Piața comună a cărbunelui și oțelului trebuia să permită
experimentarea unei formule care urma să fie extinsă treptat la alte sfere economice, ducând
în final la o Europă politică.
— Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei piețe comune bazate
pe cele patru libertăți: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului și a
serviciilor.
Fişe tehnice UE - 2016 2
— Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu materiale fisionabile și programele
de cercetare privind utilizarea pașnică a energiei nucleare, aflate deja în plină desfășurare
sau în curs de pregătire în statele membre.
— Preambulurile celor trei tratate relevă că instituirea Comunităților a avut a fost inspirată de
aceeași idee, respectiv de convingerea că statele Europei trebuie să colaboreze pentru a-și
construi un destin comun și că doar astfel își vor putea controla viitorul.
PRINCIPII FUNDAMENTALE
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au apărut ca urmare a unui proces treptat de
reflecție asupra ideii europene, strâns legate de evenimentele care au zdruncinat continentul. În
urma celui de-al Doilea Război Mondial, industriile de bază, în special cea siderurgică, necesitau
o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea
franco-germană.
1. Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe,
poate fi considerat punctul de pornire al Europei comunitare. La momentul respectiv, alegerea
cărbunelui și oțelului avea un pronunțat caracter simbolic. La începutul anilor 1950, industriile
cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă interesul economic
evident, punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să marcheze sfârșitul
antagonismului dintre cele două țări. La 9 mai 1950, Robert Schuman declara: „Europa nu se
va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera
în primul rând o solidaritate de fapt”. Acesta a fost principiul pe baza căruia Franța, Italia,
Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos, Luxemburg) au semnat Tratatul de la Paris,
care asigura în principal:
— libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;
— supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot face necesară
introducerea cotelor de producție;
— respectarea regulilor concurenței și a transparenței prețurilor;
— susținerea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului.
2. După semnarea tratatului, în vreme ce Franța se opunea reconstituirii unei forțe militare
germane la nivel național, René Pleven a conceput proiectul unei armate europene. Comunitatea
Europeană a Apărării (CEA), negociată în 1952, trebuia să fie urmată de crearea unei Comunități
politice (CEP). Cele două proiecte au fost abandonate ca urmare a refuzului Adunării Naționale
franceze, la 30 august 1954, de a autoriza ratificarea tratatului.
3. Eforturile pentru relansarea construcției europeană în urma eșecului CEA s-au concretizat
la Conferința de la Messina, din iunie 1955, pe dublul teren al uniunii vamale și al energiei
atomice. Acestea au dus la semnarea Tratatului CEE și al Tratatului CEEA, cunoscut și ca
Tratatul Euratom.
a. Prevederile Tratatului CEE cuprindeau, printre altele:
— eliminarea taxelor vamale între statele membre;
— stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri;
— introducerea unei politici comune în agricultură și transporturi;
— crearea unui Fond social european;
— înființarea unei Bănci Europene de Investiții;
Fişe tehnice UE - 2016 3
— dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a stabilit principii orientative și a definit cadrul
pentru activitățile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea implicau politici comune:
politica agricolă comună (articolele 38 - 43), politica în domeniul transporturilor (articolele 74
și 75) și o politică comercială comună (articolele 110 - 113).
Piața comună trebuia să permită libera circulație a mărfurilor și mobilitatea factorilor de
producție (libera circulație a lucrătorilor și a întreprinderilor, libertatea de a presta servicii și
libera circulație a capitalurilor).
b. Tratatul Euratom a stabilit obiective foarte ambițioase, în special „înființarea și
dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare”. Totuși, din cauza naturii complexe și delicate a
sectorului nuclear, aflat în strânsă legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și
independența națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și reducă ambițiile.
4. Acordul privind unele instituții comune, semnat și intrat în vigoare în același timp cu
Tratatele de la Roma, prevedea că Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție urmau să
fie instituții comune. Mai era necesară doar fuzionarea „puterilor executive”, iar Tratatul de
instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene din 8 aprilie
1965, cunoscut sub numele de „Tratatul de fuziune”, încheia astfel unificarea instituțiilor.
Din acel moment, se va evidenția preeminența CEE asupra Comunităților sectoriale precum
CECO și CEEA. A fost victoria caracterului general al CEE asupra celor două organizații cu
competențe sectoriale coexistente, precum și o victorie a instituțiilor CEE.
Tratatul CECO- Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (1951).
  Crearea organizatiilor comunitare europene
1. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)
      Comunitatile europene – Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
(CECO); Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) si
Comunitatea Economica Europeana (CEE), au avut ca scop realizarea unei cooperari
mai puternice decat cea realizata in cadrul organizatiilor de c 151j96b ooperare
infiintate anterior. Comunitatile europene – Comunitatea Europeana a Carbunelui si
Otelului (CECO); Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau
EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), au avut ca scop
realizarea unei cooperari mai puternice decat cea realizata in cadrul organizatiilor de
c 151j96b ooperare infiintate anterior.      
Planul Schuman a fost conceput cu scopul de a evita o noua conflagratie mondiala,
punand ramurile de baza ale industriei de armament sub control international, prin
intermediul unui tratat inviolabil.
         Konrad Adenauer si-a dat seama ca oferta Frantei reprezinta o sansa istorica
pentru castigarea unui loc important pentru tara lui, Planul Schuman fiind acceptat
imediat deGermania, dar si de Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg (sase sate
occidentale).
         La 10 iunie 1950 la Paris s-au deschis negocierile pentru adoptarea unui tratat
constitutiv al primei comunitati economice europene, la baza acestora stand un
document de lucru elaborat de delegatia franceza.
      La 20 iunie 1950 la Paris a avut loc conferinta interguvernamentala convocata
de Franta si prezidata de Jean Monnet, la care au participat tarile
Beneluxului  si Italia, cu scopul elaborarii si adoptarii acestui tratat.
      La 18 aprilie 1951 a fost incheiat si semnat de catre cei sase (Franta, Germania,
Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) Tratatul instituind Comunitatea Europeana a
Carbunelui si Otelului, pe o perioada de 50 de ani. Tratatul a fost ratificat si a intrat
in vigoare la 23 iulie 1952. Inalta Autoritate (executivul comunitar), prezidata
de Jean Monnet, s-a instalat la Bruxelles. Dispozitivul sistemului institutional a fost
completat cu:Consiliul Special de Ministri; Adunarea parlamentara si Curtea de
Justitie.
      Pe baza acestui tratat s-a deschis la 10 februarie 1953 Piata Comuna pentru
carbune, iar pentru otel la 10 mai 1953.
2. Comunitatea Europeana de Aparare (CEA) – incercare esuata de realizare a unei
comunitati politice europene
      La 27 mai 1952, se semneaza la Paris, de catre Franta, Germania, Italia si Tarile
Beneluxului, Tratatul pentru infiintarea Comunitatii Europene de Aparare (CEA).
      In septembrie 1952, la Luxemburg, ministrii de externe ai celor sase decid elaborarea
unui proiect de constituire a unei Comunitati Politice Europene (CPE), proiect finalizat in
martie 1953. Franta s-a opus atat ratificarii Tratatului din 1952, cat si proiectului
Comunitatii Politice Europene, ceea ce antreneaza abandonarea acestor idei, dar si caderea
guvernului francez.
      La 23 octombrie 1954 s-a creat Uniunea Europei Occidentale (UEO) avand la baza
metodele traditionale de cooperare si nu o metoda supranationala.
3. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEFA sau EURATOM) si – Comunitatea
Economica Europeana (CEE)
      Reluarea constructiei comunitare a avut loc la Messina, in Italia, cu ocazia reuniunii
ministrilor afacerilor externe ai Belgiei, Frantei, Germaniei, Italiei, Luxemburgului,
Olandei, din 1-3 iunie 1955, care a avut ca scop proiectarea unei Piete Comune deschise
economiei si energiei nucleare, ca urmare a unui memorandum al Olandei, care cerea
crearea unei piete comune intre cei sase.
      La 21 aprilie 1956 comitetul de experti face cunoscut un raport, denumit Raportul
Spaak , potrivit caruia ar fi necesara crearea unei piete comune europene generale si a unei
comunitati pentru utilizarea pasnica  a energiei nucleare. Raportul este aprobat deConferinta
ministrilor afacerilor externe, care a avut loc la Venetia la 29 mai 1956.
      La 26 iunie 1956, in cadrul unei conferinte interguvernamentale si in bazaRaportului
Spaak, s-a propus infiintarea a doua noi comunitati:
a) Comunitatea economica europeana (CEE), care viza crearea unei piete comune
generalizate;
b) Comunitatea europeana a energiei atomice (CEEA sau EURATOM), care urmarea o
solidaritate sectoriala in domeniul utilizarii energiei nucleare.
Crearea CECO institutii, functii
Pe langa discursul privind Statele Unite ale Europei al lui Churchill si sugestia cancelarului
german Konrad Adenauer de creare a unei uniuni economice complete intre Franta si Germania, punctul
de plecare in crearea acestei organizatii, prima institutie economica comuna creata dupa cel de-al doilea
razboi mondial, l-a constituit planul ministrului de externe francez Robert Schuman de a pune sub
administratie comuna industria carbunelui si otelului din Franta si Germania.
Constatand ca nici Consiliul Europei si nici OECE nu puteau realiza integrarea economica si
politica a Europei, Jean Monnet (supranumit si Monsieur Europe) si-a dat seama ca Europa nu putea fi
creata dintr-o data, ca in crearea federalismului si a supranationalitatii trebuie procedat pas cu pas si
inceput cu domeniul economic, care era unul concret, si nu cu cel politic, ca in cazul Consiliului Europei,
si care ar fi putut fi considerat mai abstract. Motiv pentru care a lansat ideea unei Comunitati Europene a
Carbunelui si Otelului, idee care starneste admiratia ministrului de externe francez Robert Schuman,
determinandu-l sa-si asume responsabilitatea aplicarii ei, asa cum va starni si interesul si entuziasmul
cancelarului german Konrad Adenauer, care va sprijini si va contribui la consolidarea noii organizatii.
Organizatia propusa de cei doi francezi mergea mai departe decat orice organizatie
internationala de pana atunci, incercand si reusind sa construiasca intre statele europene din zona Ruhr-
ului un sistem de structuri al caror principiu il constituia delegatia de suveranitate intr-un domeniu limitat,
dar foarte important (mai ales pentru relatiile dintre Franta si Germania), exploatarea acestei zone creand
controverse si tensiuni intre acestea atat in timp de pace cat si de razboi. Existenta acestor tensiuni i-a
determinat pe multi analisti sa considere ca scopul esential al planului era de fapt unul politic, cel al
incetarii disensiunilor dintre Franta si Germania prin crearea de drepturi suverane in anumite sectoare
economice, importante pentru ambele parti, si administrarea acestora prin intermediul institutiilor
supranationale ale caror decizii erau obligatorii pentru toate statele semnatare. Desi acest aspect nu era
de neglijat, de rezolvarea lui depinzand succesul planului, scopul organizatiei era insa, intr-o foarte mare
masura, unul functional si economic, formarea unei piete comune a carbunelui si a produselor siderurgice
prin desfiintarea barierelor vamale la aceste produse foarte importante in acea perioada pentru industrie
avand rolul de a initia procesul de constructie a Europei incepand cu un sector in care progresul ar fi fost
mult mai vizibil decat in cel politic. Un argument in acest sens il constituie circulatia libera a produselor in
interiorul acestei zone care faceau obiectul tratatului CECO, mentinerea preturilor relativ mari la
produsele feroase exportate in afara CECO, reglementarea preturilor pe piata CECO, interzicerea
discriminarii in domeniul pretului intre membri, stimularea concentrarii productiei. Obiectivele crearii
CECO nu au transformat insa acest organism, destul de puternic si autoritar, intr-o autoritate de tip
sovietic, care se baza pe o planificare centralizata a mijloacelor de productie si a distributiei. Un alt motiv
al crearii CECO ar putea fi considerat faptul ca Europa dorea ca pe aceasta cale sa ajunga din nou pe o
pozitie privilegiata in relatiile internationale, ceea ce s-a si confirmat de altfel. Ceea ce este insa sigur e
faptul ca aceasta organizatie nu va respecta nici unul dintre modelele de federatie sau confederatie
imaginate pana in acel moment, motiv care il va determina pe M. Duverger sa vorbeasca de un nou
concept, si anume de neofederalism, iar pe de Montbrial de o Europa exclusiv europeana. Infiintarea
CECO a atras dupa sine desfiintarea unei alte institutii, si anume Autoritatea Internationala a Ruhr-ului, si
suprimarea limitarilor impuse de Germania, dar si infiintarea Pietei Comune a Carbunelui si a Fierului (in
februarie 1953), si cea a Otelului (in mai 1953).
Oferta ministrului francez s-a bucurat de o primire foarte entuziasta in cercurile politice
germane[2], acesta oferind statului respectiv posibilitatea de a-si relua locul intre tarile Europei, Italia si
Benelux au fost si ele foarte interesate, singura ramasa in afara echipei fiind Marea Britanie, cunoscute
fiind conservatorismul si scepticismul acesteia in domeniul relatiilor externe, teama de a nu pierde vreo
componenta a suveranitatii sale.
Acest proiect a starnit insa si controverse: din partea social-democratilor germani care considerau ca
organizatia va fi o piedica in calea reunificarii Germaniei, in care mai sperau inca; din partea unei parti a clasei
politice franceze, care considera ca ar fi fost mult mai potrivita o alianta franco-britanica pentru construirea unei
Europe unite. Guvernul SUA vedea in aceasta organizatie o modalitate de fortificare a securitatii europene, iar in
unitatea continentului deschiderea unor noi posibilitati de cooperare economica si politica. Ostilitate s-a manifestat,
cum era de asteptat, si din partea Uniunii Sovietice si a satelitilor acesteia, care vedeau in organizatie doar o
„monstruoasa coalitie” burgheza occidentala, aflata sub manipularea imperialismului american. In ciuda tuturor
opozitiilor, Tratatul CECO a fost semnat la Paris in aprilie 1951 si a intrat in vigoare in august 1952, la semnarea
acestuia fiind luand parte sase tari, considerate fondatoare R.F. Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si
Luxemburg, Statele Unite si Canada fiind reprezentate prin observatori. Durata acestuia a fost stabilita la cincizeci de
ani, dar el avea o alta traiectorie si nu va ajunge la termenul limita in aceasta forma.
Articolele tratatului interziceau orice fel de acorduri intre intreprinderi si orice fel de practica ce ar fi putut
impiedica, restrange sau falsifica, direct sau indirect, jocul competitional din interiorul pietei comune nou create,
stabilirea preturilor facandu-se intr-un sistem deschis, iar impozitele stabilite in mod nediscriminatoriu de catre o
comisie de experti independenti. Timp de doi ani de la semnarea Tratatului de la Paris s-a procedat la eliminarea
treptata a contingentarilor, a taxelor vamale si a altor restrictii comerciale din domeniul carbunelui si otelului. In 1958
statele membre ale CECO au adoptat taxe vamale comune in schimburile comerciale cu carbune si produse
siderurgice cu tarile terte, instituind controlul practicilor restrictive in comertul reciproc cu carbune si otel, precum si
controlul fuziunilor firmelor din aceste domenii.
Principalul organism al CECO a fost Inalta Autoritate, organism suprem executiv, cel mai
novator pana in acel moment, insarcinat sa stabileasca nivelul preturilor, al productiei si al schimburilor
reciproce, impozitarea producatorilor si acordarea de imprumuturi pentru investitiile din domeniu. Printre
indatoririle acesteia se aflau:
-realizarea studiilor de piata si a preturilor si trasarea strategiilor pe termen lung;
-publicarea informatiilor privind piata (si sanctionarea companiilor care nu furnizau informatiile
necesare);
-crearea bugetului organizatiei pe baza impozitelor si a taxelor percepute;
-luarea unor masuri directe in cazul scaderii cererii si a eventualelor crize;
-stabilirea, in caz de nevoie, a pretului maxim si a celui minim in cadrul pietei comune;
-impiedicarea infiintarii de trusturi sau carteluri care ar fi putut tulbura competitia intre statele
membre.
Inalta Autoritate avea sediul la Luxemburg si actiona independent de guvernele tarilor
participante din punct de vedere politic si financiar, desi cei 9 membri ai sai erau desemnati o data la
sase ani tocmai de catre guvernele acestora, primul presedinte al acesteia fiind Jean Monnet. Deciziile
Inaltei Autoritati erau obligatorii pentru toate statele membre, care renuntau astfel, in mod liber, la o parte
a suveranitatii lor, tratatul interzicand acestora sa desfasoare o politica independenta in domeniul
industriei metalurgice si al extractiei de carbune si prevazand sanctiuni pentru acele intreprinderi care se
foloseau de sprijinul financiar al statului sau care nu respectau prevederile intelegerii.
La crearea CECO au existat si disensiuni, tarile Benelux dorind ca guvernele nationale sa aiba un
rol specific in cadrul CECO, in timp de Franta si Germania sustineau independenta acesteia, rezolvarea
acestora fiind posibila prin crearea unei alte institutii, si anume Consiliul de ministri. Acesta reprezenta
guvernele statelor membre prin ministrii de externe ai acestora, avea o putere limitata, dand aprobarea
pentru deciziile cele mai importante luate de Inalta Autoritate, pe baza votului majoritar calificat. Numarul
de voturi care reveneau fiecarei tari membre a fost stabilit in functie de ponderea lor economica, Franta si
Germania avand acelasi numar de voturi, si nici o decizie nu putea fi luata printr-o coalitie a statelor mai
mici cu vreuna dintre cele doua mari, si nici printr-o coalitie a Frantei si a Germaniei impotriva celorlalte
patru. In cadrul Consiliului au fost stabilite problemele care reveneau Inaltei Autoritati si cele care
reveneau statelor membre. Acestui organism i se alatura o Adunare comuna, formata din reprezentantii
parlamentelor nationale grupati in functie de orientarea lor politica (numarul lor total fiind de 78), acestia
asigurand controlul economic asupra intregii activitati CECO, si Curtea de Justitie  a CECO
supraveghind si ea respectarea prevederilor tratatului. Bugetul organizatiei se constituia din taxele platite
de intreprinderile din aceste ramuri economice.
O analiza a activitatii CECO va sugera patru aspecte principale ale acesteia, si anume:
-abordarea economica a fost indreptata catre jocurile pietei, respectandu-se obiectivul
organizatiei, desi Inalta Autoritate avea capacitatea de a interveni in cadrul acesteia;
-infiintarea unei asemenea piete nu a fost doar rezultatul jocului fortelor pietei, si nici a unei forte
din umbra, ci a eliminarii barierelor vamale si a producatorilor individuali;
-economicul nu a fost complet izolat de politic, eliminarea factorului de tensiune si razboi dintre
Franta si Germania fiind mai degraba o realizare politica decat una pur economica sau tehnica;
-un foarte mare grad de inovare in actiunile sale, datorita caracterului sau pragmatic, concret, si
nu abstract, teoretic.
In timp valoarea simbolica pacifista a organizatiei s-a diminuat, mai ales in conditiile inarmarii
nucleare. Rolul institutiilor s-a modificat si el, piata carbunelui si otelului devenind doar un segmenta al
pietei comune, in 1967 Inalta Autoritate transformandu-se in Comisia Europeana.
Marea Britanie a fost marea absenta in acest proces, ea devenind membra abia in 1973, cand
deja incepuse constructia Comunitatii Europene. Principalele motive invocate de specialisti in retinerea
marii Britanii de a participa la procesul CECO le-ar fi constituit, pe de o parte, faptul ca acesta nu fusese
invadata in timpul celui de-al doilea razboi mondial iar principalele industrii britanice postbelice
(carbonifera si metalurgica, transporturile feroviare si electricitatea) erau in plin proces de nationalizare,
iar pe de alta parte faptul ca desi Anglia dorea unificarea si reconcilierea europeana, ea nu considera ca
este necesar sa se implice in acest proces. Un alt motiv la fel de important pentru care Marea Britanie
ramasese in expectativa era teama de o extindere a dominatiei comuniste in vestul Europei si
imposibilitatea in acest caz a pastrarii independentei sau a incheierii unei aliante separate cu Statele
Unite. In cazul unui esec al uniunii europene Marea Britanie dorea sa-si pastreze independenta si sa
supravietuiasca.

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, tratatul CEE - text original (versiune
neconsolidată)
Tratatul CEE, semnat la Roma în 1957, reuneşte Franţa, Germania, Italia şi Beneluxul într-o Comunitate
care are drept scop integrarea prin intermediul schimburilor în vederea dezvoltării economice. În urma
Tratatului de la Maastricht, CEE devine Comunitatea Europeană, exprimând astfel voinţa statelor
membre de a extinde competenţele comunitare dincolo de domeniile economice.
NAŞTERE
Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) intrată în vigoare în iulie 1952,
Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată, cele şase state membre
ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă limitat, la o parte din suveranitatea lor în
favoarea Comunităţii.
Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii Europene de
Apărare (CEA) în 1954.
În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la Messina din
iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni
care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu
pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub
preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest
comitet prezintă un ansamblu de două proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state:
 crearea unei pieţe comune generalizate;
 crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.
Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.
Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a
Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.
Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare
începând cu 1 ianuarie 1958.
Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului CEE.
OBIECTIVE
În urma eşecului CEA, domeniul economic, mai puţin afectat de opoziţiile naţionale decât alte domenii,
devine terenul consensual al cooperării supranaţionale. Prin instituirea CEE şi prin crearea pieţei comune
sunt urmărite două obiective. Primul urmăreşte transformarea condiţiilor economice în care se realizează
schimburile şi producţia pe teritoriul Comunităţii. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la
construcţia funcţională a Europei politice şi constituie un pas către o unificare mai largă a Europei.
În Preambul, semnatarii tratatului se declară:
„- hotărâţi să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene;
- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, prin eliminarea
barierelor care divizează Europa;
- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de
muncă ale popoarelor lor;
- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în vederea
garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale;
- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin reducerea
decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;
- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a restricţiilor
din schimburile internaţionale;
- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste mări şi dorind să asigure dezvoltarea
prosperităţii acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;
- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte popoare ale Europei, care le
împărtăşesc idealul, să se alăture efortului lor...”.
Intenţiile lor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi prin elaborarea unor
politici comune.
CONTRIBUŢIILE TRATATULUI
Tratatul CEE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor politici
comune. Articolele 2 şi 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei teme. Acestea precizează că cea
dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe comune şi prezintă în mod detaliat acţiunile pe
care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a o realiza.
Instituirea unei pieţe comune
Articolul 2 din Tratatul CEE stipulează următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei
pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în
întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată,
o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care
le reuneşte”.
Această piaţă comună are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt libera circulaţie a persoanelor, a
serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.
Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între întreprinderi. Piaţa comună
pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare a produselor şi a serviciilor, cu excepţia
celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi Euratom).
Articolul 8 din tratatul CEE prevede că realizarea pieţei comune se va face pe durata unei perioade
tranzitorii de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare. Fiecărei etape i-a fost atribuit un
ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi urmărite. Sub rezerva exceptărilor şi a derogărilor
prevăzute de tratat, expirarea perioadei tranzitorii constituie termenul de intrare în vigoare a tuturor
normelor referitoare la instituirea pieţei comune.
Piaţa fiind fondată pe principiul liberei concurenţe, tratatul interzice înţelegerile între întreprinderi, precum
şi ajutoarele oferite de stat (cu excepţia derogărilor prevăzute de tratat), care pot afecta comerţul între
statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice, să limiteze sau să distorsioneze
concurenţa.
În final, ţările şi teritoriile de peste mări sunt asociate la piaţa comună şi la uniunea vamală, în scopul
intensificării schimburilor şi al continuării eforturilor comune de dezvoltare economică şi socială.
Instituirea unei uniuni vamale
Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state şi contingentele la schimbul de mărfuri dintre
acestea.
Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele din statele
terţe, care înlocuieşte tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune vamală este completată de
o politică comercială comună. Această politică gestionată la nivel comunitar şi nu la nivel naţional face
diferenţa între uniunea vamală şi o simplă asociaţie de liber schimb.
Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul schimburilor în
cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului intracomunitar şi schimburilor dintre CEE
şi statele terţe să se dezvolte în mod semnificativ.
Elaborarea politicilor comune
Anumite politici sunt prevăzute în mod formal în cadrul tratatului, cum ar fi politica agricolă comună
(articolele 38 la 47), politica comercială comună (articolele 110 la 116) şi politica transporturilor (articolele
74 la 84).
Alte politici pot fi elaborate în funcţie de nevoi, după cum se precizează în articolul 235: „În cazul în care,
în cadrul funcţionării pieţei comune, o acţiune a Comunităţii apare ca necesară pentru realizarea unuia
dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut atribuţiile necesare în vederea
acţionării în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la propunerea Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile corespunzătoare”.
Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest articol a permis
Comunităţii să realizeze acţiuni în domeniul politicii mediului, al politicii regionale, sociale şi industriale.
Dezvoltarea acestor politici este completată de crearea Fondului Social European, al cărui scop este
îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de muncă pentru lucrători şi ridicarea nivelului lor de trai,
precum şi instituirea Băncii Europene de Investiţii, menite să îmbunătăţească dezvoltarea economică a
Comunităţii prin crearea de noi resurse.
STRUCTURĂ
Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un Preambul.
 prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul pieţei comune, a uniunii
vamale şi a politicilor comune;
 a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate liberei
circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor şia
transporturilor;
 a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la regulile comune, la
politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii;
 a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
 a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se referă la dispoziţiile
instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile financiare;
 ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.
Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la produse agricole, la
tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări.
La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii Europene de
Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru (Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde.
Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii.
INSTITUŢII
Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a intereselor
naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are la bază un „triunghi” format din
Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care colaborează între ele. Consiliul elaborează normele,
Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol consultativ. În plus, există un alt organ care
are un rol consultativ în cadrul procesului decizional, şi anume Comitetul Economic şi Social.
Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea printr-un acord
comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine monopolul iniţiativei legislative şi face propuneri de
acte comunitare Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea acestora şi a
dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace pentru a controla statele
membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia dispune de putere executivă în vederea
aplicării politicilor comune.
Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi deţine cea mai mare
parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
(COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi execută sarcinile care îi sunt atribuite.
Adunarea Parlamentară nu dispune, iniţial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu sunt aleşi încă
prin vot universal direct.
Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie.
Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele
de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune Tratatelor CEE şi Euratom.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin instituţii comune
celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul unităţii bugetare.
MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI
Prezentul tratat a fost modificat prin următoarele tratate:
 Tratatul de la Bruxelles, numit „Tratatul de Fuziune” (1965)Acest tratat înlocuieşte cele trei Consilii de
Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi cele două Comisii (CEE, Euratom) şi Înalta Autoritate
(CECO), pe de altă parte, cu un Consiliu unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziune administrativă, se
instituie şi un buget de funcţionare unic.
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare (1970)Acest tratat înlocuieşte sistemul de
finanţare a Comunităţilor din contribuţiile venind din partea statelor membre cu cel al resurselor proprii. Acesta
instituie, de asemenea, un buget unic pentru Comunităţi.
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare (1975)Acest tratat conferă Parlamentului
European dreptul de a respinge bugetul şi de a da Comisiei descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia.
Tratatul instituie o Curte de Conturi unică pentru cele trei Comunităţi, organism de control contabil şi de
gestiune financiară.
 Tratatul privind Groenlanda (1984)Acest tratat pune capăt aplicării tratatelor pe teritoriul Groenlandei şi
stabileşte relaţii speciale între Comunitatea Europeană şi Groenlanda, după modelul regimului aplicabil
teritoriilor de peste mări.
 Actul Unic European (1986) Actul Unic European constituie prima modificare semnificativă adusă
tratatelor. Acesta permite extinderea domeniilor în care votul în cadrul Consiliului se face cu majoritate
calificată, creşte rolul Parlamentului European (procedura de cooperare) şi lărgeşte competenţele comunitare.
Actul Unic European introduce obiectivul pieţei interne, care trebuie realizat până în 1992.
 Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992) Tratatul de la
Maastricht reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană, cele trei Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi
cooperarea politică instituţionalizată în domeniul politicii externe, al apărării, al poliţei şi al justiţiei. Acesta
redenumeşte CEE, care devine CE. În plus, acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi
politici comunitare (educaţie, cultură) şi consolidează competenţele Parlamentului European (procedura de
codecizie).
 Tratatul de la Amsterdam (1997)Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii
prin crearea unei politici comunitare de ocupare a forţei de muncă, prin transferul către Comunitate a unei părţi
din problemele relevante anterior în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsurile
menite să apropie Uniunea de cetăţenii săi şi prin posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state
membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum şi votul cu
majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
 Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la
Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale privind extinderea, care nu au fost soluţionate în 1997. Este
vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi despre extinderea
domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare
consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007)Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme instituţionale. Acesta
elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea
Europeană cu Uniunea Europeană. Tratatul introduce, de asemenea, modificări semnificative cu privire la modul
de funcţionare al instituţiilor europene, la procesul decizional şi la repartiţia competenţelor între UE şi statele
membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Europă extinsă, cu 27 de
membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite
în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:


 Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972), care creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene de la şase la nouă.
 Tratatul de aderare a Greciei (1979)
 Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985), care creşte numărul statelor membre ale Comunităţii
Europene de la zece la douăsprezece.
 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor membre ale
Comunităţii Europene la cincisprezece.
 Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei,
Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003).Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de
la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
 Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul statelor membre ale
Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.
Tratatul CEEA

In scopul dezvoltarii cercetarii stiintifice in domeniul energiei atomice si crearii unei Piete comune a
combustibililor nucleari precum si in vederea unui control riguros in industria atomica s-a convenit
constituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice[5].

Tratatul CEEA cuprinde dispozitii relative la folosirea energiei atomice in exclusivitate in scopuri civile
iar dintre directiile de actiune amintim:

- dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniu si a distribuirii tehnicii de specialitate;

- stabilirea de norme de securitate comune;


- facilitatea investitiilor in domeniul nuclear;

- crearea unei piete comune pentru materialele si echipamentele nucleare cat si pentru capitalurile legate
de domeniul nuclear.

Tratatul, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, obliga statele membre sa adopte masurile care se impun
pentru a impiedica orice utilizare ilicita a materiilor nucleare si pentru a proteja sanatatea populatiei
(inregistrarea unor accidente in acest domeniu au pus in alerta pe liderii europeni si ai celorlalte state ale
lumii care au propus si adoptat reglementari adecvate in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia
Atomica[6]).

Printre scopurile crearii Comunitatii Europene a Energiei Atomice se numara si: 'contribuirea prin
stabilirea conditiilor necesare formarii si cresterii rapide a industriilor nucleare, la cresterea nivelului de
viata in statele membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari (art. 1)'. E vorba deci, pentru semnatarele
tratatului de a asigura cresterea rapida a industriei nucleare, industrie in care statele membre inregistrau o
reala intarziere in raport cu alte state - mai ales SUA si URSS[7]. Pe de alta parte, Europa, si in particular
Franta, suferea, in privinta formelor de energie traditionala de un dificit care impunea importul de mijoace
energetice (ceea ce punea statele intr-o stare de dependenta fata de furnizori[8]). Rezulta ca atat
ramanerea in urma fata de alte state cat si dificitul de mijloace traditionale energetice au incitat statele
membre sa faca din energia nucleara un mijloc de independenta energetica. Energia nucleara si
dezvoltarea ei a ridicat in fata statelor membre un obstacol deloc de neglijat: pretul deosebit de ridicat si
aceasta, cu atat mai mult, cu cat in aceasta industrie, in afara de Franta care intreprinsese niste cercetari,
statele europene trebuiau sa porneasca de la zero. De aceea infiintarea CEEA, unirea statelor membre a
dus la depasirea problemelor intampinate de statele izolate[