UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

PORTOFOLIU
DISCIPLINA – ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE ANIMALĂ
(FIZIOLOGIE ANIMALĂ – SEMESTRUL II)

CADRU DIDACTIC:
ŞEF LUCRĂRI DR. MARIUS HANGAN

STUDENT:
ANDRONESCU M. ELENA-LUMINIȚA
ANUL II
GRUPA 6204

ANUL UNIVERSITAR 2020 – 2021

CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONTENŢIA ANIMALELOR…………………………………………….

….3
1.1. CONTENŢIA ANIMALELOR DE EXPERIENŢĂ:.......................................................3
a) contenţia la broască................................................................................................3
b) contenţia la câine....................................................................................................3
c) contenţia la pisică....................................................................................................4
d) contenţia la iepure...................................................................................................5
e) contenţia la şoarece................................................................................................6
f) contenţia la şobolan.................................................................................................6
g) contenţia la cobai....................................................................................................7
h) contenţia la hamster...............................................................................................7
1.2. CONTENŢA ANIMALELOR DE FERMĂ:...................................................................8
a) contenţia la cal........................................................................................................8
b) contenţia la vacă.....................................................................................................9
c) contenţia la oaie şi capră......................................................................................10
d) contenţia la porc....................................................................................................10
e) contenţia la găină..................................................................................................11
CAPITOLUL 2. SÂNGELE..............................................................................................11
2.1. FUNCŢIILE SÂNGELUI………………………………………………………………….12
2.2. VOLUMUL SÂNGELUI(VOLEMIA) ……………………………………………….….13
2.3. PLASMA SANGUINĂ…………………………………………………………………..13
2.4. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI..........................................................17
2.5. HEMOGRAMA…………………………………………………………………………..
2.6. GRUPELE SANGUINE…………………………………………………………………….
CAPITOLUL 3. FIZIOLOGIA CORDULUI ŞI VASELOR SANGUINE...........................25
3.1. MAREA ŞI MICA CIRCULAŢIE................................................................................25
CAPITOLUL 4. RESPIRAȚIA……………………………………………………………..
4.1.UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ PULMONARĂ…………………………………..
4.2.FONAȚIA LA ANIMALELE DOMESTICE……………………………………………….
1
4.3. TORSUL LA PISICĂ……………………………………………………………………..
CAPITOLUL 5. DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA DIGESTIVĂ...............................................27
5.1. PREHENSIUNEA, MASTICAŢIA, DEGLUTIŢIA .....................................................27
5.2. SALIVA…………………………………………………………………………………..
5.3. RUMEGAREA ȘI ERUCTAȚIA……………………………………………………….
CAPITOLUL 6. EXCREȚIA.............................................................................................36
6.1. EXCREȚIA RENALĂ................................................................................................36
6.1.1. COMPONENTELE NEFRONULUI......................................................................
6.2. MICȚIUNEA............................................................................................................
6.3. PARTICULARITĂȚILE ELIMINĂRII URINEI LA ANIMALELE DOMESTICE
(ASPECTE PRACTICE ȘI COMPORTAMENT).......................................................
6.4. CARACTERISTICILE GENERALE ALE URINEI LA MAMIFERE ȘI PĂSĂRI.............
6.5. PRODUSELE EPIDERMOIDE..............................................................................
CAPITOLUL 7. BAZELE FIZIOLOGICE ALE REPRODUCȚIEI ANIMALELOR
DOMESTICE
7.1. FUNCȚIILE ORGANELOR ACCESORII ALE APARATULUI REPRODUCĂTOR
MASCUL.............................................................................................................
7.2. SPERMA...........................................................................
7.3. CICLUL SEXUAL.............................................................................
7.4. CARACTERISTICILE CICLULUI SEXUAL.......................................................
7.5. COPULAȚIA ȘI FECUNDAȚIA...................................................................
7.6. GESTAȚIA,TIPURILE DE GESTAȚIE ȘI STADIILE GESTAȚIEI....................
7.7. PARTURAȚIA ȘI PUERPERIUMUL.........................................................
7.8. FUNCȚIILE SEGMENTELOR OVIDUCTULUI LA PĂASĂRI............................
CAPITOLUL 8. FIZIOLOGIA GLANDEI MAMARE........................................................
8.1. NUMĂRUL,TOPOGRAFIA ȘI ORGANIZAREA MORFO-FUNCȚIONALĂ A
MAMELELOR LA FEMELELE DOMESTICE....................................................
8.2. EJECȚIA LAPTELUI.......................................................................................
8.3. INVOLUȚIA GLANDEI MAMARE.....................................................................
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................43

2
 CAPITOLUL 1. CONTENŢIA ANIMALELOR
1.1. CONTENŢIA ANIMALELOR DE EXPERIENŢĂ:

a) contenţia la broască
Broasca se contenţionează prin prinderea cu mâna de membrele posterioare urmată de
fixarea corpului în palma mâinii (fig. 1.1). Broasca nu produce leziuni prin muşcare sau
zgâriere şi nu este un vector activ al transmiterii unor boli omului.

Fig. 1.1. Un procedeu de contenție a broaştei în vederea efectuări operației de

spinalizare

b) contenţia la câine
Câinele se abordează cu prudenţă şi se contenţionează prin unul din
următoarele procedee:
- prinderea cu o mână de pielea cefei (fig 1.2.1.)
- prinderea cu o mână a cefei şi cu cealaltă mână a botului
- legarea botului cu o faşă de tifon astfel: se efectuează un nod deasupra nasului, se
încrucişează tifonul sub mandibulă urmând efectuarea unui al doilea nod la ceafă,
înapoia urechilor (fig. 1.2.2.)
- aplicarea botniţei, în special la câinii agresivi
- fixarea gâtului cu ajutorul unui cleşte cu braţe lungi.

3
fig. 1.2.1. prinderea cu o mână de pielea cefei

fig. 1.2.2. legarea botului

c) contenţia la pisică
Pisica poate fi contentionata astfel:
- prinderea capului în mâini de catre proprietar sau
- imobilizarea prin prinderea de pielea cefei
- legarea botului similar contenţiei câinelui
4
- înfăşarea într-o bucată de material textil, un prosop, de exemplu (fig.1.3.)
- introducerea cu capul într-o cutie de castrat motani sau într-o cizmă.

fig.1.3. înfăşarea pisicii în prosop

d) contenţia la iepure
lepurele se prinde cu o mana de regiunea cervicală. Cealaltă mână şi ante-braţul
se plasează sub abdomen, susţinând greutatea animalului. Capul iepurelui se plasează
între braţ şi abdomen (fig.1.4.). Pentru intervenţii chirurgicale majore, iepurele se
aşează apoi pe masa de operaţie în decubit dorsal sau ventral şi se fixează pe masă,
legând fiecare picior cu câte o bandă de tifon de gaurile sau inelele mesei iar capul este
fixat cu dispozitivul special al mesei de operaţie.

fig.1.4. contenţia la iepure

5
e) contenţia la şoarece
Şoarecele se contenţionează prinzându-l de coadă cu policele şi arătătorul de la
mâna dreaptă. Cu aceleaşi degete de la mâna stângă i se prinde pielea din regiunea
cefei, apoi i se fixează coada între degetul mic şi palma mâinii stângi. (fig. 1.5.)

fig.1.5. contenţia la şoarece

f) contenţia la şobolan
Şobolanul poate fi contenţionat prinzându-l cu o pensă lungă de pielea cefei şi,
apoi, cu o mână de coadă (fig.1.6). Şobolanul nu se prinde şi nu se ridică direct de
coadă deoarece musculatura cozii este puternic dezvoltată, şobolanul putându-se
răsuci şi muşca.

fig.1.6. Contenția şobolanului cu pensa

6
g) contenţia la cobai
Cobaiul se contenţionează uşor, pericolul de a muşca fiind redus. El se fixează
aplicând mâna pe spate şi înconjurând gâtul cu policele şi degetul mare (fig.1.7.1.), apoi
este ridicat şi, cu mâna liberă, i se susţine greutatea. (fig.1.7.2.)

fig.1.7.1. fixarea cu mâna aplicată pe ceafă fig.1.7.2. susţinerea greutăţii

h) contenţia la hamster
Hamsterul poate fi ridicat cu mâinile făcute cupă sub el (fig.1.8.1). Contentia
fermă se face prinzând animalul de pielea regiunii cervicale cu policele si degetul
arătător şi fixându-i corpul cu celelalte degete ale mâinii (fig.1.8.2.).

fig.1.8.1. Hamsterul ridicat cu mâinile fig.1.8.2. contenţia fermă

7
1.2. CONTENŢA ANIMALELOR DE FERMĂ:

a) contenţia la cal
Calul se abordează pe partea stângă, perpendicular pe suprafaţa spetei şi cu
fața îndreptată spre capul animalului. Se efectuează o uşoară bătaie pe regiunea spetei
cu palma mâinii dinspre animai, apoi cu cealaltă mână se loveşte uşor latura gâtului,
avansând pe suprafaţa pielii până la căpăstru care se prinde de obrăzar. Apoi cu mâna
care era pe greabăn se prinde pana căpăstrului iar cealaltă mână este lăsată liberă. Din
această poziţie se poate trece la contenţia de pana căpăstrului şi de obrăzar sau la
contenţia de pana căpăstrului şi de o ureche. Tot din poziţia anterioară se poate trece la
aplicarea contenția iavaşalei, la contentia prin ridicarea din sprijin a unui mernbru sau la
contentia prin introducerea în travaliu (un cadru metalic prin care se limiteaza miscarile
animalului). (fig.1.9.)

fig. 1.9. Contenția calului prin ridicarea din sprijin a unui membru

b) contenţia la vacă
Vaca se contenţionează prin fixarea capului sau/şi prin imobilizarea membrelor
anterioare. Pentru contenţia capului, vaca se abordează perpendicular pe zona spetei,
atenţia fiind acordată mişcărilor capului animalului. Urmează aplicarea palmei pe
suprafaţa gâtului sau greabănului si prinderea cu celaltă mână a cornului de aceeaşi
parte. În acest timp, îngrijitorul plasat pe partea opusă ţine animalul de lanţ şi de cornul
de aceeaşi parte. Contenţia poate fi continuată prin: fixarea septului nazal cu mâna sau
prin aplicarea mucarniţei (fig.1.10.) Se poate trece în continuare, în funcţie de specificul
intervenţiei, la contenţia prin: imobilizarea membrelor posterioare. Pentru operaţii mai
dificile bovinele sunt introduse în travaliu, similar cabalinelor.

8
 fig.1.10. aplicarea mucarniţei la vacă

c) contenţia la oaie şi capră

Oaia şi capra pot fi contenţionate prin următoarele procedee:
- prinderea de urechi sau de coarne (fig.1.11.) sau
- prinderea de coadă şi suspendarea trenului posterior urmate, în funcţie de intervenţiile
care eventual se preconizează, de
- fixarea în decubit lateral prin ridicarea bruscă a membrelor de aceeaşi parte pe sub
abdomen, cu săltarea uşoară a animalului.

fig.1.11. prinderea de coarne la capră

9
d) contenţia la porc
Porcul poate fi contenţionat prin următoarele procedee:
- prinderea de urechi sau de coadă sau
- fixarea unui laţ pe maxilar, înapoia caninilor
- fixarea unui laţ de jaret (fig.1.12.)
- imobilizarea în decubit lateral prin răsturnare ca la oaie şi capră.

fig.1.12. fixarea unui laţ de jaret

e) contenţia la găină
Găina se contenţionează prin introducerea mânii pe sub piept, urmată de fixarea
picioarelor. Cu cealaltă mână i se fixează aripile. (fig.1.13.).

fig.1.13. contenţia la găină

10
 CAPITOLUL 2. SÂNGELE
2.1. FUNCŢIILE SÂNGELUI
Prin componentele sale şi prin substanțele active pe care le vehiculează, sângele
participă la reglarea funcţiilor organismului şi menținerea homeostaziei.
El participă la funcția de respiraţie a organismului prin captarea oxigenului de
la alveolele pulmonare şi transportul acestuia către țesuturi, precum şi prin captarea şi
transportul dioxidului de carbon de la țesuturi către alveolele pulmonare;
De asemenea, sângele participă la funcția de nutriție a organismului prin
transportul principiilor nutritive metabolic utilizabile (monozaharide, aminoacizi, lipide,
substanțe minerale, vitamine, apă) de la tractul digestiv către țesuturi, asigurând
acestora aportul de substanțe cu rol plastic, energetic şi informaţional necesare
menţinerii funcţiilor celulare specifice;
Sângele participă şi la funcția de excreție prin preluarea cataboliților deveniți
inutili sau chiar toxici de la nivelul celulelor, ţesuturilor şi organelor, urmată de
transportul acestora către organele specializate în prelucrarea şi eliminarea lor (rinichi,
piele, plamăni, ficat, tract digestiv);
De asemenea, sangele participă la funcţia de termoreglare a organismului prin:
 Aportul de substanţe energice la toate celulele, din metabolismul cărora rezultă şi
producere de căldura (termogeneza);
 Transportul căldurii de la nivelul organelor interne termogene (ficat, muşchi, ţesut
adipos) în celelalte zone ale organismului, uniformizând astfel temperatura
intregului organism;
 Eliminarea surplusului de căldură (termoliza) prin transportul acesteia de la
organele interne catre cele aflate in contact direct cu mediul extern (piele,
plămâni);
 ,,Informarea termică” a euronilor hipotalamusului din centrii termogenezei si
termolizei, participand astfel la funcţionarea mecanismelor de autoreglare (feed-
back negativ) ale homeostazei termice;
Sângele participă la funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic al mediului
intern prin sistemele sale tampon din hematii şi din plasmă. Prin această funcţie,
sângele previne variaţiile nocive ale pH-ului mediului intern, condiţie vitală pentru toate
celulele.
Fiind principalul component al mediului intern, sângele participă în cea mai mare
măsura la mecanismele de reglare umorală a funcţiilor organismului prin
transportul substanţelor biologic active (hormoni, enzime, amine biogene) de la
organele de sinteză şi eliberare a acestor biocatalizatori către structurile ţintă (organe
sau celule receptoare), contribuid astfel la menţinerea homeostaziei;

11
 Sângele participă şi la funcţia de apărare (protecţie imunologică) a organismului
faţă de agresiuni antigenice prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi),
precum şi prin funcţiile specifice ale unor elemente figurate (leucocite) implicate în
mecanismele nespecifice şi specifice ale imunitătii umorale şi celulare.

2.2. VOLUMUL SÂNGELUI (VOLEMIA)

Volumul sanguin (VS) este alcătuit dintr-o component plasmatică,numită volum

plasmatic (VP) și una reprezentată de volumul elementelor figurate,numită volumul
globular (VG). Exprimarea procentuală a VG în raport cu VS total reprezintă
hematocritul.Volemia normal presupune existența unui volum sanguine total normal,cât
și o proporție normal a VG și VP(deci, un hematocrit normal).
Valorile volumului sanguin total la speciile de animale domestic variază între 6 și 9% din
greutatea corporală ( tabelul 2.1.)

VALORILE VOLEMIEI

Specificare L/kg masă corporală % din greutatea ml/kg masă corporal

corpului
CAL 1/15 7,5-9 75-90
BOU 1/12 6,4-8,2 64-82
VIȚEL 1/15 5,8 58
OAIE 1/12 8,0 80
CAPRĂ 1/12 6-7 60-70
PORC GRAS 1/20 6-7 74
CÂINE 1/13 7,2-7,4 72-74
IEPURE - 5,5-6,3 55-63
PASĂRE - 7,8-9,2 72-92

Tabelul.2.1.

2.3.PLASMA SANGUINĂ

12
Plasma,component lichidă a sângelui,este alcătuită din apă (90%) și reziduu uscat
(10%), ultimul fiind compus din substanțe organice azotate și neazotate (9%) și
componenți minerali (1%).Această compoziție a plasmei se menține prin interacțiunea
unor mecanisme homeostatice complexe.

Tabel 2.2

13
 Tabel 2.3.
Deși un numar însemenat de componente biochimice rezultate din metabolismul tisular
intră continuu în circuitul sanguin, compoziția chimică a plasmei și implicit a sângelui nu
se modifică. Plasma sanguină este formată din apă – 90% si reziduu uscat – 10%.
Reziduul uscat, la rândul său, cuprinde componente organice – 9% și anorganice – 1%.
Componentele organice sunt reprezentate de:
– proteine (serum – albumine, serum – globuline și fibrinogen)
– substanțe azotate neproteice (ureea, acid uric, creatina, amoniac, aminoacizi, mici
cantități de purine, nucleotide)
– glucide și o serie de produși rezultați din metabolizarea glucidelor: acidul lactic, acidul
piruvic, acizii citric, oxalic, fumaric, alcoolul etilic
– lipide (gliceride, fosfolipide, colesterolul esterificat, colesterolul liber, acizii grași liberi).
Alte componente organice ale plasmei sunt corpii cetonici și pigmentii biliari.

14
Componentele anorganice

Principalii cationi plasmatici sunt: Na+, K+, Ca++, Mg++, iar principalii anioni sunt: Cl _,
HCO3_, HPO4-2, H2PO4_.

Oligoelementele, în ciuda concentrației lor plasmatice reduse (oligo = puțin), îndeplinesc

roluri remarcabile (fierul, pentru funcțiile hemoglobinei, cobaltul și cuprul pentru
hematopoeză, zincul în activitatea unor enzime și în funcția secretorie a pancreasului).

Fig.2.3.1 Difetența dintre ser și plasmă

Fig.2.3.2 Componentele sângelui (la microscop)

15
2.4. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI
Celulele sângelui sunt reprezentate de formele mature ale hematiilor,
leucocitelor şi trombocitelor (fig.2.1.). Formarea lor (hematopoieza) începe încă din
perioada embrionară când apar celulele sanguine primitive, nediferenţiate (faza
1mezoblastică), se continuă la făt cu apariţia elementelor figurate tinere, iniţial în spline
şi ficat (etapa splenohepatica) si apoi în măduva hematogenă (roşie) a oaselor la
mamifere (corpul vertebrelor, stern, coaste, oasele late şi epifizele oaselor lungi), iar la
păsări şi în ficat. Se admite că geneza elementelor figurate începe cu o celula-susa
nediferențiată, pluripotentă, numită hemohistioblast care, prin mitoze se va diferenția in
celule „cap de serie" pentru linia roșie (formatoare de eritrocite), pentru linia albă
(formatoare de leucocite) sau pentru linia megacariocitară (formatoare de trombocite).
Stadiile de diferențiere a celulei „cap de serie" se desfăşoară sub control neuro-umoral
atât în măduva osoasă hematogena, cât și în sistemul reticulohistiocitar cu
particularitățile ce vor fi prezentate la capitolele: eritropoieza, leucopoieza și
respectiv, trombocitopoieza.

fig.2.4.1. elementele figurate ale sângelui

fig.2.4.2. Plasma și elementele figurate

16
HEMATIILE
Sunt celule anucleate la mamiferele domestice şi nucleate la păsări, imobile și
strict specializate funcțional.

FUNCȚIILE HEMATIILOR
Hematiile îndeplinesc următoarele funcţii:
- Participă la transportul oxigenului şi dioxidului de carbon îi procesul de respiraţie, prin
captarea (fixarea) acestor gaze de către hemoglobină;
- Participă la menţinerea echilibrului acido-bazic al sângelui, prin sistemele tampon
eritrocitare;
- Au rol de suport pentru antigenele de grupă sanguină (rol asigurat de membrana
hematiei)
Hematia, celulă anucleată şi lipsită de mitocondrii, este excelent adaptată
funcţiei de transport a oxigenului întrucât, fiind lipsită de enzimele ciclului Krebs, ea
consumă o parte infim de mică din oxigenul pe care îl transportă, metabolismul său fiind
asigurat, în principal (90%), de enzimele glicolizei anaerobe (ciclul Embden-Meyerhof)
şi, în secundar, de shuntul pentozo-fosfaţilor, shuntul Rapaport-Luebering, precum şi
enzimele necesare reducerii methemoglobinei.
Calea principală a degradării anaerobe a glucozei furnizează ATP necesar ATP-
azelor membranare şi NADH necesar activității methemoglobin-reductazei, iar shuntul
pentozofosfaţilor furnizează NAPDH cu rol accesor în menţinerea Fe2+ în formă redusă
în timp ce shuntul Rapapori-Lueberina furnizează acid 2,3-difosfogliceric (2,3 DPG), cu
rol esenţial în reglarea afinități hemoglobinei pentru oxigen.

MORFOLOGIA FUNCŢIONALĂ ŞI PROPRIETĂŢILE HEMATIILOR

Structura morfofuncţională
Hematiile prezintă ca formaţiuni structurale de bază, o membrană şi un conţinut.
Membrana hematică bistratificată prezintă pe suprafaţa internă numeroase particule
(papile) şi prelungiri orientate spre citoplasmă, formând reţeaua internă, cunoscută sub
denumirea clasică de stromă globulară. În ochiurile acesteia este dispusă hemoglobina
sub formă de particule, care reprezintă conţinutul.

Forma şi dimensiunile hematiilor

La mamifere, hematiile au formă de discuri biconcave circulare (lentilă
biconcavă), cu diametru variabil între 4 şi 7,2 μm, în funcţie de specia animalului.

17
Numărul hematiilor
Exprimat în milioane/mm3 de sânge sau T/L, numărul hematiilor variază în
funcţie de specie şi alţi factori fiziologici; valorile medii sunt cuprinse între 7 şi 10
milioane/mm3 la majoritatea speciilor de mamifere, exceptând caprinele la care pot
atinge la 13– 15 milioane/mm3 . Spre deosebire, la păsări şi vertebrate inferioare
numărul eritrocitelor este mai scăzut (3-3,5 milioane/mm3 la găini, respectiv 1,5-2,5
milioane / mm3 la peşti).

Culoarea hematiilor
Examinate la microscopul optic, hematiile suspendate au culoare roşie–
portocalie, conferită de conţinutul în hemoglobină. Zona centrală este mai palidă,
datorită grosimii reduse a celulei.

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)

Intravascular, hematiile se menţin în suspensie, deoarece hemodinamica şi
respingerea dintre ele împiedică sedimentarea acestora. Spre deosebire, extravascular,
sângele tratat cu anticoagulant se comportă ca o suspensie instabilă, care
sedimentează în timp. Se produce astfel, sub acţiunea forţei gravitaţionale, o evidentă
separare a sângelui făcut incoagulabil, cu delimitarea componentei celulare de cea
plasmatică, cu o anumită viteză, numită VSH. Aceasta se măsoară în hemosedimetre,
care permit citirea în mm a coloanei de plasmă separată în unitatea de timp.
Evoluţia VSH–ul este influenţată de factori eritrocitari, precum numărul şi forma
de disc biconcav a eritrocitelor (creşte în anemii şi în sferocitoza). VSH–ul este
condiţionat în mare măsură şi de unii factori plasmatici, precum conţinutul în proteine,
raportul albumine/globuline plasmatice fiind în favoarea albuminelor. În consecinţă,
albuminele predomină şi pe suprafaţa hematiilor, contribuind la încărcarea lor
electronegativă. Astfel, în caz de inflamaţie (infecţie) creşterea concentraţiei plasmatice
a proteinelor cu moleculă mare şi încărcătură electrică slabă, explică accelerarea VSH-
ului.

Compoziţia chimică a hematiilor

Compoziţia globală a hematiilor la mamifere şi a eritrocitelor la păsări include:
apă 65–68% şi substanţă uscată 32–35%. Reziduul uscat este format din substanţe
organice 95–98% şi substanţe anorganice 2–5%. Dintre substanţele organice,
hemoglobina deţine ponderea majoră (75–85%), ceilalţi componenţi organici (proteine,
lipide, etc.) împreună cu sărurile minerale nedepăşind 1/3 (13–20%).

18
HEMOGLOBINA
Din punct de vedere chimic, hemoglobina (Hb) este o cromoproteină
(feroproteină), cu moleculă de aspect globulos şi structură tetramerică, care include 4
subunităţi egale. Fiecare subunitate are masa moleculară de 17000 D şi conţine o
grupare prostetică, numită hem, şi o grupare proteică, din clasa histonelor, numită
globină. Hemul reprezintă 4%, iar globina 96% din molecula de Hb.
Hemul este o feroproteină care conţine un atom de fier bivalent, fixat în centrul
unui nucleu tetrapirolic, realizând şase legături de tip coordinativ.
Globina este o proteină din clasa histonelor, sintetizată la nivel ribozomal,
urmând căile obişnuite ale sintezei proteice. Structura globinei, conţinută în fiecare din
cei 4 monomeri, este polipeptidică, cu variaţii ale secvenţei şi numărului de aminoacizi,
în funcţie de specia şi vârsta animalului.
Combinaţiile fiziologice ale hemoglobinei. Hemul, prin structura sa, stă la baza
combinaţiilor fiziologice ale Hb (oxihemoglobina, hemoglobina redusă şi carbo-
hemoglobina) (fig.2.2.).

fig.2.4.3. hemoglobina
Oxihemoglobina (HbO2) este dată de combinarea Hb cu O2, fiind dependentă de
presiunea parţială a acestui gaz (pO2). După cum este binecunoscut, una din cele două
valenţe coordinative ale fierului hemoglobinic este saturată cu globină, iar cealaltă cu o
moleculă de apă. În cazul HbO2, molecula de apă care saturează una dintre valenţele
coordinative este înlocuită în mod reversibil cu O2.
Hemoglobina redusă (Hb) este o combinaţie cu afinitate mai scăzută pentru O2,
datorită structurii ei spaţiale. Oxigenarea hemoglobinei reduse deblochează Hb,
mărindu–i afinitatea pentru O2.

19
 Carbohemoglobina (CO2Hb) este o altă combinaţie fiziologică a Hb, care este
dependentă de pCO2 din sânge.
Methemoglobina (met Hb), rezultă în urma oxidării hemului şi conţine Fe3+ .
Carboxihemoglobina (CoHb), formată la contactul sângelui cu monoxidul de
carbon (pentru care afinitatea Hb este de 200 de ori mai mare decât pentru O2),
blochează funcţional Hb conducând la moartea organismului.
Sinteza şi catabolismul hemoglobinei. Sinteza hemului se realizează în celulele
imature ale liniei eritrocitare din măduva hematogenă, iar sinteza globinei se bazează
pe informaţia genetică înscrisă în ADN şi parcurge etapele cunoscute ale sintezei
proteice.
Catabolismul hemoglobinei se realizează concomitent cu procesul de hemoliză
fiziologică, parcurgând 3 etapele catabolice cunoscute.
Prima etapă (prehepatică), se realizează în sistemul fagocitar mononuclear (din
splină, celulele Kupfer din ficat) şi constă în scindarea iniţială a Hb în hem şi globină. În
final, globina dă naştere la biliverdină, care se reduce rapid la bilirubină, formă sub care
se eliberează treptat în plasmă. Forma circulantă, numită bilirubină prehepatică sau
“indirectă”, este cuplată cu un transportor asigurat de proteinele plasmatice, care
împiedică fixarea ei pe structurile lipidice. În decurs de ore de la formare, bilirubina
prehepatică este captată de hepatocit.
Etapa a doua (hepatică), constă în desprinderea bilirubinei de transportorul ei
proteic din hepatocit şi este conjugată cu acid glucuronic (80%), în prezenţa unei
transferaze specifice, respectiv cu acid sulfuric sau alte substanţe (20%).
Etapa a treia (posthepatică), începe cu secreţia de către hepatocit a bilirubinei
conjugate în bilă şi eliminarea ei pe cale digestivă. Creşterea concentraţiei circulante a
pigmenţilor biliari determină sindromul de icter sau subicter, exprimat prin colorarea în
galben a conjunctivei şi tegumentului.

Eritropoeza şi eritroliza

Eritropoeza
Ca şi componentă a hematopoezei, eritropoeza reprezintă procesul de formare a
eritrocitelor (hematiilor) (fig. 2.4.4.). Prima celulă care poate fi identificată ca punct de
plecare pentru seria eritrocitară (roşie) a procesului de hematopoeză este “celula suşă”
prediferenţiată, din care provine proeritroblastul considerat celulă “cap de serie”.
Principalele caracteristici morfologice ale acestei celule nucleate sunt dimensiunile mari
(18–25 μm) şi citoplasma intens bazofilă (bogată în ARN). În această celulă suşă
debutează şi se continuă cu intensitate, sinteza hemoglobinei. Stadiile următoare includ
patru diviziuni succesive şi se caracterizează prin diminuarea treptată a dimensiunilor
20
celulei, condensarea treptată a cromatinei nucleare până la degenerescenţa ei, şi
încărcarea progresivă a citoplasmei cu Hb.
Din proeritroblaşti se formează succesiv eritroblaştii bazofili I şi II, eritroblaştii
policromatofili, apoi eritroblaştii acidofili. Policromatofilia şi acidofilia rezultă din
acumularea treptată a Hb în citoplasmă; eritroblaştii acidofili se caracterizează prin
prezenţa unui nucleu picnotic, care se deplasează treptat spre periferia celulei, urmând
a fi expulzat şi fagocitat de macrofagele medulare. Eritroblastul acidofil (ortocromatofil)
este deci o celulă incapabilă de diviziune.
Celula tânără rămasă după expulzarea nucleului se numeşte reticulocit,
deoarece mai conţine încă filamente de ARN. Prin eritrodiapedeză, reticulocitul trece
din măduva hematogenă în circulaţia generală, unde se maturizează şi devine hematie
adultă în aproximativ 48 de ore.
Durata procesului de eritropoeză, până la stadiul de reticulocit, este de 5–7 zile,
prin cele patru diviziuni rezultând din fiecare eritroblast câte 16 hematii. Pentru
desfăşurarea proceselor de diviziune, maturizare şi sinteză de Hb, sunt indispensabili
anumiţi factori: Fe, Co, Cu, unii aminoacizi esenţiali, vitamina B12, acidul folic, vitamina
B6, acidul pantotenic, vitamina C, vitamina B2, vitamina PP. Reglarea eritropoezei
vizează menţinerea numărului de hematii circulante şi un aport adecvat de O2,
asigurând prin mecanisme nervoase şi umorale un echilibru între formarea şi liza
fiziologică a hematiilor.

Eritroliza (hemoliza fiziologică).

Durata medie de viaţă a hematiilor circulante este de 120 de zile. Metabolismul
hematiilor, celule anucleate lipsite de mitocondrii sau de reticul endoplasmatic, se
rezumă la activitatea enzimelor capabile să metabolizeze glucoza, cu formarea unor
cantităţi mici de ATP a cărui rol este de a creşte rezistenţa eritrocitară. Cu toate
acestea, eficienţa sistemului metabolic al hematiilor scade treptat, acestea devenind din
ce în ce mai fragile. Astfel, apar rupturi celulare, mai ales în timpul pasajului prin
capilare cu diametrul redus. Fragmentele de eritrocite rezultate sunt vehiculate şi
colonizate în pulpa splenică; după splenectomie în circulaţie apar hematii anormale
şi/sau îmbătrânite.

21
 fig.2.4.4. Etapele procesului de eritropoeză de la celula stem la reticulocit si
eritrocitul matern

LEUCOCITELE

Globulele albe sau leucocitele sunt elemente figurate nucleate, lipsite de hemoglobină
şi care, în funcţie de aspectul nucleului şi prezenţa granulațiilor din citoplasmă, se
clasifică în două categorii: granulocite şi agranulocite.
Granulocitele (polimorfonuclearele) prezintă granulaţii în citoplasmă, au nucleu mic,
lobat (2-6 lobi uniţi prin filamente de cromatină) şi se subimpart în trei categorii în
funcţie de afinităţile tinctoriale ale granulațiilor citoplasmatice: neutrofile (prezintă
granulații colorabile cu coloranţi neutri), eozinofile sau acidofile (granulații cu afinitate
pentru coloranţi acizi) şi bazofile (granulaţii cu afinitate pentru coloranţi bazici). (fig.2.4.)
Agranulocitele se subimpart în două categorii morfo-funcţionale distincte: monocite şi
limfocite. (fig.2.4.5.)

22
 fig.2.4.5. categorii de leucocite
Aceste categorii de leucocite se găsesc în anumite proporţii fiziologice, cu limite de
variaţie restrânse (la animalul sănătos), iar exprimarea lor procentuală poartă numele
de formulă leucocitară.
Numărul leucocitelor/mm3 de sânge şi repartizarea lor procentuală pe categorii (formula
leucocitară) la speciile de animale domestice sunt prezentate în tabelul urmator:

Valorile normale ale trombocitelor si leucocitelor la animale

Formula leucocitară (%)
Specificare Trombocite (mii/mm³) Leucocite (mii/mm³) Neutrofile
Bazofile Eozinofile Limfocite Monocite
Tinere Bastonaş Segmentate
Cal 350 (200-500) 9 (7-12) 0,5 (0-1) 4 (2-7) 0-0,5 4 (3-5) 55 (45-65) 28 (20-38) 9 (8-11)
Bou 400 (260-700) 8 (6-10) 0,5 (0-2) 3 (1-5) 1-2 7 (4-10) 30 (25-46) 58 (45-65) 14 (9-17)
Oaie 390 (270-510) 9 (6-10) 0,5 (0-2) 4 (1-6) 1 (0,2) 5 (3-6) 30 (25-46) 55 (45-70) 4 (2-7)
Capră 600 (300-900) 9,5 (6-12) 0,5 (0-1) 6 (5-12) - 3 (1-5) 34 (34-42) 50 (47-55) 4 (3-5)
Porc 240 (180-300) 11 (8-14) 0,5 (0-1) 3 (2-4) 1 (0-2) 3 (2-4) 46 (40-50) 45 (40-50) 3 (2-5)
Câine 400 (250-550) 9,3 (7-12) 0,5 (0-1) 6 (3-10) - 4 (1-6) 55 (43-71) 23 (20-28) 4 (2-6)
Pisică 300 (100-500) 12 (5-19) - 4 (1-8) 0,5 (0-1) 3-9 56 (50-60) 33 (30-35) 3 (2-5)
Iepure 190 (125-250) 7,2 (6,2-8,2) 1 (1-2) 2 (1-3) - 7 (5-9) 36 (32-40) 47 (40-60) 3 (2-6)
Cobai 120 (80-160) 10 (7-13) 1 (0-2) 8 (4-12) - 3 (1-5) 37 (30-45) 39 (33-45) 6 (3-8)
Şobolan 400 (200-400) 10,5 (8-13) 1 (0-2) 3 (1-5) - 2 (1-4) 27 (20-35) 60 (53-67) 5 (3-8)
Şoarece 300 (200-400) 9,5 (6-13) 1 (0-2) 2 (0-4) - 3 (1-4) 23 (18-30) 65 (60-72) 4 (3-6)
Găină 75 (32-100) 20 (16-34) 2 (1-3) 8 (4-14) - 25 (10-40) 1 (0-2) 44 (40-60) 7 (5-9)
Gâscă 100 (50-200) 20 (15-30) 2 (1-4) 7 (3-9) - 36 (32-40) 2 (1-4) 39 (33-41) 8 (3-11)
Raţă 90 (70-120) 25 (20-30) 2 (0-5) 8 (4-12) - 35 (30-39) 1 (0-3) 41 (37-49) 7 (4-9)
Curcă - 20 (15-30) 2,5 (1-4) 3 (2-5) - 35 (30-40) - 54 (44-64) 7 (6-9)
Porumbel 75 (60-90) 15 (10-20) 6 (3-8) 8 (5-10) - 32 (27-36) 3 (2-5) 40 (34-45) 5 (3-8)

23
Funcțiile granulocitelor
Neutrofilele sunt celule mobile, capabile să traverseze peretele capilarelor. Ele
au un bogat echipament enzimatic lizozomal care le asigură capacitatea de ,,digerare” a
particulelor străine fagocitate. Acestea prezintă următoarele proprietăți funcționale :
- Aderarea la un substrat tisular și la unul artificial. Astfel, în sângele circulant
aflat la nivelul capilarelor, neutrofilele realizează fenomeul de ,,marginație
leucocitară”, ceea ce favorizează diapedaza.
- Diapedaza, proprietatea neutrofilelor mature de a străbate peretele capilar,
ceea ce le asigură deplasarea promptă către focarul reacțiilor inflamatorii.
- Mobilitatea datorată însușirii lor de a emite pseudopode cu ajutorul cărora se
deplasează prin peretele capilarelor sanguine, precum și extravascular, în
țesuturi. ,,Locomoția” neutrofilelor se realizează prin mișcări ,,amoeboide”
asigurate de proteinele contractile citoplasmatice, emiterea prelungirilor
citoplasmatice fiind urmată de deplasarea întregului corp celular, proces în
care sursele de energie ale leucocitului au un rol esențial
- Chimiotactismul sau chemotactismul, mișcarea orientată in vivo a neutrofilului
către sediul unei reacții inflamatorii
Euzinofilele sunt celule cu grad mai redus de segmentare nucleară decât
neutrofilele și prezintă în citoplasmă granulații acidofile bogate în hidrolaze lizozomale.
Ca și neutrofilele, eozinofilele sunt ,,mobilizate” de influențe chemotacite, pot traversa
peretele vascular prin diapedeză și sunt specializate în fagocitarea complexelor
antigen-anticorp.
Bazofilele sunt leucocite cu nucleu bilobat sau trilobat și cu granulații
citoplasmatice mari, bazofile. Deși au o proporție modestă în formula leucocitară,
bazofilele dețin o importantă funcție secretoare, care constă în eliberarea de heparină și
de histamină. Bazofilele și mastocitele au un rol esențial în unele reacții alergice
întrucât, în cursul agresiunii alergenilor, captează preferențial 1gE și apoi eliberează
substanțe responsalbile de reacțiile locale vasculare și tisulare caracteristice
manifestărilor alergice. Numărul bazofilelor crește fiziologic în timpul nopții.

Funcțiile agranulocitelor
Monocitele sunt cele mai mari elemente figurate ale sângelui. Ele au nucleu
reniform și citoplasmă abundentă. Monocitele circulante sunt celule de tranzit între
măduva osoasă hematogenă și țesuturi, cele din țesuturi purtând denumirea de
macrofage. Funcțional, monocitul circulant și macrofagul tisular formează un sistem
unitar cu rol important în reacția de apărare a organismului. Principalele funcții ale
acestui complex sunt :

24
 fig.2.4.6. Functia secretorie a macrofagelor

→ Funcția fagocitară care constă în anihilarea bacteriilor și virusurilor, dar mai ales a
particulelor mari, care sunt celulele degenerate, infectate sau necrozate, resturile de
celule și particulele coloidale sau chiar anumiți paraziți. Macrofagele mobile se
deplasează către particulele de fagocitat prin fenomene chemotactice declanșate de
substanțe specifice apărute în focarul inflamator, în timp ce macrofagele din SHR
participă la epurarea circulației, fie prin extinderea de pseudopode, fie prin deschiderea
unor vacuole de captare pe suprafața lor urmată de activarea proceselor de pinocitoză
și micropinocitoză.
→ Funcția secretorie, constă în producerea de substanțe bactericide, antivirale, de
reglare a leucopoiezei, de apărare nespecifică, de diferențiere a limfocitelor în
plasmocite, precum și de substanțe implicate în funcția imunitară a acestor celule.
→ Funcția imunitară constă în interacțiuni complexe ale macrofagelor care prezintă
antigen cu limfocitele.
Limfocitele sunt agranuclocite care se împart în limfocite mici (6-8 um), mijlocii și
mari (15-20 um), dar funcțional ele formează populații diferite care intervin separat sau
cooperează în procesele implicate în răspunsul imun al organismului. În organism

25
limfocitele sunt distribuite astfel încât ele pot intercepta eficient microorganismele și
toxinele înainte ca acestea să se răspândească în tot organismul.

Leucopoieza
Celula stem pluripotenta, precursorul unic al tuturor liniilor celulare care asigură
formarea elementelor figurate ale sângelui, este ,,orientată” spre celula ,,cap de serie” a
liniei albe granulocitare sau agranulocitare prin acțiunea unor factori specifici incomplet
elucidati.
Granulopoieza are sediul numai în măduva osoasă hematogenă și constă într-un
proces de multiplicare și maturare, în etape, a celulei ,,cap de serie” numită mieloblast
care, trecând prin etapele de promielocit, mielomecit și metamielocit, devine granulocit
tânăr (neutrofil, ezinofil sau bazofil). Se admite că fiecare linie de granulocite (neutrofile,
eozinofile sau bazofile) are geneză independentă pornind de la mieloblaști specifici și
că secvențele evolutive ale fiecărei linii sunt asemănătoare. În măduva osoasă sunt
stocate de trei ori mai multe granulocite decât cele aflate în sângele circulant.
Neutrofilopoieza are o durată medie de 10 zile, iar eozinofilopoieza și
bazofilopoieza de 4-6 zile (la om). Aceste categorii de granulocite trec din sinusurile
măduvei osoase hematogene în circulația sanguină și, după aproximativ 8-12 ore, trec
în țesuturi unde supraviețuiesc 2-5 zile (sau chiar mai puțin în cazul reacțiilor inflamatorii
acute). S-a estimat că populația granulocitelor aflate în sânge reprezintă aproximativ
6% din numărul celor aflate în zonele extravasculare. Spre deosebire de eritropoieză,
granulopoieza prezintă variații de intensitate determinate de solicitările conjuncturale ale
funcției de apărare (specifică și nespecifică) a organismului, consecutive acțiunilor
agenților ,,agresionali” interni și externi.
Agranulopoieza reprezintă o geneză și cinetică diferite pentru monocite și,
respectiv, limfocite.
Monocitopoieza începe în măduva osoasă hematogenă prin transformarea
monoblastului, precursor celular preferențiat, în promonocit care, în decurs de 3-4 zile,
se multiplică și se diferențiază, atingând stadiul de monocit.
Monocitul, pătruns în circulație, este încă imatur funcțional, dar după 1-3 zile,
trece în țesuturi Unde crește în dimensiuni de aproape cinci ori și își continuă evoluția
(maturarea), diferențiindu-se în macrofag fix (în structuri ale SRH) sau macrofag mobil
(în țesuturi inflamate). Deși variabilă, longevitatea macrofagului este considerabilă:2-24
luni.
Limfopoieza constă în transformările succesive pe care le prezintă ,,celula stem''
pluripotentă din măduva osoasă hematogenă (și din ficat, în prima jumătate a perioadei
fetale), celulă care, sub acțiunea unor factori insuficient cunoscuți, este orientată spre
linia limfocitară, se multiplică și se diferențiază, parcurgând fazele (clasice) de
limfoblast, prolimfocit, limfocit mare, mijlociu și mic. Limfocitele astfel formate, ajung în
26
organe limfoide primare diferite, unde sunt procesate (instruite), dobândind
imunocompetență. În funcție de organele limfoide primare în care se produce
procesarea (instruirea sau dobândirea imunocompetenței), limfocitele se împart în două
categorii: Limfocite B (burso-dependente) și limfocite T (timo-dependente). Organele
limfoide primare (sau centrale) în care sunt procesate limfocitele B sunt: La păsări,
bursa Fabricius, iar la mamifere echivalenți acesteia (măduva osoasă și, probabil,
plăcile Peyer) (fig.2.6.).
Pentru procesarea limfocitelor T, organul limfoid primar este timusul.
Limfocitele B şi T migrează selectiv din organele limfoide primare în zonele
specifice ale organelor limfoide secundare, unde se concentrează în cea mai mare
parte. Din organele limfoide secundare, limfocitele intră în circulaţie o dată cu drenajul
limfei (în special din limfonoduli). Ele circulă continu prin ţesuturi, cu revenire în organul
iniţial, fenomen denumit “homing”. Fenomenul de “homing” este specific limfocitelor,
asigurând contactul lor cu antigenul şi realizarea imunităţii. Reîntoarse în organele
limfoide periferice, limfocitele care n–au întâlnit antigenul specific mor repede (în 4–5
zile). În prezenţa antigenului se produce stimularea (“activarea”) limfocitelor, devenind
celule efectoare sau celule cu memorie imunologică, care pot avea longevitate de luni
sau chiar ani de zile.
Reglarea leucopoezei. Între ritmul formării şi distrugerii leucocitelor se menţine
un echilibru fiziologic, bazat pe mecanisme nervoase şi umorale incomplet cunoscute.
Funcţionarea acestora controlează şi asigură menţinerea între limite fiziologice atât a
numărului, cât şi a proporţiilor pe categorii de leucocite.

fig.2.4.7. Schema producerii si diferentierii limfocitelor B si T

27
Controlul răspunsurilor imune
Se realizează prin intervenția sistemelor imuno supresoare naturale celulare și
umorale. Sistemul celular este reprezentat de celulele T supresoare care frânează
intensitatea răspunsului imun prin suprimarea capacității celulelor T ajutătoare de a mai
produce substanțe activatoare ale limfocitelor B, T citolitice și macrofagelor. Sistemul
umoral imunosupresor, insuficient de clar, se bazează pe acțiunea autoanti-anticorpilor
circulanți.
Între mecanismele imunității specifice și cele nespecifice există raporturi de
interstimulare reciprocă și continuitate. Reglarea intensității răspunsului imun asigură
protecția organismului împotriva extinderii excesive a acestor reacții și reprezintă un
proces complex integrat funcțiilor homeostazice.

TROMBOCITELE

La mamifere, trombocitele sau plachetele sanguine sunt elemente figurate mici

(6-9 um). Numărul lor variază în funcție de specie (tabel) și de fazele ciclului diurn
(scade noaptea).

Proprietățile funcționale și rolurile trombocitelor

Proprietățile funcționale ale trombocitului sunt dependente de integritatea morfo
funcțională a componentelor sale. Astfel, de membrana sa depind următoarele
proprietăți: Aderența parietală și adezivitatea reciprocă a trombocitelor; formarea
pseudopode lor; adsorbția unor factori plasmatici (serotonina, fibrinogenul etc.);
reactivitatea specifică la acțiunea unor substanțe biologic active, cum sunt factorii
coagulării, anumiți produși de metabolism (ADP) sau hormonii tisulari (prostaglandine),
precum și transmiterea acestor interacțiuni proceselor metabolice intracitoplasmatice
prin intermediul unui sistem mesager secund (adeniciclaza-3,5 AMPc).
Alte structuri, cum sunt microtubulii și microfilamentele intracitoplasmatice,
asigură retractibilitatea (contractibilitatea) trombocitelor ca răspuns la trombostenina,
proteină cu însușiri contractile și activitate ATP-azica asemănătoare actomiozinei din
mușchi. La rândul lor, numeroasele ,, granulații" (organite) intracitoplasmatice asigură
proprietatea secretorie a trombocitului prin care se realizează producerea factorilor
plachetari ai coagulării implicați în procesul de hemostază, precum și enzimele
proteolitice implicate în ,,digestia" complexelor antigen-anticorp fagocitate de
trombocite. Dintre cei 11 factori plachetari ai coagulării descriși până în prezent, primii
opt sunt mai bine caracterizați și sunt prezentați în tabel:
Nr. factorului Denumirea factorului

28
 1 Proaccelerina
2 Fibrinogenul plachetar
3 Factorul protromboplastic (PTF)
4 Factorul antiherparinic
5 Serotonina (5-HT)
6 Factorul antifibrinolitic
7 Trombostenina (retractozim)
8 Factorul antihistaminic
Consecințele acestor proprietăți funcționale sunt rolurile fiziologice ale
trombocitelor, în special cele legate de participarea acestor elemente figurate la
procesul de hemostază.

Trombocitopoieza
Trombocitele se formează în măduva roșie (hematogenă) au oaselor din aceeași
celulă stem multipotentă de scris la eritropoieza, dar care se orientează către linia
trombocitară (megacariocitara), parcurgând stadiile succesive de megacarioblast,
megacariocit bazofil, apoi granulos și, în final, megacariocit trombocitogen. Membrana
megacariocitului matur (trombocitogen) realizează numeroase evaginari în care
pătrunde citoplasma și apoi, prin delimitare, aceste evaginari se desprind din masa
megacariocitului, formând trombocitele. Acestea traversează endoteliul capilarelor
sanguine din măduva hematogenă și trec în circulația sanguină, iar din megacariocitul
epuizat rămâne doar nucleul care este fagocitat de macrofagele din măduva roșie.
Din totalul trombocitelor, două treimi se află în torentul sanguin, iar o treime (în
special cele tinere) se află cantonate în splină, motiv pentru care splenectomia este
urmată de trombopenie de lungă durată și tulburări de coagulare a sângelui.
Reglarea trombocitopoieziei, încă incomplet cunoscută, se bazează probabil pe
un factor umoral (trombopoietina) eliberat ca răspuns la scăderea numărului de
trombocite din sângele circulant și care stimulează orientarea celulei stem către linia
megacariocitara, menținând astfel echilibrul fiziologic între ritmul de distrugere și cel de
producere al trombocitelor. Trombocitele îmbătrânite au volum mai mic și eficiență
funcțională redusă și sunt reținute și distruse de macrofagele tisulare, in special în
splină, ficat și plămâni.

29
 fig.2.4.8. Etapele trombocitopoieziei

CAPITOLUL 3. FIZIOLOGIA CORDULUI ŞI VASELOR

SANGUINE
3.1. MAREA ŞI MICA CIRCULAŢIE

fig.3.1.1. Schema micii și marii circulații

Fiziologia cordului și vaselor sanguine

Sângele circulă prin aparatul cardiovascular, care este reprezentat de inimă și un

sistem închis de vase sanguine format din artere, capilare și vene.
Circulația masei sanguine este întreținută de contractiile ritmice ale inimii, organ
cu rol de pompa aspiro-respingătoare.
30
 La toate speciile de animale domestice, cordul, împreună cu sistemul închis de
vase sanguine, formează două circuite sanguine numite marea circulație și, respectiv,
mica circulație sanguină.
Marea circulație (circulația somatică sau sistematică) asigură deplasarea
sângelui oxigenat din ventriculul stâng prin aortă, arterele mijlocii și mici către capilarele
din toate organele corpului (unde se cedează oxigenul și se încarcă cu dioxid de
carbon) și apoi, prin venule, vene mici, mijlocii și mari (venele cave), până în atriul
drept.
Mica circulație (circulația pulmonară) asigură deplasarea sângelui neoxigenat
(,,venos") din ventriculul drept, prin artera pulmonară, spre capilarele pulmonare (unde
se cedeaza dioxidul de carbon și se încarcă cu oxigen) și, apoi, prin venele pulmonare
în atriul stâng.
Așadar, aparatul cardio-vascular asigură deplasarea sângelui în tot organismul,
permițând: Realizarea schimburilor alveolare și tisulare ale gazelor respiratorii,
transportul substanțelor nutritive, transportul căldurii de la organele termogene în
întregul organism, transportul substanțelor biologic active implicate în mecanismele
homeostazice umorale, cum și transportul substanțelor ce urmează a fi excretate.
La animalul în stare de repaus, proximativ 25% din masa sa sanguina se află în
mica circulație și 75% în marea circulație, iar în fiecare circulație, masa sanguină este
distribuită inegal în funcție de categoria de vase sanguine.
Repartizarea volumului sanguin in sistemul cardio-vascular la caine
Felul circulatiei Volumul sangelui Categoria de vase Volumul sangelui
(%) (%) (%)
Mica circulatie 25
(pulmonara)
Marea circulatie 75 Artere 15
(sistematica)
Capilare 5
Vene 80
Total 100 100
Tabelul.3.1.2.
Distribuirea sângelui din circulația sistemică la organele deservite de aceasta
este diferită după organ și, mai ales, după starea funcțională a acestuia, afluxul sanguin
crescând în organele aflate în activitate pe seama reducerii în cele aflate în repaus.
Repartizarea sangelui expulzat de ventriculul stang la anumite organe
Organul % din total

31
 Inima 5-10
Creier 8-15
Rinichi 10-20
Ficat 20-30
Tract digestiv 10-30
Piele 4-6
Oase si muschi 30-60
Tabelul 3.1.3.
Marea și mica circulație, fiind capacități diferite dispuse în serie funcționează în
regimuri diferite de presiune și de viteză de deplasare a masei sanguine, corelarea lor
funcțională realizându-se prin mecanisme complexe care reglează atât activitatea
cordului, și capacitatea vaselor sanguine.

CAPITOLUL 4. RESPIRAȚIA

Prin funcția de respirație, organismul realizează preluarea oxigenului din aerul

atmosferic, transportul lui prin sânge către toate celulele şi utilizarea lui în respirația
celulară, precum şi preluarea dioxidului de carbon de la celule, transportul lui prin sânge
și eliminarea acestuia prin aparatul respirator în aerul atmosferic. Respirația este o
funcție a organismului (privit ca sistem biologic) realizată prin participarea, pe baza
integralitații sistemului biologic, a aparatului respirator împreună cu musculatura,
articulațiile și scheletul cutiei toracice, sistemul cardio-vascular, sângele, lichidul
intercelular şi sistemul nervos. În consecință, funcția de respirație constă în
desfăşurarea concomitentă și corelată a următoarelor etape fiziologice: mecanica și
ventilația pulmonară, transferul alveolo-capilar al gazelor respiratorii, transportul lor
sanguin, transferul capilaro-tisular al acestor gaze şi utilizarea celularã a oxigenuiui.

4.1.1.UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ PULMONARĂ

O bronhiolă terminală deservește un acin pulmonar; formațiune considerată unitatea
morfo-funcțională a pulmonului. În interiorul acinului, bronhiola terminală dă naștere la
2-3 generații de bronhiole ,,respiratorii" sau canale alveolare care, deşi sunt conducte
acriene (cu diametrul de 200-600 µm), participă şi la schimburile respiratorii datorită
prezenței în pereții lor,pe zone discontinui, de epiteliu alveolar alături de cel cubic.
Canalele alveolare se deschid în 3-6 saci alveolari, fiecare constituit din alveole
pulmonare emisferice a căror suprafață însumată oferă o zonă mare de contact pentru
transferul gazelor respiratorii din aerul alveolar în sângele capilarelor alveolare și invers.

32
4.2.FONAȚIA LA ANIMALELE DOMESTICE
La mamifere, laringele are pe lângă funcția de organ participant la respirație și pe cea
de organ vibrator la acțiunca presiunii coloanei de aer (în special) expirat, generând
astfel sunete a căror ,,finisare" (ca structură fonică) este asigurată de rezonanța naso-
faringiană şi cea a cavității bucale.
La unele specii de păsări s-au dezvoltat şi unele organe speciale, generatoare de
sunete, la bifurcația traheei și originea bronhiilor principale(sirinx).
Studiul funcționării acestor structuri la speciile de animale domestice este incomplet, iar
rolul biologic al semnificației sunctelor enmise de animale reprezintă obiectul capitolului
de comportament.

4.3.TORSUL LA PISICĂ
Dintre speciile de animale domestice,pisica emite în anumite situații sunete speciale
(asemănătoare unui murmur vezicular puternic amplificat) ,manifestare denumită tors
(sau “murmurare”-purring, în engleză) .Mecanismul de producere a acestor sunete este
deosebit de complex.
Determinări electromiografice pe mușchii adductori și abductori ai laringelui, coroborate
cu măsurări concomitente ale presiunii intratraheale efectuate pe pisică au demonstrat
că torsul este rezultatul unei activări ciclice de mare frecvență (25 ori/s) a diafragmei şi
muşchilor laringieni atât în cursul inspirației, cât și al expirației. Fiecare ciclu de activare
are 3 faze: (1) închiderea glotei, (2) deschiderea glotei şi producerea zgomotului
caracteristic torsului și (3) rămânerea deschisă (liberă) a glotei cu reluarea fluxului
aerului.
Inchiderea glotei (1) este rezultatul contracției muşchilor adductori ai laringelui și are
drept consecință funcțională apropierea corzilor vocale. Sunetul (2) este produs prin
disiparea bruscă a diferenței de presiune pe cele două părți ale glotei închise (1), ceea
ce conduce la separarea (îndepărtarea) bruscă a corzilor vocale. Deschiderea bruscă a
glotei (2) este rezultatul contracției muşchilor abductori laringieni,contracții sincrone cu
ale diafragmei. În inspirație, diafragma prezintă contracții intermitente care alternează
cu cele ale muşchilor adduciori laringieni, ceea ce previne negativarea excesivă a
presiunii intratraheale în timpul cât glota este închisă (1) şi asigură intermitent fluxul
inspirator de aer pe perioadele cât glota rămâne deschisă (3), ceea ce permite
repetarea ciclurilor și sunetelor caracteristice torsului concomitent cu expansiunea
completă a pulmonilor, până la sfărșitul inspirației
În expirație, revenirea elastică a pulmonului creează o presiune intra-traheală mai mare
decât presiunea din cursul fazei (1) de glotă închisă. Când adductorii laringieni se
relaxează, glota se deschide (2) și presiunea intra-traheală mai ridicată forțează
trecerea aerului printre corzile vocale, producându-se zgomotul caracteristic de tors.
Ciclurile se repetă astfel până la sfärşitul expirației.

33
 Rolul biologic al torsului nu este cunoscut, dar s-a observat că procesul se produce
numai când animalele sunt sănătoase și relaxate psihic (mulțumite) sau în cursul
somnului. S-a emis astfel ipoteza că torsul poate îndeplini o funcție similară de
respirație complementară, îmbunătățind ventilația pulmonară și prevenind atelectazia în
perioadele de respirație superficială.

CAPITOLUL 5.DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA DIGESTIVĂ

Digestia reprezintă totalitatea proceselor mecanice și chimice (enzimatice) din tractul
digestiv prin care se realizează transformarea alimentelor din starea lor complexă în
molecule simple şi absorbabile. Absorbția digestivă reprezintă procesele de transfer a
acestor molecule din lumenul tractului digestiv, prin epiteliul mucoasei digestive, în
circulația sanguină (direct sau, în cazul lipidelor, indirect prin intermediur limfei).
Digestia și absorbția digestivă sunt procese fiziologice diferite, dar indisolubil corelate
întrucât absorbția nu poate apare dacă alimentele nu sunt digerate, iar produșii rezultați
din digestie rămân ineficienți biologic dacă nu sunt absorbiți din lumenul tractului
digestiv.

Fig.5.1.

5.1. PREHENSIUNEA, MASTICAŢIA, DEGLUTIŢIA

PREHENSIUNEA

34
 Preluarea alimentelor solide și lichide din mediul ambiant se realizează cu
participarea diferențiată, în funcție de specie, a buzelor, dinților și limbii,
corespunzător comportamentului alimentar al speciei. Prehensiunea este un act
controlat prin mecanism nervos deosebit de complex, bazat pe reflexe subcorticale, cât
și pe control voluntar (cortical), ultima modalitate asigurând preluarea selectivă
(discriminatorie) a alimentelor din mediul extern.
La majoritatea animalelor domestice, prehensiunea furajelor solide se realizează
cu ajutorul buzelor, a dinților și / sau a limbii, iar unele carnivore se folosesc și de
membrele toracale pentru fixarea hranei. De obicei, înainte de a executa prehensiunea,
animalele identifică și selecționează categoria și calitatea furajelor cu ajutorul
analizatorilor vizuali și olfactivi.
Taurinele realizează presiunea plantelor folosind limba (pe care o exteriorizează
imprimând-ui o formă aproximativă de seceră) cu ajutorul căreia introduc plantele în
cavitatea bucală, apoi le fixează între incisivii inferiori și bureletul incisiv și, în final, le
secționează printr-o mișcare bruscă a capului. Pe pășune, secționarea plantelor se
execută la o înălțime relativ de mare de sol (8-10 cm). Prezența papilelor cornoase
orientate cranio-caudal pe suprafața limbii contribuie la reținerea furajelor În cavitatea
bucală. Buzele au sensibilitate redusă, sunt puțin mobile și participă între o măsură
mică la prehensiunea furajelor solide.
Rumegătoarele mici folosesc buza superioară (suficient de mobilă și
discriminativă), incisivii inferiori și bureletul incisiv, secționarea plantelor fiind realizată
foarte aproape de sol.
Prehensiunea furajelor lichide se realizează prin aplicarea buzelor pe suprafața
lichidelor, urmată de ușoară coborâre a mandibulei (producând astfel depresiune în
cavitatea bucală) și aspirarea lichidului.
Calul folosește pentru prehensiunea plantelor în timpul pășunatului buzele
(extrem de mobile, sensibile și discriminative) și incisivii (pentru secționarea plantelor).
Prehensiunea furajelor lichide se realizează la fel ca la taurine.
Prehensiunea lichidelor la porc poate fi însoțită de zgomote caracteristice din
cauza pătrunderii aerului prin comisurile labiale.
Cainii și pisicile efectuează prehensiunea alimentelor solide cu ajutorul dinților
incisivi și canini, iar introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face cu ajutorul
mișcărilor rapide ale limbii, după cum urmează:
• câinele imprimă vârfului limbii aspectul unei lingurițe cu ajutorul căreia execută
proiectări repetate de lichid în cavitatea bucală;
• pisica introduce limba în lichid și apoi o retragere în cavitatea bucală, picăturile de
lichid fiind reținute între numeroasele papile cornoase linguale.

35
 Păsările efectuează prehensiunea nutrețurilor solide și a lichidelor cu ajutorul
valvelor ciocului.

MASTICAȚIA
Masticația este un act motor complex la care participă următoarele componente
morfo-funcționale: Suprafețele ocluzale dentare, mandibula, articulațiile temporo-
mandibulare, obrajii, buzele limba, mușchii masticatori și elementele arcurilor
nervoase ale reflexului de masticație.
Acest act fiziologic este reprezentat de procesele mecanice de mărunțire a
alimentelor (furajelor) în cavitatea bucală și are ca rezultat fragmentarea mecanică a
furajelor în particule de dimensiuni reduse și formarea bolului alimentar. Gradul de
mărunțire a hranei diferă după specie și după natura hranei. Mișcările de masticație se
manifestă prin mișcări de ridicare și de coborâre a mandibulei, fie preponderent în plan
vertical (mișcări de verticalitate), fie preponderent prin mișcări de lateralitate.
La taurine, datorită conformației anatomice a maxilarelor (mandibula este mai
îngustă decât maxilarul superior) și articulațiilor temporo-mandibulare, predomină
mișcările de lateralitate, furajele fiind triturate între molari a căror suprafață este mare.
La rumegătoare, masticația este sumară și rapidă, după regurgitarea bolului
mericic din timpul rumegării, remasticația se prelungește. La taurine 15.000 de mișcări
de masticație la care se adaugă, circa 25.000 de mișcări de remasticație în cursul
perioadelor de rumegare.
La cal mișcările de masticație sunt efectuate în plan vertical. Durata masticației
unui kilogram de fân este de 30-40 de minute și necesită circa 3.000-3.500 de mișcări
de masticație.
La porc și la carnivore mandibula execută mișcări principale în plan vertical. La
câine masticația este scurtă și sumară, iar la pisică masticația este foarte amănunțită și
prelungită.
Mișcările mandibulei sunt condiționate de particularitățile anatomice ale
articulațiilor temporo mandibulaire, ceea ce explică predominanța, în funcție de specie,
a unui anumit tip de mișcare mandibulara (verticală, laterală, propulsie, retropulsie sau
circumductie).
Mușchii masticatori dezvoltă o forță de construcție variabilă în funcție de
duritatea alimentului și de poziția acestuia în sistemul de pârghii (de gradul II și uneori
III) format de arcade dentare și articulațiile temporo-mandibulare. De obicei, contracțiile
letanice ale mușchilor masticatori acționează în doi timpi succesivi: În primul timp se
realizează punerea în contact a suprafețelor triturante ale dinților antagoniști și în al

36
doilea timp se realizează contracția izometrică a cărei forță crește progresiv, în funcție
de unitățile motorii activate până la învingerea rezistenței (zdrobirea) alimentului.
Ca și prehensiunea, masticația este un act fiziologic reglat prin mecanisme
nervos bazat atât pe reflexe subcorticale, câți și pe control voluntar (vertical). Reflexul
de masticație este însă de o complexitate aproape unică în organismul animal,
producerea lui necesitând derularea coordonată a proceselor de inducție simultană,
succesivă și reciprocă, a centrilor nervoși care coordonează mișcările masticatorii
(stereotipul masticator).
Reflexul de masticație este declanșat de contactul alimentelor cu receptorii zonei
reflexogene din cavitatea bucală (presoreceptorii din pulpa dentară, ligamentele
periodontale, gingie, limbă, palatul dur, mucoasa obrajilor, precum și proprioreceptorii
din mușchii masticatori și articulațiile temporomandibulare).
Potențialul de receptor este propagat ca influx nervos pe calea aferentă a
arcurilor reflexe (reprezentată de fibrele senzitive ale ramurei mezencefalice a
trigemenului) și ajunge la centri nervoși mezencefalici (nucleul senzorial mezencefalic al
trigemenului) și protuberanțial (nucleul motor pontin al trigemenului). De la acești centri,
impulsul nervos motor se propagă pe calea eferentă (nervii motori ai mușchilor
masticatori) la mușchii ridicători și, respectiv, coborâtori ai mandibulei. Reflexul
subcortical al masticației asigură în mod prompt atât coborârea mandibulei
(deschiderea cavității bucale), cât și protejarea arcadelor dentare de suprasolicitarea
mecanică în cursul ridicării mandibulei.
Controlul cortical al masticației constă în coborârea și, respectiv, ridicarea
voluntară a mandibulei, consecutiv impulsurilor propagate de căile piramidale la centri
nervoși subcorticali care controlează mușchii masticatori.
Activitatea centrilor nervoși mezencefalic și pontin mai poate fi modulată și prin
aferente de la nucleii bazali și cerebel (căile extrapiramidale).
Concomitent cu tăierea sau zdrobirea (măcinarea) alimentelor, în cursul masticației se
realizează și insalivația (îmbibarea cu saliva) fragmentelor de alimente rezultând bolul
alimentar, masa păstoasă care urmează a fi deglutită.

DEGLUTIȚIA

Prin actul deglutiției, bolul alimentar este transportat din gură prin faringe și prin
esofag, ajungând astfel în stomac. Deglutiția se desfășoară în trei timpi succesivi
(bucal, faringian și esofagian) coordonați prin mecanism nervos reflex. Reflexul este
inițiat de contactul alimentelor cu zona reflexogenă oro-faringiană (receptorii mecanici
din palatul moare, baza limbii și faringe) și finalizat prin stimularea mecanică a
esofagului de către bolul alimentar sau lichidele pătrunse în lumenul acestuia. De la
37
receptorii acestor zone, excitația se propagă pe cale aferentă (fibrele senzitive din
glosofaringian, trigemen și vag) pe la centri nervoși ai deglutiției situați bilateral în bulb.
De la aceștia, pe cale eferentă (fibrele motorii din hipoglos, trigemen, facial,
glosofaringian și vag), excitația ajunge la mușchii ce participă la efectuarea deglutiției
prin contracții coordonate secvențial. Centri nervoși ai deglutiției prezintă conexiuni cu
centrii nervoși ai respirației, suptului și ai mușchilor laringieni implicați în producerea
semnalelor vocale.
Timpul bucal asigură trecerea bolului alimentar și lichidelor din cavitatea bucală
în faringe. Acest timp inițiază deglutiția și poate fi controlat în mod voluntar până în
momentul când bolul se află la limita intrării în faringe. Secvențele timpului bucal sunt:
plasarea bolului pe partea dorsală a limbii, sprijinirea vârfului acesteia pe bolta palatină
urmată apoi de retragerea și ridicarea bazei limbii și împingerea spre faringe a bolului
alimentar. Concomitent se realizează deplasarea posterioară a valului stafilin și
producerea unei apnei de inspirație (care se va menține până la sfârșitul timpului
faringian). Datorită musculaturii sale, care o ridică spre bolta palatină schior trage spre
faringe, limba se comportă ca un autentic piston ce împinge bolul alimentar spre
faringe.
Timpul faringian constă în deplasarea bolului alimentar și lichidelor din faringe
spre esofag. Acest timp este foarte scurt (aproximativ o secundă) și poate fi identificat la
inspecție prin observarea ușoarei deplasării a regiunii laringiene în cursul deglutiției.
Timpul faringian este rezultatul unor procese funcționale deosebit de complexe bazate
pe acte reflexe ce nu pot fi influențate prin voință. Deplasarea bolului prin faringe spre
esofag se realizează, în esență, prin contracțiile rapide și strict coordonate ale
mușchilor faringieni care scurtează și ridică faringele forțând propulsarea bolului spre
esofag.
Concomitent se mai produc: Închiderea comunicării faringelui cu căile nazale
(prin orizontalizarea palatului moale) și cu orificiul laringian (prin ridicarea și plasarea
acestuia la ,, adăpostul'' epiglotei și rădăcinii limbii), deschiderea de foarte scurtă durată
a comunicării cu trompele Eustachio și menținerea apneii până la pătrunderea bolului în
esofag (fig.4.1.)
Regurgitarea alimentelor spre cavitatea bucală este împiedicată de contracția
musculaturii care a realizat timpul bucal. Afectarea coordonării reflexe a secvențelor
descrise anterior produce disfagie sau regurgitare nazală, sau angajare laringiană a
fragmentelor alimentare sau a lichidelor.

38
 fig.5.1.1. Secțiune sagitală prin faringe
Timpul esofagian cuprinde procesele funcționale care asigură propulsarea
alimentelor și lichidelor prin esofag până în stomac. Consecutiv timpului faringian, bolul
alimentar este angajat prin sfincterul esofagian anterior, care se relaxează reflex în
cursul timpului faringian. După închiderea sfincterului esofagian anterior se produc în
mod reflex contracții coordonate ale musculaturii circulare (interne) și longitudinale
(externe) din pereții esofagului. Aceste contracții sunt responsabile de producerea
undelor de tip peristaltic care deplasează bolul alimentar de-a lungul esofagului, în sens
cranio-caudal. Contracția peristaltică constă într-o zonă de contracție inelară (circulară)
aflată în spatele bolului alimentar, asociată și precedată de o zonă de distensie
lumenală esofagiană, care se deplasează de-a lungul esofagului, propulsat bolul în
același sens.
Zona de contracții inelară este generată de contracție a fibrelor musculare
circulare asociate cu relaxarea acelor longitudinale, iar zona de dilatație este generată
de relaxare a fibrelor musculare circulare și contracția celor longitudinale. Cu toate că
esofagul prezintă fibre musculare striate și netede distribuite diferențiat în funcție de
specie, mecanismul mișcărilor peristaltice esofagiene este similar la toate speciile.
Fibrele musculare striate sunt stimulate de inervația somatică reprezentată de fibrele
somatice ale vagului (cu originea în nucleul ambiguu în bulb). Fibrele netede sunt
stimulate de inervația parisimpatică reprezentată de fibrele vegetative preganglionare
ale vagului (cu originea în nucleul dorsal) care se sinaptizează cu plexurile mienterice
esofagiene ce se interpun între fibrele vagale și cele musculare netede. Fibrele
musculare netede sunt in schimbate (de obicei) de simpatic (fibrele postganglionare de
ganglionul stelat). Viteza de propagare a undei peristaltice între sfincterul esofagian
anterior și cel posterior este mai mare în zona esofagului prevăzută cu fibre musculare
striate și mai mică în cea cu fibre netede. Viteza de deplasare intraesofagiană a
alimentelor este influențată însăși de consistența acestora, lichidele având viteză mai
mare de tranzit.

39
 Undele peristaltice esofagiene pot fi primare sau principale (declanșate de
prezență a bolului alimentar în lumenul esofagului) și unde peristaltice secundare
(produse prin stimularea esofagiană locală de către fragmentele desprinse din bolul
alimentar și au rolul de curățire a lumenului esofagian). Tranzitul unidirecțional
esofagiano-gastric este condiționat și de funcționarea normală a sfincterului esofagian
posterior(sfincterul cardinal) a cărui deschidere (relaxare) este indusă reflex numai de
creșterile presionale intraesofagiene (pragul fiind de 5-6 cm apă). De aceea,
propulsarea bolului alimentar și lichidelor din esofag în stomac se realizează chiar și
antigravitațional, precum și în condițiile unei presiuni intrastomacale mai mari decât cea
din esofag. Fiziologia joncțiunii esofago-gastrice este încă insuficient de cunoscută.
Totuși, participarea parasimpaticului cranial (nervul vag) a fost de mult demonstrată:
Stimularea vagului produce un de peristaltică esofagiană și de relaxare (deschidere)
consecutivă a sfincterului esofagian posterior, iar secționarea ambilor nervi vagi este
urmată de acaluzie.
În absența deglutiției, corpul esofagului are pereții relaxați și lumenul virtual, iar
sfincterul esofagian anterior (striat) și cel posterior (neted) sunt contractate și complet
închise. Această stare funcțională este deosebit de importantă pentru protecția
mucoasei esofagiene față de aciditatea chimului gastric și pentru protecția căilor
respiratorii față de eventualitatea aspirarii de conținut gastric ajuns în esofag.

RUMEGAREA
Rumegarea reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează remasticarea
fragmentelor mari ale conținutului rumenal. Acest proces are consecinte biologice
deosebit de importante: reducerea dimensiunilor fragmentelor de furaje, separarca
particulelor foarte mici (aflate in suspensie) de cele încă nedigerate și favorizarea
indirectă a proceselor de fermentație microbiană prin prelucrarea substratului necesar
populațiilor mierobiene. Ca proces funcțional, rumegarea constă in succesiunca
următoarelor secvente funcționale: rejectia, remasticația, reînsalivația și redeglutiția
bolului miricic. Această succesiune necesită asocierea unor acte reflexe digestive și
respiratorii complexe.
Rejectia sau regurgitarea consta in patrunderea in esofag a unei anumite
cantitați de conținut rumenal și deplasarca acesteia in cavitatea bucal. Regurgitarea
este initiată de extracontracția reticulară, numită și contracție de rejecție sau de
regurgitare, care se produce imediat inaintea contracțici bifazice din ciclul contracțiilor
principale reticulo-rumonale. Simultan cu această extracontracție reticulara se produc:
relaxarea cardiei, relaxarea sfincterului esofagian superior (muşchiul crico-faringian) și o
mişcare bruscă de inspirație cu glota inchisă și cu blocarea orificiului nazo-faringian
(prin ridicarea valului palatin). Acestea generează o presiune negativa intratoracica, și
implicit, intraesofagiana (presiunea negativa din lumenul esofagului ajunge la
aproximativ -30 mm Hg sau -40 mm Hg). Efectul funcțional al acestor procese este
pătrunderea in esofag a conținutului provenit din porțiunea dorsală a retelei. Conținutul
40
patruns in esofag este propulsat in sens cranial (cu o viteza de 100-120 cm/s de o
contracție antiperistaltică esofagiană și ajunge in cavitatea bucală (mandibula și limba
execută o coborâre rapidă pentru primirea bolului). Bolul mericic ajuns in gură este
imediat preset între limba și bolta palatină, excesul de lichid fiind exprimat și deglutit, de
obicei, prin doua mişcări consecutive de deglutiție. Apa şi particulele de dimensiuni mici
existente in lichidul exprimal din bolul mericic ajung în rețea, în zona de evacuare a
acesteia spre orificiul reticulo-omasal. Aceasta cste modalitatea prin care rumegarea
intervine in procesul de separare a particulelor mici de cele mari ale conținutului
reticulo-rumenal, influențând astfel tranzitul conținutului în prestomacuri.
Dacă bolul mericic este în totalitate lichid și in cavitatea bucală nu rămăne
conținut solid, remasticarea nu se mai produce (fenomen numit pseudorumegare).
Remasticația consta in fragmentarca amănunțită a materialului solid și parțial
fermentat din bolul mericic pria efectuarea unui număr complementar de miscări de
masticație (50-90 la taurine, 50-60 la ovine și caprine). Remasticația unui bol mericic
provenit din furaje grosiere necesită un număr mai mare de mişcări de masticație decât
remasticația unui bol mericic constituit din furaje suculente. Mişcările de remasticație
sunt lente (calme) si cu un ritm regulat. Ele încetează doar în intervalul de 5-6 secunde
dintre ciclurile mericice. De obicei, un bol mericic este remasticat pe o singură parte
(stânga ori dreapta) a arcadelor dentare. Remasticația realizează reducerea dimensiunii
fragmentelor de furaje, mărește greutatea specifica a acestora prin expulzarea acrului
atmosferic din structura furajelor și a gazelor de fermentație aderate la aceste
fragmente și creează noi porți de intrare pentru microbii rumenali, favorizând procesele
de fermentație microbiana. Procesul de remasticațic necesită un mare consum de
energetie prilejuit de cele 9000-25000 mişcari zilnice de masticațic.
Reinsalivația este concomitentă cu remasticația și este asigurată aproape
exclusiv de saliva secretată de glandele parotide. Rumegarea (remasticația) induce o
secreție salivare de 3-5 ori mai mare decat masticația inițială a furajelor.
Redeglutiția constä în 2-4 mişcări de deglutiție care transporti porțiuni ale
aceluiași bol mericic din cavitatea bucală pând în rețea. De aici sunt ejectate in rumen,
ajungând din nou in zona intermediară (de tranziție) a conținutului rumenal. Îa rumen,
frugmentele remasticate servesc ca substrat cu grad superior de preluerare, fiind optim
pentru activitates fermentativă a mierobionților. Redeglutiția ultimei cantitați dintr-un bol
mericic finalizează un ciclu mericic. Un astfel de ciclu are o durată de aproximativ un
minut. Intervalul intre două cicluri mericice consecutive este de 4-6 secunde. Finalizarea
unui ciclu mericic (sau de rumegare) este condiție pentru inițierea următorului ciclu
mericic și, in consecința, un bol mericic nu se poate suprapune peste alt bol anterior
(sau peste părți ale acestuia).
În 24 de ore, taurinele efectuează 4-10 ore de rumegare (in funcție de structura
rației furajere) repartizate in 6-20 perioade foarte variate ca durată (de la câteva minute
până la 1 oră). La ovine, durata totală a rumegārii este de 8-9 ore/zi, repartizale in 6-8
perioade. Durata totală a rumegārii este mai scurtă pe pășuni de calitate bună și în
41
cazul hrănirii cu furaje suculente. La taurine, rumegarea începe la aproximativ 30-70
minute după consumarea tainului, iar la ovine și caprine la 20-45 minute. De obicei,
lungimea periondelor de rumegare este maximä seara și in timpul noptii (dar nulă in
timpul somnului), ceea ce arată existenta unor variații diurne ale exeitabilitații centrului
nervos al rumegării. Majoritatea femelelor rumega in timpul mulsului: sau în timpul
alăptări.
Reglarea rumegării se realizează prin mecanism nervos deosebit de complex
care constă în integrarea (corelarea) activitäții reflexe a mai multor centri nervoși ce
controlează: motilitatea rețelei, inspirația, motilitatea esofagului, activitateca muşchilor
masticatori și secreția glandelor salivare.
Ca act reflex, rumegarea este declanşata de activarea receptorilor localizați in
regiunea cardiei si pliului reticulo-rumenal prin stimularea mecanica produsa de
fragmentele relativ mari ale continutului reticulo-rumemal, precum și de distensia
rumenului (existența unui anumit grad de plenitudine). Calea aferentã este reprezentată
de fibrele senzitive vagale care conduc excitatia la centrul nervos bulbar al rumegarii
(nucleii dersali vagali). Calea eferenta este reprezentata de fibrele nervoase motorii
incluse in nervii vagi și in nervii distribuiți muşchilor masticatori, faringo-laringieni,
esofagieni și glandelor parotide. Experimental, rumegarea poate fi declanşata și prin
excitarea tactila a receptorilor din regiunea cardiei, pilierilor rumenali anteriori și, mai
ales, a pliului reticulo-rumenal efectuată cu mâna (masaj uşor) intredusă printr-o fistulă
largă a rumenului.
Stimuli neobişmuiți din mediul ambiant generatori de frică, spaima, anxietate etc.,
precum și anumiți stimuli interni (durere, febră, inanitie) pot determina suprimarea
rumegarii, ceea ce arata existența unor conexiuni multiple ale centrului bulbar al
rumegării cu alți centri nervoşi.
Până in prezent s-au acumulat suficiente date experimentale și clinice care
susțin (iar unele demonstrează) intervenția uner centri nervoşi hipotalamici in reglarea
rumegării.
Astfel, rumegarea poate fi indusă prin excitarea electrică experimentalä a unor
nuclei din hipotalamusul anterior, precum și (adesea) prin supt şi/sau muls, ceea ce
demonstrează existența conexiunilor și cu centri hipotalamici ai ejecției laptelui. De
asemenea, intreruperca experimentală a rumegării prin suprimarea mişcărilor de
remasticație (prin legarea botului sau aplicarea unei măști speciale) este urmată de
prelungirea compensatorie a perioadelor de rumegare in detrimentul perioadelor de
hrănire (ceea ce arată implicarea centrilor hipotalamici ai foamei și sațietății). Alți centri
nervoşi hipotalamici (precum este cel termogenic) pot inhiba rumegarea (aşa cum se
întâmplă in stări febrile).
Chiar dacă oile decorticate experimental pot rumega, există totuşi dovezi ale
intrevenției cortexului cerebral in reglarea rumegării, aşa cun este inducerea rumegării
prin stimuli condiționați sau inhibarea rapidă a acesteia prin acțiunea unor factori

42
perturbatori din mediul exterior (prezența unui câine, producerea de zgomote puternice
etc.).
Ca proces fiziologic, rumegarea este unul dinstre indicatorii funcționali cardienali
ai stării de sănătate, ea fiind suprimată în stări patologice însoțite de febră, durere și
inapetență (de cel puțin 24 de ore).

5.2.SALIVA
Saliva totală reprezintă amestecul realizat in cavitatea bucală a salivelor parțiale.
Acestea sunt produse în mod independent de fiecare glandă din cele trei perechi de
glande salivare anexate cavității bucale (glandele parotide, mandibulare şi sublinguale)
care îşi drencază produsul in cavitatea bucală prin canale independente (Stenon,
Wharton și respectiv Rivinius). O cantitate mică de salivă este produsă de glandele
salivare accesorii dispersate in epiteliul mucoasei bucaie, în special în zonele palatină,
labială și a obrajilor, numite și glande parietale.
Producerea salivei este rezultatul proceselor de secreție acinară şi celor de
reabsorbție şi secreție tubułară din fiecare salivon. Salivonul este unitatea funcționalà a
glandelor salivare formată din acinii salivari care converg pe aceiași conduct intercalar.
El prezintă o organizare funcțională asemănătoare nefronului. Acinul salivar este format
din două categorii de celule: seroase şi mucoase. Acestea sunt distribuite diferit în
glandele salivare: glandele parotide conțin exclusiv acini cu celule seroase (produc
saliva de diluție), mandibularele conțin ambele categorii de celule în proporție aproape
egale (saliva de deglustiție), iar in sublinguale predomina celulele mucoase (saliva de
deglutitie). Ambele tipuri de celule acinare îşi elimină produsul de secreție în lumenul
acinului prin exocitoză.
Saliva acinară sau saliva primară rezultă din transferul activ și pasiv al unor
constituenți plasmatici (K, Na, Cl, Co, Ca, So, I, PO, uree, H 2O) prin membrana bazo-
laterală a celulelor acinoase, precum și din sinteza de novo în aceste celule a unor
componente ale salivei care nu provin ca atare din sânge (biosinteza amilazei,
lizozimului, lipazei, glicoproteinelor și parțial a bicarbonaților). Saliva acinara este
izotonică.Pe măsura ce ea înaintează în conductele salivare (intercalar, striat și excretor
își modifică osmolaritatea datorită reabsorbției tubulare a sodiului și clorului și secrețici
de potasiu și H+, ceea ce face ca saliva finală să fie hipotonă (exceptând rumegătoarele
la care este izotonă). Procesele de reabsorbție și de secreție tubulară sunt procese
active realizate de Na - K -ATP-aza din membranele celulare ale conductelor salivare,
pompă ionică stimulată de aldosteron. Celulele acinare și cele ale conductelor salivare
pot excreta anumite substanțe din sânge pe care le concentrează în salivă (de exemplu
iodurile din saliva sunt de 10 ori mai concentrate față de cele din sânge).
Compoziția salivei este complexă: 99,4% apă și 0,6%. substanță uscută, din care
0,2% substanțe anorganice și 0,4 substanțe organice. Substanțele anorganice sunt
reprezentate de K, Na, CI, Ca, CO, SO, I și PO. Substanțele minerale imprima salivei

43
un pH alcalin ale carui limite valorice sunt diferite în funcție de specie (7,5 la cal, 8,2-8,4
la taurine, 8,2-8,6 la ovine, 7,1-7,5 la porc, 7,2 la câine).
Substanțele organice proteice sunt reprezentate de glicoproteine globuline și
enzime, iar cele neproteice sunt reprezentate de uree, creatină, acid uric, glucoză (5 mg
%) și lipide (colesterol liber și esterificat, gliceride, acizi graşi, fosolipide).
Enzimele salivei sunt reprezentate de α-amilazi (prezentă în saliva de porc,
iepure, şubolan, soarece, cobai, gâscă), lipază (tributirază existentă numai la sugari) și
lizozim (la toate speciile). În salivă se găsesc dizolvate și anumite gaze: oxigen, dioxid
de carbon și azot. De asemenea pot să existe corpuri organice celule epiteliale
descuamate din mucoasa bucală, leucocite, hematii, bacterii, miceți etc.

Fig.5.2.1.-Inervația eferentă a glandelor salivare

5.3RUMEGAREA ȘI ERUCTAȚIA
Rumegarea reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează remasticarea
fragmentelor mari ale conținutului rumenal. Acest proces are consecințe biologice
deosebit de importante: reducerea dimensiunilor fragmentelor de furaje, separarea
44
particulelor foarte mici (aflate în suspensie) de cele încă nedigerate şi favorizarea
indirectă a proceselor de fermentație microbiană prin prelucrarea substratului necesar
populațiilor microbiene. Ca proces funcțional, rumegarea constă în succesiunea
următoarelor secvențe funcționale: rejecția, remasticația, reînsalivația și redeglutiția
bolului miricic. Această succesiune necesită asocierea unor acte reflexe digestive şi
respiratorii complexe.
Eructația reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează eliminarea intermitentă a
gazelor rumenale prin esofag, faringe și gură. Eructațiile se produc la intervale de 1-2
minute, frecvența lor fiind însă influențată semnificativ de natura furajelor consumate,
factor de care depinde intensitatea formării gazelor rumenale.
Eructațiile nu sunt perceptibile prin ascaltațieși inspecție, întrucât nu se produc mişcări
evidente ale gurii și/sau narinelor. Contracțiile prestomacurilor generează mișcări bruște
și energice ale stratului flotant de fragmente solide al conținutului rumenal, ceea ce
facilitează eliberarea gazelor din aceste fragmente și acumularea lor în punga de gare
Întrucât aceste gaze nu se absorb prin mucoasa rumenală, ele se elimină fiziologic doar
prin procesul de eructație. Eructația se realizează prm mecanism nervos reflex
necondiționat.

CAPITOLUL6. EXCREȚIA
Funcția de excreție cuprinde totalitatea proceselor funcțioale prin care sunt eliminate din
organism substanțele străine, toxice și cele neutilizabile provenite din metabolism.
Această funcție se desfăşoară pe baza integralității organismului (considerat sistem
biologic) și este îndeplinită prin participarea inegală, dar corelată, a mai multor aparate:
aparatul urinar, pielea, aparatul respirator și aparatul digestiv.

Fig.6.1.

6.1.EXCREȚIA RENALĂ

45
Funcția majoră a rinichilor este formarea urinei, produs biologic prin care rinichii
participă atât la funcția de excreție a organismului, cât și la reglarea volumului,
compoziției și pH-lui mediului intern. Prin funcția lor endocrină, rinichii (organe-sediu ale
secreției eritropoietinei, reninei și anumitor kinine biogene și prostaglandine) participă la
reglarea hematopoiezei și tensiunii arteriale.

6.2.COMPONENTELE NEFRONULUI
Unitatea morfo-funcțională a rinichilor este nefronul,iar funcția renală globală este
rezultanta activității întregii populații de nefroni funcționali din cei doi rinichi.Un nefron
este constituit dintr-un corpuscul renal(reprezentat de capsula Bowman) și tubul urinifer
aferent respectivului corpuscul.

Fig.6.2.1.Structura unui nefron

Glomerulul, la randul său este alcătuit din capsula Bowmann (extremitatea sfericaă
închisă a tubului) și dintr-un ghem de capilare.
Glomerulul este subîmpărțit în 3-5 lobuli, formați dintr-un număr de anse capilare
tributare aceleiași arteriole aferente și separate printr-un țesut intercapilar, denumit
țesut mesangial. Este interesant de subliniat faptul ca foita interna a capsulei Bowman
urmareste ansele capilare de care adera intim.

Porțiunea tubulară a nefronului începe la nivelul glomerulului și suferă mai multe cuduri
în această regiune, mergând în general spre exterior, în cortex. Tubul se îndreaptă apoi
și coboară în linie dreapta spre substanta medulara. Portiunea sinuoasa si prima parte
a portiunii descendente constituie tubul proximal, cu o lungime de 14 mm (12-14 mm).
Peretele sau este format dintr-un epi-teliu unistratificat, cu celule in forma de piramida
46
trunchiata, avand un nucleu voluminos asezat in pozitie bazala. Caracteristic acestor
celule este prezenta marginii „in perie" la nivelul polului luminai.
In partea terminala a portiunii descendente, tubul devine extrem de subtire. Aceasta
portiune poarta numele de segmentul subtire al ansei Henle. Dupa o cudura, realizand
aspectul in „ac de paru, tubul urca indarat spre glomerulul sau, in corticala, realizand
ansa Henle, cu o lungime de 20-22 mm. De-a lungul segmentului ascendent tubul se
ingroasa din nou, continuandu-se cu o portiune canaliculara care prezinta cateva
sinuozitati, pe o lungime de 5 mm, denumita tub distal, si care se varsa in sistemul
canalelor colectoare (20 mm). Aceste canale merg in linie dreapta prin substanta
medulara, colecteaza continutul rezultat in urma activitatii mai multor nefroni si se
deschid apoi la nivelul papilelor renale. Peretele tubului contort distal este format, de
asemenea, din epiteliu monostratificat, ale carui celule cilindrice prezinta miorovili, fara
margine „in perie". Traiectul sau realizeaza un contact direct cu polul vascular al
glomerulului, participand la formarea aparatului jux-laglomerular Goormaghtigh.
O privire de ansamblu ne arata ca substanta corticala este compusa din glorneruli si din
portiuni sinuoase proximale si distale ale tubilor, iar substanta medulara este formata
din segmentele descendente si ascendente ale tubilor si din sistemul de canale
colectoare. Acest epiteliu se sprijina pe o membrana bazala continua,
mucopolizaharidica, putin diferentiata la nivelul diferitelor segmente tubulare. Ea
insoteste stratul epitelial de-a lungul intregului tub urinifer, fiind in directa legatura
proximala cu bazala capsulei Bowman.
Interstitiul renal a depasit sfera preocuparilor anatomo-patologice, semnificatia rolului
sau functional fiind apropiata din ce in ce mai mult de mecanismul formarii si
concentrarii urinei atat in conditii fiziologice, cat si in conditii patologice.
Arteriola aferenta, dupa ce se capilarizeaza, se continua cu arteriola eferenta, aceasta
prezentand un diametru mult mai mic decat prima. Dupa ce paraseste glomerulul,
arteriola eferenta se indreapta spre portiunea tubulara a nefronului. Ajungand la nivelul
portiunii proximale a tubului, arteriola eferenta se ramifica intr-un grup de capilare
(capilarele peritubulare) care se incolacesc in jurul acestuia, continuandu-se cu sistemul
venos.

47
 Fig.6.2.2. Schema corpusculului renal (glomerulul şi structurile asociate).

Fig.6.2.3.Nefronul

6.2.MICȚIUNEA
48
Micțiunea reprezintă actul de eliminare a urinei ca rezultat al umplerii vezicii urinare,
exercitând o presiune asupra terminațiilor nervoase din peretele vezical. Aceste excitații
produc contracția mușchilor vezicali și, simultan, relaxarea sfincterului vezical,
provocând eliminarea urinei.
Micțiunea este un act reflex, condus pe căile aferente ale nervilor pelvieni
parasimpatici până la centru nervos care se găsește în măduva sacrală și de aici, pe
calea eferentă a fibrelor parasimpatice din cadrul acelorași nervi, înapoi la
vezică. Procesul micțiunii se află sub controlul centrilor care se găsesc în diferite
segmente ale encefalului și în cortexul cerebral.
Dacă reflexul de micțiune inițiat nu reușește să golească vezica urinară, elementele
nervoase ale acestui reflex rămân inhibate timp de câteva minute sau uneori o oră sau
chiar mai mult înainte ca un alt reflex să fie inițiat. Pe măsură ce vezica se umple cu
urină, reflexele de micțiune se produc din ce în ce mai des și sunt din ce în ce mai
intense, până ce apare un alt reflex care este transmis pe calea nervilor rușinoși până la
sfincterul vezical extern pentru a-l inhiba. Dacă această inhibiție este mai puternică
decât comanda voluntară constrictoare venită de la scoarța cerebrală, se va declanșa
micțiunea. Însă dacă inhibiția este mai slabă, micțiunea nu se va produce până când
umplerea vezicii urinare este suficientă pentru a declanșa un reflex mai puternic.

Reflexul de micțiune este controlat în întregime de centrului medular al micțiunii, dar

poate fi stimulat sau inhibat de de cortexul cerebral, astfel actul micțiunii poate fi condus
voluntar (oprind sau declanșând micțiunea), chiar dacă vezica nu este plină. În excreția
voluntară, un rol important îl are și contracția mușchilor abdominali (presa abdominală).

Substanța Concentrația(%) în Concentrația(%) Concentrarea

plasmă în urină în rinichi
Apă 90-93 95 -
Glucoză 0,1 0 -
Sodiu 0,3 0,35 -
Clor 0,37 0,6 2
Uree 0,03 2 60
Acid uric 0,004 0,05 12
Creatinină 0,001 0,075 75
Potasiu 0,2 0,15 7
Amoniu 0,001 0,04 40
Calciu 0,008 0,015 2

49
Magneziu 0,0025 0,006 2
Fosfați 0,009 0,15 10
Sulfați 0,002 0,18 90
Tabelul.6.2.4.Concentrația
procetuală a substanțelor
în sânge și urină

CAPITOLUL 5. BAZELE FIZIOLOGICE ALE REPRODUCŢIEI

ANIMALELOR DOMESTICE
5.1. GESTAŢIA, TIPURILE DE GESTAŢIE ŞI STADIILE GESTAŢIEI

GESTAȚIA

Gestaţia reprezintă un proces fiziologic complex, specific mamiferelor prin care ovulul
fecundat este menținut și adăpostit într-un organ specializat al organismului femel, unde
i se asigură condițiile necesare pentru dezvoltare, de la stadiul de zigot până la stadiul
de nou-născut. Acest proces are o durată variabilă în funcție de specie și se încheie în
momentul în care fetusul a ajuns la un grad de dezvoltare care îi permite să
supraviețuiască independent în mediul exterior.
Gestația poate fi întreruptă în scop medical sau prin intervenția accidentală a unei game
largi de factori nefavorabili interni și externi. Întreruperea gestației în prima a jumătate
este denumită avort, iar în ultima ei parte este denumită naștere prematură.

TIPURILE DE GESTAȚIE

Produsul de concepție se dezvoltă în cornul (coarnele) uterin la animalele domestice, la

primate, în corpul uterin.
După numărul produșilor de concepție care se dezvoltă în cursul aceleiași gestatii,
gestație poate fi simplă sau multiplă. Femelele care nasc un singur produs se numesc

50
monotocice (unitocice sau unipare), iar cele care nasc mai mulți produși la sfârșitul unei
gestație se numesc femele politocice (pluripare).
Femelele care nasc pentru prima dată se numesc primipare, cele care au născut de mai
multe ori se numesc multipare, iar cele care nu au născut deloc se numesc nulipare.
În funcție de locul (topografia) unde se dezvoltă produsul de concert, ce stație poate fi
topică, ori ectopică. Ce stația topică (sau uterină) se caracterizează prin nidarea și
dezvoltarea produsului de concepție în cornul uterin sau în corpul uterin. Gestația
ectopică (sau extrauterină) este considerată patologică, întrucât nidarea are loc în afara
sediilor ei fiziologice. Gestația ectopică nu ajunge ,,la termen'', deoarece nu este
posibilă asigurarea circulației sanguine necesară dezvoltării produsului de concepție,
care moare, de obicei, stadiul zigotal sau embrionar.
Dacă în uterul unei femele unipare (monotocice) se dezvoltă doi sau mai mulți produși,
în funcție de numărul lor, gestație poate fi gemelară, triplă, cvadrubla etc.
După numărul de ovule fecundate din care provine produșii gemeni, aceștia pot fi
gemeni monoovulari (monovitelini) sau biovulari (bivitelini sau bizigoti).
Gemenii monoovulari sunt invariabil de același sex, sunt foarte asemănători fenotipic,
au un singur corion, celelalte anexe fetale fiind separate pentru fiecare dintre ei.
Gemenii biovulari sunt falși, proveniți din fecundarea a două ovule diferite de
către doi spermatozoizi diferiți, pot fi de același sex sau de sexe diferite, învelitorile lor
se tale sunt separate complet (independente), iar nidarea și dezvoltarea lor pot fi în
același corn uterin sau în coarne uterine diferite.
Extrem de rar s-au observat și cazuri de gestație suplimentară sau superfetatie.

STADIILE GESTAȚIEI

Gestația prezintă trei stadii: cel de zigot, de embrion și de fetus (fig.5.1.).

Stadiul de zigot (sau de ou) decurge din momentul fecundarii până la formarea
blastocistului. Această fază a gestației are durată variabilă în funcție de specie și, în
cursul ei, zigotul străbate oviductul, coborând în cornul uterin. După fecundare, în
decurs de patru zile la vacă, oaie și capră, în 5-7 zile la iapa și în 10 zile la cățel și
pisică, zigotul străbate UV ductul, john când în cornul uterin, unde continuă să rămână
liber încă 8-12 zile (diferit, în funcție de specie). Pe parcursul acestei faze are loc
multiplicarea ovulului fecundat și formarea morulei și, apoi, a blastocistului. Pe toată
durata acestui stadiu, zigotul este hrănit cu rezervele viteline le citoplasmei ovulare și,
prin imbibitie, din secreția tubară și, apoi, din cea endometriala. La speciile politocice, în
faza de zigot a gestației are loc migrarea intrauterină a blastocitilor și redistribuirea
acestora în coarnele uterine la intervale de spațiu adecvate dezvoltării ulterioare
normale a produșilor de concepție.
51
 fig.5.1. stadiile gestaţiei la vacă
Stadiul embrionar este continuarea stadiului de zigot și constă în nidarea
embrionului, dezvoltarea membranelor sale embrionare și formarea organelor și
sistemelor proprii (organogeneza). Acest stadiu începe la vacă aproximativ la 13 zile de
la fecundație, iar la iapa după aproximativ 15 zile și se termină la aproximativ 45 de zile,
când se formează placenta. Hrănirea embrionului Se asigură inițial cu nutrienți din
laptele uterin, iar la finalul acestui stadiu, ca urmare a dezvoltării placentei, nutriția
produsului de concepție este asigurată de acest organ.
Stadiul de fetus (stadiul fetal) este cel mai lung. El începe cu instalarea circulației
placentare și are ca moment final parturitia. În decursul acestui stadiu nutriția de tip
histiotrofic, bazată pe secreția glandelor uterine, este înlocuită de nutriția de tip
hemotrofic, asigurată de circulația sanguină placentară datorită juxtapunerii capilarelor
materne cu capilarele învelitorilor fetale. În această perioadă are loc diferențierea
detaliată a țesuturilor, organelor și sistemelor morfo-funcționale ale produsului de
concepție.
Placenta se formează în cursul fazei fetale a gestației prin ,,îngemănarea'' unei
componente materne și a unei componente fetale respectiv mucoasa uterină și
vilozitățile coriale. Din foițele embrionare rezultă învelitorile fetale (corionul, alantoida și
amniosul), care, prin organizarea lor concentrică, formează împreună sacul fetal.
Angrenajul endometrului matern cu vilozitățile corionului se comportă ca un
autentic filtru funcțional (bariera placentară), prin care unele substanțe pot tranzita în
ambele sensuri (între mamă și făt), altele nu pot trece, iar altele pot tranzita numai după
ce suferă anumite transformări biochimice la nivelul placentei.
Alantoida și lichidul pe care îl conține protejează atât fătul, cât și mama, în timpul
parturiției, acestea participă la deschiderea cervixului și la lubrifierea căilor genitale,
favorizând expulzarea fătului.
Aminosul, de asemenea, are rol protector pentru mamă și făt, iar lichidul amniotic
creează mediul necesar pentru dezvoltarea fătului. În cursul parturiției aminosul (pungă
52
a apelor) participă la dilatarea cervixului (cea de a doua pană) și la lubrifierea căilor
genitale.
După parturiție, învelitorile fetale sunt eliminate la intervale de timp variate, în
funcție de specie.
Rolul global al placentei este complex, ea asigurând nutriția, respirația, funcția de
excreție și protecția mecanică, antitoxică și antimicrobiană a fătului, precum și
producerea unei importante familii de substanțe hormonale. La asigurarea acestor
funcții ale placentei participă și cele două sisteme circulatorii ale placentei care vin în
contact intim, circulația fetală și circulația maternă. În cursul gestației se produc
importante modificări fiziologice adaptive în organismul matern (intensificarea activității
cardiace, respiratorii, digestive, excretorii, endocrine, metabolismului substanțelor
organice și anorganice etc.), modificări morfo-fiziologice specifice ale aparatului genital
și mamelei, precum și modificări adaptive de ordin comportamental.
Durata medie a gestației este diferită în funcție de specie și ia poate fi influențată
de rasă, vârsta femelei, numărul de fetuși, sexul produsului de concepție (gestația cu
fetus mascul este mai lungă), clima, starea de întreținere a femelei gestante etc.

Specificare Durata medie a gestației Limite de variație

Luni Zile
Vacă 9½ 283 240-311
Bivoliță 10 ½ 315 300-315
Iapă 11 ½ 340 333-412
Măgăriță 12 360 348-390
Oaie 5 150 140-160
Capră 5 150 142-164
Scroafă 4 115-118 110-140
Cățea 2 62 59-65
Pisică 2 58 55-60
Iepuroaică 1 30 28-33
Nutrie 4½ 132 120-134
Nurcă 1½ 42 42-78
Vulpe argintie 2 52 50-61

53
 Femelele unor specii de animale sălbatice (capră sălbatică, zibelină, bursuc)
prezintă particularitatea biologică de stagnare a gestației pe perioada iernii, fenomen
denumit diapauză.

5.2. PARTURIŢIA ŞI PUERPERIUMUL

PARTURIŢIA

Parturitia, sau fătarea, reprezintă procesul fiziologic prin care fătul este expulzat
din uterul gestant în mediul exterior.
Parturitia este precedată de semne prodromale specifice, urmate de angajarea și
expulzarea fătului și apoi, de obicei, și de eliminarea învelitorilor fetale.
Parturitia poate fi: eutocica (normală), când fătul este expulzat prin forțele
proprii ale femelei gestante, sau distocica (patologică), când expulzarea spontană a
fătului nu este posibilă, din cauze materne sau fetale, ceea ce face necesară intervenția
medicului veterinar.
După timpul necesar expulzării fătului, parturitia poate fi ușoară sau laborioasă
(lentă), iar după momentul în care survine în raport cu durata normală a gestației,
parturitia poate fi: Prematură (când se expulzează produși vii și viabili) ,, la termen '' și
întârziată.
La producerea parturiției participă factori dependenți de organismul matern, de
cel fetal și de placentă. Deși nu este pe deplin elucidat mecanismul care induce
parturitia se consideră că ea este inițiată de intensificarea secreției de ACTH-RH la
nivelul hipotalamusului fetal și, implicit, de ACTH și hormoni corticosteroizi fetali.
Aceștia din urmă acționează la nivelul placentei, unde determină intensificarea secreției
de prostaglandine, stoparea sintezei progesteronului și activarea enzimelor care
transformă progesteronul în androgeni, și apoi, în estrogeni. Prostaglandinele E2 și F2-
alfa ajung în sângele matern și stimulează eliberarea de oxitocină și neurohipofiza
mamei, precum și sinteza și eliberarea relaxinei placentare și ovariene. Relaxina
provenită din cele două surse determină dilatarea cervixului, prin creșterea concentrației
de colagen și cantității de apă reținută de acesta în peretele cervical, precum și
mobilizarea articulațiilor bazinului. La rândul ei, oxitocina determină inițierea contracțiilor
miometrului, a cărui capacitate contractilă potențială a crescut În ultima parte a gestației
prin acumulare de actomiozina. Perioada de liniște uterină ia astfel sfârșit, substituită cu
contracții de tip peristaltic, involuntare și ritmice.
Aceste contracții se repetă inițial la 15 - 20 minute, ca apoi să se succeadă la 1-2
minute. Intensitatea acestora crește progresiv atingând apogeul în momentul expulzării

54
fetusului. În perioada dintre contracții, miometrul se relaxează parțial, menținându-și
totuși un tonus ridicat (70 mm Hg), fapt care facilitează avansarea produsului de
concepție pe tractul uterin. Pe lângă contracțiile uterine, în procesul parturiției, intervine
și presa abdominală respectiv forța de contracție a mușchilor abdominali.
Secvențele farduri siei debutează prin deschiderea progresivă a cervixului a cărui structură a fost
relaxată sub influența relaxinei. Presiunea exercitată de învelitorile fetale, precum și contracția fibrelor
musculare longitudinale uterine care au inserție pe gâtul uterin, determină deschiderea canalului
cervical. În această situație, învelitorile fetale pătrund în cervix și apoi în vagin și ca urmare a creșterii
presiunii în interiorul lor, ele se sparg (întâi alantoida și apoi amniosul), conținutul lor lichid realizând
lubrifierea conductului vaginal. La speciile monotocice, în finalul acestei faze are loc acomodarea fătului,
respectiv rotirea acestuia în jurul axului longitudinal și adoptarea unei poziții eutocice.

Specificare Deschiderea Expulzarea Eliminarea Durata

gâtului uterin fetală învelitorilor eliminării
(anexelor
loștiilor
fetale)
Vacă, Bivoliță 2-24 ore 30 minute-4 ore 3-12 ore 15-16 zile
Iapă 1-2 zile 5-30 minute 10-30 minute 3 zile
Oaie, Capră 10-30 ore 15 minute- 2 10 minute- 3 7-10 zile
ore ore
Scrofă 4-5 ore 2-6 ore La sfârșitul 2-5 zile
fătării
Câine, Pisică 3-6 ore 15 minute-12 După fiecare 3-5 zile
ore fetus
A doua fază a apariției constă în expulzarea propriu-zisă a fătului. Ca urmare a
contracției miometrului, a presei abdominale și a tonusului uterin, produsul de concepție
se angajează în conductul vaginal. Durerea suportată de femelă atinge apogeul prin
presiunile exercitate de către făt pe filetele nervoase Din cavitatea pelvină. Forța de
expulzare este maximă în momentul în care fătul parcurge conductul vagina. După
expulzare, durerile Încetează, organismul matern prezentând semne de epuizare. La
speciile politocice, eliminarea produșilor are loc la intervale de 15-30 minute, alternativ,
din fiecare corp uterin, cu excepția scroafei unde, pe lângă acest mod de expulzare a
produșilor, există și posibilitatea eliminării acestora întâi dintr-un corn uterin și apoi din
cornul uterin congener.
Eliminarea anexelor fetale se realizează după momentul expulzării fătului între o
perioadă dependentă de specie. Neeliminarea spontană a învelitorilor fetale în cursul
perioadei fiziologice proprii fiecărei specii, reprezintă o stare patologică (retenția
învelitorilor fetale, sau determinarea mai veche, incorectă, dar încetățenită în practică,
retenția placentară), iar remedierea ei necesită intervenția medicului veterinar.

55
PUERPERIUMUL

Perioada puerperală, sau puerperiumul, reprezintă timpul de la parturiție până la

involuția completă a aparatului genital al femelei parturiente. Această involuție cuprinde
totalitatea modificărilor fiziologice specifice, aşa cum sunt: involuția uterină, eliminatea
loșiilor, retragerea infiltrațiilor din structurile aparatului genital, precum și dispariția
mobilității articulațiilor bazinului.
Puerperiumul debutează după eliminarea învelitorilor fetale și are durată diferită
în funcție de specie .Procesul de involuție a uterului este determinat de modificările
hormonale care survin după expulzarea fătului, precum și de contracțiile ritmice ale
miometrului. Concomitent cu involuția uterină se produce și închiderea cervixului,
precum și regenerarea endometrului pe seama stromei conjunctive, care deține o mare
capacitate de refacere.
Loşiile (lohiile) sunt constituite din lichide și resturi de învelitori fetale încă
neeliminate, sânge rezultat din vasele ombilicale in timpul ruperii cordonului ombilical,
mucus secretat de glandele uterine, precum și detritusuri celulare. Neeliminarea
completă a loşiilor in timipul puerperiumului favorizează apariția a numeroase stări
patologice.
În primele zile ale perioadei puerperală se realizează și resorbția edemelor
mamelei, labiilor vulvare şi tesuturilor învecinate, precum şi cele de la nivelul
articulațiilor sacro-ischiatice.
Tot în perioada puerperală are loc și dispariția corpului galben de gestație, ceea
ce permite inițierea creşterii unei noi serii de foliculi ovarieni şi, apoi, reluarea fazelor
ciclului sexual.
Cu excepția iepei și a vacii, femelele celorlalte specii, intră după parturiție intr-o
fază de anestrus de lactație, activitatea lor sexuală reluându-se la o săptămână după
înțărcare, prin declanşarea unui nou ciclu sexual. Iapa manifestă primul estru fertil la 7-
14 zile de la parturiție. Oaia, care manifestă activitate sexuală sezonieră, intră după
fătare intr-o fază de anestrus, care ia sfârșit la finele lumii august (o dată cu scăderea
fotoperioadei).

56
BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean V. - Fiziologia reproducerii animalelor, Editura Mitron, Timişoara,

2002
2. Constantin, N., Cotruţ, M., Şonea, Al. - Fiziologia animalelor domestice vol. I
şi vol. II, Editura
Coral Sanivet, Bucureşti, 1998.
3. Constantin N. (coordonator) - Tratat de medicină veterinară vol. I, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2003
4. Constantin, N. - Elemente fundamentale de fiziologie a animalelor domestie
Editura Coral Sanivet,
Bucureşti, 2006
5. Dojană N., Cotor G., Ognean L., Codreanu Iuliana – Lucrări practice de
Fiziologie animală, Editura
Printech, Bucureşti, 2003
6. Dojană, N. - Tratat de fiziologia animalelor de fermă, Editura Academiei
Române, 2009
7. Ognean L., Dojană N. - Fiziologia animalelor, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2005
8. Ognean L., Cernea Cristina - Aplicaţii practice de fiziologie medical
veterinară, Editura
AcademicPres, Cluj – Napoca, 2006

Surse poze :
1. https://veteriankey.com/handling-and-restraint-2/
2. https://www.youtube.com/watch?v=2y6CfUKwlQE
3. https://www.cliniciansbrief.com/article/techniques-towel-restraint-cats
4. https://www.bellemeadanimalhospital.com/blog/rabbit-care-tips-for-new-pet-
owners/
5. https://www.jove.com/science-education/10221/rodent-handling-and-restraint-
techniques
6. https://www.animal-job.co.uk/rat-mouse-hamster-course.html
7. http://www.ahwla.org.uk/site/tutorials/BVA/BVA04-Hamster/Hamster.html
8. http://livingart.org.uk/equestrian/
9. https://www.slideshare.net/MuxLm/animal-handling-restrain
10. https://www.studyblue.com/notes/note/n/goat-handling/deck/15355989
11. https://www.securepork.org/Resources/Nasal_Swab_Wall_Chart_Final.pdf

57
12. https://efsa.onlinelibrary.wiley.com/doi/10.2903/j.efsa.2019.5850
13. https://www.colegiu.info/componentele-sangelui-plasma-elementele-figurate-
hematiile-leucocitele-trombocitele
14. https://www.scrigroup.com/sanatate/LEUCOCITELE13758.php
15. https://biochemistry3rst.wordpress.com/tag/beta-pleated-sheets/
16. http://bacbioro.weebly.com/circulatia.html
17. https://wilkes.ces.ncsu.edu/2015/12/early-embryonic-mortality-eem-needs-to-be-
addressed-in-a-cattle-operation/

58