ACID URIC

Acidul uric este o substanță chimică rezultată din descompunerea unor compuși
organici numite purine. Prin urmare, acidul uric este produsul final de catabolizare
al purinelor, constituenți ai ADN - ului celular. Creșterea sau scăderea valorilor
acidului uric nu reprezintă criterii de diagnostic cert pentru o anumită boală.
Variații ale acidului uric se pot înregistra la aceeași persoană în zile diferite sau de
la o lună la alta.

VALORI NORMALE ALE ACIDULUI URIC:

La femei: 2,4- 6,0 mg/dl

La bărbați: 3,4- 7,0 mg/dl

La copii: 2,0-5,5 mg/dl

CONDIȚII CREȘTERE ACID URIC:

- poate să apară în condiții de stres emoțional, efort fizic intens, post negru
prelungit;

- apare la 80% din pacienții cu nivel seric ridicat al trigliceridelor;

- obezitate;

- insuficiență renală (fără a se corela cu severitatea afectării renale);

- distrucții importante de nucleoproteine: leucemii, mielom multiplu, neoplazii

diseminate, chimioterapie (prednison, azatioprina, vincristina), anemii hemolitice,
pneumonii în rezoluție;
- rinichi polichistic;

- hipotiroidie;

- anumite medicamente produc hiperuricemie: betablocante, diuretice

(acetazolamidă, acid etacrinic, furosemid, tiazide, triamteren), teofilină;

- alcoolul crește nivelul seric al acidului uric;

CONDIȚII SCĂDERE ACID URIC:

- poate indica o condiție patologică neobservată;

- în unele cazuri, în diabetul zaharat;

- status postoperator (chirurgie gastrointestinală);

- anumite medicamente pot produce scăderea nivelului seric al acidului uric:

alfametildopa, alopurinol, aspirina, corticosteroizi, dietilstilbestrol, enalapril,
ibuprofen, indometacin, probenecid, spironolactona, verapamil, vitamina C,
glucoza in pev, manitolul;

- utilizarea substanțelor de contrast radiologice favorizează creșterea eliminării

urinare a acidului uric.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA ACIDULUI URIC:

- antecedente heredo - colaterale de gută (25% din rudele pacienților cu gută au

acid uric crescut);

- diagnosticul și urmărirea tratamentului în gută;

- insuficiența renală și litiaza renală;

- monitorizarea tratamentelor cunoscute a modifica nivelurile acidului uric

(citostatice) pentru evitarea depunerilor renale de urați cu posibila inducere a
insuficienței renale;

- evaluarea distrucțiilor tisulare;

- toxemia de sarcină.

CREATININA

Creatinina este o moleculă generată de metabolismul muscular regăsită în serul din

sânge. Creatinina este produsă din creatină, o moleculă de importanță majoră
pentru producerea de energie în mușchi. Creatinina prea mică sau prea mare apare
în rezultatul analizelor în special atunci când pacientul a suferit recent de afecţiuni
renale. Determinarea concentrației de creatinină în urina din 24 ore poate oferi o
orientare în ceea ce privește funcția renală în ansamblu.

Creatinina, anhidrida creatinei, este un produs al organismului transportat la rinichi

prin sânge de unde este filtrat și eliminat din organism în urină. Aceasta este cel
mai fix constituent azotat al sângelui, neinfluențat de majoritatea alimentelor (doar
carnea prăjită crește creatinina serică) sau de ritmul circadian. Nivelul ei seric este
corelat cu masa musculară, fluxul sanguin renal și rata filtrării glomerulare. Ea este
un indicator mai fidel al funcției renale decât ureea și de preferat, se vor determina
împreuna.

VALORI NORMALE CREATININĂ

Valori normale ale creatininei în sânge sunt de la 0.6 mg/dl la 1.2 mg/dl la bărbați
adulți și de la 0.5 mg/dl la 1.1 mg/dl la femeile adulte.

CAUZE VALORI ALE CREATININEI SERICE MAI MARI:

- rinichii nu funcționează în parametri normali;

- când are loc un blocaj în fluxul de urină (prostata extinsă, piatra la rinichi);

- infecție la rinichi;

- deshidratare;

- scăderea fluxului de sânge la rinichi;

- tensiune arterială mare în timpul sarcinii.

CAUZE VALORI ALE CREATININEI SERICE MAI MAI MICI:

- boală musculara (distrofia musculară);

- dietă săracă în proteine.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA CREATININEI SERICE:

-  primul bilanț biochimic al tuturor pacienților;

-  boli renale acute și cronice, hiperuricemie, insuficiență renală, hemodializă;

-  hipertensiune arterială, diabet zaharat;

-  tulburări digestive: diaree, vărsături;

-  afecțiuni musculare;

-  infecții: cu transpirații profuze, sepsis;

-  postoperator sau la pacienți politraumatizați, în stare de șoc;

- sarcina: valorile normale în sarcină sunt 0,4 - 0,6 mg%; o valoare peste 0.8 mg%
este considerată patologică și necesită investigații suplimentare;

- boli cu metabolism proteic crescut: acromegalie, mielom multiplu;

- tratamente medicamentoase: nefrotoxice, inhibitori de enzimă de conversie,

antiinflamatoare nesteroidiene (mai ales la vârstnici).

OBSERVAȚIE:

Este necesară o pierdere de 50% a funcției renale pentru ca valoarea creatininei

serice să crească de la 1 mg/dl la 2 mg/dl. Valori fals negative ale creatininei pot să
apară în sindroamele icterice cu bilirubina serică mult crescuta și în hiperglicemii.

Creatinina serică poate să aibă valori scăzute în: malnutriția proteică, distrofia
musculară, sarcină, boli hepatice severe.
UREEA

Ureea este produsul final al catabolismului proteic la nivel hepatic. Nivelurile sale
serice reflectă echilibrul dintre producția hepatică și excreția renală. Aceasta este
principalul produs azotat final al metabolismului aminoacizilor, proveniți din
separarea în stomac și intestin a proteinelor, sub influența fermenților proteolitici și
absorbția acestora prin peretele intestinal. Sediul principal de formare a ureei este
ficatul, dar și tesutul în curs de creștere.

Valorile serice ale ureei sunt determinate de trei elemente: catabolismul proteic
(prin aport alimentar sau produs de către organism), diureza şi capacitatea
funcţională renală. De aceea, rezultatele ureei serice sunt corelate cu rezultatele
altor teste, cum ar fi testarea creatinemiei şi a acidului uric sanguin.

CAUZE CREŞTERE A UREEI ÎN SÂNGE:

- afecţiuni renale acute şi cronice;

- azotemie prerenală;
- hemoragii;
- vărsături, diaree, febră;
- arsuri cu aport insuficient de lichide;
- azotemie postrenală;
- obstrucţii ureterale/vezicale;
- tumori prostatice;
- prostatite;
- litiaze;
- aport crescut de proteine.
VALORI NORMALE UREE:

La persoanele cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani valoarea normală a ureei

serice este 10-50mg/dl

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA UREEI SERICE:

- determinarea statusului hidric: ureea crește în deshidratarea prerenală;

- evaluarea funcției renale și a funcției hepatice;

- monitorizarea tratamentelor cunoscute a fi nefro- sau hepatotoxice. 

GGT

Gama-glutamiltranspeptidaza (GGT) este o proteină localizată la nivelul

membranei citoplasmatice a numeroase celule, centrul activ al enzimei fiind situat
la exterior. Celulele cu funcții secretorii sau absorbtive, dar și celulele tubulare
renale sunt bogate în GGT.

GGT joacă un rol important în metabolismul mediatorilor inflamației, cum ar fi

leucotrienele, substanțelor carcinogene și toxice.

GGT-ul măsurat în ser provine în special din ficat. În hepatopatii ea evoluează

paralel cu FA. Creșterile nu sunt totuși specifice și pot fi asociate și cu suferințe ale
pancreasului, diabet zaharat, afecțiuni cardiace sau renale. GGT este cel mai
sensibil indicator pentru depistarea alcoolismului, deoarece creșterea sa este mai
mare decât a celorlalte enzime hepatice dozate în mod curent.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA GGT:

- diagnosticul unei hepatopatii în prezența unei afecțiuni osoase, a sarcinii sau în

perioada copilăriei (condiții în care valorile fosfatazei alcaline cresc, în timp ce
GGT rămâne la valori normale).

- alcoolism: nivelul seric al GGT poate ajunge la valori de 3 - 50 de ori peste limita
superioară a normalului; creșterea sa depinde de durata consumului și de cantitatea
ingerată. Are rol de asemenea în monitorizarea abstinenței de la alcool.

- bolile hepato-biliare:

a) hepatitele acute: poate crește de > 7 ori normalul;

b) ciroza hepatica: poate crește de 4 ori normalul iar în cazul suprapunerii unui
carcinom primitiv hepatic poate crește de 10 - 20 ori peste normal;

c) ciroza biliară primitive: poate crește de > 13 ori normalul.

- neoplazii:

a) în cancerul de sân sau pulmonary, GGT poate crește, chiar în lipsa metastazelor
hepatice;

b) metastaze hepatice: GGT crește paralel cu FA și poate ajunge la valori de > 14

ori normalul;

c) medicamente : barbiturice, antidepresivele triciclice cresc GGT seric.

FOSFATAZA ALCALINA

Fosfataza alcalină (FA) este o enzimă alcatuită în principal din trei forme
izoenzimatice (hepatobiliară, osoasă, intestinală), la care se adaugă în timpul
sarcinii o formă tranzitorie (forma placentară).

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA FOSFATAZEI ALCALINE:

- stabilirea etiologiei și monitorizarea sindroamelor de colestază intra și

extrahepatice produse de: calculi biliari și coledocieni, carcinoame, ciroza biliară
primitivă, neoplasme și reacții medicamentoase; În neoplasmul de cap, de
pancreas, litiaza coledociană și hepatita colestatică medicamentoasă, FA poate
crește de până la 10 ori normalul.

- afecțiuni hepatice:

a) în hepatita acută și ficatul gras acut se pot înregistra creșteri de până la de 2 ori
normalul;

b) în ciroza postnecrotică și mononucleoza infecțioasă pot apărea valori de peste

10 ori limita superioară a normalului;

c) în ciroza biliară primitivă și carcinoamele primitive, valorile pot ajunge la de 15

- 20 de ori normalul. Valoarea FA interpretată izolat poate crea confuzii de
diagnostic. Determinarea GGT reprezintă un test suplimentar util, pentru a
confirma originea hepato-biliară a fosfatazei alcaline crescute în prezența unor
valori normale ale transaminazelor.
- diagnosticul afecțiunilor osoase, fiind la ora actuală singura enzimă cu importanță
practică pentru patologia țesutului osos: boala Paget (unde apare o creștere marcată
izolată a FA în afara unei afecțiuni hepatice) și în sarcomul osteogen;

- hiperparatiroidism;

- are valoare de marker tumoral în tumorile de diverse etiologii, astfel:

a) FA crește marcat la pacienții cu metastaze osoase doar dacă tumora primitivă

este un carcinom prostatic;

b) o creștere de peste 2 ori normalul la pacienți cu tumoră primitivă mamară sau

pulmonară și metastaze osteolitice semnifică mai probabil apariția metastazelor
hepatice;

c) FA poate crește la pacienții cu neoplasm de sân, plămân, colon sau pancreas ca

urmare a secreției paraneoplazice fără să existe vreo afectare hepatică.

CREȘTERI ALE FA SE ÎNREGISTREAZĂ ȘI ÎN:

- ultima parte a sarcinii - până la de 2 ori normalul;

- diabetul zaharat - crește cu 40%;

- ficatul de stază.

Observație:

O creștere izolată a FA asociată cu o scădere a colesterolului seric și limfocitoză

sugerează supradozarea medicației tiroidiene sau hipertiroidism.
AMILAZA SERICĂ

Amilaza serică este o enzimă produsă prin secreție exocrină, în pancreas, glandele
salivare, ovare și mușchiul scheletic. Amilaza este prezentă în ser sub două forme
izoenzimatice principale: pancreatic[ (40 % din amilaza serica totală) și
salivar[ (60 % din amilaza serică totală).

CREȘTERI ALE AMILAZEI SERICE:

- pancreatita acută: aproximativ 80 % din pacienții cu pancreatită acută prezintă

valori crescute ale amilazei serice în primele 24 ore de la debutul
simptomatologiei, luându-se în considerare valorile ce depășesc de 3 ori limita
superioară a normalului sau un raport amilază/clearence la creatinină > 5%;

- sarcină cu evoluție normală: în timpul sarcinii cu evoluție normală pot fi întâlnite

valori ușor/moderat crescute;

- cetoacidoza diabetică;

- insuficiența renală;

- consumul anumitor medicamente: colinergice, opiacee, captopril, cimetidină,

corticosteroizi, estrogeni, furosemid, ibuprofen, indometacin, nitrofurantoin,
contraceptive orale, fenilbutazonă, sulfonamide, sulindac, tetraciclină, diuretice
tiazidice, substanțe de contrast ce conțin iod.

SCĂDERI ALE AMILAZEI SERICE :

- administrarea de citrat, glucoză sau oxalați.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA AMILAZEI SERICE:

- diagnosticul și monitorizarea tratamentului în pancreatita acută;

- diagnosticul diferențial în urgență al cazurilor de abdomen acut (obstrucție de

duct pancreatic, ulcer peptic perforat, infarct intestinal).

LIPAZA

Lipaza reprezintă o enzimă pancreatică secretată în duoden, cu rol în scindarea

trigliceridelor la acizi grași, sursa majoră a acestei enzime.

După o leziune pancreatică, lipaza apare în circulație aproximativ în același

moment cu amilaza, dar rămâne crescută 7 - 10 zile.

Lipaza serică este de regulă normală la pacienții fără afectare pancreatică, care însă
prezintă valori crescute ale amilazei asociate cu ulcerul peptic, boală inflamatorie
intestinală sau obstrucție intestinală.

CREȘTERE VALORI LIPAZĂ SERICĂ:

- afecțiuni pancreatice: pancreatita de etiologie alcoolică sau non-alcoolică,

carcinom pancreatic;

- colecistită, peritonită, infarct intestinal, ocluzie intestinală, ciroză hepatica.

Raportul lipază/amilază serică poate fi util în diferențierea pancreatitei de etiologie
alcoolică de cea non-alcoolică. Astfel, un raport > 2 este sugestiv pentru etiologia
alcoolică.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA LIPAZEI:

- diagnosticul pancreatitei (mai specifică decât amilaza); în pancreatita acută,

valoarea crește de 5 - 10 ori;

- diagnosticul peritonitei, infarctului intestinal, chistului pancreatic.

PROTEINE TOTALE

In plasmă se regăsesc peste 300 de proteine diferite. Proteina serică detectează

suma proteinelor serice circulante, care poate varia atât în condiții fiziologice cât și
patologice.

Proteinele reprezintă cea mai importantă componentă intravasculară cu rol în

menținerea presiunii coloid osmotice și participă la procese metabolice ca hormoni,
enzime, transportori, asigurând și un echilibru hidric adecvat.

CAUZE VALORI CRESCUTE PROTEINE TOTALE SERICE:

- deshidratare și hemoconcentrație cauzată de  pierderile de fluide;

- afecțiuni hepatice cronice (hepatita cronică activă, în special cea indusă de virusul
C);

- mielom multiplu;

- boala Waldenstrom și alte gamapatii;

- sarcoidoza și alte boli granulomatoase;

- colagenoze (LES) și poliartrita reumatoidă;

- infecții/inflamații cornice.

CAUZE VALORI SCĂZUTE PROTEINE TOTALE SERICE:

- aport insuficient (inaniție sau malabsorbție);

- ciroza hepatică și alcoolism cronic;

- glomerulonefrite și sindroame nefrotice;

- insuficiență cardiacă;

- enteropatii cu pierderi de proteine;

- boala Crohn și colita ulceroasă;

- afecțiuni dermatologice severe și arsuri;

- hipotiroidism.
RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA PROTEINELOR TOTALE:

-  screening pentru depistarea deficitelor nutriționale și a gamapatiilor;

-  investigarea sindroamelor edematoase;

-  afecțiuni însoțite de hipercatabolism: hipertiroidism, inflamații, neoplazii, boli

cronice;

-  malabsorbție și afecțiuni însoțite de pierderi renale, digestive sau sanguine.

SIDEREMIA

Cantitatea totală de fier din organism diferă în funcție de vârstă și sex. La

maturitate, nevoia de fier a bărbaților scade, prezentând o creștere graduală a
depozitelor de fier pe parcursul vieții (au un minim de 50mg Fe/kgc), în timp ce
femeile prezintă o pierdere continuă de fier până la menopauză (au ~35mg Fe/kgc).

După menopauză femeile acumulează fier, într-un mod liniar, ajungând la un nivel
asemănător bărbaților.

Mare parte a fierului din organism se găsește în compușii hem, în special

hemoglobina și mioglobina. O mică parte este conținută în enzimele care utilizează
fierul în schimbul de electroni: peroxidaze, catalaze și ribonucleotid reductaze. Cea
mai mare parte a fierului non-hemic este depozitat sub formă de feritină sau
hemosiderină în macrofage și  hepatocite.
RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA SIDEREMIEI:

- diagnosticul diferențial al anemiilor (microcitare și/sau hipocrome);

- evaluarea anemiei feriprive, talasemiei, anemiei sideroblastice;

- diagnosticul supraîncărcării cu fier și hemocromatozei;

- diagnosticul intoxicației cu fier.

MAGNEZIU

Magneziul este un element de mare importanță din punct de vedere structural și

functional, deși se găsește în organism în proporție mică (0,05% din greutatea
totală a corpului).

70% din cantitatea totală de magneziu a corpului uman se află în compoziția

oaselor, împreună cu Ca și P, iar restul este răspândit în țesuturile moi și în diverse
fluide. Magneziul are rolul de constituent al oaselor și al unor țesuturi moi,
îndeplinește numeroase roluri funcționale printre care și acela de activator al unor
enzime (peste 300 enzime, implicate în metabolismul carbohidraților, sinteza
proteinelor și acizilor nucleici) și reglează excitabilitatea neuromusculară și
mecanismul coagulării. Un deficit de magneziu determină afecțiuni
neuromusculare (slăbiciune musculară, tremor, tetanie și convulsii), iar la nivelul
cordului poate genera aritmii.
Magneziul și calciul sunt strâns legate între ele, iar deficitul unui influențează
metabolismul celuilalt. În celula musculara, magneziul acționează ca antagonist al
calciului. Deficitul de magneziu va genera mobilizarea calciului din oase, fiind 
posibilă apariția de calcificări anormale la nivelul aortei și rinichiului. De aceea,
este recomandat să se evalueze și nivelul calciului atunci când se evaluează nivelul
magneziului.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA MAGNEZIULUI SERIC:

- evaluarea funcției renale;

- iritabilitate neuromusculară;

- apariția unei hipocalcemii neexplicate;

- hipokaliemii refractare la suplimentarea de potasiu;

- insuficiență cardiacă, hipertrofie ventriculară stângă, aritmii ventriculare;

- tratament digitalic;

- monitorizarea pacienților care primesc tratament cu tiazide, diuretice de ansă,

aminoglicozide, ciclosporină și alte medicamente nefrotoxice;

- sindroame de malabsorbție, abstinență de la alcool, nutriție parenterală.

CALCIU

Calciul este componentul mineral major al oaselor și reprezintă la adult aprox. 2%

din masa corporală. 99% din cantitatea de  calciu din organism se află în oase și
dinți, iar restul este distribuit în lichidele biologice și țesuturi moi. Ionii de calciu
sunt esențiali în transmiterea impulsurilor nervoase, contracția musculară, funcția
cardiacă și în procesele de coagulare.

Concentrații anormale de calciu seric pot sugera complicații medicale precum:

disfuncții paratiroidiene, boli ale oaselor, carcinoame, sindrom de malnutriție și
malabsorbție, carență de vitamina D și boli renale. Hipercalcemia apare în
majoritatea cazurilor în context de hiperparatiroidism, ca manifestare
paraneoplazică sau în afecțiuni granulomatoase. Hipercalcemia din cadrul
sarcoidozei, insuficienței suprarenaliene și hipertiroidismului este detectată în
general într-un cadru clinic sugestiv pentru diagnostic.

VALORILE NORMALE CALCIU SERIC:

- 2 – 12 luni: 8.4 – 10.8 mg/dL

- 1 – 4 ani:   8.4 – 10.4 mg/dL

- 5 – 20 ani:  9.2 – 11   mg/dL

- >20 ani:     8.6 – 10.2 mg/Dl

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA CALCIULUI SERIC:

- screening osteoporoză la adulții peste 50 de ani;

- în tetanie (investigarea tipului hipocalcemic);

- fracturi spontane, dureri osoase, modificări osoase radiologice, tulburări de

creștere, alterări dentare;

- nefro- sau urolitiază, nefrocalcinoza, poliurie, polidipsie, boli renale cronice;

- pancreatita acută, calculi biliari, diaree recurentă, malabsorbție;

- post-operator în caz de tiroidectomie și paratiroidectomie, în hiperparatiroidism,

boli tiroidiene, testiculare, ovariene, adrenale;

- boli granulomatoase;

-  tumori;

- reacții adverse la anumite medicamente: vitamina D, A, anticonvulsivante,

corticosteroizi, tiazide, digitală.