Universitatea de Științe Agronomice și Medicina Veterinară București

Facultatea de Biotehnologii

Substanţe biogene din Atropa belladonna

(Mătraguna)

Student:
Viorica Dorobanțu

Bucureşti
2020
1. Introducere
2. Substante biogene din Atropa belladonna
2.1. Denumirea și tipul substanțelor biogene din Atropa belladonna
2.2. Efectul terapeutic al substanțelor biogene din Atropa belladonna
3. Metode de extracție a substanțelor biogene din Atropa belladonna
4. Multiplicarea speciei Atropa belladonna prin tehnici de biotehnologii vegetale
moderne
4.1 Micropropagarea in vitro a plantei Atropa belladonna
4.2 Micropropagarea rapidă utilizând explante precultivate în mediul lichid
suplimentat cu tidiazuron
5. Concluzii
 1. Introducere

Mătrăguna este cunoscută din antichitate, fiind amintită de Teofrast (sec. III î.e.n.) care o
numește „Mandragona”, denumire populară astăzi la italieni. Numele genului a fost inspirat
din mitologia grecilor, după numele zeiței destinului – Atropos – una din cele trei Parce, care
tăia firul vieții. A=negație și Tropein=întoarcere, semnifică puterea otrăvitoare. Este folosită
în medicina oficială de prin sec. XVII-lea. Studiul și izolarea atropinei s-a facut în anul 1831
(H.P. Dorfler și G. Roseld, 1984). Este o plantă toxică pentru majoritatea animalelor. Iepurii
se hrănesc cu frunze de Atropa Belladonna L. și nu fac intoxicații (V. Istudor, 2005). (Leon
Sorin Muntean, Tratat de plante medicinale si spontane, Cluj-Napoca 2007, pag. 320)

Belladonnae folium, frunza de mătrăgună, este un produs vegetal cu un important

conținut în alcaloizi tropanici, care îi conferă proprietăți terapeutice, exploatate încă din
antichitate, dar şi proprietăți toxice, care au limitat folosirea sa, astăzi preparatele obținute
din acest produs fiind folosite rar, preferându-se alte medicamente cu toxicitate mai redusă
sau netoxice. Datorită toxicității, extractul de frunze și chiar din toată planta era folosit ca
otravă în trecut, alături de cel de cucută, ciumăfaie sau măselariță. În prezent, se folosește sub
supravegherea medicului, pentru uz intern și extern, în stările spastice ale musculaturii
netede, în enterocolite spastice, hipersecreții digestive și bronşice, stări astmatice. În industrie
se folosește la extragerea alcaloizilor, în special a atropinei.

Frunzele de mătrăgună se găsesc sub formă uscată și mărunțită sau sub formă de
pulbere. Se mai găsește și extract din frunze de belladonna.

2. Substante biogene din Atropa belladonna

2.1 Denumirea si tipul substanțelor biogene din Atropa belladonna

Atropa belladonna, mătrăguna, face parte din Increngătura Spermatophyta,

subîncrengătura Angiospermae, clasa Dicotyledoneae, subclasa Rosidae, ordinul
Scrophulariales, familia Solanaceae (*** – Atlas Botanic, ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985, pag. 188 – 195). Se mai numește cinstită, cireașa-codrului, cireașa-
lupului, doamna-codrului, doamna mare, floarea-codrului, floarea cucului, gugâţâi, iarba-
codrului, iarba-lupului, împărăteasa-buruienilor, matragonă, nădrăgulă, papalău, ţilidonie.
Fitocenologic este încadrată în Atropion, Fagion (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediţia
a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 374).

Atropa belladonna L.

Belladonnae folium, frunză de mătrăgună, reprezintă frunza plantei Atropa belladonna L.

(Solanaceae), cu sau fără vârfuri tulpinale, uscată după recoltare. Conţine cel puţin 0,3%
alcaloizi totali exprimaţi în hiosciamină (C17H23NO3) (*** – Farmacopeea Română, ediţia a X-
a, Editura Medicală, Bucureşti, 1993, pag. 151).
Specia este originară din centrul Europei și este răspândită în Europa centrală și
meridională, în nordul Africii, în sud-vestul Asiei şi în America de Nord. Pentru proprietaţile ei
medicinale este cultivată în Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Federaţia Rusă și alte ţări din
C.S.I., Polonia, Ungaria, Bulgaria, România (zonată în judeţele Braşov, Vâlcea, Mureş, Caraş-
Severin, Neamţ, Suceava, Vrancea). Este comună în toate regiunile păduroase din Carpați,
întâlnită în păduri şi la margini de pădure, în tufărișuri, luminișuri, poieni, tăieturi de pădure, pe
soluri suficient de umede, afânate, bogate în humus, din zona montană, mai ales în etajul fagului
(Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, București, 1997,
pag. 374).
Teofrast (sec.III î.Hr.) o numește mandragora, astăzi denumire populară la italieni.
Botanistul Clusius (sec. XVII) o numește belladonna. Linné o numește științific, Atropa
belladonna, după particularităţile ei biologice. Atropos, în mitologia greacă, este zeiţa destinului,
cea care poate tăia firul vieții muritorilor, iar belladonna vine din italiană şi înseamnă “doamnă
frumoasă” – aluzie la folosirea în secolele trecute a picăturilor din sucul acestei plante pentru a
mări şi a da strălucire ochilor (Dan Bălălău, Daniela Baconi – Toxicologia substanțelor organice
naturale şi înrudite, Editura Tehnoplast Company SRL, Bucureşti, 2001, pag. 62).
Mătrăguna este o plantă erbacee, perenă, cu miros neplăcut, hemicriptofită, mezofită,
mezotermă, acid-neutrofilă. Genetic are 2n=72 cromozomi. Necesită umiditate ridicată atât în sol
cât şi în atmosferă. Temperaturile optime de vegetaţie sunt ridicate, 25 – 30°C. Este sensibilă la
gerurile târzii de primăvară şi la cele timpurii de toamnă (-4°C). Peste iarnă, acoperită cu zăpadă,
suportă temperaturi până la -30°C.
Rădăcina este pivotantă în primul an de vegetaţie, apoi devine un rizom gros, cilindric,
multicapitat, brun-deschis sau cenuşiu, din care pornesc rădăcini lungi de 40 – 50 cm, uneori
chiar 1 m, groase până la 4 cm.
Tulpina este erectă, verde sau murdar-roşcat-violetă, ramificată, glandulos-păroasă în
partea superioară, înaltă de la 50 la 150 cm, dar poate atinge şi 200 cm.
Frunzele, de culoare verde, sunt alterne la bază şi opuse în partea superioară, ovate,
alungit-ovate sau eliptice, acuminate, cu marginea întreagă, uşor îngustate la bază, cu nervaţiune
penată, glabre sau cu peri foarte răzleţi, cu peţiol scurt sau aproape sesile.
Florile sunt brun-violete sau brun-purpurii, solitare, nutante, cu pediceli de 1 – 1,5 cm
glandulos-pubescenţi. Caliciul este persistent, alcătuit din 5 sepale cu vârful oval, ascuţit,
glandulos-pubescente. Corola este campanulat-tubuloasă, gamopetală. Androceul prezintă
filamente staminale păroase la bază şi antere mari, galbene. Gineceul are un stil filiform, mai
lung decât staminele, terminat cu stigmat papilos, discoidal, verzui. Perioada de înflorire
cuprinde lunile iunie, iulie, august.
 Fructul este o bacă sferică de mărimea unei cireşe, la început verde, apoi neagră,
suculentă, foarte otrăvitoare. Seminţele sunt reniform-ovale, rugoase, brune.
Frunzele, Belladonnae folium, se recoltează pe timp frumos, fără rouă, cu puțin timp
înainte ca planta să înflorească şi în timpul înfloririi, în lunile iulie, august. Se rup împreună cu
pețiolul, care este mai bogat în alcaloizi. Se evită frunzele îngălbenite sau atacate de insecte. Se
usucă la umbră în strat subțire, întorcându-se des, sau înșirate pe sfoară ca frunzele de tutun. Se
pot usca artificial întâi la circa 40°C, apoi la 50 – 60°C. La plantele de cultură recoltarea se face
de 3 – 4 ori pe vară.
Chimic, întreaga plantă conţine alcaloizi tropanici până la aproximativ 1%.
Frunzele şi herba conţin alcaloizi tropanici: hiosciamină (78 – 98% din cantitatea de
alcaloizi), norhiosciamină, noratropină, scopolamină, atroscină, atropamină, beladonină, urme de
scopină şi tropină. Mai conţin piridină, N-metilpirolină, N-metilpirolidină, tetrametil-
diaminobutan, putresceină, urme de cuschigrină, nicotină, helaradină, diferiţi aminoacizi – acid
cisteic, acid aspartic, acid glutamic, metionină, arginină, glicină, -alanină, leucină, izoleucină,
lizină, prolină, tirozină, -fenilalanină, ornitină, valină, serină, cisteină, asparagină, triptofan,
histidină – , enzime (fosfataze, polifenoloxidaze), flavone (kämpferol, quercetol), cumarine
(scopoletina), acid cofeic, acid clorogenic, acid neclorogenic, acid ascorbic, substanţe minerale
cu K, Na, Ca, P, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, B, Cu, Mo, Pb.
Florile, fructele şi seminţele conţin alcaloizi tropanici şi alte substanţe organice.
Rădăcinile conţin alcaloizi tropanici, din care hiosciamina reprezintă cca 90%,
scopolamină, apoatropină, beladonină, tropină, scopină, urme de atropină etc., aceleaşi baze
volatile ca în frunze, dar diferite procentual, enzime, cumarine (scopoletină, umbeliferonă),
substanţe minerale. (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, pag. 374 – 375.)
 Prin extracție, hiosciamina, care este esterul tropinei cu acidul (-)tropic şi deci are
caracter levogir, trece în atropină, care este un racemic, fiind esterul tropinei cu acid (+)tropic.
Frunzele şi rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară.
Principiile active, în special alcaloizii, au următoarea acţiune farmacodinamică: inhibă
terminaţiile nervoase parasimpatice, excită sistemul nervos central, accelerează ritmul cardiac,
provoacă midriază, dilată bronhiile, diminuează secreţiile şi peristaltismul intestinal, relaxează
musculatura netedă.
Frunzele se administrează sub formă de pilule, tinctură şi extract fluid. Tinctura de frunze
trebuie să conţină 0,03 g% alcaloizi totali, exprimaţi în hiosciamină, iar extractul fluid 0,25 g%
alcaloizi totali. Din frunze se obţine extractul uscat de beladonă, care este o pulbere galben-
brună, nehigroscopică, cu miros caracteristic şi gust amar, toxică.
În medicina umană, ca preparate de uz intern, pentru combaterea crizelor astmatice şi a
altor afecţiuni se utilizează la prescripţia medicului şi sub supraveghere medicală: pilule, ţigări
antiastmatice, tinctură, extract alcoolic, alcaloizi extraşi. Pentru tratarea astmului, bronşitelor
astmatiforme, encefalitei, colicilor gastrointestinale, colicilor căilor biliare, ulcerului gastric,
gastritei şi ca antivomitiv:
a) pilule, din pulbere de frunze de 0,05 g doză luată o dată şi 0,30 g în 24 ore;
b) tinctură, din frunze de 3 ori pe zi câte 8 picături pentru bărbaţi şi de 3 ori pe zi câte 6
picături pentru femei; picăturile se administrează diluate cu apă; tratamentul ulcerului
şi gastritei durează 3 – 4 săptămâni; numărul de picături trebuie respectat, mărirea
numărului la 10 producând uscăciunea gurii; se verifică dozele prescrise înainte de
prepararea reţetelor. (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediţia a II-a, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 376.)
Pentru uz extern, pentru tratarea fisurilor anale, fisurilor sânilor, ulcerelor varicoase,
durerilor nevralgice se foloseşte alifie, pregătită din 1 – 2 g extract alcoolic la 8 – 10 g bază
unguent. Se amestecă foarte bine până la uniformizare. Se aplică local.
În medicina veterinară, pentru uz intern, pentru tratarea constipaţiilor spastice, bronşitelor
cronice, ca antispasmodic şi calmant gastrointestinal se foloseşte infuzie, din 3 g frunze uscate şi
mărunţite, recoltate în timpul înfloritului, peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă
acoperită 10 minute, se strecoară, se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Se mai
administrează pilule, boluri, pulbere de plantă, extract, tinctură de beladonă care conţine 0,03%
alcaloizi.
Totalul alcaloizilor din beladonă intră în compoziţia medicamentelor Bergonal, Fobenal,
Foladon, Bergofen, Distonocalm, extractul sau tinctura în Calmogastrin, Pasinal, Tusomag.
Atropina extrasă este folosită în Carbocif, Laxatin, Lizadon.
Toxicitatea plantei şi produselor obţinute de la ea se datorează conţinutului în alcalozi.
Toate părţile plantei sunt otrăvitoare. Alcaloidul principal, hiosciamina, se transformă în atropină
în timpul uscării plantei. Semnele intoxicaţiei la animale constau din refuzul hranei, dilatarea
maximă a pupilei şi micşorarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sete mare, colici, balonarea
stomacului, puls accelerat şi slab, respiraţie grea, peristaltism intestinal absent, constipaţie, stare
de nelinişte. În final poate surveni moartea. La om intoxicaţia se manifestă prin înroşirea feţei,
respiraţie accelerată, urticarie, eczemă cutanată, excitaţii, halucinaţii, furie, sete accentuată,
constipaţie, mărirea pupilei, uscarea gâtului, răguşeală, agitaţie, delir, moarte. Se apreciază că 2 –
3 fructe consumate provoacă moartea unui copil şi 10 – 20 fructe consumate ucid un adult.
La om se intervine cu spălături stomacale, tratament cu cărbune activ, purgative cu sare
amară, comprese umede pe piept, administrarea de către medic de tonice respiratorii şi cardiace.
La animale se intervine pentru evacuarea conţinutului prin sifonaj, purgative, clisme,
administrarea de tanin, cărbune medicinal, injecţii cu pilocarpină sau ezerină, cofeină, fricţiuni
pentru activarea circulaţiei. Ca neutralizant se foloseşte iodura de potasiu. (Constantin Pârvu –
Universul Plantelor, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag. 374 – 376)
La noi în ţară primele culturi experimentale au fost iniţiate de B. Pater (1922), care a
obţinut prima oară de la specia Atropa belladonna două varietaţi constante: Atropa flava şi
Atropa intermedia, stabilind o corelaţie între conţinutul în pigment închis şi conţinutul în
alcaloizi al plantei (*** – Farmacognozie, Vol. II, Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti,
Facultatea de Farmacie, 1980, pag. 164).
 2.2 Efectul terapeutic al substanțelor biogene din Atropa belladonna

Cercetarea științifică a Mătrăgunei și izolarea celor doi alcaloizi principali ai ei atropina și

scopolamina a fost realizată în 1831 de către cercetătorul Mein, iar descrierea științifică a
efectelor terapeutice a fost făcută de B. Bezold și Bleobaum în 1867.

Utilizările terapeutice ale acestei plante medicinale sunt variate:

- Combate spasmele dureroase pornite de la vezicula biliară sau de la căile biliare, de la

rinichi, de la căile urinare sau de la vezica urinară;
- Combate motilitatea exagerată a tubului digestiv, colici abdominale;
- Atropina acționează asupra cordului, sporind frecvența bătăilor cardiace; de aici,
utilizarea ei ca analeptic cardiac, stimulator central al frecvenței cardiace; dar
acționează și asupra sistemului vascular producând vasodilatație periferică și prin
aceasta, scăderea pronunțată a tensiunii arteriale deci efect net antihipertensiv;
- Atropina produce scăderea marcată a secrețiilor salivară și sudorală, constituind un
antidot al stărilor hipersecretorii ale acestor țesuturi glandulare; provocând și scăderea
secrețiilor gastrice excesive, ea se dovedește un bun medicament antiulceros;
- Atropina stimulează centrii respiratori din bulbul cerebral și prin aceasta ameliorează
respirația (crește frecvența și profunzimea actului respirator), atunci când din diverse
motive medicale aceasta este ușor inhibată și chiar deprimată;
- Acțiunea substanței de a dilata pupila și-a găsit o utilizare extremă în examenul
oftalmologic. Astăzi nu este posibilă examinarea oculară în special „fundul de ochi”
cu ajutorul modernului oftalmoscop sau skiascop, fără pregătirea prealabilă a ochiului
prin instilarea picăturilor de atropină;
- În boala Parkinson și în alte stări parkinsoniene, preparatele din mătrăgună aduc
ameliorări importante nu și vindecări;
- Tot pe bază de mătrăgună se produc astăzi unele medicamente indicate în „răul de
mare” de “avion”, de “mașină”, de “tren”;
- Atropina suprină o parte din simtomele intoxicațiilor cu insectofungice de tip
organofosforic, situații în care dozele necesare utilizate pot ajunge până la depășire de
 zeci de ori a dozelor maxime utilizate în alte stări patologice care necesită
administrarea ei;

Sub formă de atropină (substanță injectabilă) Tinctura belladonna sau ca o parte componentă
a unor comprimate Scobutil, Belafit, Belafital, Bergonal, principiul activ din Mătrăgună își
găsește astăzi largi utilizări terapeutice; în multe cazuri aportul lor de vindecare clinică este
decisiv, poate chiar ”miraculos”. (Ovidiu Bujor, Octavian Popescu, Fitoterapie traditionala si
moderna, editia II-a Fiat Lux)

3. Metode de extracție a substanțelor biogene din Atropa belladonna

Separarea principalelor grupe de principii active se realizează prin extracția succesivă și

selectivă a materiei prime vegetale cu solvenți de polarități diferite, mai întâi solvenți apolari
(eter etilic, eter de petrol, benzen cloroform) apoi solvent polar (etanol, metanol și în final apă).
Extractele obținute se prelucrează diferit în funcție de natura compușilor care trebuie identificați.

Soluția extractivă eterică

Tehnică de lucru:
10-25gr produs vegetal pulverizat (V), se extrag cu eter etilic într-un aparat de extracție
continuă tip Soxhlet, sau prin agitarea mecanică sau manuală, în repetate rânduri, la temperatura
mediului ambiant, într-un vas adecvat, până când soluția eterică nu mai lasă reziduu prin
evaporare.
Extractele eterice reunite se filtrează se concentrează la 50ml într-un aparat de distilare.
(±)-Atropină preexistă în țesuturile vegetale (G. Klein și H. Sonnleitner, 1929) în
cantități mult mai mici decât hiosciamina. Ea rezultă și în procesul de extracție, prin racemizarea
acesteia. Este mult mai solubilă în benzen, la 15° C (9,214 %), decât hiosciamina (0,92 %). Pe
această proprietate se bazează separarea celor două baze. Sinteza atropinei a fost realizată de
Willstătter (1901), a tropanolului de R. Robinson (1917), CI. Schopf și G. Lehmann (1935), iar a
acidului tropic de M. Chambon (1928).
(-)-Scopolamina a fost izolată mai întâi de A. Ladenburg (1881) din soluțiile rămase la
extracția (-)-hiosciaminei, din Hyoscyamus muticus, care i-a dat numele de hioscină. Mai tîrziu
E. Schimdt (1892) izolează scopolamina din Scopolia atropoides Berch. și Presl., alcaloid care s-
a dovedit a fi identic cu hioscină. Scopolamina este alcaloidul dominant din Datura metel L., D.
meteloides L., D. fastuosa var. alba. Ca și hiosciamina racemizează cu ușurință în mediu alcalin.
Este un lichid siropos care dă un monohidrat solid. Prin hidroliză enzimatică se scindează în acid
(-)-tropic și scopanol, compus instabil. în mediu acid scopanolul se transformă în scopolină sau
în oscină. în plante s-a identificat și forma racemică, Duboisia leichardtii F. Muell fiind o sursă
industrială. Sinteza scopolaminei a fost realizată de G. Fodor și I. Toth (1956). (Viorica Istudor,
Farmacognozie Fitochimie Fitoterapie, Vol III, Editura Medicala)

Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice lichide, moi sau uscate obţinute prin extracţia
produselor vegetale cu diferiţi solvenţi urmată de evaporarea parţială sau totală a solventului şi
aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentraţia sau la consistenţa prevăzută.

Formularea extractelor vegetale

Extractele vegetale sunt forme farmaceutice industriale standardizate şi cu stabilitate mare

circa 2 ani. Ca şi tincturile, extractele se utilizează după prelucrare într-o formă farmaceutică, ele
intrând în compoziţia unor formule magistrale sau produse tipizate. Ca şi la tincturi, pentru
obţinerea extractelor avem nevoie de:
- produsul vegetal şi solvenţi.
În funcţie de consistenţă se pot obţine:
- extracte fluide;
- extracte moi care conţin cel mult 20% materii volatile;
- extracte uscate – care conţin cel mult 5% materii volatile.

Prepararea extractelor vegetale

Pentru obţinerea extractelor vegetale, F.R. X prevede următoarele: Produsul vegetal adus
la gradul de mărunţire prevăzut în monografia respectivă este supus, dacă este cazul unei
prealabile degresări. Solvenţii utilizaţi pentru extracţie sunt:
- apă acidulată;
- apă alcalinizată;
- alcool diluat (uneori alcool acidulat);
- eter etc.

Prepararea extractelor fluide. Extractele fluide se obţin prin macerare, macerare repetată
şi percolare conform regulilor prevăzute la monografia „Tincturae” cu următoarele precizări: La
prepararea extractelor fluide prin percolare se folosesc 100g produs vegetal din care se obţine
separat o primă fracţiune de 80g lichid extractiv. Se continuă percolarea până la epuizarea
produsului vegetal. Percolatele rezultate se concentrează sub presiune redusă la o temperatură
care să nu depăşească 800C până la îndepărtarea solventului de extracţie. Reziduul se dizolvă în
prima fracţiune şi se completează cu acelaş solvent la 100g sau la concentraţia în principii active
prevăzută. Extractele obţinute se lasă la temperatura de 5-10 0C timp de 6 zile şi se filtrează
evitând pierderile prin evaporare.
Pentru concentrarea soluţiilor extractive se pot utiliza diferite aparate.

Un astfel de aparat se compune din:

- recipient de evaporare prevăzut cu o manta de încălzire reglabilă;

- refrigerent;
- sursă de vid;
- manometru;
- spărgător de spumă;
- recipient de colectare.

În industrie se utilizează instalaţii de capacitate mare (aproximativ 100 litri) fabricate din oţel
inox sau sticlă termorezistentă la care evaporatorul este rotativ (vezi figura de mai jos).
 Evaporator rotativ de laborator pentru concentrarea soluţiilor extractive
(după Lupuleasa D, Popovici I, 1997)

Recipientul rotativ funcţionează sub presiune redusă, are aceleaşi componente prezentate
anterior dar în plus este necesar un sistem de reglare a vitezei de rotaţie a recipientului
evaporator. Sistemul de încălzire este de obicei electric.
Pentru concentrarea soluţiilor extractive se poate aplica, congelarea urmată de evapoarea
în vid la temperatura de sub 300C. În acest mod se evită degradarea substanţele termolabile. Se
pot pierde însă până la 10% din principiile active care rămân în gheaţă. Evaporarea soluţiilor
extractive se face până la o anumită concentraţie, cazul extractelor moi (cel mult 20% material
volatil) iar pentru extractele uscate până la cel mult 5% material volatil.

Uscarea poate fi realizată şi în:

- etuva cu vid;
- uscător cu valţuri

care sunt formate din 2 cilindri metalici încălziţi în interior cu vapori de apă sau electric, iar
extractul prelucrat trebuie să prezinte o minimă fluiditate încât să formeze pe suprafaţa de
contact cu valţurile un strat subţire. Cilindrii se rotesc lent (7-8 turaţii/min) iar uscarea durează în
medie 8 secunde astfel încât sunt protejate substanţele termolabile.
 Uscător cu valţuri
(după Lupuleasa D., Popovici I, 1997)

Pentru uscare se pot utiliza şi alte aparate ca de exemplu Nebulizatorul prezentat în figura de mai
jos:

Nebulizator cilindro-conic, cu aer cald, care funcţionează prin centrifugare

(după Lupuleasa D, Popovici I, Tehnologie farmaceutică, 1997)

Principiul de funcţionare a aparatului este următorul. Lichidul extractiv este adus la

suprapresiune (30-200 atm) pe discuri care se rotesc cu viteză foarte mare (5.000-20.000
turaţii/min). Ajuns în aceste discuri prevăzute cu duze foarte fine, lichidul este pulverizat sub
formă de particule foarte fine apoi se usucă instantaneu datorită unui curent de aer cald
(aproximativ 1500C) care se ridică vertical în aparatul unde s-a format ceaţa fină. Dezavantajul
metodei constă în faptul că se pierde solventul.

Extracte oficinale în F.R. X

Extractum Belladonnae Siccum (extract uscat de mătrăgună)

Preparare:
Belladonnae folium (V) gta 100
Alcoholum dilutum q.s.
Aqua destillata q.s.
Saccharum lactis q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antispastic neurotrop (parasimpatolitic).

4. Multiplicarea speciei Atropa belladonna prin tehnici de biotehnologii vegetale

moderne

4.1 Micropropagarea in vitro a plantei Atropa belladonna

În India, a fost realizat un sistem eficient de micropropagare in vitro a plantei Atropa
belladonna.
Nodurile excizate au fost cultivate pe medii Murashige și Skoog (MS) conținând doi
regulatori de creștere a plantelor: 6-benzilaladenină și 2-izopentanil adenină.
4.1.1. Sursa de explante
Shahzad si colaboratorii au folosit ca sursă de explant pentru multiplicarea in vitro a plantelor
din genul Atropa belladonna lăstari tineri plantați în ghiveci.
4.1.2. Materiale și metode
S-a folosit ca și mediu de cultură MS (3,0% zaharoză și 0,8% agar) conținând doi reglatori de
creștere: 6-benzilaladenină și 2-izopentanil adenină. Adăugarea de L-glutamină a fost esențială
pentru a induce germinarea mugurilor. Toate culturile au fost plasate într-o camera cu
temperatura de 25C.
Optimul de formare a focarului a fost de 100% și s-au obținut aproximativ 13,4 lăstari de la
fiecare explant după 8 săptămâni de cultură. Straturile au fost înrădăcinate cel mai eficient în
acid 5- indol-3-butiric (IBA) suplimentat cu mediu de polimerizare MS. Plăcile astfel obținute s-
au întărit și au fost transferate în sol natural, unde au crescut bine și au ajuns la maturitate.

4.2 Micropropagarea rapidă utilizând explante precultivate în mediul lichid

suplimentat cu tidiazuron
Un alt studio realizat tot în India, arată micropropagarea rapidă utilizând explante
precultivate în mediul lichid suplimentat cu tidiazuron.
4.2.1. Sursa de cxplantc

S-au cultivat cxplantc cxcizatc din plante mature de Atropa belladona

4.2.2. Materiale și metode
 4.2.3. S-a folosit mediu lichid MS suplimentat cu tidiazuron. Explantele cultivate au
avut durate diferite de tratament (4, 8, 12, 16 zile). O perioadă de cultură mai lungă de 8 zile cu
TDZ a dus la formarea de lăstari fascinați sau distorsionați.
Lăstarii micropropagați cu rădăcini bine dezvoltate au fost plantați cu succes în ghivece
care conțin sol de grădină și crescuți în seră cu supraviețuire de 95%. Plantele regenerate au
prezentat caracteristici de creștere și morfologic vegetativă similare cu plantele donatoare.

5. Concluzii

Datorită toxicităţii ridicate, trebuie luate anumite precauţii în timpul conservării,

manipulării şi eliberării produsului sau formelor farmaceutice obţinute pe baza acestuia.
Produsul se conservă ferit de lumină şi de umiditate la Separandum. Când se prescrie
Belladonnae folium se foloseşte pulbere de frunză de mătrăgună.Pulberea trebuie să conţină cel
mult 0,3% alcaloizi totali, iar în cazul depăşirii se diluează cu lactoză. Concentraţia se verifică
annual. Produsul are proprietăţi anticolinergice, şi se foloseşte ca antispastic.
Alcaloizii conţinuţi în frunză, ca de altfel în întreaga plantă, îi conferă mătrăgunei
proprietăţi medicinale şi utilizări deosebit de importante.