UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEIA

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:
Pr. conf. Univ. Dr. SORESCU VASILE
CANDIDAT:

PITEŞTI
2009

1
VIAŢA ŞI ACTIVITATEA SFÂNTULUI
GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz

2
 Motto:

“Mai bine un război vrednic de

lăudă, decât o pace care te desparte
de Dumnezeu!” “Prin tăcere Îl
trădam pe Dumnezeu”
Sf. Grigorie Teologul

3
 Introducere

"Şi voi imitaţi-vă preotul timid; da, copiii mei preaiubiţi, da, voi care
sunteţi împreună cu el părtaşi la dojana şi bunătatea dumnezeiască, ţineţi-vă
sufletele în lacrimi; opriţi-vă mânia, făcând mai bine faptele voastre... Ştiu că
mie, slujitorul lui Dumnezeu şi vouă, care aţi primit aceeaşi cinste, ni se
porunceşte să intrăm îmbrăcaţi în pânza de sac şi bătându-ne în piept zi şi noapte
între prag şi altar, cu straie vrednice de milă, să plângem cu stăruinţă pentru noi
şi popor, fără să cruţăm nimic, nici durerea, nici cuvintele în stare să-L
înduplece pe Dumnezeu...; şi aceasta cu atât mai multă mâhnire cu cât mai mare
este demnitatea noastră, pentru a învăţa prin exemplul nostru poporul despre
străpungerea inimii şi îndreptarea răului...
Veniţi aşadar, fraţilor, să cădem şi să plângem înaintea Domnului,
Ziditorul nostru. Să rânduim un doliu obştesc, împărţindu-ne după vârste şi
categorii sociale. Să înălţăm glasul rugăciunii în locul ţipetelor care Îi sunt urâte,
să ridicăm în urechile Domnului Savaot aceasta: Să abatem mânia Să prin
mărturisire.
Întrucât L-am văzut mânios, să facem aşa încât să-i îndepărtăm mânia.
Cine ştie, precum stă scris, dacă nu cumva îi va părea rău şi va pogorî asupra
noastră binecuvântare. Ştiu foarte bine acest lucru pentru că am cunoscut iubirea
de oameni a lui Dumnezeu. Va părăsi ceea ce e potrivnic firii Sale, adică mânia
şi va veni la ce este potrivit firii Sale, adică la milostivire. Căci în acest scop îşi
arata mânia, spre această înclină... Numai să ne fie milă de noi înşine şi să croim
drum spre dreapta iubire a Tatălui. Să semănăm cu lacrimi ca să secerăm cu
bucurie..."

4
 Capitolul I

Viaţa Sfântului Grigorie Teologul

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a

doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz.
Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie,
iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind
născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amândurora
le urmă în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu necredinţa iudeilor, precum
este credinţa cea rea a ipsistarilor.
Iar maica Sfântului Grigorie, fericită Nona, era creştină drept-
credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta
credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine
învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios,
ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească bărbatul
necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a
făcut.
Fericită Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu
înţelepţite şi cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la
creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis
că aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu
le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soţia sa, care adeseori se
ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se
cântau de dânsul în vis, erau acestea: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa
Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi,
deşteptându-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegând că singur
Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul
a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mântuirii.

5
 Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei
Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină
în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat
Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a
început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului
celui adevărat şi desăvârşit.
Atât de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune, încât mai pe
urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care
lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericită Nona în
cinstită însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa rugăciuni
cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe
care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea
spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce
se tem de El şi ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei
femei şi în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce
avea să se nască dintr-însa. Şi a văzut Nona înainte de naşterea fiului, ce fel va fi
el, cum şi numele lui l-a ştiut.
Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, şi l-a numit după
numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înştiinţase înainte. Apoi a dat
mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat pe pruncul
cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele
vremuri un obicei, ca cei mai mulţi creştini să amâne Botezul până la vârsta la
care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică până la 30 de
ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de
acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie
de Nissa şi de alţi mari părinţi. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie,
nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creştini, s-a
amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

6
 Crescând pruncul în casa părinţilor, când a venit la vârsta de copil, îndată
a învăţat carte şi crescând cu anii, creştea şi cu înţelepciunea, pentru că era, după
numele său: isteţ la minte, deştept şi sârguitor în învăţături, încât întrecea pe cei
mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilăreşti la
înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vârstă.1
Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrânesc; pentru că jucăriile şi
glumele copilăreşti şi tot felul de privelişti, le-a urât cu totul, îndeletnicindu-se la
cele mai bune, şi mai vârtos la învăţătură; cheltuindu-şi vremea, nu în
deşertăciune. Şi după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa maică îl învăţa
dreapta credinţă cu multe învăţături, spunându-i că el este rod al rugăciunii; căci
cu rugăciuni osârdnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar mai înainte de
zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului2.
Deci, bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa şi i se lumina
sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos, adevăratul
Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească a iubit-o
foarte mult şi şi-a pus în gând, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria sa până la
sfârşitul său; iar la aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile cele
multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui
în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit.3
Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stând aproape de sine două
fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, şi amândouă de
vârstă şi de ani potrivite, însă amândouă neînfrumuseţate cu podoabele cele din
afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de
mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu
se împodobeau, nici se mândreau cu frumuseţile feţei, nici cu potrivirea
sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care
fecioarele cele lumeşti se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute
1
L'abbe A. Benoit, Saint Gregoire de Nazianze, Marseille, 1876.
2
Ibidem
3
Ibidem

7
acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate şi încinse cu cinste, având
acoperite cu mahrame subţiri, nu numai capetele, ci şi feţele lor, privind cu ochii
în jos şi roşindu-se cu obrajii de ruşine feciorească; apoi erau pline de curăţenie,
buzele erau că floarea trandafirului roşu şi cu tăcere multă arătându-se.
Iar el văzându-le, a simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sunt
dintre pământeni, ci din cei ce covârşesc firea omenească.
Acelea văzându-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu
dragoste. Apoi, întrebându-le el: "Cine sunteţi şi de unde aţi venit?" Cea dintâi i-
a spus că este curăţia, iar a doua s-a numit înfrânarea şi spunea că stau înaintea
scaunului Împăratului slavei Hristos şi de frumuseţile cereştilor fecioare se
îndulcesc. Şi-i ziseră: "Fii de un gând cu noi, uneşte mintea ta cu mintea noastră,
ca pe tine strălucit să te înălţăm la cer, în lumina cea aleasă, şi aproape de
lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem".
Acestea zicându-i, s-au înălţat la cer, precum cu nişte aripi zburând în sus.
Iar tânărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, până ce au intrat în
cele cereşti, apoi deşteptându-se, şi-a simţit inima sa plină de negrăită plăcere şi
veselie. Şi dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osârdie a
fecioriei sale, pe care cu multă înfrânare se sârguia a o păzi, fugind de toată
hrana dulce, de beţii, şi de îmbuibări.4
După naşterea Sfântului Grigorie, fericită Nona a mai născut şi alt fiu,
anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credinţă şi
învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârşit cu
frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, şi cu toată înţelepciunea
elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei 5, şi acolo
petrecând cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a deprins în puţină vreme din
destul la învăţături; mai întâi că era foarte isteţ la minte, şi al doilea, avea multă
sârguinţă, şi s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în

4
Ibidem
5
Ibidem

8
Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite
învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria,
adunând de la mulţi bărbaţi comoara înţelepciunii şi cu înţelepciunea
îmbogăţindu-se.
După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni
necredincioşi. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încât toţi
plângeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea cea trupească; atunci
Grigorie temându-se de moartea cea sufletească, plângea, de vreme ce nu era
botezat, ci era numai catehumen; şi îşi aducea aminte de minunile lui Dumnezeu
ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roşie, apoi de mântuirea
proorocului Iona din pântecele chitului; şi se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca
să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a
descoperit părinţilor lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi
fierbinţi către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce înota în mare6.
Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi pregătindu-l
spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna şi
valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie, văzându-se mai presus
de nădejde mântuiţi de înecare şi scăpaţi ca din ghearele morţii, au preamărit pe
Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin chemarea numelui Celui
Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea.7
Apoi, un tânăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut şi iubit de
sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericită Nona,
umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, şi târând-o la uscat; şi a spus
la toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au mărturisit că este ajutător
Dumnezeul lui Grigorie; au mulţumit şi au crezut în El.8

6
L'abbe Louis Montaut, Revue critique de quelques questions historiques se rapportent a
Saint Gregoire de Nazianze et a son temps, Paris.
7
Ibidem
8
L'abbe A. Benoit, op. Cit., p. 55

9
 Tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar
după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie, şi anume: a văzut un
diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu
mâinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea
lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună cu soţia sa.
Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, şi acolo
petrecând în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru ascuţimea
minţii sale şi pentru viaţa cea plină de înţelepciune. Apoi, nu după mult, a mers
la Atena şi Sfântul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii. Şi erau amândoi,
Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună vieţuitori. Una le era lor casă şi
hrana, unul le era duhul şi aceleaşi obiceiurile, ca ale unor fraţi de o mamă.
Deci, erau amândoi cinstiţi în Atena, căci în puţină vreme au întrecut pe dascălii
lor şi ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.
În acel timp Constanţiu, fiul marelui Constantin, împărăţea peste Roma şi
peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) şi
depărtat de la Dumnezeu, învăţa cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori
zicea Grigorie: "O! Cât de mare răutate hrăneşte pământul Romei şi al
grecilor!", pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.9
Deci, petrecând Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecând toată
învăţătura desăvârşit, chiar şi mai presus de toată înţelepciunea atenienilor,
Vasile s-a dus în Egipt10, la părinţii insuflaţi, ca să înveţe înţelepciunea cea
duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar Grigorie a fost ţinut de atenieni prin
rugăminte şi puţin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop
în Nazianz.11
Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de
ani de la naşterea sa şi a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său, dar
voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl
9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem

10
său, petrecea lângă dânsul, acasă. Şi şi-a pus rânduială ca niciodată să nu se jure,
nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi a păzit această până la sfârşitul
vieţii sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor cărţi, apoi, în gândirea de
Dumnezeu petrecând ziua şi noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.
După aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot şi încă voia ca să-l facă şi
episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind o vrednicie şi cinste ca aceea, şi liniştea
monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul său, Sfântul Vasile;
care şi el era acum preot şi avea în Pont o mânăstire cu o mulţime de monahi şi
care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemându-l la sine. Deci, iarăşi
amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui împreună, unul pe altul
având ca model de fapte bune şi unul altuia urmând. Deci, au scris împreună
pustnicescul aşezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu
Sfântul Vasile, vreme destulă.
Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plângeau părinţii foarte mult după
dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă
la dânsul, să-i ajute la bătrâneţe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a
asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserica
era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl lui Grigorie, fiindcă era
neînvăţat, se vătămase în parte, a mers iarăşi din Pont în Nazianz şi ajuta pe
bătrânul său tată în lucrurile bisericeşti şi în rânduielile casei, spunându-i despre
rătăcirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta credinţă.12
După moartea împăratului Constanţiu, fiul lui Constantin, luând împărăţia
Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a
făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos şi ridicând prigonire asupra
Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe şi înţelepte
scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune idolească, cum şi
basmele elineşti cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător

12
Ibidem

11
de lege, după dânsul a luat împărăţia dreptcredinciosul creştin Iovian (363-364),
iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos.
Iar după Iovian, urmând la împărăţie Valens arianul (364-378) şi pe mulţi
vătămându-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum
şi arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptură cea dumnezeiască, a
început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credinţă13.
De aceasta Sfântul Grigorie a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe
Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva
celor răucredincioşi.
Deci, a scris Sfântului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugându-l ca,
nepomenind mânia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în
Cezareea, şi să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni,
iarăşi să o întărească. 14
Astfel, Sfântul Grigorie, făcând pace între Eusebiu arhiepiscopul şi
Sfântul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfântului Vasile la întoarcerea în
Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost ruşinaţi,
încât unii au tăcut, iar alţii au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de
Sfântul Vasile şi, în dragoste cu dânsul vieţuind, s-a sfârşit; iar în locul lui a fost
ridicat la scaun de cei dreptcredincioşi, marele Vasile, chiar nevrând.15
Iar cei răucredincioşi neîngăduind aceasta şi cu zavistie pornindu-se, au
făcut ca cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop
Antim, care se făţărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.16
Acela cu alţi episcopi, de un gând cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a
făcut mitropolit al Tianei; şi a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă
în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărţirea eparhiei. Văzând
Sfântul Vasile luate din eparhia sa câteva cetăţi şi sate, a socotit astfel: era între

13
Pr. prof. Ioan G. Coman, Vocatia si pregatirea pentru preotie, in "St. teol", nr. 5-6/1954.
14
Ibidem
15
L'abbe A. Benoit, op. Cit., p. 87
16
Ibidem

12
Cezareea şi între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfântul Vasile voia să
aşeze noul scaun de episcopie şi să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru
că nădăjduia că astfel să potolească şi certurile, şi sufletele multora întru dreaptă
credinţă să le păzească.
Însă neavând bărbat iscusit, a trimis la Sfântul Grigorie prietenul său,
rugându-l să primească sfinţirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că
nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credinţă, precum era el.
Sfântul Grigorie i-a scris, lepădându-se de ea cu totul; dar Vasile scriind
de multe ori către dânsul şi necîştigîndu-şi dorirea, s-a sculat şi a mers singur în
cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului,
adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile şi bătrânul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să
primească sfinţirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetăţii Sasimei.
De care lucru înştiinţându-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima
spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun şi
străjuia drumurile venirii lui. Sfântul Grigorie venind acolo şi înştiinţându-se
despre răutatea lui Antim şi despre puterea ostaşilor, s-a dus într-o mânăstire,
unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălăşluit în pustie, la dorita lui linişte.
După câtăva vreme însă, iarăşi prin părinteasca rugăciune s-a întors în
Nazianz, pentru că părinţii lui îmbătrâniseră şi le trebuia la bătrâneţe ajutor de la
dânsul, fiindcă ei nu mai aveau alţi fii, afară de acesta singur, pentru că
Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a
pomenit.
Asemenea şi fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, şi acolo
îngropară pe sora lor. Sfântul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; şi rămăsese
singur la părinţi, ca o lumină a ochilor, şi nu era cu putinţă ca să nu asculte pe
părinţii lui, ci era dator să le slujească la bătrâneţile lor, şi apoi, sfârşindu-se ei,
să-i dea obişnuitei îngropări.17

17
Pr. prof. Ioan G. Coman, Doua femei de elita din epoca de aur a patristicii: Gorgonia si
Macrina, Bucuresti, 1941, p. 65

13
 Întorcându-se iarăşi Sfântul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl
lui, slăbind acum cu bătrâneţea, a voit ca, în viaţă fiind, să aşeze pe fiul său
Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări şi cu
rugăminte, ci şi cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grijă pentru bisericeştile
rânduieli, nu se lepăda, supunându-se la porunca tatălui său, dar scaunul
episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. "Nu este cu putinţă mie, o! Părinte,
neplecat fiind tu din viaţa aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău".
Iar tatăl nemaisupărîndu-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru
Biserică punând asupra lui, i-a zis: "Viu fiind eu, o! Fiul meu, să fii toiag
bătrâneţilor mele, iar după ducerea mea, vei face precum îţi va fi plăcerea!"
Nu mult după aceasta s-a sfârşit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl
Sfântului Grigorie, având pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a vieţuit 100 de
ani de la naşterea sa, şi a fost îngropat cu cinste, venind şi Sfântul Vasile cel
Mare la îngroparea lui. Şi a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfântului
Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme şi aceea s-a odihnit întru
Domnul, asemenea fiind de o sută de ani. Îngropând Sfântul Grigorie pe ai săi
sfinţi părinţi, s-a uşurat de grijă pentru dânşii; apoi, vrând să scape şi de
tulburare, de vreme ce îl silea poporul că, după tatăl său, el să primească scaunul
episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia şi petrecea lângă biserica Sfintei celei
dintâi Muceniţe Tecla.18
De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a
primit grija pentru casele de străini şi de bolniţe; pentru că Sfântul Vasile zidind
case spre odihna celor ce nu aveau unde să-şi plece capul, aduna pe săraci şi
bolnavi, văduvele, sărmanii şi străinii acolo, şi de hrana cea rânduită lor
îngrijindu-se, a încredinţat iubitului său prieten grija pentru dânşii. Şi era Sfântul
Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor şi odihnitorul străinilor.

18
Ibidem

14
 Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor,
încă de mulţi ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulţi; iar acum se mai
ivise şi eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfântului Duh.
Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai
înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o fiinţă cu Tatăl; iar macedonienii
mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl şi huleau pe Sfântul Duh. Unii dintr-înşii
numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, şi nu-L preamăreau pe El; deci îi numea
Sfântul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfântul Duh nu-L
cinsteau. Şi se înmulţea acel eres mai mult în Constantinopol.
Apoi, cu sfatul de obşte al Sfântului marelui Vasile şi al altor mulţi
credincioşi şi episcopi, Sfântul Grigorie, ca un bărbat înţelept şi puternic la
cuvânt, a fost îndemnat să meargă la Bizanţ, pentru biruirea învăţăturii celei
eretice şi pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credinţe. Dar mai
înainte de a merge la Bizanţ, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a
sfârşit; şi aşa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie,
plângând mult şi cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui şi
ajungând la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioşii cu
bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor
lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma
eresului şi toate bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii;
numai una mică şi veche, a Sfintei Anastasia, nebăgată în seamă de dânşii, era
lăsată dreptcredincioşilor.
Drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu
praştia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva
Filistenilor, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte pânze
de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea către
dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu, în
puţină vreme a înmulţit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putinţă a
se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea ceea ce

15
se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul: casa lui David
se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea.
Neîncetând răutatea arienilor şi a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou
din Siria, cu numele Apolinarie, care înţelegea rău întruparea Domnului,
propovăduind-o a fi neadevărată, ca şi cum Hristos n-ar fi luat suflet, şi că în loc
de suflet, avea dumnezeirea.
Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela şi iscusit în înţelepciunea elinească,
pe mulţi a înşelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pământul, vânând pe
cei neînvăţaţi şi atrăgându-i la pierzare, ca cu o undiţă. Iar bunul nevoitor,
Sfântul Grigorie, avea iarăşi mare nevoinţă, luptându-se cu ereticii aceia şi cu
cei căzuţi din dreapta credinţă, învăţându-i, rugându-i, şi pe unii păzindu-i în
credinţă, iar pe alţii ridicându-i din cădere.
Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau pe Sfântul
Grigorie, ca şi cum Hristos ar fi despărţit în doi fii; apoi, mereu semănând o
clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie şi răutate împotriva Sfântului
Grigorie, pentru că şi picăturile de apă picând, adeseori, găuresc piatra.
Deci, cei ce nu puteau să priceapă meşteşugul cuvintelor eretice şi să
înţeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii şi ereticii erau crezuţi şi cinstiţi, în
locul păstorilor şi bunilor învăţători; iar păstorul cel ce învăţa adevărul, se
socotea că un lup şi eretic. Şi făcând gâlceavă, aruncau pietre asupra sfântului,
ca şi altădată iudeii asupra Sfântului întâiului Mucenic Ştefan, căci Dumnezeu a
acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulându-se cu răutatea lor, l-au prins că
fiarele şi l-au adus înaintea judecăţii eparhului cetăţii, ca pe un tulburător şi
pricinuitor de gâlceavă şi de zavistie.19
Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blând şi smerit cu
inima, într-atâta primejdie şi năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În
numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morţii, nu mă
voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.
19
Ibidem

16
 Iar eparhul ştiindu-i nevinovăţia şi văzând răutatea omenească cea
nedreaptă, l-a lăsat liber; şi a ieşit mucenicul fără răni şi fără bătaie, ca un
purtător de cunună, fără lovituri, având totuşi voinţă să pătimească pentru
Hristos.
Cu nişte nevoinţe ca acestea şi cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind
Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înţelepciunea lui era slăvită
pretutindeni, şi a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou
"Teologul", adică "Cuvântătorul de Dumnezeu", asemenea celui mai vechi
cuvântător, adică Sfântului şi iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos.
Această numire de "Cuvântător de Dumnezeu", măcar că se dă de obşte
tuturor celor mai mari învăţători şi arhierei, pentru că toţi au predicat cu dreapta
credinţă Sfânta Treime; însă Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales,
adică să se numească "Cuvântător de Dumnezeu", spre semn de biruinţă asupra
acelor atât de mari şi de mulţi eretici; şi de atunci au început toţi a-l chema
"Cuvântător de Dumnezeu".20
Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioşi şi toată mulţimea voia să-l
aibă patriarh. Chiar şi Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după
marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de
Dumnezeu, încredinţându-i scaunul cetăţii lui Constantin (379-381) ca unui
păstor vrednic şi ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos.
Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.21
Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam
egiptean, meşter în răutate, tare viclean şi înşelător. 22 Acela venind la fericitul
păstor Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a lepădat îndumnezeirea elinească
şi fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserică; dar vieţuia cu vicleşug, acoperindu-
se făţărniceşte cu cucernicia, ca şi cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care
lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie,
20
Coman, Pr. I.G., Patrologie, manual pentru Institutele Teologice, Bucuresti, 1956, p. 54
21
Ibidem
22
Ibidem

17
neştiindu-i vicleşugul lui şi întoarcerea de la păgânătate spre creştinătate
socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperământ cu el; el însă, urmând
lui Iuda, a gândit să se depărteze de părintele şi învăţătorul său şi să ridice război
asupra lui şi luând ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător
de Dumnezeu şi iscusit a ţese vicleşuguri.
Cu acela a început cu vicleşug a se îngriji în taină cum ar putea să
răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca
acesta era trebuinţă nu de puţin aur, adică cu plată şi cu daruri să înduplece pe
mulţi la împlinirea gândului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, şi cu
sporirea satanei şi-a câştigat dorinţa în acest chip.
A venit în Bizanţ un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult; voia să
cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la
Procones; pe acela înşelându-l cu mari făgăduinţe, au luat aur destul, să le
ajungă pentru săvârşirea vicleşugului scornit şi au trimis în taină la Alexandria
multe şi mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor şi clericilor de lângă dânsul,
rugându-l foarte mult să-i trimită la Bizanţ pe episcopii săi şi prin ei să ridice pe
Maxim la scaunul patriarhiei.
Petru amăgindu-se cu darurile, ca şi cum ar fi uitat de scrisoarea să mai
înainte către Sfântul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor şi nezăbovind
episcopii cei trimişi de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând
nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în
vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfântul Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) şi
voiau să-l sfinţească pe Maxim ca arhiepiscop.
Înştiinţându-se aceasta îndată la toţi, degrabă s-au adunat prezbiterii,
clericii şi popor mult, nu numai credincioşi, ci şi eretici, pentru că toţi, mirându-
se de acea răutate tăinută şi de hirotonia cea fără de rânduială, s-au aprins de
mânie, şi strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel
lucru nedrept cu adevărat.

18
 Iar ei cu ruşine ieşind din biserică, au intrat în casa unui om, şi acolo,
făcând sfinţirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al
Constantinopolului (380-381), având ajutor pe unii din clerici şi mireni, din care
unii din greşeală erau despărţiţi de Biserică, alţii pentru plată, iar alţii prin
făgăduinţă de daruri şi de cinstire erau înşelaţi; se ţineau lângă Maxim,
întărindu-l în ascuns.23
Iar cei mai mulţi şi mai cinstiţi cetăţeni aprinzându-se, defăimau cu
negrăite ocări şi dosădiri pe Maxim; dar şi pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să vieţuiască în casă cu
dânsul şi că de prieteşugul său l-a învrednicit.24
Sfântul răspundea către dânşii, zicând: "Nu vă mâniaţi asupra mea, o!
Bărbaţilor, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui;
pentru că nu suntem vinovaţi de aceasta, când nu cunoaştem mai înainte răutatea
cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să ştie tainele omeneşti cele
dinăuntru.
Iar pe lângă această, au nu prin lege ni se porunceşte ca să deschidem
părinteşte şi cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel
ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la
elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez şi în loc de slujitor al lui
Heracles25, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, şi se arăta îmbunătăţit, deşi cu
făţărnicie, precum acum s-a vădit făţărnicia şi răutatea lui; şi nu este al nostru
lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneştile gândiri,
nici ştim ce va să fie, fără numai când Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai
la faţă căutăm, iar Dumnezeu în inimă".26
Cu nişte cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-
a lipit de Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luându-şi

23
Idem, Si Cuvântul Trup s-a făcut, Timişoara, 1993
24
Ibidem
25
Ibidem
26
Coman, Pr. I.G., Patrologie…, op. Cit., p.87

19
soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la
dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea
în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de
vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeştile rânduieli, s-a gândit să aibă
prin poruncă împărătească stăpânirea ocârmuirii bisericeşti, vrând mai ales să
domnească decât să păstorească.
De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie şi îngrozire a izgonit
de la dânsul pe Maxim şi pe episcopii care veniseră cu dânsul. Şi au plecat toţi
în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând
mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală şi fără ruşine zicea
către patriarhul Petru: "Sau să mijlociţi scaunul Constantinopolului sau, de nu,
de la al tău nu mă voi depărta". Şi săpa groapa patriarhului prin viclene
meşteşugiri şi ar fi săvârşit răutatea sa, de nu s-ar fi înştiinţat despre aceea
eparhul Alexandriei. Acela temându-se ca să nu se ridice vreo tulburare în
popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanţ de o
boală trupească, s-a lepădat de grijă pentru ocârmuirea Bisericii Bizanţului,
voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz.
Şi a făcut către popor cuvântul cel de pe urmă, învăţând să păzească
credinţa fără de prihănire şi să facă lucruri bune. Iar poporul înţelegând că vrea
să se ducă, şi-a ridicat glasul şi toţi plângeau, zicând cu o gură: "O! Părinte,
plecând de la noi, duci cu tine şi pe Sfânta Treime; căci, fără de tine nu va fi
întru această cetate dreaptă credinţă".
Un glas ca acesta şi plângerea poporului auzind Sfântul Grigorie, a părăsit
scopul său şi a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi venirea episcopilor.
Pentru că era aşteptare ca, adunându-se episcopii, să aleagă la patriarhie un
bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aştepta sfântul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un
păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

20
 În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu
barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci ţineau
Biserica cea sobornicească arienii, având patriarh pe Demofil (370-379). Iar
credincioşii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică şi veche, a Sfintei
Anastasia. Deci, chemând împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească
mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar
Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decât să se
depărteze de la credinţa lui cea rea.
Atunci împăratul a dat Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi
adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de
patruzeci de ani o ţineau, cum şi celelalte biserici. Şi când arhiereul lui
Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul şi poporul, mulţimea arienilor
înarmându-se ca la război, stăteau lângă biserică, oprind intrarea credincioşilor;
iar pe sfânt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tânăr îndrăzneţ şi voinic, ca,
apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pântece.
Atunci s-a făcut tulburare şi gâlceavă de arieni; şi cu adevărat ar fi făcut
acel rău sfântului, dacă n-ar fi venit împăratul şi n-ar fi dus singur în biserică pe
sfântul arhiereu.
Deci, poporul celor drept-credincioşi, cu mare bucurie şi veselie a înălţat
glasuri de laudă şi slavă lui Dumnezeu, vărsând lacrimi de bucurie, ridicând şi
mâinile în sus, căci bisericile după atâţia ani, iarăşi şi-au dobândit a lor sfinţenie;
iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu.
Iar sfântul neputând singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare
glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupeşti, a strigat printr-un oarecare
cleric: "O! Fiilor, acum este vremea de mulţumire şi de laudă lui Dumnezeu,
Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăşi să primim a noastră biserică;
pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul
patriarhiei, vom rândui mai pe urmă altă vreme".

21
 Un răspuns că acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai
striga; şi după săvârşirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudându-l pe Dumnezeu, iar
arienii au tăcut ruşinaţi.
Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfântul
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar
la împăratul, aducându-şi aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ţi
piciorul înăuntru la prietenul tău, că nu cumva săturându-se de tine, să te
urască.
Iar sârguinţa sfântului era ca de-a pururea să înveţe pe popor, să cerceteze
pe cei bolnavi şi să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiţilor, să sprijinească pe cei
neputincioşi şi să-şi cureţe turma sa de vătămările eretice. Ieşea uneori la sat,
iubind liniştea şi tămăduind puţin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui
să nu slăbească de celelalte osteneli.
Apoi, stăpânind mari averi bisericeşti, nici un ban nu şi-a oprit sieşi şi nici
nu cerceta pe iconomii bisericeşti, cât au adunat şi cât au cheltuit; pentru că
lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toţi îndemna
să-şi păzească conştiinţa curată pentru Dumnezeu.
Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea şi de bătrâneţe, s-a
îmbolnăvit odată şi zăcea la pat; de care lucru înştiinţându-se poporul, au venit
să-l cerceteze, iar el şezând în pat, întreba: "Ce voiţi, fiilor? Care este pricina
venirii voastre la mine?". Iar aceia, închinându-se, îi aduceau mulţumire pentru
ostenelile lui cele multe; căci a curăţat cetatea de eresuri şi a întors iarăşi la
dreapta credinţă sfintele biserici, pe care de mulţi ani le ţineau arienii; că atât de
mult bine a făcut tuturor, prin învăţătură şi prin păstorească grijă cea pentru toţi;
iar după aceea îi ziceau: "Acum, o! Părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te
rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat şi pentru toată Biserică".
Dar sfântul spunându-le că boala să nu este spre moarte şi învăţându-i după
obicei, i-a slobozit.

22
 Ieşind aceia, a rămas un tânăr, care stând la picioarele sfântului, cu lacrimi
şi cu tânguire îl ruga, să-i ierte greşeala. Iar sfântul întrebându-l care este
greşeala lui, tânărul nu răspundea nimic, ci numai se tânguia şi cerea iertăciune.
Iar unul din cei ce stă înaintea lui a zis: "Acesta este ucenicul tău, o! Părinte,
care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pântecele tău, dar
Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căieşte şi cere iertăciune".
Sfântul a zis tânărului: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi fie milostiv, o!
Iubite, şi să-ţi ierte greşeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ţi eresul şi
apropie-te de Hristos Dumnezeu şi slujeşte Aceluia cu credinţă". Şi astfel a
liberat cu iertăciune pe tânărul acela; de care lucru înştiinţându-se toată cetatea
şi minunându-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dânsul.
După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanţ, pe de o parte
pentru alegerea patriarhului cetăţii împărăteşti, iar pe de alta ca eresurile, prin al
doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei.
Şi adunându-se episcopi credincioşi, 150, printre care era începător
Sfântul Meletie antiohianul; atunci, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu, chiar şi nevrând, fiind bolnav şi plângând, a fost pus pe scaunul
patriarhiei, rugându-l împăratul şi tot poporul. Apoi nu multe zile trecând,
preasfinţitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus
către Domnul.
Atunci au venit îndată episcopii din Egipt şi din Macedonia şi nu
îngăduiau aşezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dânşii este ales, şi ziceau că
nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei
este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întâi, şi pe acela
trebuia să se aşeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă
neînţelegere şi gâlceavă între episcopi, unii zicând că după dreptate este punerea
lui Grigorie, iar alţii împotrivindu-se; şi aşa episcopii se gâlceveau unul cu altul.
Sfântul Grigorie, văzând cearta care era între episcopi pentru el, le-a ţinut
în sobor o cuvântare, zicând: "Eu, păstori sfinţiţi şi cinstiţi, n-am poftit să am

23
începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a
crescut şi s-a întărit cu ale mele sudori şi osteneli, era destul să dăruiesc acelea
lui Dumnezeu, şi de la El să aştept răsplată; totuşi dragostea turmei celei
cuvântătoare şi judecata arhiereilor cea de obşte m-au silit să primesc scaunul;
acum însă aud pe mulţi că nu mă voiesc pe mine. Deci, să ştiţi, că nu caut nici
bogăţii, nici scaun înalt şi cinste şi nici că doresc a mă numi patriarh al
Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieşi din episcopie; iar voi sfătuiţi-
vă şi faceţi cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei
ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu".
Zicând acestea, a ieşit, lăsând casa patriarhală, şi s-a sălăşluit într-una
mică, care era departe de biserică, fugind de gâlceavă şi de întrebările celor ce
veneau la dânsul. Apoi, mulţi din popor alergând la dânsul, îl rugau să se
milostivească spre turma sa, să n-o lase, căci a crescut-o şi a înmulţit-o cu atâtea
osteneli şi sudori; şi-i ziceau: "Dă, o! Părinte, darul tău iubiţilor tăi fii, pentru
care multă vreme te-ai ostenit, dăruieşte nouă şi rămăşiţa zilelor tale, ca după
moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce suntem luminaţi prin învăţăturile tale".
Iar sfântul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioşa cu inima şi nu ştia ce să facă;
numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine pentru turma sa.
Adunându-se mai mulţi episcopi, şi mai mare neunire şi gâlceavă făcând,
fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: "Bărbaţi şi împreună păstori
ai sfintei turme a lui Hristos!
Urât şi cu totul trist ar fi dacă învăţând pe alţii pace, înşivă să ridicaţi
război unii către alţii; căci pe alţii învăţaţi a se uni într-un cuget, iar voi înşivă
sunteţi neuniţi; deci, vă rog pentru însăşi Preasfânta şi cea deofiinţă Treime, să
vă uniţi unii cu alţii în bine şi cu pace, iar de sunt eu pricinuitor de dezbinare, nu
sunt mai cinstit decât proorocul Iona, deci, aruncaţi-mă în mare şi va înceta
dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice aţi voi, deşi sunt
nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget.

24
 Din scaun scoateţi-mă, din cetate goniţi-mă, numai adevărul şi pacea,
precum zice Zaharia, iubiţi-le; fiţi sănătoşi, sfinţi păstori, şi a pomeni ostenelile
mele să nu încetaţi".
Acestea zicându-le, ei s-au ruşinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfântul,
ieşind din sinod şi gândind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să
ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: "Pentru ale tale faceri de bine, pe
care le-ai făcut Bisericii, o! Împărate, să-ţi răsplătească Hristos, în ziua
răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpâne,
să nu te îndoieşti a mi-l dărui.
Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc
acoperămînturi de mult preţ; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze
şi zavistia multora şi să aibă pace episcopii, prin sârguinţa ta; alienează războiul
arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpânirea ta cea purtătoare
de biruinţă s-o împodobeşti prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace şi unire
între ei; şi o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o
poftesc; acest dar desăvârşit să-l arăţi mie".
Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfântul şi a lăcrimat; la fel şi
boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toţi erau cuprinşi de mare dragoste
către dânsul şi nu voiau să-l libereze.
Iar el pe de o parte punând înainte bătrâneţile şi bolile cele de-a pururi, iar
pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dânsul între episcopi, şi mult
rugând pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde
voieşte; ca celelalte zile ale vieţii sale să le săvârşească în pace, odihnindu-se
puţin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toţi şi, pace
dând oilor sale, ieşea din cetate, tot poporul petrecându-l şi cu mare tânguire
plângând.
Apoi, episcopii care iubeau pe Sfântul Grigorie şi plângeau după dânsul
au ieşit din cetate, lăsând soborul şi s-au întors fiecare la locul său, între care era
Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al

25
Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei şi mulţi alţii. Iar soborul cel ce a
rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.
Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mergând în ţara Capadociei,
s-a sălăşluit în satul părintesc, care se numea Arianz, şi se odihnea acolo, fiind
foarte slab; totuşi nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflându-
şi patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curăţit-o prin multe
sfătuiri şi scrisori. Şi fiind rugat de cetăţeni ca să primească scaunul cel
părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-
credincios şi îmbunătăţit, l-a pus episcop; iar el se liniştea în satul Arianz, unde
vieţuind câtva vreme, şi multe scrieri folositoare lăsând, întru adânci bătrâneţe a
trecut la viaţa cea neîmbătrânită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, şi a fost îngropat
cu cinste în cetatea Nazianz.
După mulţi ani, cinstitele lui moaşte le-a mutat dreptcredinciosul împărat
Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol şi le-a
pus în biserica Sfinţilor Apostoli, spre ajutorul şi apărarea cetăţii şi spre mărirea
lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit, în veci.

26
 Capitolul II

Părinţii şi fraţii Sfântului

În scrisul sau, dens şi variat şi de aleasă expresie literar-stilistica, Sfântul

Grigorie de Nazianz s-a manifestat ca un talentat mânuitor al condeiului. În
multe din paginile scrisului sau, îndeosebi în cele cu caracter autobiografic,
vorbind despre sine personal, vorbeşte şi despre părinţii şi fraţii săi, despre
prieteni şi cunoscuţi. - Aceste pagini constituindu-se în preţioase surse şi
documente monografice, la care se apelează, axiomatic, ori de câte ori este
vorba de a prezenta epocă, viaţa, activitatea şi personalitatea marelui Teolog.
Sfântul Grigorie de Nazianz se trăgea dintr-o familie înstărită, alcătuită
din cinci persoane: Sf. Grigorie - zis "cel bătrân", tatăl; Sfânta Nonă, mamă;
Sfântul Grigorie zis "cel tânăr", fiul cel mare, ce avea să fie numit "Teologul";
Gorgonia, sora şi Cezar frate mai mic.27
Din capul locului, trebuie să facem două precizări; în primul rând, până în
prima jumătate a veacului IV, când, la sinodul I ecumenic de la Niceea (325) se
reglementează noua lor situaţie canonica, episcopii puteau să-şi aibă familie
proprie întemeiată prin căsătorie binecuvântată de Biserică; în al doilea rând, de
observat că trei dintre membrii familiei din care făcea parte Sfântul Grigorie
Teologul s-au învrednicit de calitatea de sfinţi.28
Sfântul Grigorie "cel bătrân" s-a născut, probabil, pe la anul 279 din
părinţi necreştini şi va rămâne în această stare până prin jurul anului 325 când, la
stăruinţele soţiei sale care era creştină, primeşte botezul după ce trecuse prin
fazele de catehumen şi de neofit.29 De acum încolo, viaţa Sfântului Grigorie-
tatal, ne încredinţează fiul său, a fost "dominată de virtuţi" şi a fost "înflorită" de
27
L'abbe A. Benoit, op. Cit., p. 98
28
Ibidem
29
Pr. prof. Ioan G. Coman, Vocatia…, op. Cit., p. 87

27
duhul preoţiei creştine. Era un pastor vrednic, "o paradă a pastorilor". În
admiraţia lui pentru tatăl său, Sfântul Grigorie Teologul spune că odată cu
ieşirea din apă botezului a părintelui său, chipul acestuia era aureolat de "lumina
energiilor Divine".
În anul 334, Grigorie-tatal primeşte hirotonia în episcop. Conştient de
marea misiune a treptei ierarhice în care fusese consacrat, acesta vedea în
pastorul de suflete chipul lui Dumnezeu şi, pentru a fi un "vestitor divin şi un
colaborator al lui Dumnezeu, îşi dădea seama că el trebuie să aibă o viaţă cât
mai induhovnicita. Anticipând pe Sfântul Vasile, pe fiul său Grigorie şi pe
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie-batranul vedea în preoţie o "slujire
cerească şi nu pământească".
Păstoria sa, care a avut loc în vremuri vitrege - suntem în epoca marilor
erezii antitrinitare patriciene - a fost în general pe linie ortodoxă, cu o singură
excepţie când - indus în eroare sau de frică - a semnat o formulă de credinţă
semiariana, în spiritul sinodului de la Rimini din anul 363 - ceea ce a dus la
îndepărtarea comunităţii din Arianz, unde păstorea că episcop, de conducătorul
ei bisericesc. Cu ajutorul fiului său cel mare, lucrurile se împacă, atitudinea
păstoriţilor faţă de pastorul lor intră pe făgaşul normal, iar bătrânul Grigorie
păstoreşte în bună armonie şi cu vrednicie că episcop încă multă vreme. Avea să
trăiască aproape o sută de ani.30
Făcând odată o scurtă incursiune în viaţă şi activitatea de păstor de suflete
a tatălui său, Sfântul Grigorie Teologul făcea următoarea analogie: " (...) pe tata
l-am putea asemăna unui măslin sălbatic schimbat prin altoire în chip desăvârşit
dintr-un măslin roditor (...); atât de bine s-a pătruns în rodnicia măslinului cel
bun, încât i-au fost încredinţate pentru altoi şi i s-au dat pentru cultivarea
sufletului sufletele altora... Ajuns la treapta cea mai înaltă de păstor a fost socotit
vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să împartă cuvântul dumnezeiesc celor ce

30
Coman, Pr. I.G. Hristos si Biserica, taină de mântuire după Sfinţii Părinţi,în "Mitropolia
Banatului", 1977, nr. 10-12

28
se ţineau departe de credinţa noastră" - aluzie la creştinarea acestuia şi la
vrednicia păstoririi sale ca preot şi că episcop peste obştea credincioşilor creştini
din Arianz.
Apoi, continuă cu această caracterizare: "Blând, fără mânie, cu înfăţişare
senină, cu suflet înflăcărat, bogat în ceea ce apare privirii, dar mai bogat în
comori lăuntrice"... Cu altă ocazie, Sfântul Grigorie de Nazianz scoate în
evidenţă pietatea că trăsătura statornica a firii tatălui său, virtute înţeleasă de
această ca o puternică şi nezdruncinata credinţa şi iubire faţă de Dumnezeu -
virtute proprie, de altfel şi mamei sale: "Din multele şi marile calităţi care fac
renumele acestor părinţi, una - spune Sfântul Grigorie Teologul - este cea care
mi se pare mai însemnată şi-i caracterizează mai bine: pietatea. Da! Vorbesc de
aceşti oameni venerabili, cu părul alb, deopotrivă de demni de respect pentru
virtutea lor, cât şi pentru bătrâneţile lor".31
Cu prilejul morţii tatălui său, Sfântul Grigorie Teologul, relevând altă
trăsătură a părintelui răposat, anume milostenia, se întreabă retoric: "Cine a avut
faţă de sărac - cea mai dezmoştenită parte a neamului omenesc şi totuşi egală
oamenilor - mai multă milă şi mai multă dărnicie ca el?"32
Despre Sfânta Nonă, mama sa, Sfântul Grigorie are cuvinte admirabile, de
caldă afecţiune şi preţuire filială; o adoră. De ea s-a simţit nespus de mult atasta,
iar aceasta a exercitat asupra fiului său mai mare, că, de altfel şi asupra celorlalţi
doi copii ai ei, o puternică şi binefăcătoare influenţă, un val adesea
"providenţial", cum îl apreciază fiul său.33
Puternicul ataşament al Sfântului Grigorie faţă de mama să nu se explică
doar "prin instinctul natural al iubirii filiale", ci şi prin profilul ei "puţin
comun"... Chipul ei moral de înaltă ţinută, împodobit cu pietate, este un "imn
adresat Creatorului". Frumuseţea caracterului ei trezeşte atâta admiraţie fiului,

31
Mag. Const. I. Cornitescu, Sfantul Grigorie de Nazianz despre familia sa, in "St. teol." nr.
5-6/1964.
32
Ibidem
33
Ibidem

29
încât acesta o socoteşte "încoronarea virtuţilor feminine". "Dacă tata - spune
Sfântul Grigorie conturând profilul sufletesc al mamei sale - era podoabă
bărbaţilor, mama era podoabă femeilor.
Şi nu numai o podoabă, ci şi model de virtute. Mamă, soţie a unui
asemenea om şi de o preţuire egală, era din părinţi evlavioşi, ea însăşi o
evlavioasă34. Femeie ca trup, ea întrecea în caracter pe orice bărbat. Despre
amândoi se vorbea deopotrivă de bine - ca de o linie nezdruncinata a vieţii... Era
obişnuită să ascundă marile ei însuşiri, pe care toţi le vedeau. Aceasta, pentru ca
să-şi facă glorie din lucruri care nu se vedeau. Teama de Dumnezeu, acest mare
Învăţător, era călăuza ei... Pentru ea, Hristos era o persoană vie cu care întreţinea
convorbiri".35
Tot pe aceeaşi linie de aprecieri a virtuoasei sale mame, Sfântul Grigorie
spunea: "Unele femei sunt celebre prin lucruri casnice, altele prin daruri
deosebite şi înţelepciune, altele prin faptele pietăţii sau prin durerile trupului,
prin lacrimi, rugăciuni şi prin mână deschisă săracilor. Nonă, mama mea, decât
toate a fost mai minunată".
Căsătorită cu un păgân, pe care l-a convertit după aceea la evanghelia
Domnului Hristos, viaţa conjugală a ei era de aceeaşi curăţie sufletească şi de
aceeaşi demnitate, necunoscând compromisuri sau devieri36.
Armonia dintre cei doi soţi era aşa de perfectă, încât Sfântul Grigorie
spunea că "nimeni nu era mai fericit" decât tatăl său, ca familia lor, "unea
desăvârşirea calităţilor bărbăteşti şi feminine". Rugăciunea era raţiunea de a fi a
Sfintei Nonă.37
Din rugăciuni ea îşi făcea datorie şi podoaba şi de rugăciune se leagă
lucrările ei. Venirea pe lumea a Sfântului Grigorie este rodul stăruitoarelor şi
ferbintilor ei rugăciuni: "Şi pentru că Dumnezeu nu putea să nesocotească

34
Ibidem
35
Ibidem
36
Pr. prof. Ioan G. Coman, Vocatia…, p. 90
37
Idem, Doua femei de elita…, p. 65

30
dorinţa inimii sale - spune fiul său - în dar i-l dădu (Dumnezeu) pe cel pe care ea
dorea mult să-l primească". Rugăciunii îi ţineau trena, "modestia, postul şi
milostenia".
Sfârşitul pământesc al mamei sale îl evoca Sfântul Grigorie într-un epitaf
de o "mişcătoare duioşie" şi de o "frumuseţe impunătoare": "Într-o zi, spune
acesta, pe când Nonă se ruga, Dumnezeu îi zise: "Vino!" Şi, bucuroasă, îşi părăsi
trupul, părând a spune: "Hristoase, Împăratul meu, ajută-mă!"
Despre Gorgonia, sora sa şi despre Cezar (Chesane), fratele său mai mic,
aflăm relatări biografice mai cu seamă din necrologurile închinate de Sfântul
Grigorie acestora.
Pentru fratele său mai mare, Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor
mai frumoase calităţi omeneşti". Ea era o "arcă plină de hărnicie, de pudoare şi
de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi
destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său
majoritatea femeilor".
Născută din orăşelul Arianz, ca şi fraţii săi, viaţa Gorgoniei a fost scurtă.
A trăit între anii 336-373. O viaţă caracterizează printr-o "înaltă ţinută morală şi
o puternică credinţa în Dumnezeu", astfel încât, pe pământ, patria Gorgoniei -
spune Sfântul Grigorie - "era Ierusalimul de sus, nu cetatea văzută cu ochii
trupului, ci aceea văzută cu ochii minţii, ai sufletului, cetate în care suntem
înşine cetăţeni şi către care ne silim".
La vremea potrivită, Gorgonia se căsătoreşte, ca şi maică-sa, tot cu un
păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătură evanghelică a
Domnului Iisus Hristos. În casa celor doi soţi, apăr copiii. "Lucrul cel mai
frumos şi mai nobil, spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost ca ea şi-a
atras şi soţul în preocupările sale, facandu-si-l nu stăpân absurd, ci un bun şi
impreuna-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii (...) i-a făcut
rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu (...) întreaga lor casă, ca pe un singur

31
suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi
graţia în care a trăit-o".38
Gorgonia era şi o femeie cu "predispoziţii intelectuale" cultivate în casa sa
cu oarecare tradiţii cărturăreşti a părinţilor săi: "citea şi explică Sfânta Scriptură
şi era neîntrecuta în cântărea Psalmilor"39.
Ca femeie şi mai cu seamă că femeie frumoasă şi cu stare materială
îmbelşugată, ar fi putut să fie roaba luxului, a podoabelor exterioare cele mai
scumpe.40 Dar ea le dispreţuia pe toate acestea. Dacă "cunoştea atâtea şi atâtea
podoabe exterioare de ale femeilor, nu cunoştea - spune fratele ei - nici una mai
preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. 41 O singură roşeaţa îi
plăcea: aceea a pudorii, o singură albeaţa: aceea a cumpătării; sulemeneala,
dresurile (...) le lasa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de
care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti". Podoabă cea mai de preţ a ei era
virtutea; virtutea sub toate formele şi manifestările ei, la gradul superlativ.42
Potrivit obiceiului şi scrupulozităţii morale, simţindu-se niciodată
îndeajuns de pregătită pentru a se apropia de luminoasă baie a Sfântului Botez,
Gorgonia a primit această Sfântă Taină târziu, cu câtva timp înainte de a-şi
încheia rosturile vieţii ei aici pe pământ. Spre sfârşitul vieţii, ea fusese lovită de
o paralizie imobilizanta.43
Clipa despărţirii de această viaţă n-a înspăimântat-o; teama de necunoscut
nu avea. Era conştientă că se duce... Dădea sfaturi celor apropiaţi; le vorbea mai
ales despre viaţa veşnică, clipa morţii făcând-o învingătoare, nu o învinsă.44
În accente de lirism elegiac şi vizionar în acelaşi timp, sfântul Grigorie
vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, spune că "în armonia
38
Mitru, Pr. V., Harul la Părinţii greci si. reunirea Bisericilor , în "Glasul Bisericii", XV,
1956, nr. 8-9, p. 427
39
Ibidem
40
Hrislou, Panaghiotis, Patrologia greacă. Atena, 1953, p. 76
41
Ibide
42
Ibidem
43
Mitru, Pr. V., op. Cit., p. 76
44
Ibidem

32
corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se
desfete", aceasta ar fi rostit că ultime cuvinte: "În pacea Ta, Doamne, vreau să
dorm şi să mă odihnesc!".
Necrologul închinat fratelui său mai mic Cezar de către Sfântul Grigorie
este - schimbăm conţinutul normal, obişnuit al acestei noţiuni, care implică
durere şi lacrimi - mai de grabă un "veritabil imn adresat cumpătării, puterii de
muncă şi înţelepciunii", toate caracterizând persoana celui mai tânăr membru al
acestei deosebite familii creştine.
Cezar, spune fratele său mai mare, era tipul tânărului mistuit de dorinţa de
a cunoaşte şi de a şti totul, de a explora taine, de a dezlega enigme şi, spre
deosebire de sine, fratele său mai mic avea destule înclinaţii realiste practice,
studiind în special geometria, logica, gramatica, retorica şi medicină. Făcuse
strălucite studii la Alexandria în Egipt. Respingând lucrul înfăptuit pe jumătate
şi mediocrităţile, Cezar studia temeinic şi nu unilateral, ci în ansamblu, global,
aprofundând toate disciplinele.
Despre capacitatea şi posibilităţile intelectuale excepţionale, despre
perseverenta cu care Cezar studia, Sfântul Grigorie spune: "Cine a fost mai
cunoscut decât el pentru înţelepciunea sa şi mai ilustru decât el pentru
inteligenţa să în tot oraşul? Ce ştiinţa i-a rămas necercetata sau pe care n-a
aprofundat-o aşa cum altul nu reuşeşte măcar să studieze numai una? Nu
vorbesc de cei de seamă lui sau de aceeaşi vârstă cu el, ci de cei mai mari şi mai
vechi în studii. Că el mânuia ştiinţele cu aceeaşi pricepere ca pe una singură şi
pe fiecare în parte"... Cu aceste calităţi intelectuale deosebite, cu puterea sa de
muncă uriaşă, dacă ar fi trăit mai mult, Cezar ar fi putut să devină un "strălucit
savant" pentru timpul său, ne asigura admirativ fratele său mai mare.
Ca student, Cezar a avut o comportare morală exemplară, cultivând şi el,
ca şi fratele său, o prietenie caldă, cu care înconjura pe toţi care corespundeau
vederilor sale, căci "în alegerea prietenilor era condus de un criteriu propriu: nu
privea şi nu-l interesau atât blazoanele sociale sau puterea de muncă, pentru că

33
nu oricine era în stare să-i semene în această privinţă lui, ci starea morală,
măsura virtuţii".
Reîntorcându-se de la studii din Alexandria, unde se specializase
îndeosebi în medicină, Cezar a ajuns pentru scurt timp medic imperial. Pentru că
voia să stăruie în credinţa şi tânjea după atmosfera religioasă din casa părinţilor
săi, "dintre multele şi marile titluri pe care le purta, cel care avea mai mult preţ
în ochii lui era acela de a fi creştin şi de a purta acest nume".
Din pricina numelui şi calităţilor sale de creştin, care pentru el era
supremul titlu, Cezar avea să întâmpine surprize neplăcute, pline de necazuri,
mergând până acolo încât - nelăsându-se convins şi înduplecat de Iulian,
împăratul apostat din acea vreme, care-l ademenea cu fel de fel de promisiuni
ispititoare să îmbrăţişeze păgânismul - va trebui să ia calea exilului, fie şi pentru
numai câtva timp. Căci, într-adevăr, după moartea împăratului apostat, în 363,
Cezar se întoarce printre demnitarii curţii, ca subaltern foarte apreciat al marelui
împărat creştin ortodox, Jovian.
Subliniind credinţa puternică şi viaţa morală curata ale fratelui său,
Sfântul Grigorie Teologul ne relatează un fapt deosebit, cu însuşire şi valoare de
minune, întâmplat cu Cezar. Pe când acesta era într-o misiune oficială în Bitinia,
un puternic cutremur distruge oraşul Niceea. Printre puţinii supravieţuitori prinşi
între dărâmături se găsea şi Cezar, care scăpase teafăr "numai graţie rugăciunilor
sale fierbinţi şi mâinii ocrotitoare a lui Dumnezeu" şi nu "unei simple
întâmplări", tine să ne asigure fratele său.
Vorbind despre felul în care fratele său înţelegea să slujească omul
practicând medicină, Sfântul Grigorie spune că "Cezar vedea în medicină o
misiune", de aceea "oferea gratuit serviciile sale; era un doctor fără de arginţi".
Aceasta, pentru că era convins că "slujind aproapelui, îl slujea pe Hristos".
Frumos apostolat ştiinţific şi umanitar!
Ca toţi din familia sa şi Cezar primise botezul creştin către sfârşitul vieţii,
după un îndelungat şi rodnic stagiu de catehumen.

34
 Am înfăţişat în eseul nostru câteva aprecieri, opinii şi caracterizări făcute
de Sfântul Grigorie Teologul despre părinţii şi fraţii săi 45. Cum este, într-un fel,
firesc, acestea poarta pecetea unor confesiuni cu multă încărcătură afectivă şi
subiectivă, înveşmântate însă cu haina unei superlative exprimări, ceea ce, la
prima impresie ar putea să eclipseze mult adevărul şi credibilitatea lor.46
Coborând însă atât cât este necesar ştacheta aprecierilor superlative ale
Sfântului Grigorie Teologul la adresa părinţilor şi fraţilor săi, aprecieri
explicabile din punct de vedere al strânselor raporturi filiale şi fraterne,
caracterizate printr-o puternică preţuire şi iubire reciprocă, avem toate motivele
să credem că nu greşim afirmând că relatările despre familia din care se trăgea
Sfântul Grigorie Teologul sunt reale şi autentice.47
Astfel, putem spune fără rezerva că familia din care făcea parte Marele
Teolog a fost o familie creştină model; un strălucit exemplu de urmat, atât
pentru creştinii cât şi pentru păgânii din vremea să; un strălucit exemplu de
imitat şi pentru lumea noastră modernă de astăzi. 48 Aşadar, un exemplu cu folos
şi valoare permanentă. Fidelitatea conjugală între soţi, copii crescuţi într-o
ambianţă de credinţă, evlavie şi puritatea morală creştină; respect şi dragoste
sinceră, atmosfera de muncă stăruitoare şi cinstită, în care să se urmărească şi
înfăptuiască totdeauna lucrul bun, bine plăcut lui Dumnezeu - toate acestea, aşa
cum arată Sfântul Grigorie Teologul, sunt virtuţi, sunt coordonate care ar trebui
să caracterizeze şi pe care ar trebui să meargă orice familie creştină de azi şi
dintotdeauna.49

Capitolul III

45
Pr. prof. Ioan G. Coman, Vocatia…, op. Cit., p.76
46
Ibidem
47
Ibidem
48
Ibidem
49
Ibidem

35
 Opera Sfântului Grigore Teologul

Cuvântările sau discursurile sale, în număr de 45, se împart după conţinut

în: Cuvântări dogmatice; Cuvântări la sărbători mari; Necrologuri; Panegirice
sau Haghiografice şi Cuvântări ocazionale. Cuvântările îl dezvăluie că orator
desăvârşit, profund cunoscător al principiilor retoricii, pe care şi le-a însuşit la
Atena de la Himerius, Prohaeresius şi sofistul Polemon.
Ele aparţin perioadei de vârf a activităţii sale, între anii 379-381, când, în
calitate de episcop al Constantinopolului, a putut atrage atenţia întregii lumi
asupra adevărului credinţei ortodoxe. Impactul cuvântărilor Sf. Grigorie a fost
deosebit de mare. Ele au început a fi studiate în şcolile de retorică şi traduse în
diverse limbi: latină, siriaca, armeană, slavona, georgiană, arabă şi etiopiana, în
latină, Rufin de Aquileia traduce nouă cuvântări în 399/400.
Totodată, ritmul poetic al prozei lui Grigorie a pătruns mai apoi şi în
imnografia bisericească, a. Cuvântările dogmatice cele mai importante sunt cinci
la număr, autorul însuşi numindu-le: Cuvinte teologice. Ele au fost ţinute în anul
380, la Constantinopol, în capela învierii, fiind îndreptate împotriva
eunomienilor şi a macedonienilor.
Acestor Cuvântări, Sf. Grigorie le datorează numele de "Teologul". Deşi
tonul acestor cuvântări este polemic, în esenţă ele nu însumează doar o expunere
clasică a credinţei niceene, dar şi o precizare punctuală a doctrinei trinitare.
Fiecare dintre cele cinci cuvântări teologice dezvolta teme independente, deşi nu
fără legătură între ele.
Prima cuvântare poate fi considerată ca o introducere şi elaborare de
principii fundamentale pentru adevărata teologie. Cine poate să teologhisească,
modul în care trebuie expusă teologia, ce atitudine trebuie să avem faţă de
adversarii noştri eretici şi, bineînţeles, care subiecte pot fi abordate cu folos şi
care trebuie privite cu deosebită circumspecţie, întrucât cunoaşterea lor nu
aparţine lumii de aici, ci celei de dincolo.

36
 Profesorul de teologie, spune el, trebuie mai întâi să practice virtutea. A
doua cuvântare se ocupă cu theologia, în sensul strict al cuvântului, dezvoltând
temele cheie ale acesteia: existenţa, natura şi atributele lui Dumnezeu, în măsura
în care ele pot fi cunoscute şi definite, căci Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe
cale raţională (împotriva lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate cunoaşte cu
certitudine că El există, dar ce este El în Sine însuşi, depăşeşte posibilitatea
noastră de cunoaştere.
De aceea, în timp ce ÎI vede pe Dumnezeu, teologul nu poate exprima
natura Lui în cuvinte şi nici să o înţeleagă. Chiar inteligenţele superioare ale
îngerilor nu îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în Sine. Existenţa lui Dumnezeu poate
fi dovedită cel mai bine prin intermediul lumii create.
De aici putem şti că există o cauză creatoare şi pronietoare, aşa cum
sunetul unui instrument da mărturie despre existenţa celui care l-a făcut şi a
celui care cântă.
Ca Dumnezeu există, putem şti, dar ce este El, care este natura Lui, unde
este şi unde a fost înainte de întemeierea lumii, acest lucru depăşeşte
posibilitatea noastră de cunoaştere. Infinitul nu poate fi definit, îi putem da doar
atribute negative, fiindcă natura esenţei divine este dincolo de înţelegerea
umană.
Cauza inabilităţii noastre de a-L cunoaşte pe Dumnezeu rezidă în unirea
sufletului cu trupul, acesta din urmă împiedicând sufletul să se ridice peste
lucrurile sensibile, în profundă lui milostivire faţă de slăbiciunea noastră,
Dumnezeu se numeşte pe Sine în Sfânta Scriptură, cu nume din lumea sensibilă.
Teologul poate folosi aceste numiri că trepte spre cunoaşterea adevărată a lui
Dumnezeu.
Cuvântarea a treia intra în temă propriu-zisă a teologiei şi tratează despre
deofiintimea celor trei Persoane divine, în special despre dumnezeirea Logosului
şi deofiintimea Logosului cu Tatăl, iar a patra, respinge obiecţiile aduse de arieni
dumnezeirii Fiului, făcând uz de texte scripturistice.

37
 În cele din urmă, cuvântarea a cincea afirma dumnezeirea Sf. Duh
împotriva ereticilor macedonieni. Sf. Duh este a treia Persoană a Sf. Treimi,
existând, nu prin naştere, ci prin purcedere. În acelaşi context al teologhisirii,
trebuie evaluate şi cuvântările 20 şi 32, care se ridică împotriva mâniei de a se
angaja în dispute teologice a constantinopolitanilor. Cuvântarea 20 defineşte mai
detaliat învăţătura trinitară.
Cuvântările 4 şi 5 reprezintă un atac virulent la adresa împăratului Iulian
Apostatul, pe care Sf. Grigorie l-a cunoscut în timpul studiilor la Atena. Se pare
că au fost scrise după moartea lui Iulian (363), însă nu au fost niciodată ţinute în
public. Ele argumentează superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi
critică în mod necruţător faptele lui Iulian Apostatul. Intransigenta şi asprimea,
predominante în aceste cuvântări, reduc va loarea lor istorică (Quasten).
Cuvântările panegirice şi haghiografice, spre deosebire de cele dogmatice,
sunt, din punct de vedere artistic, creaţii de largă respiraţie, în care acurateţea
credinţei ortodoxe este alăturată suflului retoric clasic, în esenţă, multe dintre
aceste cuvântări au un caracter liturgic, fiind ţinute cu ocazia unor sărbători
împărăteşti (Crăciun, Boboteaza, Paşti, Rusalii etc.) sau la sărbătorirea unor
sfinţi (Macabei, Sf. Ciprian de Cartagina, Sf. Atanasie etc.).
La acestea se adauga cuvântările funebre sau cuvântările necrologuri (la
moartea tatălui său, a fratelui său Caesarius, a surorii sale Gorgonia, sau a
prietenului său Sf. Vasile cel Mare), importante documente istorice şi biografice.
De altfel, Grigorie este cel care a creat acest gen literar în literatura patristică,
modelele sale fiind laudele - encomia din literatură păgână (Coman).

Cuvântările ocazionate de diferite evenimente din viaţa sa, sunt surse

documentare, conţinând informaţii despre autor, despre momentele care le-au
cauzat şi, ceea este deosebit de important, ne introduc în atmosferă, în starea de
spirit şi tensiunea duhovnicească care le-au învăluit.

38
 Este vorba aici de Cuvânt de apărare pentru fugă să din Pont sau Despre
fugă (Apoiogeticus de fugă) ", Cuvântările 9, 10 şi 11 legate de alegerea şi
numirea sa ca episcop, în 371; Cuvântarea 36 ţinută cu ocazia numirii sale ca
episcop de Constantinopol; Cuvântarea 42 rostită în faţa celor 150 de episcopi
adunaţi la sinodul ÎI ecumenic şi a credincioşilor săi, după demisia sa din funcţia
de episcop de Constantinopol în 381.
ÎI. Opera poetică, elaborată în timpul retragerii sale la Arianz, a angajat un
efort susţinut şi o dăruire remarcabilă din partea Sf. Grigorie, ea fiind deosebit
de extinsă şi variată în conţinut, peste 400 de poeme însumând aproximativ
16.000 de versuri, în poemul În sus versus autorul prezintă motivele principale
care l-au determinat să adopte poezia ca mijloc de exprimare a credinţei creştine
şi a propriilor sale sentimente: să dovedească în primul rând că, în ceea ce
priveşte conţinutul şi menirea ei, cultura creştină nu este cu nimic mai prejos de
cea clasică păgână; să facă mai uşor accesibilă credinţă creştină celor tineri,
prezentându-le dogmele prin dulceaţă artei poetice, sau să îi combată pe eretici,
în special pe apolinaristi, care făceau uz de poezie în propagandă lor.
Poemele sale autobiografice: De vită sua, poem considerat a fi cea mai
mare realizare autobiografică din întreaga literatura greacă (Quasten); Querela
de suis că lamitatibus; De animae suae calamitatibus lugubre sau Carmen
lugubre pro sua animă, dezvăluie, cu deosebită tărie şi nedisimulat, zbuciumul
lăuntric al unui suflet cu adevărat creştin, încât ele pot fi comparate cu
Confesiunile Fer. Augustin (Quasten).
După conţinutul ei, opera poetică a lui Grigorie este împărţită în poeme
teologice şi poeme istoricei. La rândul lor, acestea se subinpart astfel: cele
teologice, în poeme dogmatice şi poeme morale, iar cele istorice, în total 206
poeme, în poeme personale şi poeme despre alţii.
La acestea se adăuga o serie de epigrame şi epitafe. Poemele dogmatice,
38 la număr, tratează despre Sf. Treime, despre lucrarea creatoare a lui
Dumnezeu, Providenţa divină, Căderea omului, întruparea Mântuitorului,

39
genealogia, minunile şi parabolele Mântuitorului şi despre cărţile canonice ale
Sf Scripturi.
Părerile privind valoarea operei poetice a Sf. Grigorie nu sunt unanime în
ceea ce priveşte originalitatea şi noutatea ei. Keydell subliniază precumpănitor
caracterul ei original, în timp ce Werhahn se străduieşte din răsputeri să
dovedească faptul că Grigorie a folosit din abundenţă izvoare filosofice
platoniciene, stoice şi literare păgâne. Versul sau are rădăcini adânci în tradiţia
clasică, însă produsul final pe care Sf. Grigorie l-a lăsat moştenire poartă
amprenta de neconfundat a unui spirit creator creştin.
Corespondenţa Sf. Grigorie este, la rândul ei, deosebit de bogată şi
variată. S-au păstrat 245 de scrisori, scrise aproximativ în aceeaşi perioadă cu
opera să poetică, adică, în perioada de retragere la Arianz. Interesant de ştiut
faptul că Sf. Grigorie este primul autor grec care a publicat o colecţie de scrisori
(Quasten). El face acest lucru la cererea lui Nicobulus, nepotul surorii sale
Gorgonia.
Pentru Sf. Grigorie corespondenta era un lucru serios, un mijloc important
de comunicare. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că la el întâlnim chiar o
teorie a epistologrqfiei, în sensul că Sf. Grigorie fixează caracteristicile
principale ale unei scrisori bune: concizia, claritatea, graţia şi simplitatea (Ep. 51
şi 54). Temele abordate, în scrisorile sale, sunt variate: dogmatice, morale,
ocazionale.
Deşi corespondenţa să nu s-a ridicat la nivelul importanţei şi popularităţii
corespondenţei Sf. Vasile cel Mare, cercul destinatarilor fiind restrâns la prieteni
şi rubedenii, trebuie subliniat rolul major pe care o are pentru teologie. Este
suficient să amintim aici scrisorile adresate preotului Cledoniu (101 şi 102) sau
cea către Nectarie (202), toate îndreptate împotriva apolinarismului.
Sinodul de la Efes (431) a preluat un paragraf din scrisoarea 101, iar cel
de la Calcedon (451), întreaga scrisoare. Sf. Grigorie îi mai este atribuită şi o
tragedie, Hristos suferind, care însă aparţine unui autor bizantin încă neprecizat

40
din sec. XI sau XII. Testamentul Sf. Grigorie, redactat în 381 la Constantinopol,
prin care lăsa toată averea sa pe seama Bisericii din Nazianz, rămâne o mărturie
clară a iubirii pe care el a avut-o faţă de Hristos şi Biserica Sa şi faţă de cei
năpăstuiţi.
O analiză atentă a teologiei Sf. Grigorie va releva dependenta gândirii
sale de cea a Sf. Vasile cel Mare. Acest lucru nu îl face însă un simplu imitator.
Dimpotrivă, desluşim în gândirea să teologică un marcant progres în mânuirea
terminologiei teologice, în exprimarea şi adâncirea formulelor dogmatice, ceea
ce ne face să credem că Sf. Grigorie a văzut teologia ca pe o ştiinţă adevărată, în
repetate rânduri, el prezintă în lucrările sale, în mod explicit, natura teologiei, iar
în cele cinci Cuvântări teologice şi mai apoi în cuvântările înrudite, 20 şi 32,
avem adevărate "discursuri despre metoda", o elaborare metodologica în
adevăratul sens al cuvântului.
Filosofarea despre Dumnezeu, susţine Sf. Grigorie, nu aparţine tuturor, "ci
celor ce s-au străduit şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta,
celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curatesc într-o
anumită măsură" (Cuv. 1,3), iar ea se face între anumite limite, începând cu cele
ce ne sunt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să le înţeleagă
şi are puterea de a face aceasta.
Pe Dumnezeu trebuie să-L pomenim mai des decât respirăm, potrivit
cuvântului: "să se cugete ziua şi noaptea" (Psalmul l, 2) şi "să se binecuvânteze
Domnul în toată vremea" (Psalmul 33, 1), însă totuşi cu precauţie şi nu oriunde
şi oricând, întrucât "orice lucru îşi are vremea lui" (Ecclesiast 3, 1).
Cât priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, Sf. Grigorie se înscrie pe linia
marilor capadocieni. Legea naturii şi privirea noastră asupra lumii ne dezvăluie
ca Dumnezeu există şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a întregii creaţii
(Cuv. 2, 6). Privirea, îndreptându-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi tot-
odată în mişcare şi mişcate şi purtate în chip nemişcat, deduce din cele văzute şi
astfel rânduite pe Autorul lor.

41
 Nimeni însă nu ştie ce este Dumnezeu în natura şi în fiinţa sa. Acestea
vor fi cunoscute când mintea şi raţiunea se vor uni cu ceea ce le este înrudit, iar
chipul se va urca spre arhetipul spre care tânjeşte (Cuv. 2, 17). La începutul
teologiei trebuie să îl punem pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh; întâiul să ne fie
binevoitor, al Doilea să ne ajute, iar al Treilea să ne inspire sau, mai bine zis, să
ne arate din unică dumnezeire lumânarea cea una, distinctă în chip unitar, unită
în chip distinct.
Prin aceasta, Sf. Grigorie pune învăţătura despre Sf. Treime ca piatra de
temelie a credinţei în Dumnezeu. De altfel, el ni se dezvăluie ca un adevărat
teolog al Sf. Treimi, întrucât el este cel care a stabilit definitiv şi cel dintâi,
raporturile dintre persoanele Sf. Treimi şi specificul fiecăreia: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt au în comun fiinţa, necrearea şi dumnezeirea; Fiul şi Sf. Duh au în
comun faptul că sunt din Tatăl, iar ca atribute specifice: Tatăl poseda nenasterea,
Fiul naşterea, iar Duhul Sfânt purcederea.
Hristologia Sf. Grigorie este deosebit de avansată, câştigând recunoaştere
din partea Sinoadelor de la Efes (431) şi de la Calcedon (451). El susţine
unitatea persoanei în Hristos. În Hristos sunt două naturi, Dumnezeu şi Om,
întrucât în El există un suflet şi un trup. Prin întrupare, Hristos nu a devenit doi,
ci unul din doi. Unirea celor două firi în El a avut loc nu după har, ci după
esenţa. De aceea, Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Aceeaşi acurateţe şi conciziune în exprimare le întâlnim şi în ceea ce
priveşte pnevmatologia. Sf. Grigorie este cel dintâi care exprimă fără ezitare
dumnezeirea Duhului Sfânt, încă în anul 372, el afirma clar, într-o predica
publică, ca Sf. Duh este "Dumnezeu" şi că acest adevăr nu trebuie ţinut ascuns:
"Cât timp vom ţine ascunsă lumină sub obroc şi vom reţine altora cunoaşterea
deplină a dumnezeirii (Duhului Sfânt) ", se întrebă el (Cuv. 12, 6).
Cuvântarea a cincea, dedicată Sf. Duh, articulează structura de bază a
învăţăturii despre Duhul Sfânt, pornind de la afirmarea consubstanţialităţii
Acestuia cu Tatăl şi cu Fiul. "Dumnezeirea e neîmpărţită... e ca o unică lumină

42
în trei sori ce se penetrează reciproc, fără să se contopească. Când privim la
dumnezeire, la cauza prima, la principiul unic (la monarhie), apare în cugetarea
noastră unitatea ei.
Iar când privim la Cei în care este dumnezeirea, la Cei care ies din cauza
prima în mod netemporal, fiind din ea şi din aceeaşi slavă, cei închinaţi sunt
Trei" (Cuv. 5,14X Soteriologia Sf. Grigorie se centrează în jurul ideii de
satisfacţie, în sensul că Hristos s-a făcut pentru noi păcatul însuşi şi blestemul
însuşi, într-atât s-a smerit Păcatul este cel care realizează deosebirile dintre
oameni.
Deşi, la început, oamenii au fost liberi şi egali, păcatul a efectuat
diferenţierile sociale: "Priveşte la egalitatea de la început, nu la împărţirea de
mai de pe urmă; ia seama, nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a
Creatorului. Da ajutor firii, după putere, cinsteşte vechea libertate, ruşinează-te
de tine însuţi, acoperă cu neamul tău necinstea..." (Cuv. 14,26). Sf. Grigorie
rămâne în istoria literaturii şi a gândirii creştine ca scriitor şi gânditor de prim
rang, fiind considerat nu numai "Teologul, ci şi un adevărat "Demostene creştin"
al vremii sale.
Opera sa a avut un impact deosebit asupra teologiei răsăritene; lucrările
sale fiind traduse în repetate rânduri în diverse limbi orientale (siriaca, armeană,
coptica, etc.). Cu timpul, la operele sale au fost redactate scholii, cele mai
importante fiind scholiile lui Ilie din Creta (sec. X).
Chiar dacă el nu a scris o summa sau un tratat complet de teologie cu
intenţia de a epuiza tematica teologiei, cuvântările sale şi rnai ales cele cinci
Cuvântări teologice, elaborează pe deplin scheletul vital al învăţăturii ortodoxe
clasice despre Dumnezeu şi despre Sf. Treime.
Cât de importante au fost opera şi gândirea să o dovedeşte faptul că, în
momentele de mare răscruce şi frământare din istoria creştinismului, marii
căutători ai vremii au încercat să-l readucă în prim plan ca stâlp al credinţei.

43
 Astfel, în perioada Renaşterii, Aldus Manutius face o selecţie din opera să
poetică şi o publică în vol. 3 din Poetae Christiani Veteres (Veneţia, 1504), iar în
timpul Reformei, erudiţii protestanţi de la Basel realizează publicarea unei prime
ediţii complete: J. Billius, Opera omnia, Paris, 1609-1611. Nici benedictinii nu
se lăsă mai prejos, în sec. XVIII, ei publică întreaga operă (Paris, 1778-1840),
care va fi retipărita în Migne. Totodată, el a avut o serie de admiratori printre
marile personalităţi ale Apusului: Erasmus, Melanchton, Edward Gibbon şi J. H.
Newman.

Capitolul IV

PREOŢIA ÎN OPERĂ SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

44
 Printre marile genii ale creştinismului răsăritean Sfântul Grigorie de
Nazianz se numără în ordine cronologică primul care a scris un tratat despre
preoţie, izvorât din necesitatea de lăsa urmaşilor săi învăţăminte pe care el
însuşu Ie-a trăit despre această taină minunată a preoţiei.
Între numeroasele probleme pe care le numără în pregătirea pentru preoţie
este şi vocaţia. Vocaţia pentru preoţie este o problemă veche şi mereu nouă. Ea
este strâns legată de problema pregătirii pentru preoţie, cu care nu se confundă,
cum se crede de obicei. Vocaţia precede în general pregătirea, dar ea se
precizează, se clarifică şi se definitivează printr-o intensă pregătire a preotului în
toate privinţele.
În taina preoţiei creştine vocaţia şi pregătirea merg împreună, se împletesc
intim, se dezvoltă una cu ajutorul celeilalte; dar, în general, pregătirea derivă din
vocaţie. Vocaţia preoţească, în general, este o alegere dumnezeiască
binecuvântată şi o stăruitoare chemare de sus pusă în adâncul fiinţei preotului
pentru realizări înalte, constructive şi durabile50.
Hirotonia este încununarea vocaţiei, ea este punctul culminant al evoluţiei
puterilor sufleteşti ale vocaţiei şi ale pregătirii despre atunci.
Sfântul Grigorie de Nazianz arată că în timpul său vocaţia nu era împletită
cu pregătirea: "La noi atât de mult s-a neglijat lucrul acesta, atât de mult s-au
amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu
zic toţi, aproape înainte de a ne fi ieşit primele fire de păr în barbă pe când încă
gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti, înainte
chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi, înainte de a cunoaşte caracterul
Noului şi Vechiului Testament şi pe autorii lor, ca să nu spun înainte de a fi
spălat noroiul şi întinăciunile sufletului pe care păcatul le-a întipărit în noi, ne
încumetăm să învăţăm şi să păstorim pe alţii".51

50
Pr.prof. loan Gh.Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în "Studii Teologice", VI
(1954), nr.5-6
51
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, 49, în Migne, P,G., t.XXXV, col. 457 C, trad.
de pr.D.Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVI, 1968, nr. 1-2, p. 144.

45
 Vocaţia preotului în concepţia Sfântului Grigorie este o condiţie necesară
succesului pastoral. În orice profesiune se cere vocaţie, cu atât mai mult într-o
misiune atât de grea ca preoţia vocaţia îşi are loc de frunte. Vocaţia preoţească
nu se improvizează. Ea trebuie sesizată şi îndrumată. Ea trebuie să se îmbine
strâns cu o pregătire solidă şi migăloasă ca în toate celelalte domenii ale
muncii.52
Sfântul Grigorie mărturiseşte în faţa credincioşilor din Nazianz că n-a
fugit de preoţie fiindcă era slab cum credeau unii, ci pentru că cercetându-se cu
multă atenţie şi luare-aminte şi-a dat seama că a slujit ca intermediar între
Dumnezeu şi oameni, că a sta într-o comuniune perfectă cu Dumnezeu este un
lucru foarte greu.
Numai acela să primească a sluji lui Dumnezeu a cărui inimă arde la
cuvintele lui Dumnezeu, lucru care reiese din cele spuse credincioşilor din
Nazianz şi tuturor preoţilor. "Cine ar putea îndrăzni să îmbrace chip şi nume de
preot, când încă nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc lămurite
ale lui Dumnezeu spre a i se deschide Scripturile; când încă nu Ie-a scris întreit
pe latul inimii, ca să aibă gândul lut Hristos; încă n-a ajuns înăuntrul vistieriilor,
ascunse mulţimii credincioşilor, înăuntrul vistieriilor celor nevăzute şi
întunecoase ca să contemple bogăţia din ele şi să poată îmbogăţi şi pe alţii,
comparând pe cele duhovniceşti cu cele lumeşti?"53
Sfântul Grigorie porunceşte ca numai acela să se facă preot care simte
vocaţie pentru această sfântă misiune, care s-a cercetat cu de-amănuntul şi a
cultivat evlavia, care şi-a întărit credinţa. Căci preoţia uneşte toate aceste calităţi
în gradul cel mai înalt pentru că în ea lucrează: puterea harului şi voinţa omului.
Sfântul Grigorie spune că cel ce ezită să se facă preot, totuşi mai poate
distinge glasul adevăratei vocaţii şi anume tocmai acea preţuire, pecare el o
acordă demnităţii preoţeşti, prin faptul că deşi s-a pregătit pentru ea se priveşte
52
Ibidem, p. 144.
53
Idem, Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit., 96, în Migne, P.G., t. XXXV, Col.500,traducere
de pr. D.Fecioru, op.cit., p.158.

46
nevrednic de preoţie. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: îi mai poate veni în
ajutor şi legea supunerii, adică gândul că Dumnezeu răsplăteşte ascultarea prin
bunătatea Sa şi face preot desăvârşit pe cel ce se încrede în El, şi-şi pune toată
nădejdea în El.54
Sfântul Grigorie, deşi a fost chemat de Dumnezeu pentru a primi slujba de
preot, el nu s-a mulţumit numai cu această chemare, ci continuu a dezvoltat şi a
desăvârşit aceasta, lucru pe care-l cere să-l facă orice preot.
Absenţa vocaţiei reale face din preot un om supus intereselor mărunte, în
primul rând poftei după venituri. Sfântul Părinte reproduce critica severă pe care
profetul Miheia, o face preoţilor, care învăţau pentru plată, şi Profeţilor care
profeţeau pentru bani. Urmarea va fi că: "Sionul va fi arăt ca un ogor,
Ierusalimul va semăna cu coliba unui păzitor de zarzavaturi, iar muntele pe care
este templul, va ajunge o dumbravă de stejari."55
Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, exemplu frumos toţi, gata
de a instrui pe oricine, iuhitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv
cu cei săraci, blând, neiubitor de câştig şi ruşinos. Toate aceste calităţi care reies
din adevăratul preot de vocaţie, vor fi pentru credincioşii pe care-i păstoreşte
podoabe, pe care fiecare credincios le va purta cu dragoste.
Pe lângă aceste calităţi, preotului de vocaţie, i se cere a fi un bun muncitor
în ogorul Domnului, iar munca intensă şi entuziastă este expresia socială a
vocaţiei. În preoţie, mai ales, acest lucru este cu adevărat şi necesar. O preoţie
care nu lucrează, care nu e mistuită de focul misionar al lumânării şi
îmbunătăţirii sufletelor de progresul moral şi social al credincioşilor, nu este
preoţie. Munca preotului este vocaţie " este la fel cu munca unui om care ar
încerca să conducă şi să îmblânzească o fiară cu mai multe feţe şi cu mai multe
chipuri, alcătuită din multe fiare (animale), şi mai mari şi mai mici, şi mai
54
Sfanţul Grigorie de Nazianz, op. cit., 113, în Migne, P.G., t. XXXV, col. 649 C, trad. de pr.
D.Feciorii, op. cit., p. 162.
55
Sfântul Grigorie de Nazianz, op.cit, 58, în Migne P.G., t.XXXV, Col. 466 B. tr. de pr. D.
Fecioru,
op.cit., p.148.

47
domestice şi mai sălbatice. Negreşit, grea i-ar fi fost munca acestui om şi nu
mică lupta ca să stăpânească un animal cu o fire atât de neobişnuită..."56
Munca depusă de preotul de vocaţie pentru păstoriţii săi să fie izvorâtă din
dragoste pentru Dumnezeu, pentru Hristos şi pentru Sfânta Scriptură. Să nu se
hirotonească nimeni. - Zice Sfântul Grigorie de Nazianz -, "dacă inima nu-i arde
la cuvintele curate şi înflăcărate ale lui Dumnezeu, dacă nu şi-a însuşit mintea
lui Hristos şi n-a devenit Biserica Acestuia în duh."57
Chipul primirii vocaţiei poate varia, dar ea este reală, prezentă. E drept că
cei chemaţi n-au răspuns toţi la fel solicitării divine: " Unii s-a supus cu grabă
chemării, iar alţii amânau harul, dar nici graba celor care se supuneau, căci unii
se sfiau de măreţia slujbei, iar alţii se supuneau încrezători în Cel ce-i chema,
Aaron a primit îndată: Moise însă se împotrivea; Isaia a ascultat numaidecât;
Ieremia însă se temea din pricina tinereţii sale şi n-a îndrăznit să poftească până
ce n-a primit de la Dumnezeu şi făgăduinţă şi putere mai mare decât vârsta
lui."58
Vocaţia este un apel discret şi adânc făcut sufletului ce apare odată cu
capacitatea corespunzătoare dar, această capacitate înseamnă numai virtualităţile
în forţe reale, e opera pregătirii sau a uceniciei pentru preoţie.
Vocaţia are nevoie de un grădinar priceput care s-o cultive, s-o
desăvârşească; acest grădinar este pe rând sau adesea simultan: familia, şcoala,
educatorii acesteia.
Vocaţia, în înţeles strict, este o chemare dumnezeiască şi tainică care
răsare din harul lui Dumnezeu şi-i duce pe cel chemat spre culmi nebănuite.
Această forţă care transformă fiinţa preotului nu e ţâşnire omenească, ea vine nu
din persoană umană a preotului ci din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

56
Ibidem, p. 140
57
Idem, op.cit, 97, în Migne P.G., t.XXXV. col. 500 A., tr. de Pr. D. Fecioru, op.cit., p.158.
58
Idem, op.cit, 114, în Migne P.G., t. XXXV, col. 649-650, tr. de Pr. D. Fecioru, op.cit, p.
163.

48
Vocaţia se uneşte cu puterile sufletului şi se manifestă prin darurile alese ale
lucrării preoţeşti.
Preoţia de vocaţie este asociată Domnului lisus Hristos. Ca şi chemare de
la Dumnezeu, preoţia lucrează constant spre Dumnezeu. Această lucrare ridică
nu numai pe preot ci şi pe toţi credincioşii ce-i are în păstorie. Este o ridicare în
spaţiul moral şi social.
Preotul de vocaţie ştie că lozinca evanghelică " o turmă şi un păstor", este
condiţionată de dreptatea, frăţietatea şi unitatea socială pe de o parte, de
progresul sub toate raporturile şi de dragostea şi pacea între toţi oamenii pe de
altă parte.
Printre nenumăratele condiţii pe care le cere preoţia se numără şi
moralitatea şi sfinţenia. Moralitatea este calea care duce pe preot spre sfinţenia
vieţii sale. Prin păcat, firea omenească a căzut aşa de jos încât ridicarea prin
propriile ei puteri la starea de curăţire morală iniţială, era cu neputinţă. De aceea
a trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu care a primit a se întrupa, tocmai pentru a
ridica natura umană la frumuseţea morală primordială. Dar după ce Fiu! Lui
Dumnezeu s-a întrupat şi a pătimit pentru noi, a lăsat continuatori ai operei sale
de sfinţire şi de înnoire a omului, pe Sfinţii Apostoli şi de la ei au primit acest
dar şi preoţii.
Pentru a îndeplini această misiune de sfinţire a oamenilor, preotul trebuie
să fie ei întâi un exemplu de moralitate. Sarcina liturgică a preoţiei este deci
sfântă iar cele sfinte numai cu mâinile curate trebuie atinse. Pentru aceasta,
Sfântul Grigorie de Nazianz pune în evidenţă necesitatea unei moralităţi
superioare în viaţa preotului. "Este peste puterile noastre - zice Sfântul Grigorie
- să primim conducerea sufletelor înainte de a ne fi curăţit sufleteşte cum se
cuvine."59Sau, este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curat şi să poţi curaţi
pe alţii: să te sfinţeşti întâi pe tine şi apoi să sfinţeşti pe alţii."60

59
Idem, op. cit., 71, în Migne P.G., t. XXXV, col. 479 C, tr. de Pr. D. Feciorii, op. cit., p. 153.
60
Ibidem.

49
 Preotul trebuie să fie curat atât trupeşte cât şi sufleteşte, pentru ca
păstoriţii săi să aibă în persoana lui un model vrednic de urmat. Un preot care el
însuşi nu este curat trupeşte cât şi sufleteşte, nu va putea niciodată conduce pe
cei încredinţaţi lui spre păstorire, la izvoarele curăţiei şi ale sfinţeniei, adică la
Dumnezeu.
Pregătirea tehnică pentru săvârşirea actelor sacramentale o pot căpăta
mulţi oameni, dar curăţenia sufletească şi trupească, balsamul purităţii morale, le
capătă mai puţin. "Dacă un fals arhitect şi-ar lua obligaţia să construiască o casă,
dar în loc de aceasta el ar strica materialul, iar casa făcută de el s-ar prăbuşi
imediat, n-ar fi el oare pedepsit? La fel i s-ar întâmpla aceluia care aducând în
preoţie un suflet fals ar construi fără grijă şi ar pierde sufletele." 61 Contemporan
cu Sfântul Grigorie este marele Sfânt loan Gură de Aur care continuă să arăte de
câtă curăţenie trebuie să dea dovadă preotul când se apropie de Sfânta Jertfă:
"Când preotul invocă Sfântul Duh şi săvârşeşte jertfa cea prea înfricoşată, când
el stă în continuă atingere cu Stăpânul obştesc al tuturor, spune-mi: în ce rang îl
vom aşeza? Câtă curăţie şi câtă evlavie vom cere de la el? Gândeşte-te ce în fel
trebuie să fie mâinile acelea care rostesc acele cuvinte? Cât de curat şi de sfânt
trebuie să fie sufletul care primeşte un aşa mare Duh?" 62 Lipsa curăţeniei morale
„anulează toate faptele preotului, eventual anumite fapte meritorii în anumite
privinţe şi chiar pe el însuşi. Viaţa preotului să nu fie ca o "oglindă cu două
feţe", să spună un lucru şi să facă altul.
În lupta cu ispitele vieţii să nu dea înapoi, să urce mereu pe culmile
moralităţii spre sfinţenie. Sfântul Grigorie de Nazianz spune: "Că bine este să nu
fii, atât cât e cu putinţă şi împrejurările o îngăduie, pentru marea mulţime pricină
de sminteală şi scandal, nici prin păcate, nici prin bănuieli de păcate. Ştiu doar
că prea grea pedeapsă şi de neînlăturat va da nemincinosul Dumnezeu celor ce
smintesc chiar numai pe unul din cei mici."63
61
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, cartea III, 15, în Migne P.G., t. XLVIII, col. 652.
62
Idem, op. cit, cartea VI, 4, op. cit., col. 681, Ibidem, p. 986
63
D. Fecioru, Despre preoţie, în "Biserica Ortodoxă Română", LXXXVI, 1968, nr. 1-2, p.

50
 Căci preotul, cum continuă să spună Sfântul Grigorie: "Trebuie să fie
întocmai ca argintul sau aurul, curat, să nu sune niciodată fals, să n-aibă sunet de
aramă ori unde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă şi orice treburi ar fi; să n-
aibă vreun gând sau faptă rea, care să aibă nevoie de foc mai iute decât cel de pe
pământ. Altfel răul este cu atât mai mare cu cât preotul are de condus mai mulţi
oameni; pentru că păcatul care se întinde la mai mulţi oameni este mai mare
decât acela care mărgineşte la un singur om."64
Sfântul Grigorie de Nazianz a acordat o preţuire înaltă preoţiei. El n-a
primit să slujească ca preot fără o cercetare prealabilă a persoanei sale. De aceea
Sfântul Grigorie s-a retras în singurătatea Pontului, departe de zgomotul lumii,
pentru ca în linişte să cugete şi să mediteze dacă va putea duce la îndeplinire
această sarcină a preoţiei. El n-a voit să se asemene preoţilor care făcuseră din
preoţie o sursă de câştig, de dobândirea titlurilor înalte în ierarhia
bisericească."Mi-a fost ruşine să fie alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai
bun decât gloata - mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi - intră în locurile
cele prea sfinte, cu mâinile nespălate, cum se spune şi cu suflete necurate; care,
înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie
şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de
virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere ci domnie fără
îndatoriri."65
De aceea, înfierând atitudinea preoţilor care văd în preoţie un continuu
profit, Sfântul Grigorie îndeamnă pe adevăratul preot "să aducă în suflet
comoară din cele statornice şi care se păstrează, ci nu din cele care ne scapă şi
care ne distrug şi care ne amăgesc un timp simţurile, care lucruri, de cele mai
multe ori, murdăresc şi vatămă."66

64
Idem, op. cit., 10, în Migne P.G., t. XXXV, col. 422 B, tr. Pr. D. Fecioru, op. cit., p. 132.
65
Ibidem
66
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea la Cincizecime, XLI, în Migne P.G., t. XXXVI,
col. 429, apud Pr.dr. Gh. Tilea, Sfântul Grigorie teologul, Cuvântarea la Cincizecime, în
Glasul Bisericii, XXI (1962) nr. 5-6, p. 442

51
 Preotul trebuie să ridice tot timpul mâinile sale neîntinate de mânie şi de
calcule, rugându-se pentru toate păcatele sale şi pentru greşelile credincioşilor.
Ca mijlocitor între Dumnezeu şi credincioşi, preotul trebuie să întindă mâinile
spre ajutorarea celor necăjiţi, spre însănătoşirea celor bolnavi, spre uşurarea
celor în lipsă. Aceste lucruri purifică mâinile preotului mai mult ca orice isop:
ele curăţă nu numai murdăria trupului dar fac adâncurile sufletului curate, pline
de sfinţenie.
Prin natura misiunii şi a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus
continuu la primejdii care pot deveni uşor păcat. Sfântul Grigorie de Nazianz
expune într-un tablou minunat frământările produse de imboldul ispitelor care
zguduie trupul: "Şi încă n-am vorbit de războiul cel din lăuntrul meu, de
războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva
mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alte ori pe faţă, de trupul cel smerit care, ca
un val, mă ridică şi mă coboară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul
celorlalte desfătări ale vieţii acesteia N-am vorbit încă de războiul dus
împotriva mea de tina noroiului, în care sunt înfipt, de legea păcatului, care se
luptă împotriva legii duhului, care încearcă să strice icoana cea împărătească din
noi şi revărsarea dumnezeiască cât a fost pusă de Dumnezeu în noi. Materia,
care te atrage în jos, abia o poţi birui!" Apoi continuă acelaşi Sfânt Părinte: "Ca
s-o poţi birui sau după ce printr-o îndelungată răbdare, cu încetul sufletului nobil
şi luminos, de trupul cel smerit şi unit cu întunericul sau după ce ai avut parte de
mila lui Dumnezeu, sau amândouă acestea şi te-ai îngrijit că să priveşti mai ales
cele de sus."67
Evident, tabloul acesta este trăit de fiecare preot. Pentru războiul acesta
interior care frământă viaţa preotului, este necesară o mare stăpânire de sine, o
educaţie morală sacerdotală continuă. El trebuie să se întărească, ca într-o
armătură de diamant, prin râvnă şi veghere asupra vieţii sale, "fiindcă toţi stau în

67
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, 91, în Migne P.G., t. XXXV, col. 493 B., tr. de
Pr. D. Fecioru, op.cit, p.156

52
jurul lui - zice Sfântul loan Gură de Aur - gata gata să-l lovească şi să-l doboare:
nu numai vrăjmaşii dar chiar şi acei care se prefac că-i sunt prieteni." 68 Oamenii
judecă pe preot, ca şi cum el n-ar fi într-un înveliş trupesc, ca şi n-ar avea fire
omenească, ci parcă ar fi un înger lipsit de orice slăbiciune şi înclinaţie spre
păcat.
Totuşi, păcatele preotului irită şi scandalizează mai mult decât ale
celorlalţi, pentru că el se dă drept păstor şi pretinde turmei sale ceea ce nu face
el însuşi de atâtea ori. Şi dacă preoţii vor fi pedepsiţi pentru păcatele poporului,
vor fi greu pedepsiţi pentru ale lor.
De asemenea, este necesar că preotul să nu fie piatră de sminteală pentru
păstoriţii săi, să evite orice bănuială de păcat. Să aibă o credinţă tare care să
învingă orice înclinaţie care l-ar îndemna spre păcat.
Sfântul Grigorie ne spune în acest sens: "Dacă vrem să ne vindecăm şi să
curăţim bine sufletul, bunul nostru cel mai de preţ din câte avem şi să ajungă de
cea mai mare valoare, mai avem nevoie de multă şi desăvârşită credinţă, dar şi
de mare ajutor de la Dumnezeu şi după socotinţă mea de puţină destoinicie din
partea noastră, atât în cuvânt, cât şi în faptă.
Una din obligaţiile majore ale preotului este aceea de a învăţa pe
crdincioşi calea spre adevăr, după cuvântul Mântuitorului nostru lisus Hristos,
care s-a adresat apostolilor săi: "Mergând învăţaţi toate neamurile." (Matei
XXVIII, 19). Însă mai înainte ca cineva să poată învăţa pe altul trebuie să fie el
însuşi învăţat, în acest sens, Sfântul Grigorie ne spune că: "Este neapărată
nevoie să te înţelepţeşti dintâi tu şi pe urmă să înţelepţeşti pe alţii, să devii tu
lumină şi pe urmă să luminezi pe alţii."
Cultura este un factor de seamă care înnobilează persoana preotului şi pe
care o ridică la contemplarea frumuseţii absolute a dumnezeirii. Cultura -spune
Sfântul Părinte - este lucrul cel mai de seamă. "Nu vorbesc despre această
cultură mai nobilă care este a noastră (a creştinilor) şi care dispreţuieşte şi
68
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., Cartea III, op. cit., col. 664, tr. Pr. D. Fecioru, op. cit., p. 955.

53
strălucirea discursurilor neurmărind decât mântuirea şi binele, ci de cultura
profană pe care mulţi creştini rău inspiraţi o dispreţuiesc ca perfidă,
primejdioasă şi făcută să depărteze pe Dumnezeu... Din această cultură noi luăm
ce este folositor pentru viaţă şi pentru satisfacţie şi înlăturăm ce este primejdios.
Din cultura profană - spune Sfântul Grigorie - am reţinut ceea ce este
contemplare şi căutare a adevărului, am înlăturat ceea ce duce la demoni, la
eroare şi la prăpastia ruinei. Dar chiar aceste erori ne servesc pentru evlavie
făcându-ne să înţelegem binele în contrast cu răul. Prin urmare, nu se cuvine a
condamna ştiinţa, cum le place unora s-o facă. Cei ce susţin o asemenea părere
trebuie socotiţi drept nepricepuţi şi ignoranţi, care ar vrea ca toată lumea să li se
asemene, pentru ca să ascundă în faţa comunităţii, insuficienţa lor personală şi să
scape de reproşul de incultură."69
Din cele spuse, reiese datoria preotului de a citi din toate ramurile de
activitate ale vieţii. Trebuie să citească mult, dar de reţinut nu trebuie să reţină
decât ceea ce îi foloseşte şi îi este necesar în munca sa de preot şi îndrumător
duhovnicesc al păstoriţilor săi. Sfântul Grigorie ne spune: "Cât priveşte studiile,
iubeam nu atât pe cele plăcute, cât mai ales pe cele folositoare, pentru că cele
dintâi împing pe tineri spre vicii, pe când celelalte spre virtute."70
Preotul, să procedeze asemenea unei albine care se aşează pe fiecare
floare şi din care ia numai ceea ce îi este necesar. Preotul trebuie să reţină din
lectură sa zilnică numai ceea ce zideşte sufletul, întăreşte voinţa şi măreşte
orizontul intelectual.
Cultură nu se însuşeşte dintr-o dată, ci ea se câştigă treptat, printr-o muncă
susţinută şi continuă. "Oare, pentru a învăţa dansul - spune Sfântul Grigorie - şi
cântatul din fluier, n-ai nevoie de învăţătură? N-ai nevoie, oare, pe lângă această
de mult timp, de muncă istovitoare şi de sudori? N-ai nevoie, oare, uneori să-ţi
plăteşti lecţiile? N-ai nevoie de oameni care să te ducă la profesor? N-ai nevoie,
69
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră a XLIII-a, 20, în Migne P.G., t. 35, col.
521, tr. de XXXV Pr. N. Donos, Apologia, Huşi, 1931, p. 128.
70
Ibidem, p. 139

54
oare, de călătorii îndepărtate şi de alte multe lucruri, din care pe uneie trebuie să
le faci, iar pe altele să le înduri, ca să deprinzi dansul sau cântatul din fluier. Dar,
înţelepciune, care este în fruntea tuturor, care are strânse în ea toate bunătăţile,
încât însuşi Dumnezeu se bucură când aude că e numit mai mult cu acest nume
decât cu altul, că Dumnezeu are multe nume, dar înţelepciunea să o socotim
ştiinţă aşa de uşoară şi la îndemâna oricui, că e de ajuns să vorbeşti numai ca să
fi înţelept? Asta-i culmea neştiinţei.71
Cultura preotului nu trebuie să se mărginească doar la o cunoaştere strict
religioasă. El trebuie să aibă o cultură solidă teologică, dar pe lângă această
cultură teologică de mare importanţă este şi cultura profană.71
Iată ce spune Sfântul Grigorie în această privinţă: "Oamenii care se
desăvârşesc fie numai în ştiinţă, fie numai în purtarea lor de viaţă, mie mi se
pare asemenea cu oamenii lipsiţi de ochi, având a suferi şi pagubă şi ruşine de pe
urma acestei intimităţi, pe când cei ce le cultivă pe amândouă deopotrivă, mi se
par desăvârşiţi în viaţa de aici.72
Cunoştinţele religioase, preotul le câştigă din analiza şi meditarea
continuu a Sfintei Scripturi. Pentru înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi, este
necesar că preotul să aibă cunoştinţe de arheologie, exegeză, istorie, filosofie şi
multe alte discipline teologice care îi ajută să-şi formeze o concepţie justă asupra
problemelor revelate din Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură trebuie să fie cartea
de căpătâi a preotului din care cunoaşte "înţelepciunea lui Dumnezeu,
splendoarea Sa, spiritualitatea Sa şi atotputernicia Sa."73
În Sfânta Scriptură - spune Sfântul Grigorie - se vorbeşte: "Despre pacea
omului, despre restaurarea sa din urmă, despre simboluri şi adevăruri, despre
legăminte, despre prima şi a ll-a venire a lui Hristos, despre întruparea Lui,
despre Patimile Lui, despre înviere, despre sfârşitul lumii, despre judecată,
71
Idem, Despre Preoţie, 50, în Migne, P.G., t. XXXV, col. 460, tr. de Pr. D. Fecioru, op. cit.,
p. 144.
72
Ibidem, Cuvântarea funebră a XVIII-a, 23, în Migne P.G., 35, col. 509, tr. Pr. N. Donos, p.
130.
73
Ibidem, Discurs XXVIII, în Migne, P.G., t. 36, col. 28.

55
despre răsplătirea celor buni şi pedepsirea celor răi şi, în sfârşit, despre
învăţătura cea mai înaltă, anume despre toate câte trebuie să cugetăm despre
începătoarea şi fericită Treime."74
Sfântul Grigorie a fost un adânc cunoscător al Sfintei Scripturi, în întreaga
sa viaţă, Sfânta Scriptură i-a fost cartea de căpătâi. În orice împrejurare, când
vorbea, cita texte întregi din Sfânta Scriptură.
Sfântul Grigorie a iubit mult cultura, atât pe cea religioasă cât şi pe cea
profană, fiind un model pentru orice preot de astăzi şi de totdeauna, un exemplu
de om de cultură? Atena a studiat retorica - ştiinţa vorbirii înflăcărate - dar fără
să-şi însuşească moravurile retoricilor. A mai studiat apoi gramatica - ştiinţa
care I-a învăţat să vorbească frumos greceşte. Apoi a studiat filosofia cu cele
două laturi, cea practică şi cea speculativă. În ceea ce priveşte alte discipline, ca
de pildă astronomia, geometria, matematica, n-a învăţat decât ceea ce era
necesar. Medicina a învăţat-o de nevoie, fiind suferind cu trupul şi adesea având
trebuinţă de ea.
De aici, datoria fiecărui preot să-l urmeze pe Sfântul Grigorie şi să se
cultive în toate domeniile vieţii. Învăţătura lui să fie ca un far care luminează
calea tuturor celor încredinţaţi lui.
Pretenţiile celor ignoranţi de a învăţa pe alţii, sunt aspru criticate de
Sfântul Grigorie în cuvinte ca acestea: "Mi se pare că este bine să spun despre ei
cuvântul lui Solomon: "Este o răutate, pe care a văzut-o sub Soare, aceea că
omul să creadă despre el că este înţelept." (prov. XXVI, 12). Dar mai mare
răutate decât aceasta este aceia să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti un
neînvăţat şi nici nu-ţi dai seama de acest lucru!"75
Sfântul Grigorie a iubit mult cultura, de aceea, atunci când împăratul
Iulian Apostatul a interzis în anul 362 creştinilor să mai frecventeze şcolile
păgâne, el s-a ridicat cu tărie contra acestei nelegiuri împărăteşti.
74
Ibidem, Despre preoţie, 36, în Migne, P.G., t. XXXV, col 444 B, traducere de Pr. D.
Feciorii, op.cit., p. 139.
75
Idem, op. cit., 50, col. 460, Ibidem, op. cit., p. 145.

56
 A interzice creştinilor să se bucure de binefacerile culturii antice era una
dintre cele mai mari nedreptăţi ale împăratului faţă de creştini. Operele literare,
precum şi descoperirile ştiinţifice au fost totdeauna folosite de întreaga omenire
fără că popoarele, în sânul cărora s-a format, să aibă vreo pretenţie asupra lor.
Lată cum se adresează Sfântul Grigorie împăratului Iulian în acest sens: "Numai
tu ai dreptul la elenism? De la tine este elenismul?... Poezia vine de la tine?
Dacă egiptenii - continuă el - fenicienii şi evreii de a căror cultură profităm, dacă
locuitorii insulei Eubeea luându-se după concepţia ta, ar ridica pretenţii de
proprietate asupra descoperirilor lor ca aparţinându-le numai lor, ce am face
noi?"76 Sfântul Grigorie s-a ridicat contra acestei hotărâri ca unul care a iubit
mult cultura.
Sfântul Grigorie recomandă celui ce vrea să fie preot, ca mai înainte de
primirea acestei sfinte slujbe, să se ocupe cu studiul "căci nimeni n-ajunge
medic sau pictor până ce mai întâi n-a studiat natura bolilor, respectiv n-a
încercat multe culori şi multe desene." 77 De aceea, preotul trebuie să fie un om
nu numai de cultură religioasă ci şi de cea laică, având în faţa lui exemplul
Sfântului Grigorie. De la un astfel de păstor cunoscut şi apreciat de
contemporanii săi ca un mare teolog şi un mare om de cultură este sigur că
păstoriţii pe care el i-a păstorit au avut ce să înveţe.
Preotul niciodată să nu se mulţumească cu ceea ce ştie, ci continuu să-şi
desăvârşească studiile acumulate de pe băncile şcolii şi din viaţă.

76
Ibidem, Cuvântarea a IV-a contra lui iulian, în Migne, P.G., t. XXXV, col. 641 şi 644.
77
Ibidem, Cuvântarea Funebră a XLIII-a, 26, Migne, P.G., t. XXXVII, col. 532, tr. Pr. N.
Donos, op.cit., p. 146.

57
 Capitolul V

Doctrina Sfantului Grigorie de Nazianz despre Sfânta Treime. Doctrina

Sfinţilor Părinţi Capadocieni despre Sfânta Treime

Acest capitol încearcă să surprindă liniile pnevmatologice trasate în istoria

Bisericii de Părinţii Capadocieni, între care se numără şi Sfântul Grigorie de
Nazianz.

58
 Capadocia a dat într-o singură generaţie trei Părinţi mari ai Bisericii care
au aprofundat cursul teologiei creştine: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi
Grigorie de Nyssa la care se poate adăuga şi un al patrulea capadocian,
Amfilohie de Iconiu.
Potrivit talentelor sale, Vasile a fost numit “bărbat al faptei”, deoarece era
înclinat în special spre acţiunea practică. Grigorie de Nyssa, strălucea printr-o
cugetare speculativă, fapt ce i-a adus numele de “bărbat al cugetării”, în timp ce
Grigorie de Nazianz a fost numit “bărbat al cuvântului” sau Teologul (de
Dumnezeu cuvântătorul), datorită elocinţei sale. Ei au desfăşurat o actvitate
literară şi pastorală fără seamăn care a făcut ca figurile lor să strălucească de-a
lungul veacurilor de viaţă creştină, ca nişte faruri, ale căror lumini se vor
proiecta până departe în umbra timpurilor.
Capadocienii au pavat calea spre definiţia dogmatică a Simbolului de
Credinţă completat şi desăvârşit la Constantinopol în 381. Tratatul Sfântului
Vasile Despre Sfântul Duh a pregătit precaut calea către declararea
consubstanţialităţii Duhului Sfânt, deşi Sfântul Vasile nu a numit a treia
Persoană Dumnezeu. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, a afirmat unicitatea
naturii împărţite de Tatăl, de Fiul şi Duhul Sfânt, iar Sfântul Grigorie de Nazianz
a folosit termenul consubstanţial în privinţa Duhului Sfânt. Tradiţia ortodoxă i-a
supranumit “treimea care a cântat Treimea”.
Într-adevăr există o mare familiaritate şi “comuniune de duh şi de
gândire” între Sfântul Vasile, prietenul său şi fratele său, care i-au continuat
învăţătura şi luptă. Cei doi sfinţi Grigorie au dus la bun sfârşit elaborarea
terminologică şi doctrinară a tainei treimice iniţiate de Sfântul Vasile cu atâta
clarviziune, încât se discută încă dacă nu cumva ale lui sunt unele scrisori sau
omilii ale acestora. Deşi în mod esenţial au apărat aceeaşi doctrină, se poate
spune că cei trei corifei capadocieni au realizat contribuţii distincte dar
cumulative. Modul fiinţării Sfântului Duh i-a preocupat deopotrivă pe Sfinţii
Capadocieni. Dacă înaitea lor, Sfântul Atanasie a precizat că Sfântul Duh

59
purcede din Tatăl, dar nu a explicat în ce constă această, Capadocienii afirmă
imposibilitatea cunoaşterii acestei taine.
Doctrina despre Sfântul Duh atinge cu cei trei corifei capadocieni un vârf
al dezvoltării. Ei erau ucenici atât ai lui Origen cât şi ai Sfântului Atanasie. De la
Sfântul Părinte alexandrin ei au luat preocuparea de a defini deofiinţimea
Duhului care are aceeaşi natură cu Tatăl şi cu Fiul.
Datorită influenţei lui Origen, ei au realizat că ομοόυσιος era reconciliabil
cu pluralismul şi că răspunsul adevărat nu putea fi dat prin stabilirea termenului
ομοόυσιος, ci mai degrabă prin întărirea doctrinei celor trei ipostasuri. În primul
rând, capadocienii au fost capabili să reconcilieze mulţi dintre omiusieni sau
semiarieni, care credeau că Fiul avea o natură similară sau asemănătoare cu cea
a Tatălui, cu ipostasele într-o singură ousia. Acest ultim termen era folosit
pentru a se referi la esenţa comună Persoanelor dumnezeirii, iar ipostasul era
folosit pentru a se referi la subzistenţa individuală a fiecărei Persoane treimice.
Restrângând termenul ousia acolo unde dumnezeirea este una, şi ipostasis
la faptul că dumnezeirea este trei, capadocienii au introdus o clarificare necesară
în terminologia trinitară. Ei au adăugat de asemenea învăţătura că fiecare ipostas
cuprinde şi răspunde celorlalte două. Rezumativ ei au dat Bisericii marea
afirmaţie trinitară care a rămas baza Ortodoxiei din timpul Sinodului de la
Constantinopol contracarând învăţătura ariană potrivit căreia omoousianitatea
Duhului implica faptul că Tatăl are doi fii. Capadocienii au diferenţiat modurile
de origine a Fiului şi a Duhului. Sfântul Grigorie de Nyssa aduce definiţia
ultimă: Duhul este din Tatăl şi al lui Hristos, El purcede de la Tatăl şi e primit de
Fiul. Ideea capadocienilor despre purcederea Duhului de la Tatăl prin Fiul nu are
nici o urmă de subordonare datorită recunoaşterii totale a dumnezeirii Duhului.
Sfântul Grigorie de Nazianz chiar oferă o teorie pentru a explica
dezvoltarea târzie a doctrinei Duhului Sfânt. În Vechiul Testament, Tatăl e
revelat, iar la Fiul se face aluzie. În Noul Testament, Fiul este pe deplin revelat,

60
iar Duhul tăinuit. Epoca Bisericii a adus doctrina Duhului la o dezvoltare
deplină.
Capadocienii sunt adesea creditaţi cu dezvoltarea decisivă a doctrinei
despre Treime: Formula niceeană a fost apărată şi i s-a dat o interpretare mai
nuanţată de capadocieni, astfel încât, după o perioadă de dominare semiariană,
Sinodul de la Constantinopol din 381 a reiterat în final această citire particulară
de la Niceea. “Stabilirea capadociană” a doctrinei treimice este adesea rezumată
prin expresia “o fiinţă şi trei ipostase”.
În mod clar, scrierile trinitare capadociene au fost cu mare influenţă. În
primul rând capadocienii înalt educaţi erau bine plasaţi să combată precizia
intelectuală, argumentarea sofistică şi jocurile retorice ale lui Eunomiu, care, ca
şi ei, avea exerciţiul retoricii. Ei au accentuat faptul că deşi Fiul împărtăşeşte
esenţa sau natura Tatălui, ei sunt veşnic distincţi. Sfântul Vasile cel Mare, la o
măsură mai mică şi cei doi Sfinţi Grigorie, a avut personalitatea şi influenţa
ecleziastică de a convinge alţi oameni ai Bisericii că această interpretare a
doctrinei Treimii, şi nu pe cea a semiarienilor, era calea moderată şi adevărată.
Capadocienii, de asemenea, diferă în aprecierea Duhului Sfânt. În timp ce
este foarte clar pentru Sfântul Vasile că priveşte Duhul ca părtaş egal în esenţa
divină cu Tatăl şi cu Fiul (omotimie) şi în mod particular insista asupra faptului
că Duhul nu trebuie numit creatură, el a ezitat să numească Duhul, Dumnezeu, şi
să spună explicit că Duhul este ομοόυσιος cu Tatăl şi cu Fiul. Cei doi Sfinţi
Grigorie erau mai bucuroşi a scrie că Duhul era Dumnezeu, dar ei au adăugat
puţin viziunii Sfântului Vasile şi doctrinei lui despre Sfânta Treime care, de fapt,
întotdeauna a determinat divinitatea Duhului.
În argumentele lor împotriva lui Eunomiu ei au trasat o linie împotriva
preciziei sale verbale pseudoştiinţifice şi a unui agnosticism gol: esenţa lui
Dumnezeu nu poate fi definită, dar putem afla despre cele trei Persoane din
Sfânta Scriptură şi din lucrarea lui Dumnezeu în lume.

61
 În consecinţă, ei au dat limbajului teologic mai multă precizie, în
particular, distingând între ουσία şi υπόστασις, termeni care fuseseră folosiţi
succesiv. Deşi multe din analogiile lor, precum lumina soarelui, mirosul
parfumului, un râu, nu erau originale, ei le-au dezvoltat în feluri noi şi
memorabile, în acelaşi timp avertizând că nici o analogie nu poate fi adecvată
pentru a-L explica pe Dumnezeu.
Capadocienii pretindeau a nu fi inovatori în comparaţie cu Eunomiu,
despre care insistau a spune că impunea definiţii noi, restrictive, despre
Dumnezeu. Totuşi în distincţia lor între ουσία şi υπόστασις, în examinarea
felului în care fiinţa şi Persoanele divinităţii sunt legate, şi cum Persoanele sunt
legate una de cealaltă în fiinţă şi lucrare, în favoarea vocabularului biblic
tradiţional şi a imaginilor în moduri noi, pot fi justificat creditaţi cu dezvoltări
semnificative ale doctrinei creştine despre Sfânta Treime.
Caracteristica proprie fiecăruia dintre cei trei Capadocieni se manifestă cu
vigoare. Dimensiunea pastorală şi pedagogică a operei Sfântului Vasile îşi pune
pecetea pe “iconomia” sa doctrinară. Sensul rolului propriu al Ipostasurilor
dumnezeieşti şi al pedagogiei Duhului Sfânt rămâne una dintre liniile de forţă
ale cercetării sale teologice. La Sfântul Vasile găsim pentru prima dată
sublinierea că ousia denotă ceea ce este comun, iar ipostasul ceea ce este
particular - probabil mai mult o diferenţă gramaticală decât filosofică. Sfântul
Vasile a atins poziţia finală numai gradual, “Contra lui Eunomiu” şi “Despre
Duhul”, găsit la sfârşitul cărţii a cincea din “Contra lui Eunomiu”, reprezintă
stadii în înţelegerea sa pe parcursul cărora nu să exprimat complet. Cu toate
acestea, faptul că obişnuia să adauge formulei tradiţionale “Slavă Tatălui prin
Fiul în Duhul Sfânt”, propria sa versiune “Slavă Tatălui cu (μετα) Fiul cu Duhul
(συν)” este dovadă că avea concepte înalte în privinţa Duhului.
El îşi bazează doctrina pe învăţăturile biblice, pe ceea ce numeşte
concepte generale, care includ o contribuţie din filosofia greacă şi tradiţii
păstrate în Biserică. Sfântul Vasile a susţinut de asemenea că toate cele trei

62
Persoane sunt egale deoarece aceeaşi esenţă este comună lor, dar că esenţa le
este comună deoarece se comunică de la Tatăl la Fiul şi la Duhul Sfânt. El
afirmă că Tatăl este cauza, dar nici un fel superior pentru celelalte două
Persoane. Inovaţia sa majoră constă în determinarea distincţiei terminologice
dintre fiinţă şi ipostasuri şi stabilirea particularităţilor inalienabile fiecărui
Ipostas divin. Pentru el, legătura dintre fiinţă şi cele trei Pesoane divine este de
nezdruncinat deoarece persoana este forma concretă şi subzistentă a naturii.
Sfântul Vasile cristalizează interrelaţia treimică prin evidenţierea proprietăţilor
specifice fiecărei Persoane, dar deofiinţimea rămâne centrul de greutate al
gândirii vasiliene. Totuşi Fiinţa lui Dumnezeu rămâne dincolo de orice
cunoaştere, căci Dumnezeu ni se descoperă prin energiile Sale. Sfântul Vasile
face distincţia între lucrările trinitare ad intra şi energiile necreate prin care
Dumnezeu lucraeză ad extra. Cele trei Persoane divine, participante la creaţie,
nu sunt trei principii ale zidirii, nici trei acţiuni creatoare, ci o singură lucrare
divină a unui singur şi unic principiu divin, dar trei moduri de acţiune. Contrar
învăţăturii ariene că în Dumnezeu există o voinţă izolată, Ierarhul Capadociei
afirmă unicitatea voinţei divine. El contrapune, de asemenea, ideii ariene de
subnumărare a Fiului şi Duhului Sfânt, afirmaţia că numele de Tată, Fiu şi Duh
ca şi numărul trei atribuit Treimii, scoate în evidenţă existenţa reală a celor trei
Persoane.
Sfântul Vasile a tradus prin „iconomia doctrinară” o atitudine care îmbină
fermitatea mărturisirii treimice cu voinţa de a trece sub tăcere, în public termenii
contestaţi, precum „dumnezeirea” Sfântului Duh sau „deofiinţimea” Sa cu Tatăl
şi Fiul. Acuzat de inovaţie, prin noua doxologie, “Slavă Tatălui, cu Fiul,
împreună cu Duhul Sfânt”, Sfântul Ierarh demonstrează încercarea de a
demonstra dumnezeirea celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi. În articularea
divinităţii Sfântului Duh, ierarhul capadocian recurge la Sfânta Scriptură, ca
izvor argumentativ principal, în care constată mulţimea şi varietatea numelor
care se dau Sfântului Duh, de unde rezultă divinitatea Sa. Respingerea acesteia

63
echivalează cu anihilarea lucrării Sale de sfinţire şi cu respingerea mântuirii
însuşi. Sfântul Grigorie de Nazianz a fost primul care analizează diferenţele între
Persoane în termenii relaţiei lor (şi nu alte calităţi sau atribute precum bunătatea
şi puterea, care trebuie să fie identică în fiecare Persoană; sau facultăţi, precum
voinţa sau puterea, pe care toţi trei trebuie să le împartă dacă nu sunt trei
dumnezei). Ea afirmă că Dumnezeu este incognoscibil, pentru că nici o minte
creată, nici chiar cele mai înalte puteri cereşti nu pot cuprinde ουσία lui
Dumnezeu. Dumnezeu se revelează în taina Sa, dar este, simultan, tainic, în
revelarea Sa. De vreme ce la origine nu exista decât un singur limbaj uman, rolul
Duhului Sfânt este covârşitor, deoarece, prin Pogorârea Sa, reface armonia
distrusă prin diviziunea limbilor. Teologul prezintă doi poli ai antinomiei
cunoaşterii divine, promovând o terminologie standardizată pentru a exprima ce
reprezintă Unul şi ce reprezintă Trei. El decelează însuşirile specifice fiecărui
Ipostas, având în vedere originea şi mişcarea lăuntrică a Sfintei Treimi.
Termenul de purcedere este prezentat nuanţat de Episcopul de Nazianz, termen
prin care defineşte proprietatea ipostatică a Sfântului Duh, arătând că Duhul nu
poate fi nenăscut, pentru că atunci ar fi două principii în dumnezeire şi nici nu
poate fi născut fiindcă atunci ar fii doi fii şi, în acelaşi timp, doi fraţi. Sfântul
Duh nu poate fi nici din Fiul deoarece atunci s-ar ajunge la o adevărată
absurditate în Treime: ar exista un nepot în raport cu Tatăl şi un alt Fiu al lui
Dumnezeu, purces numai din Tatăl în raport cu Fiul.
Sfântul Grigorie de Nazianz era coştient de faptul că brăzdează barierele
terminologice, devenind un adevărat avocat al doctrinei despre divinitatea
Duhului şi merge dincolo de Origen şi chiar de afirmaţiile precaute ale Sfântului
Vasile. Astfel, Duhul este văzut de Sfântul Părinte ομοόυσιος cu Tatăl şi Fiul şi
este numit „Dumnezeu” într-o cuvântare publică din anul 372. El insistă, poate
mai mult decât ceilalţi doi capadocieni asupra unităţii de lucrare a Sfintei
Treimi. Duhul Sfânt este atât Dumnezeu, cât şi îndumnezeitor, şi aceasta

64
transpare cel mai bine în Taina Botezului, principalul loc operativ al iconomiei
îndumnezeitoare a Duhului.
Sfântul Grigorie de Nyssa merge pe aceeaşi linie în sublinierea care nu
permite nici o confuzie între natură divină şi lume, între care este exclusă orice
continuitate ontologică. Vorbind despre Dumnezeu,
Episcopul Nyssei alege un limbaj negativ, dar experierea lui Dumnezeu e
posibilă prin participarea la comuniunea de iubire divină, la al cărei acces omul
are Mijlocitor pe Duhul. Sfântul Părinte afirmă că fiecare Persoană este
implicată în fiecare lucrare divină (Ei nu sunt distincţi făcând lucruri diferite) ;
Tatăl iniţiază, Fiul împlineşte, iar Duhul desăvârşeşte. El pare a gândi că aceste
relaţii cauzale între cele trei Persoane în iconomie, într-un fel, merg în paralel cu
relaţiile lor în esenţa pe care o împărtăşesc: Tatăl este cauza, Fiul este născut,
Duhul este respirat (purces). El, de asemenea a încercat să explice mai departe
aplicarea analogiei celor trei Persoane din Treime care atrăgeau acuzaţiile de
triteism. Faptul că Duhul Sfânt este numit al treilea nu impune o variaţie sau
diminuare în natura Sa. Plasarea Sa în locul al treilea este doar o indicţie a
ordinii numerice în care cele trei Persoane divine sunt numite. În ce priveşte
diferenţele, Sfântul Ierarh scrie că nu există nici o diferenţă din perspectiva
persoanei: Duhul Sfânt este o Persoană unică, El se distinge de celelalte două
Persoane prin maniera în care Îşi primeşte substanţa şi anume purcederea de la
Tatăl şi prin Fiul.
Sfântul Grigorie de Nazianz va rămâne pentru totdeauna cel luminat şi
copleşit de întreitul Soare al Dumnezeirii Treimii, al Cărei imnograf şi vestitor a
fost. În timp ce Sfântul Vasile a avut, probabil, legături cu Sfântul Efrem şi
tradiţia siriacă în general, Sfântul Grigorie, ucenic al lui Didim, este mai
apropiat de tradiţia alexandrină. El va fi mai reticent decât Sfântul Vasile faţă de
orice investigaţie în taina omenităţii lui Hristos şi a modului tainic al prezenţei
Sfântului Duh în această omenitate (“prezent” spune el, “dar nu lucrător”), de
teama de a nu micşora rolul personal al Cuvântului dumnezeiesc făcut om.

65
 Sfântul Grigorie de Nyssa va stărui asupra legăturii dintre Cel Uns şi
Ungere, dintre Hristos şi Duhul şi va elabora bazele unei teologii a Numelor
divine ca tot atâtea energii veşnice (Împărăţie, Înţelepciune, Ungere etc.)
comune Persoanelor treimice, dar asumate de fiecare potrivit modului Său
propriu şi unic. Ungerea este un simbol pentru Duhul Sfânt, Care întotdeauna a
existat în Dumnezeu. Duhul nu poate aparţine lumii subiectelor sau lumii create,
ci precum Tatăl şi Fiul, El este un conducător, nu un subiect. Întâlnim la
Episcopul Nyssei o hristologie şi o pnevmatologie a energiilor dumnezeieşti, şi
deci a numelor divine, în lume. Astfel, la cel mai tânăr dintre cei trei
Capadocieni, găsim bine formulată baza teologiei energiilor divine, care va fi
dezvoltată de Sfântul Grigorie Palama, în apărarea învăţăturii despre sfinţirea şi
îndumnezeirea făpturii. Sfântul Grigorie de Nyssa a relaţionat Duhul şi cu viaţa
curată, căci echivalează trăirea în virtute cu trăirea în Duhul, Care vine asupra
omului pe măsura credinţei acestuia. Fără Duhul nu există acces la Fiul prin
credinţă, dar fără efortul de a crede în Fiul nu este posibil ajutorul Duhului.
În dezbaterea împotriva arianismului, Părinţii Capadocieni au mers cu
gândirea conceptuală trinitară mai departe. Ei au luat ca punct de început nu
Fiinţa una a lui Dumnezeu, ci cele trei Persoane divine pe care le-au numit
ipostase. Cei Trei sunt una deoarece la un nivel intratrinitar Ei împart aceeaşi
fiinţă sau substanţă. Unitatea ipostaselor este văzută ca o comuniune personală.
Capadocienii nu puteau fi acuzaţi de modalism, iar teologia lor trinitară
subliniază distincţiile personale în dumnezeire. Ca Sfântul Atanasie, totuşi ei nu
admiteau că aceste distincţii erau în fiinţă sau lucrare. O singură fiinţă
împărtăşită de Persoanele Treimii, excludea această posibilitate.
Pentru capadocieni ca şi pentru Atanasie această unicitate în fiinţă implica
unicitate în lucrare şi funcţie. Fiinţa şi lucrările Treimii nu puteau fi separate,
deşi puteau fi distincte. Sfântul Grigorie de Nyssa scria că toată lucrarea care are
impact asupra creaţiei lui Dumnezeu, începe cu Tatăl, e actualizată prin Fiul şi
desăvârşită prin Duhul. Vorbind în această manieră, Capadocienii permit o

66
“ordine” în lucrările celor trei ipostase, dar această ordine nu implică o ierarhie
în fiinţă şi funcţie. Răspunsul lor la problema diferenţei dintre cele trei Persoane
urma să afirme că cei trei sunt distincţi numai în ce priveşte relaţiile de origine:
Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul Sfânt purces. Cu alte cuvinte,
Tatăl este diferenţiat de relaţiile sale cu Fiul, precum Fiul este faţă de Tatăl, iar
Duhul faţă de Tatăl şi Fiul. Părinţii capadocieni în mod explicit au dorit să
excludă subordinaţianismul. În expresiile lor doctrinare există o tensiune între
insistenţa că toate cele trei Persoane împart aceeaşi ουσία divină şi insistenţa
asupra ipostasului Tatălui singur ca Dumnezeu, în sens absolut şi singura cauză
şi origine a Fiului şi a Duhului Sfânt.
Doctrina Duhului Sfânt a devenit un subiect major în dezbatere în timpul
vieţii Sfinţilor Părinţi Capadocieni, aşa cum nu fusese în timpul Sfinţilor
Atanasie şi Ilarie. Ruptura lungii prietenii între Vasile şi Eustaţie de Sevastia a
apărut odată cu diferenţele în ce priveşte subiectul Duhului şi de aici a rezultat,
poate cea mai importantă lucrare a Sfântului Vasile, “Despre Sfântul Duh”.
Capadocienii au făcut din persoană şi relaţie centrul ontologiei lor
trinitare. Ideea de Persoană ca relaţie, sau fiinţă ca relaţie, a permis
capadocienilor să vorbească despre unicitatea identităţii ipostatice şi distincţia în
Dumnezeu, fără a postula o diferenţă în substanţă între Persoanele divine. Sfinţii
Părinţi capadocieni au adus o ontologiei care a închis uşa arianismului şi
neoarianismului. Această ontologie predica relaţia său persoana (υπόστασις) ca
mod al fiinţei lui Dumnezeu. Aceasta a permis Capadocienilor să puncteze o
reală distincţie a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh în unicitatea fiecărui ipostas
descris în termenii relaţiei, originii acesteia.
Ca învingători asupra arianismului şi creatori ai teologiei trinitare, în mod
definitiv, Capadocienii stau între cei mai proeminenţi părinţi ai Bisericii în ceea
ce priveşte doctrina Sfântului Duh. Prin aceste realizări şi prin atitudinea unică
de a expune tainele Sfintei Treimi, în special Persoana şi lucrările Duhului, ei

67
vor creiona o linie doctrinară la care se vor ralia pleiada următorilor Părinţi
bisericeşti.
Aşadar, toţi cei Trei Sfinţi Ierarhi, fiecare în felul lui şi sub forme diferite,
au adus o contribuite subastantiala la explicarea şi formularea dogmei
fundamentale a creştinismului - Sfânta Treime.
Arătând că sunt de aceeaşi fiinţă, marii noştri dascăli şi luminatori au pus
în evidenţă circuitul vieţii divine dintre Persoanele treimice, care poartă numele
de perihoreza şi care îşi găseşte temei în cuvintele Mântuitorului din noaptea
lacrimilor de sânge:, Precum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în Noi să fie una, că lumea să creadă cu Tu M-ai trimis’’78.
Datorită culturii lor filosofice pe care o stăpâneau că nimeni alţii, n-au
adaptat teologia la filosofie, ci au adaptat filosofia la Revelaţia divină şi au
transformat învăţătura creştină despre Sfânta Treime din teorie în viaţă şi din
speculaţie în doxologie. Ca o mărturie în acest sens sta cuvântul Sfântului
Grigore de Nazianz:, Din ziua în care am renunţat la cele lumeşti, ca să-mi
consacru sufletul contemplării cereşti, prea luminoase, când înţelepciunea
supremă m-a îndepărtat de cele trecătoare, din acea zi ochii mei au fost orbiţi de
lumină Treimii a cărei strălucire depăşeşte tot ce poate concepe mintea omului,
iar de pe înălţimea tronului slavei Sale, Treimea revărsă peste toţi şi peste toate
razele Sale de lumină negrăită comună celor Trei. Acesta este izvorul a toate
câte există aici jos, separate prin timp de cele de sus. Din ziua aceea am murit
faţă de lume şi lumea a murit faţă de mine şi aştept să fiu acolo unde este
Treimea mea în toată strălucirea splendorii Sale’’79.
Iată care sunt roadele înţelegerii credinţei celei adevărate în Dumnezeu
unic în fiinţa dar întreit în Persoane - împărtăşirea de iubirea lui Dumnezeu mai
presus de fire şi intrarea în comuniunea Persoanelor dumnezeieşti.

78
Ioan XVII, 21.
79
Sf. Grigore de Nazianz, Poeme II, P.G., 37, col. 11, 65; si Pr. Prof. Dumitru Popescu, op.
cit., p. 15.

68
 În acest context, Sfânta Treime nu mai rămâne închisă în transcendenta, ci
coboară dinamic în întâmpinarea omului credincios pentru a-l înălţa la
asemănarea cu Dumnezeu în Hristos. De la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh,
Dumnezeu coboară către om şi Biserică, pentru că omul în Duhul Sfânt, prin
Fiul la Tatăl să devină părtaş comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sf. Vasile cel Mare vorbesc de
Duhul Sfânt care se coboară peste preot, peste daruri şi peste tot poporul, dar şi
de credincioşii care se înălţă către Dumnezeu grăind:, Am văzut lumina cea
adevărată, am văzut Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată,
nedespărţitei Sfintei Treimi inchinandu-ne’’., Ori, aceasta înălţare a omului către
Dumnezeu şi atragerea lui în comuniunea trinitara datorită coborârii lui
Dumnezeu către om, produce în adâncul fiinţei umane credincioase, prin jertfă
lui Hristos şi strălucirea luminii mai presus de fire, umanizarea omului,
deschiderea lui faţă de Dumnezeu şi de semeni’’80.

CONCLUZII

Însemnătatea operei Sfântului Grigore de Nazianz a fost atât de mare, încât

la Sinodul de la Calcedon a fost supranumit "Teologul", titlu acordat doar

80
Pr. Prof. Dr. D. Popescu, op. cit., p. 16-17.

69
Apostolului Ioan şi Sf. Simeon Noul Teolog. Opera sa este alcătuită din
cuvântări, poeme şi scrisori.
1. Cuvântările, partea cea mai preţioasă a acestei opere sunt în număr de
patruzeci şi cinci, mai mult de jumătate datând din perioada constantinopolitană
(379-381) Dintre acestea amintim:
A) cuvântări dogmatice, între care se disting cele cinci cuvântări teologice
asupra Sfintei Treimi;
B) cuvântări la sărbătorile creştine (Naşterea, Pastile, Cincizecimea etc.);
C) panegirice pentru sfinţi (Sf. Ciprian al Antiohiei, Sf. Atanasie etc.) în
care oratorul desfăşoară toate resursele artei sale;
D) predici funebre (Cezarie, Sf. Vasile etc.), La acestea trebuie adăugate
două Invective adresate împăratului Iulian Apostatul şi, în sfârşit, câteva
cuvântări de circumstanţă în care autorul explica şi justifica purtarea să.
2. Poemele datează din ultima perioadă a vieţii Sf. Grigorie fiind împărţite
în Poeme teologice şi Poeme istorice, subdivizate fiecare în două secţiuni -
poemele teologice, în Poeme dogmatice şi Poeme morale, iar poemele istorice,
în Poeme personale şi Poeme despre alţii.
3. Culegerea de Scrisori cuprinde 244 de documente rezultate din
corespondenta purtată cu personalităţi din epoca (rămâne incertă scrisoarea
adresată lui Evagrie Ponticul). Câteva piese reprezintă totuşi documente
teologice de prim ordin.
Viaţa Sf. Grigorie de Nazianz şi lupta să împotriva principalelor erezii ale
veacului sau (arianismul, pnevmatomahismul, eunomianismul - ca să cităm doar
câteva dintre acestea) au lăsat o impresie profundă asupra contemporanilor săi.

70
 BIBLIOGRAFIE :

IZVOARE:

· BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea prea

fericitului părinte patriarh Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea sfântului sinod, societatea interconfesională din România, 1999

71
 CĂRŢI, ARTICOLE ŞI STUDII:

· Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă”, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981
· Bălan, Arhim. Ioanichie, „Călăuză Ortodoxă În Biserică”, Ediţia a
II-a, Mânăstirea Sihăstria, Vol. I: „În Biserică”, Sihăstria, 2004
· Calist Patriarhul, în Filocalia, vol. 8, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Editura Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1979
· Cleopa, Arhim. Ilie, „Călăuză în Credinţa Ortodoxă”, Ediţia a IV-a,
revizuită şi adăugită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului,
2003
· Evdokimov. Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Bucureşti, Christiana,
1995
· Fecioru Pr. Dumitru, Traducere, introducere şi note” la Sfântul
Ioan Gură de Aur, Despre preoţie”,
· Fecioru Pr. Dumitru, op. Cât. Apud. Sf. Ioan Gură de Aur, Sfintele
şi dumnezeieştile Liturghii”, Bucureşti, 1937
· Fecioru Pr. Dumitru, Despre preoţie, în "Biserica Ortodoxă
Română", LXXXVI, 1968
· Georgescu, Arhim. Dr. Chesarie „Preoţia creştina – o misiune
sublimă în viaţa omului”, în revista „Studii Teologice”, nr.4, 1990
· Mihaltan Ioan, Sfânta taină a preoţiei, în "De vorbă cu credincioşii",
Oradea 1993
· Popescu, Pr. prof. Dumitru „Sfânta Taină a preoţiei - erarhia
sacramentala după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie”, în rev „Ortodoxia” nr 1,
1989

72
 · Plămădeală, Antonie, "Preotul în Biserică, în lume, acasă", Sibiu,
1996
· Paulescu, Dr. N.C.profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti,
Fiziologie filosofică. Noţiunile de Suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ediţie
îngrijita de Dr. V. Trifu, Fundaţia regala pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944
· Popescu Teodor M., Molitfelnic”, Bucureşti, 1937
· Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru « Taina preoţiei », în rev.
« Ortodoxia », nr 3-4,1979
· Scrieri de Nichifor din singurătate, Teolipt al Filadelfiei, Sf,
Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama, în Filocalia, vol. VII, trad. de Pr. Prof. D.
Stăniloae, Editura Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucurest, 1997
· Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, în Filocalia, vol. 7
· Sf. Grigorie cel Mare, Cartea Regulei Pastorale”, I
· Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga din Pont
sau despre preoţie”
· Sf Ioan Gură de Aur, Despre preoţie”, trad. În rom. de pr. Dumitru
Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, LXXX, (195), nr. 10
· Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre nimicnicia omului în, în Migne
P.G., t. XXXVII, col. 769-770
· Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea la Cincizecime, XLI, în
Migne P.G., t. XXXVI, col. 429, apud Pr. dr. Gh. Tilea, Sfântul Grigorie
teologul, Cuvântarea la Cincizecime, în Glasul Bisericii, XXI (1962) nr. 5-6
· Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, cartea III, 15, în Migne P.G.,
t. XLVIII, col. 652, tr. de Pr. D. Fecioru, în "Biserica Ortodoxă Română",
LXXXV, 1957
· Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, 21, în Migne P.G., t.
XXXV, col.429

73
 · Studii Teologice – Revista Institutelor Teologice din Patriarhia
Română, 1965, nr. 1-2;
· Studii Teologice – Revista Institutelor Teologice din Patriarhia
Română, anul VIII (1956), nr.3-4.
· Studii Teologice – Revista Institutelor Teologice din Patriarhia
Română, 1977, nr. 1-2;
· Verzan Pr. dr. Sabin, „Preoţia ierarhica sacramentala în primele
Biserici întemeiate în lumea păgână”: „Studii Teologice” nr.1,1991
· Verzan, Pr. Dr. Sabin, „Preoţia ierarhica sacramentala în Biserica
Ierusalimului” în revista „Ortodoxia”, nr. 4, 1994

CUPRINS

Introducere ........................................................................................4
Capitolul I

74
 Viaţa Sfântului Grigorie Teologul ........................................................5
Capitolul II
Părinţii şi fraţii Sfântului .....................................................................27
Capitolul III
Opera Sfântului Grigore Teologul ......................................................36
Capitolul IV
Preoţia în opera Sfântului Grigorie de Nazianz ................................45
Capitolul V
Doctrina Sfantului Grigorie de Nazianz despre Sfânta Treime.
Doctrina Sfinţilor Părinţi Capadocieni despre Sfânta Treime ...................59
Concluzii ...........................................................................................70
Bibliografie .......................................................................................72
Cv.......................................................................................................75
Declaratie...........................................................................................76
Cuprins ..............................................................................................77

75