Studiu de Cazzz

DIMENSIUNEA
RELIGIOASĂ A
EXISTENȚEI
Dimensiunea relioasă a existenței
1.Introducere...........................................................................................................................................3
2.Cuvânt înainte......................................................................................................................................3
3.Începuturile scrisului în limba română................................................................................................5
3.1Textele rotacizante......................................................................................................................6
3.2Literatura religioasa in sec 15-163.2 Literatura religioasă în secolele XV-XVI........................9
3.2.1 Diaconul Coresi.................................................................................................................12
3.3 Literatura religioasa in sec XVII...............................................................................................13
3.3.1 Mitropolitul Varlaam........................................................................................................15
3.3.2 Mitropolitul Moldovei, Dosoftei.......................................................................................17
3.3.3 Antim Ivireanul.................................................................................................................20
3.3.4 Simion Ștefan....................................................................................................................22
3.4. Cartile de legi...........................................................................................................................23
3.4.1 Biblia de la Bucureşti........................................................................................................24
3.4.2 Psaltirea(1651)..................................................................................................................25
4. Literatura apocrifa.............................................................................................................................25
5. Învataturile lui Neagoe Basarab........................................................................................................27
6. Umanismul.........................................................................................................................................30
7. Tradiții creștine..................................................................................................................................32
7.1 Taina botezului.........................................................................................................................32
7.2 Moartea....................................................................................................................................33
8. Dacii și credințele lor religioase.......................................................................................................33
8.1 Asemănări ale "zalmoxianismului" cu creștinismului.............................................................36
8.2 Rituale și ceremonii.................................................................................................................37
8.3 Deceneu ..................................................................................................................................38
9.Cele dintâi biserici creștine...............................................................................................................39
10. Concluzie........................................................................................................................................44
11. Anexe..............................................................................................................................................11
12. Bibliografie....................................................................................................................................50
2
1.Introducere
De la primele tipărituri în limba română şi până astăzi, cartea religioasă a constituit o

sursă de lumină pentru toate generaţiile care s-au aplecat asupra ei. Religia este o componentă
importanţă a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifestă atât în cadrul bisericii, cât
şi dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public prin mijlocirea
clerului dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale in
modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor,
in ceea ce creeaza: in arhitectura, arte plastice, muzica, literatura. Componenta religioasa a
culturii romane este foarte vie in perioada moderna. In Evul Mediu crestinismul care fusese
adoptat timpuriu de stramosii romanilor devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris mai
intai manuscris, apoi tiparit – circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona.
Traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina
popoarele slave. In acest scop, Chirila si Metodiu au tradus Biblia si cartile liturgice in
slavona si le-au facut sa circule in tot spatiul sud-est european.
Începutul culturii scrise a românilor sunt profund legate de viaţa lor spirituală, de
credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al
bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii
scrise şi a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult in limba
slavonă, apoi o carte de cult in limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare
a creativităţii prin cuvântul în limba noastră, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la
început. Trăirea religioasă determină trecerea prin mai multe filtre ale dogmei creştine şi a
cărţilor sfinte: unul este cel al identităţii şi culturii creştine, altul al identităţii şi culturii
individuale. Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme de expresie românească
mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul bisericii ca
literatură religioasă, fie în afara ei ca literatură de inspiraţie religioasă. În ce măsură participă
fiecare dintre ele la scrierea primelor pagini de literatură română este întrebarea prin care
poate fi rezumat cazul românesc al începuturilor literaturii.
2.Cuvânt înainte
Poporul român, născut din fuziunea geto-dacilor din nord si sud-dunăreni cu romanii,
este unul dintre cele mai vechi popoare creștine din Europa, după greci si romani. Creștinarea
3
strămoșilor noștri s-a făcut concomitent cu romanizarea lor, încât Vasile Parvan putea scrie:
„Romanitatea si creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia
lui Traian”.
Deci, născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în
provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă
împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba
slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Părăsirea limbii
slavonești s-a făcut încet, încet. Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să
slăbească mai ales din două pricini:
 Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul
celor ce aduceau la noi învățătura slavonă;
 Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini,
grecii care incep să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se
vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea
slavonismului, să impună influența lor.
Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea
limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în
ce mai tare. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată
învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.
Cu biserica, cu cărțile bisericești, se începe dar literatura românească. Textele
religioase: traduceri din textele sacre, tipărituri din viețile sfinților, imnuri de slavă,
versificarea psalmilor veterotestamentari, epistole dogmatice schimbate între ierarhii
Bisericii, comentarea “Evangheliilor” etc. reprezintă o parte importantă a culturii noastre
spirituale, prin ele au pătruns în mase învăţătura creştină şi valorile perene ale umanităţii.
Mărturii lingvistice pentru vechimea creștinismului românesc, noțiunile de bază ale
credinței creștine sunt redate în românește prin cuvinte de origine latină.
Argumentul lingvistic este o dovadă în plus în ceea ce privește pătrunderea
creștinismului încă din perioada stăpânirii Daciei de către romani și în cea urmatoare, căci
termenii de organizare bisericească i-am imprumutat de la slavi mult mai târziu.
Termeni din lumea romana cu sens nou:
 Bazilică, din “basiliki oikia” (casa împaratească), cu sens nou, “casă a împăratului
ceresc”. Celelalte popoare romanice folosesc termeni derivați din “ekklisia” (église,
4
chiesa, iglesia, igreja), iar cele germane din “kyrios” (domn) (kirche, church, kirkan,
etc.);
 Crăciun, din “calatio”, însemnând anunțarea sărbătorilor la începutul anului și al
fiecărei luni. Stramoșii noștri au numit cu acest termen sărbătoarea creștină a Nașterii
Domnului, numită și “sărbătoarea născutului”, ca în Cazania lui Varlaam din 1643.
Alte popoare romanice folosesc termeni derivați din “Natalis Domini” (Noel, Natale,
Navidad);
 Rusaliile, din sărbătoarea păgână Rosalia, zi de pomenire a morților, când înfloreau
trandafirii (rosa). Celelalte popoare romanice folosesc termeni derivați din grecescul
“pentikosti” (Pentecote, Pentecoste);
 Sărbătoare, din “dies servatoria”, zi consacrată zeilor ce apărau pe oameni. Cultul
zeilor “păzitori” s-a păstrat și-n creștinism în cultul sfinților și al martirilor. Limbile
romanice folosesc termeni derivați din “festum” (fete, festa, fiest).
Termeni cu sens exclusiv creștin:
În rugăciunea “Tatăl nostru” toate cuvintele sunt latine, cu trei excepții, iar în
“Simbolul credinței“ 90% sunt cuvinte latine. Iată cei mai de seamă termeni latini din lexicul
creștin românesc: ajun (adjuno, are), altar (altare), botez (baptiso din grecește), cer (coelum),
a crede (credo, ere), creștin (chrestianus), cruce (crux, is), a se cumineca (communico, are), a
se cununa (corono, are), a se închina (inclino, are), a îngenunchia (ingenuculare), înger
(angelus, din grecește), a jura (juro, are), minune (mirio, are), nun-nanas (nunus), nuntă
(nuptia), păcat (peccalum), părinte (parens), a ruga (rogo, are), templu (templum), a toca
(tocco, are), sant pentru sfânt (sanctus) etc.
3. Începuturile scrisului în limba română

Apariția scrisului în limba română, deși foarte târzie prin raportare la alte literaturi se
produce oarecum brusc. Primul text aflat pâna acum nu e din câmpul literelor, ci din viața de
toate zilele. E vorba de scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung câtre judele Brașovului,
Johaness Benkner. Istoria a conferit celebrului text o valoare aproape simbolică: romanul de
dincoace de munți, din preajma turcilor, prevenea pe burgmeisterul cetății de peste Carpați de
pregătire a unei invazii otomane ce urma să aiba loc, probabil pe la Porțile de Fier și pe Valea
Mureșului. Scrisoarea are un caracter cvasi-oficial, date fiind formulele de introducere și de
încheiere care sunt redactate, protocolare, tot în slavonește. În rest, textul clar romanește, el
5
trebuind să comunice un fapt grav si urgent, pentru care era mai greu de găsit unui interpret
singur.
Traducerea textelor religioase începe a se face tot acum, la începutul secolului al XVI-
lea sub influența reformei, în Ardealul de nord mai întai și apoi în regiunea Brașovului,
vizând traduceri ale „Sfintei Scripturi” Așa numitele texte maramureșene: Psaltirea
Voronețeană, Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki, intitulate
astfel dupa locul unde s-au aflat sau dupa numele donatorului, prezintă importanța mai mult
pentru istoria scrisă a limbii române. Cu toate acestea, dat fiind caracterul apocrif, ele au
putut constitui la epoca respectivă un soi de literatură, fie prin însuși faptul că e vorba de niște
psaltiri , fie - cum e cazul copiilor rămase de la popa Grigore din Mahaci - Codex
Sturdzanus - ca ele conțin fantastice povești cu caracter bogomilic.
3.1 Textele rotacizante

Textele rotacizante sau maramurșene sunt texte religioase traduse la începutul
secolului al XVI-lea din textele liturgice slavone și latine. Momentul traducerii acestor texte,
deși imposibil de stabilit până în ziua de astăzi, va constitui un punct de referință pentru tot
ceea ce va purta numele de literatura română.
Originalele acestor texte s-au pierdut de-a lungul timpului, au rămas doar copii târzii
ale lor, realizate de către călugări erudiți din Moldova acelor vremuri.
Denumirea de texte rotacizante se datorează prezenței în cadrul textelor a unui
fenomen fonetic numit rotacism, specific graiului maramureșean, care constă în
transformarea unei consoane intervocalice ,,r” la cuvinte moștenite din limba latină. Și
denumesc și locul unde au fost descoperite.
1.Psaltirea Hurmuzaki este un vechi manuscris românesc, care cuprinde o traducere a
psalmilor din secolul al XVI-lea. Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele din
caietele 15-18 ale manuscrisului, I.-A. Candrea a ajuns la concluzia că hârtia este de
proveniență venețiană și poate fi datată în intervalul 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu
înclina să plaseze redactarea psaltirii între anii 1500-1515.. Precauți, alți filologi au acceptat
ulterior că textul aparține primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Recent, Alexandru Mareș,
după cercetări filigranologice făcute în arhivele venețiene, a demonstrat că manuscrisul poate
fi datat între anii 1491-1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Textul
copiei a fost localizat în Moldova, iar originalul în zona Banat-Hunedoara.
6
Se păstrează în Biblioteca Academiei Române, sub cota ms. rom. 3077, fiind
denumită astfel după donatorul ei, Eudoxiu Hurmuzaki. Este un manuscris de 134 de foi, care
cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125 de file, și un tipic al
evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file.
Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puțin
cunoscute (folosite regional sau în vorbirea populară):
 de origine latină: arinră „nisip”, a se dupleca „a se clătina, a se apleca”, giunre
„tânăr”, încări „a încălzi”, measer „sărac”, vipt „hrană, grâne”,sinrecu,,bătrân";
 de origine slavă: aspidă „viperă”, beseadă „cuvânt, vorbă”, conob „vas”, mâzdă „mită,
ciubuc”, plesa „a bate din palme”, ustnă „buză”, zlac „iarbă, pajiște”;
 de origine maghiară: adămană „camătă”, bănat „supărare, necaz”, băsău „mânie,
răzbunare”, celui „a înșela”, giloșag „ură”, viciui „a murmura, a cârti”;
 de origine obscură: bicil „rămășiță”, sclăncini „ a se clătina”;
2.Psaltirea Voronețeană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care

conține copia unei traduceri parțiale a psalmilor, în paralel cu textul slavon corespunzător. A
fost descoperit de Simion Florea Marian, în 1882, la mănăstirea Voroneț, fiind donat apoi
Academiei Române de Dimitrie Sturdza. Cuprinde 73 de file, lipsindu-i începutul (până la
psalmul LXXVII) și mai multe porțiuni din restul psaltirii. Textul bilingv a fost editat de
George Giuglea (1910-1911) și de C. Gălușcă (1913).
Manuscrisul a fost datat aproximativ în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de
Ovid Densusianu și P. P. Panaitescu, între 1552-1570 de I.-A. Candrea, iar mai recent între
anii 1551-1558 de Al. Mareș. Tot pe baza examenului filigranologic s-a impus și ideea
copierii textului în Moldova. Traducerea originală a psalmilor a fost realizată în sfertul sud-
vestic al Dacoromaniei, respectiv în zona Banat-Hunedoara.
Particularități lingvistice:
Fonetice: iubăscu, cuiubul, giudecii, scădzură, pâre „pâine”, sunrară, viru „vinu”, dzâsa;
Morfologice: mârulor „mâinilor”, semu „suntem”;
Lexicale: auă „strugure”, cet „liniște“, mărat „sărac”, nari „nas”, șumăn „cherchelit”.
3.Codicele Voronețean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se

păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, sub cota ms. rom. 448, și face parte
dintre cele mai vechi texte românești scrise în grai rotacizant.
7
A fost descoperit de Grigore Crețu, în 1871, la Mănăstirea Voroneț din Bucovina.

Manuscrisul conține 85 de file întregi și o încă filă din care s-a conservat doar colțul superior
stâng. Cuprinde un fragment din Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, până la
sfârșit, epistola lui Iacob, prima epistolă a lui Petru, în întregime, și a doua epistolă a lui Petru
până la capitolul 2, versetul 9. Textul este o copie, iar nu autograful traducătorului.
Manuscrisul a fost editat de I. G. Sbiera (1885) și de Mariana Costinescu (1981).
Primul editor al manuscrisului, I. G. Sbiera, data manuscrisul în cca 1423-1550, după
grafie, și în cca 1505-1525, după filigran. Pe baza unui examen riguros al filigranelor hârtiei,
în care marca mistrețului se regăsește în 7 variante, Alexandru Mareș a dedus, mai recent, că
manuscrisul a fost copiat în intervalul 1563-1583.
Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparținând redacției a patra a
Apostolului. Versiunea românească urmează un model de redacție mediobulgară. Nu este
exclusă, pentru unele soluții de traducere, nici folosirea parțială a unui izvor latin. Mult timp
s-a acreditat ideea, susținută de Nicolae Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P.
Panaitescu, că Apostolul voronețean a fost scris, alături de celelalte texte rotacizante
(Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki), în Maramureș și în nordul
Ardealului. Cercetările din ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheție și de către alți
lingviști, au abandonat teoria maramureșeană și au stabilit că traducerea a fost alcătuită în
partea sud-vestică a țării, iar copia a fost efectuată în Moldova.
Principala trăsătură fonetică a textului este rotacizarea lui n intervocalic, în situația în care
provine dintr-un n latin simplu și nu este urmat de e sau i în hiat. Exemple: binre, bunru,
demânreața, demâreața, verirul.
Lexicul Codicelui prezintă o serie de cuvinte dispărute din limba actuală, puțin
cunoscute sau dialectale:
 de origine latină: adăsta „a aștepta”, agru „câmp, pământ cultivat”, fur „hoț”, lucoare
„strălucire”, vărgură „fecioară”, via „a trăi, a locui”, sicareu „ucigaș plătit”;
 de origine slavă: besedui „a sta de vorbă”, dosădi „a insulta”, hlipi „a suspina”,
podobnic „imitaror”, prișlet „peregrin”, zboriște „loc de întrunire, teatru”;
 de origine maghiară: feleleat „mărturie, răspuns”, fuglu „prizonier”, tar „încărcătură”.
4. Psaltirea Scheiană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care face parte
dintre cele trei culegeri rotacizante ale psalmilor, alături de Psaltirea Voronețeană și Psaltirea
Hurmuzaki.
8
Manuscrisul a aparținut lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care l-a dăruit Academiei

Române în 1884 (ms. rom. 449). Are 265 de file și este o copie realizată de trei scribi a unei
traduceri din slavonă în limba română a psalmilor lui David, la care se adaugă zece cântări
scriptuare (8 cântari ale lui Moise în care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului
Samuel, Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de
Dumnezeu Născatoare, după care urmează Rugăciunea proorocului Zaharia), precum și
Simbolul atanasian al credinței. La sfârșitul psalmului 151 se află o criptogramă care a fost
descifrată în diferite moduri. Textul a fost editat, în facsimil, de Ioan Bianu (1889) și de I.-A.
Candrea (1916).
Opiniile asupra datării manuscrisului sunt diverse, propunându-se fie sfârșitul
secolului al XV-lea (Aron Densușianu), fie anul 1515 (Sextil Pușcariu, P. P. Panaitescu) sau
intervalul 1563-1570 (I.-A. Candrea). Mai recent, pe baza analizei hârtiei de proveniență
sileziană, având ca filigran „mistrețul“, G. Blücher a datat textul între anii 1573-1574, iar
Alexandru Mareș între anii 1573-1578. Multă vreme s-a încetățenit ideea localizării Psaltirii,
la fel ca a celorlalte texte rotacizante, în Maramureș. Cercetările asupra limbii textului
întreprinse de Ion Gheție au stabilit că manuscrisul a fost copiat în Moldova, unde s-a
descoperit, de altfel, și unde a circulat tipul de hârtie respectiv. Traducerea originală s-a
efectuat însă în colțul sud-vestic al Dacoromaniei, adică în Banat-Hunedoara și zonele
limitrofe.
Fonetice: rumpe, frâmt, dzise, ledzea „legea”, câri „câini”, oamirilor;
Morfologice: mârule „mâinile”, sem „suntem”, seți „sunteți”;
Lexicale: agru „câmp”, apuți „a mirosi”, auă „strugure”, beseadă „vorbă”, inie „zăpadă,
brumă”, îmă „mamă”, mărit „mire”, pobedi „a învinge”.
3.2 Literatura religioasă în secolele XV-XVI

*Scrisul religios a pus în circulație, probabil în a doua jumătate a veacului al XV-lea,
prima formă aleasă, cultivată a limbii române. Traducerea cărților sfinte în limba țării a dat
formă românească întâi cărților biblice de lectură cele mai importante (primele au fost,
desigur, Psaltirea, Evangheliile și Apostolul), apoi scrierilor canonice de slujbă (Cazaniile).
Evident act de cultură, această traducere, efectuată concomitent în zone distincte ale spațiului
românesc (cu certitudine în nordul Moldovei, în zona Brașov-Sibiu și în Banat-Hunedoara),
Textul religios, difuzat rapid prin copii manuscrise, a devenit astfel prima și cea mai
importantă modalitate de educare – morală, comportamentală, un mijloc eficient de
culturalizare. *
În secolele XV-XVI au circulat in Țările Române cărți cu subiect religios, scrise în
slavonă, limba de cult a Bisericii răsăritene. *Înființarea tipografiei in limba slavonă în Țara
Românească, la începutul veacului al XVI-lea, înseamnă un moment cu importante
consecințe pentru istoria culturii. Tiparul, cea mai importanta creatie tehnica de la începutul
9
evului modern a apărut în cultura româneasca la aproximativ 60 de ani de la invenția ei de

către germanul Johanes Gutemberg și la două decenii de la tipărirea primelor cărți în limba
slavonă. Voievodul Țării române, Radu cel Mare (1495-1508) îl aduce în țară pe fostul
patriarh Nifon și inițiază organizarea la Târgoviște a primei tipografii de pe teritoriul țării
noastre. În acest scop îl folosește pe primul tipograf din spațiul românesc, ieromonahul
Macarie din Muntenegru, care învățase arta tipografiei la Venetia şi tipărise câteva cărți în
slavonă de redacție sârbească la Cetinje. Cărțile de a căror tipărire s-a ocupat Macarie sunt:
Liturghierul în anul 1508, și Octoihul în anul 1510.*
*Prin strădaniile cărturărești ale ieromonahului Macarie (Târgoviște), iar mai târziu
ale ieromonahului Moise, ale lui Dimitrie Libavici și ale lui Filip Moldoveanul (Sibiu) s-a
pus bazele activității tipografice pe pământul românesc. Tara românească a fost printre
primele țări din sud-estul Europei cu producție de carte. Cărțile tipărite au avut un însemnat
rol cultural și bisericesc, prin faptul că au circulat în toate cele trei țări românești, fiind un
factor important în constituirea unității românilor. De asemenea, circulația tipăriturilor a fost
de un real ajutor în păstrarea limbii și a culturii, chiar sub dominația străină. *
Pentru tipărirea unei singure cărți erau necesari doi ani deoarece hârtia trebuia
cumpărată de la negustori de la Sibiu, iar o parte din litere erau sculptate în lemn de meşterii
din țară. Cand a apărut « Liturghierul », dupa ce un număr de exemplare fusese distribuit si
mănăstirilor, s-a observat că in caietul al doilea se strecuraseră grave greşeli de tipar. Acesta a
fost retipărit pentru exemplarele care rămăseseră în depozit, destinate bisericilor din țară şi
din strainatate care înca nu primisera cartea. Dupa 1512, murind probabil Macarie sau, după
alții, plecând la Athos şi negăsindu-şi alt meşter, tipografia si-a încetat activitatea mai mult de
două decenii.
Şi totuşi aceste începuturi erau semnul unor mari schimbări. Ele corespund
prefacerilor politice şi sociale în orânduirea feudală din Țara Românească. În timpul domniei
lui Radu cel Mare începe centralizarea statului în dauna fărămițării feudale bazate pe
autonomia şi imunitățile marilor domenii boiereşti. Centralizarea a avut ca instrument în
primul rand biserica: mănăstirile şi bisericile care depindeau de stăpânii lor, boierii, au fost
trecute sub autoritatea ierarhiei episcopale, dependentă la randul ei de domnie. Cu toate
acestea , nu numai imense domnii din țara trec sub controlul domnesc, dar şi autoritatea
spirituală a bisericii asupra credincioşilor se exercită de acum înainte in favoarea exclusivă a
domniei. Nu este desigur o coincidență întamplatoare faptul că tipografia se înființează
tocmai atunci când biserica trece sub obladuirea domnului si când patriharhul Nifon de la
Constantinopol , adus în țară,cere în sinodul clericilor şi al boierilor, « să se înderepteze toată
10
țara de la arhierei » . Întâia misiune a tipografiei era să dea cărți bisericii domneşti şi să
întărească astfel acest puternic instrument al noii carmuiri centralizate.
Tipografia condusă de Macarie nu era o interprindere mesteşugărească, aşa cum a fost
mai târziu tipografia în Țara Românească. Cărțile nu se vindeau, ci se dăruiau de către domn
bisericilor : deci este vorba de o operă de sprijin a cultului, cu consecințe politice, nu cu scop
lucrativ. Manuscrisele erau foarte rare şi foarte scumpe. Tocmai în vremea când începe
tipografia in Țara Românească, egumenul de la Schițul Bradet cumpără un tetravanghel,
plătindu-l cu un munte al mănăstirii în valoare de 1000 de aspri. În veacul al XVI-lea, unele
cărți bisericeşti slavone se vindeau cu câte 17-25 de galbeni de aur, cât o parte de moşie.
Preoții, neavând cărți, căutau să învețe liturghia pe de rost. Înființarea tipografiei pe cheltuiala
domnului a întărit depedența bisericii de monarhia feudală, căci acesta ținea acum în mână
cărțile neaparat necesare clerului.
Înființarea tipografiei mai are şi alt înteles istoric. Cărțiile tipărite de meşterul Macarie
se regăsesc până în zilele noastre nu numai în bisericile din Țara Românească, ci anumite
exemplare s-au aflat în bisericile româneşti din Transilvania. Acest rol general românesc al
tipografiilor din țările noastre se poate urmări de-a lungul întregii istorii a tiparnitelor. De
asemenea cărțile tipărite de Macarie au circulat şi în țările slave căzute sub stăpânirea
turcilor, în Bulgaria, în Serbia, la Muntele Athos. Este un aspect semnificativ al ajutorului dat
de români slavilor sudici în a-şi păstra limba si cultura sub stăpânirea străină.
Cărțile tipărite de Macarie sunt obişnuitele texte bisericeşti, texte traduse odinioară
din greceşte în slavonă şi copiate în manuscrisele pentru folosința românilor care adoptaseră
stilul slavon. Totuşi, cine le citeşte află în ele unele pasaje al căror ecou poate defini
atmosfera politico-socială a vremii din Țara Românească.
Astfel, în Liturghierul lui Macarie din 1508 la sfârşitul textului liturghiilor, se află
desigur un adânc ecou în mintea oamenilor de atunci, care trăiau vremuri de năvăliri turceşti,
de lupte interne între facțiunile feudale, de cumplite asuprite inerente oranduirii. Am putea-o
intitula Rugăciunea pentru apărarea țării (de fapt , rugăciunea spusă la litie): Încă ne
rugam pentru păzirea acestui loc şi acestui lăcaş şi întregii cetăți şi a țării de foamate, de
prădăciune , de cutremur , de potopuri, de foc, de sabie, de năvălirile străineşti ,de luptele
dintre noi si mai departe: Dumnezeu să acopere pământul nostru cu ploaia bunătățiilor
sale...: ascultă-ne si ne miluieşte. Era o rugaciune făcută special pentru acele vremuri de
nesiguranță şi nestabilitate politică pe care, deşi adusă din afară, trebuie să o socotim ca
integrată în cultura nostră de atunci.
11
Mai mult chiar, în epilogul Liturghierului se menționează clar sub numele lui Radu
cel Mare din a cărui poruncă s-a inceput tipărirea, şi al lui Mihnea voievod, în timpul căruia
s-a terminat lucrarea. Mişcarea tipografică a fost reluată în Țara Românească în 1545. În
acest an şi în 1547 s-au tipărit două cărți amândouă în slavonă: Molitvenicul şi Apostolul,
apărute la Târgovişte sub conducerea meşterului sârb Dimitri Liubavici.
3.2.1 Diaconul Coresi
Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox,
traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți
tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de
exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a
poporului român, dar și apariția limbii române literare.
Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început activitatea
tipografică la Târgoviște. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit
posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la
vremea respectivă în Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei.
Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brasov intre 1556 si 1583 sub influenta curentelor de
reforma religioasa luterana si calvina răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate
„monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în
care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii
românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-
estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române.
Ele au stat la baza formării limbii române literare.
“Fără a avea vreo legătură propriu-zisă cu literatura, activitatea lui este de o
importanță capitală, aproape revoluționară – daca avem în vedere împejurările istorice –
pentru dezvoltarea ulterioară a cuvîntului scris românesc. În predoslovii și epiloguri,
cutezanța se îmbină la diacon cu bunul simț și cu argumente convingătoare bizuite pe citate
scoase din cărțile sfinte, când spune:
Eu, diaconul Coresi, dacă am văzut că mai toate limbile au cuvîntul în limbile lor,
numai noi românii nu avem – și Hristos zice la Matei, 109, cine citește să înțeleagă, și Pavel
apostolul scrie la Corinteni, 105, că în beserică mai vîrtos cinci cuvinte cu înțeles să
grăiască ca și alții să înțeleagă decît întuneric de cuvinte neînțelese în alte limbi – am scos
această carte. (O istorie a literaturii române – Ion Rotaru )
12
Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavic, care lucra pentru

Mitropolia Ungrovlahiei. Munca de tipar consta din xilogravură şi necesita eforturi deosebite.
Fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Pentru aceasta Coresi folosea 10 - 20 de ucenici, pe
care îi amintea în prefaţa cărţilor editate de el..
Coresi a tipărit primele cărţi în limba română "Întrebare creştinească" (lucrare
cunoscută şi sub numele de Catehism, apărută în 1559), Thetraevanghel (1561 - o traducere
din Noul Testament a celor patru evanghelii, ) Liturghier (1570), Psaltire (1570). Cărţile erau
întrebuinţate atât în biserică cât şi la şcoală.
Explicările evangheliilor formează ceea ce se numește Cazanie. Cei vechi întrebuințau
și numele de Tâlcul evangheliilor sau Evanghelie cu învățătură sau Evanghelie învățătoare.
Coresi a făcut două scrieri de acest fel, care sunt cunoscute de specialiști sub numele de
Cazania l-a și Cazania 2-a, prima tipărită pe la 1564, ( acum nu se mai găsește nici un
exemplar din această carte); a doua la 1580-81.
Pe lângă aceste cărți pur creștinești, biserica noastră ca și cea catolică a admis pentru
serviciu și din cărțile ebraice ante-creștine. Cea mai importantă este desigur Psaltirea, adică
colecție de imnuri ale lui David, care n-au fost în nici o literatură ajunse până atunci. În
literatura noastră veche Pasltirile sunt între cele mai numeroase lucrări. De la Coresi avem 3:
una cu text român și cu text slavon, cunoscută sub numele de Psaltirea slavo-română, tipărită
la 1577 ; două numai cu text românesc, una tipărită în 1568, alta în 1570.
Tiparniţa lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul Prima şcoală românească din Braşov.
Coresi a tipărit 11 cărți de cult:
1. Întrebare Creștinească (1560)
2. Tetraevanghelul românesc (1561)
3. Pravila sfinților părinți (1560-1562)
4. Apostolul românesc (1566)
5. Cazania I (1567)
6. Molitvenic rumânesc (1567)
7. Psaltirea (1568)
8. Psaltirea românească (1570)
9. Liturghierul românesc (1570)
10. Psaltirea slavo-română (1577)
11. Cazania II (1581)
13
3.3 Literatura religioasa in sec XVII

Cei mai importanți reprezentanți ai literaturii religioase din secolul al XVII-lea sunt
mitropoliții Varlaam, Dosoftei, Simeon Ştefan şi Antim Ivireanul, la care se adaugă o serie de
cărturari umanişti precum Udriste Nasturel, Nicolae Milescu Spatarul, dar şi marii cronicari
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce -în Moldova şi Radu Greceanu, Radu Popescu,
stolnicul Constantin Cantacuzino, în Țara Românească.
În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul
manuscriselor, cât și al tipăriturilor, ce cunoaștem din acest timp, este așa de mare, încât nu se
mai cere să le înșirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate și vom face cunoscut
și figurile acelor bărbați ai bisericii care au lucrat în această direcție.
Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în țările române.
Mai toate sunt de natură religioasă. Cele românești ne dau cărțile fundamentale ale bisericii
creștine.
Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este așa-numita Biblie a lui Șerban
din 1688. Se traduc o serie de apocrife şi povestiri profane, care îmbogăţesc literatura noastră.
Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în
1651 și în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau
cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducțiile și edițiile
câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi
culegere de Vieți ale sfinților, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei și
tipărită la Iași între anii 1682-1686. Cărțile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice)
ocupă un loc în semnat și se găsesc tipărite în toate cele trei principate.
Se știe că în secolul XVII biserica română este tulburată de propaganda calvină și
luterană. Propaganda aceasta pe care a studiat-o amănunțit episcopul Melchisedec (în opera
sa: Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, 1890) s-a manifestat prin cărți și aceste
cărți au provocat polemici. Literatura română a timpului s-a îmbogățit deci prin câteva
catehisme și răspunsuri de combatere sau de apărare. E păcat că din Catehismul calvinesc
tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1640 nu se află nici un exemplar. Se păstrează, însă,
Răspunsurile la acest catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în 1650.
La sfarsitul secolului XVII se fac numeroase traduceri de cărţi religioase, operă care
este încununată de Biblia lui Şerban Cantacuzino de la 1688. Se traduc o serie de apocrife şi
povestiri profane, care îmbogăţesc literatura noastră. Pe lângă numeroasele cronografe ce se
traduc din slavoneşte şi greceşte, apar minunatele cronici româneşti, punându-se baze
14
serioase istoriografiei noastre naţionale. În acelaşi timp, se fac încercări de a se scrie versuri
româneşti.
3.3.1 Mitropolitul Varlaam

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (d. 1657) a fost mitropolitul Moldovei
(1632 - 1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu), scriitor și om de cultură. S-a născut în jurul
anului 1580, dintr-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele său de mirean a fost
Vasile Moțoc. De tânăr și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu,
unde a învățat carte, și-a dezvoltat talentul de vorbitor și scriitor și a deprins limbile slavonă,
latină și greacă. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit
cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte,
fiind numit egumen al mănăstirii. Pentru nivelul pregătirii sale temeinice este semnificativ
faptul că în 1639 mitropolitul moldovean candidează, alături de alți doi concurenți, chiar la
scaunul patriarhiei ecumenice din Constantinopol.
În literatura ecleziastică românească Varlaam este cunoscut prin următoarele cărți tipărite :
 Carte romînească de învățătură, Iași 1643
 Șeapte taine a besearicii, Iași 1644
 Paraclisul născătoarei de Dumnezeu, Iași (probabil 1645)
 Răspunsul înpotriva catihismului calvinesc (probabil Mănăstirea Dealu, în Țara
Romînească) 1645.
Dintre operele publicate ale lui Varlaam, cea mai importantă pentru istoria limbii române
literare este, fără îndoială, Cazania (o traducere sau o compilație personală). Cazania, scrisă
de Varlaam și tipărită în 1643, a fost prima carte românească tipărită în Moldova.
Mitropolitul Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, intreaga bogăţie a limbii române.
Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului
şi prin ritmul construcţiei.
*Nu trebuie uitat nicio clipă rolul Cazaniei în cultura noastră, aceasta fiind o operă
adresată întregului neam românesc, dincolo de frontierele nedrepte și provizorii ale timpului
și de aceea cărturarul alcătuiește cu preocuparea lesnicioasei ei înțelegeri de către cititorii
români de pretutindeni .Aceasta prezintă mare imnteres din punct de vedere lingvistic, având
cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a sec. XVII.
Caracterul literar al limbii Cazaniei nu constă atât în slavonismele savante pe care le conține,
15
cât în calitățile artistice ale materialului lingvistic, în vocabularul ales, în fraza îngrijită, în
intenția evidentă și mărturisită de a scrie pe întelesul tuturor românilor. Apropiată de limba
populară, plastică, expresivă, curățită de multe slavonisme din sec. XVI, limba utilizată de
ierarh pregătea drumul pentru marii N prozatori moldoveni de mai târziu. Desigur, pentru
aceasta Varlaam apelează întâi de tote la bogăția de mijloace de expresie a limbii populare, a
graiurilor populare, fără să neglijezenici limba cărturarilor*.
Figuri de stil precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat in evidenţă: Pentr-acea, să
socotească cine cum este întru inima sa şi cine cu ce gând ascultă cuvântul lui Dumnezeu, ca
pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, grăind Domnul Hristos aceste cuvinte,
striga: Cine are urechi de auzit, să audă. Striga Hristos cu cuvântul, cu lucrul, cu viaţa, cu
moartea, ca să ne întoarcem catr-însul. Striga celor surzi să audă, striga celor ce dorm ca să
se trezească, striga celor leneşi ca să se simtă, striga celor neînţelegători să înţeleagă, striga
celor rătaciţi să se întoarcă, striga celor păcătoşi să se pocăiască. Striga cu scripturile în
toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preoţii, cu toţi învăţătorii bisericii; striga tuturor
de toată vârsta: bătrânilor, tinerilor, sănătoşilor, bogaţilor, săracilor; striga să-şi aducă
aminte de moarte, de ziua cea înfricoşată şi de prăpastia iadului, unde se vor muncii
păcătoşii care nu se pocăiesc; striga să-şi aducă aminte după aceea de împărăţia cerului şi
de plata aceea ce va să o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunătatea, frumuseţea, dulceaţa,
odihna, veselia întru împărăţia cea de sus a cerului.
Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba lui Varlaam este
foarte unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic si sintactic. Puține la număr și perferice în
sistemul limbii române, abaterile de la normele în vigoare se datorează nu nesiguranței lui
Varlaam în mânuierea materialului lingvistic, ci faptului că însăși klimba română literară de
atunci u era pe deplin unitară.
Apar:
 Fonestisme : buăr , bucin(bucium), cărtulari, dascalii, deca și deaca (dacă), făcătoriu,
înblă, putredește, samă, vamăș, viiața, vonicii, nedirepți, să pocitească etc;
 Arhaisme, mai puțin frecvente, de pildă, păstrarea a lui –u după u grup de două
consoane (un domnu, sîmtu –sînt );
 Prezența lui dz față de z (astădzi, dosădzi, dzisa, dzuă, îngreuiadză, etc);
 Prezența lui gi față de i (agiungem, agiutorului, giudecă, giudeț, gios etc);
 Prezența lui i în locul lui î (sint să osindească, dinsul, simbete, atițea oameni, singe,
sintem etc);
16
 Prezența lui e în locul lui î sau ă (ospetedze, pementesc, romenească, vedzuse etc);
 Tendința de extindere a trecerii lui î sau ă în îi sau ăi (mîine, pîine, demîineață,
rămîine, tătîine-său etc);
Varlaam folosește numeroase cuvinte de origine latină, forme sau expresii compuse cu
elemente latine, care astăzi sut total disparate sau mai există in arii izolate, ca arhaisme, sau
care s-au păstrat cu alte sensuri : alalți – ceilalți, andesine – ei între ei, între sine, ascultoi –
ascultători, așeaș – astfel, chiar – clar, cineș – fiecare, cîndai – cîndva, cursără – alergară etc.
3.3.2 Mitropolitul Moldovei, Dosoftei
Alături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră culturală din
secolul al XVII-lea se aşează şi figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei (1624-1693). „Acest
Dosoftei mitropolitul –scrie Ion Neculce- nu era om prost de felul lui; era neam de mazil
( după o altă redacţie a operei lui Neculce: Fecior de neguţător). Prea învăţat; multe limbi
ştia: elineşte, latineşte, slovineşte şi altele. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr, şi
cucernic, si blând, ca un miel; în ţara noastră pe aceste vremuri nu se afla om ca acesta .
Iar un copist rus, al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei, spune: Traducătorul
acestei cărţi sfinte, Preasfinţitul Dosoftei, mitropolit ortodox al Sucevei- mulţi care l-au
cunoscut vorbesc bine despre el .
Patriarhul Moscovei, Ioachim, intr-o scrisoare din 16 decembrie 1679, îl compară pe
Dosoftei, ca înţelepciune, cu Moise, şi ca iubire de adevăr cu Solomon .
Se poate spune fără exagerare, că mitropolitul Dosoftei a fost una din cele mai
luminate feţe bisericeşti ale ortodoxismului, care joacă un rol însemnat nu numai la români, ci
şi în viaţa cultural-bisericească a Ucrainei şi a Rusiei moscovite. Datele noi care s-au găsit în
ultimul timp au permis a se stabili că eruditul mitropolit al Moldovei se trage dintr-o familie
de negustori din Lvov, familia Papara, de origine macedo-română, care a stat mult timp in
Moldova şi ulterior a trecut în Polonia orientală. Acolo, această familie a jucat un rol
însemnat în viaţa publică, fiind primită in rândurile nobilimii poloneze . Originea macedo-
romană a lui Dosoftei se confirmă şi prin unele macedoromanisme semnalate în opera lui de
profesorul D. Gazdaru .
Anul naşterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaşte, dar, după unele date indirecte, el
s-ar fi născut în 1624. Cunoştiinţele mari ale mitropolitului Moldovei şi preocupările lui
intelectuale ne fac să presupunem că el nu a fost un autodidact, ci a urmat o şcoală superioară
bine organizată, aşa cum era şcoala „fraternităţii” ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile:
latina, greaca, poloneza şi slava bisericescă şi unde existau şi catedre de retorică şi poezie.
17
Familia Papara, din care se trăgea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei şcoli şi, deci, viitorul
mitropolit al Moldovei îşi făcea studiile la această şcoală. După terminarea studiilor, Dosoftei
trece in Moldova, unde îl găsim prin anul 1649 în calitate de călugăr la mănăstirea Pobrata
(Probota). În anul 1658, el devine episcop al Huşilor, iar în anul următor trece în aceeaşi
calitate la Roman.
În 1671, pe timpul domniei lui Duca Vodă, ocupă scaunul de mitropolit al Moldovei,
pe care-l deţine- cu o mică întrerupere din motive politice- până în anul 1686. În acest din
urmă an, regele poloniei, Jean Sobieski, făcu o incursiune militară in Moldova, ocupă Iaşiul
şi-l luă pe mitropolitul Dosoftei in Polonia. Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să stea la
castelul Stryj şi la mănăstirea Zolkiev până în anul 1693, când moare la 13 decembrie, şi este
înmormântat în acestă din urmă mănăstire.
Mitropolitul Dosoftei a lăsat o urmă adâncă în viaţa religioasă a Moldovei, dându-i
acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei, prin tipărirea de cărţi noi, în special
de ritualuri bisericeşti, Dosoftei este continuatorul direct a operei culturale din epoca lui
Vasile Lupu. Şi activitatea lui se desfăşoară în direcşia trasată de înaintaşii săi, în legătură cu
mişcarea culturală provocată de către mitropolitul Petru Movilă.Principala operă a
mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea în
versuri care apare în anul 1673, într-un orăşel polonez, Uniev. Se vede că mitropolitul
Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăstirea Probota şi de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupa
intens de traducerea şi de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673-1686.” Psaltirea
în versuri” a necesitat o muncă îndelungată. El face la început „tâlcovania acestei sfinte
cărţi..., care este plină de rugă şi plină de tainele cele mari ale lui Dumnezeu. Pentru aceia cu
multă trudă şi vreme îndelungată ”, el, cum „a putut mai frumos”, a tradus acestă carte din
slavoneşte. Această traducere cu textul ei slav,care se deosebeşte ca limbă de limba
traducerilor româneşti de atunci, a vazut lumina tiparului în anul 1680. Textul tradus în proză
a fost „tocmit” în „versuri”, „în cinci ani cu usardie multă”. Crescut în mediul cultural al
Poloniei, unde poezia încă sin secolul al XVI-lea ajunge la o mare perfecţiune sub pana
poetului umanist Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită
atracţie pentru versificaţie. Astfel, în toate tipăriturile sale el publică nişte stihuri la luminatul
„gherb” a Ţării Moldovei. Iar în preacuvântarea lui din “Psaltirea în versuri”,Dosoftei ne dă
un fel de tratat de versificaţie, prima lucrare în acest gen în limba românească. În
“Molitvelnicul” lui (1681) şi în “Patimiile” apărute în anul 1683, Dosoftei tipăreşte o lungă
Cronologie a Ţării Moldovei, scrisă în versuri silabice , compusă din 136 de rânduri. Are şi
nişte versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Ceea ce este mai interesant, este faptul
18
că mitropolitul Dosoftei a scris şi nişte versuri asupra silabelor, în limba poloneză, pe care le
publică în aceleaşi Parimii şi care n-au fost retipărite până acum în literatura noastră.
Faptul acesta denotă că mitropolitul Dosoftei cunoştea bine limba poloneză.
Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este
foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut o circulaţie mare; ca
dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în
ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de
cântece de stea. Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel:
Limbile să salte
Cu cântece ‘nalte
Să strige ‘n tărie
Glas de bucurie...
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în româneşte
şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri
inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a
imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic
fragment din Psaltirea lui Dosoftei:
Către tine am nădejde Doamne, cându-s în primejdie Şi să nu-mi vie stideala Preste veaci
sminteala, Să mă scoţi din greutate. Şi te pleacă de m-ascultă, Se mă scoţi din grijă multă,
Să-mi hii domn şi sprejeneaă Şi stâncă despre navală...
La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile lui Miron Costin privitoare la
originea neamului românesc. Terminând observaţiile cu privire la activitatea mitropolitului
Dosoftei, se constată râvna lui fără de seamăn pentru răspândirea cărţii româneşti, în această
perioadă nu apare nici o carte slavonească, cu toate că el cunoştea bine limba slavă. Toate
cărţile publicate sub păstoria lui sunt rezultatul muncii lui, toate sunt traduse sau alcătuite de
el. Limba scrierilor lui însă n-are cursivitatea şi frumuseţea limbii lui Varlaam sau a
cronicarilor noştri. Într-un studiu mai vechi s-a remarcat că în opera lui Dosoftei ar fi
mărturisiri din care ar reieşi că el a învăţat româneşte mai târziu.
Probabil că limba românească a învăţat-o mai târziu… Este limba cărturarului erudit,
adeseori greoaie, luipsită de claritatea graiului, deşi, alături de numeroasele slavonisme, şi el
întrebuinţează cuvinte populare, chiar provincialisme. Este necesar să menţionăm că
neobositul cărturar al Moldovei în ultimii ani ai vieţii sale petrecuţi în Polonia, desfăşoară o
activitate mare pe terenul culturii religioase din Moldova şi Ucraina. Reforma bisericească,
întrodusă în Rusia de către patriarhul Moscovei Nikon, a dus la frământări mari cu caracter
19
religios, care nu se termină nici pe la sfârşitul sec. al XVII-lea. În lupta dârză ce se dă pe

chestiuni de dogme religioase şi rituale între două partide – cea latină şi cea grecească, la
care a fost chemat să-şi spună cuvântul şi Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei îşi dă
contribuia sa preţioasă. El traduce din greceşte şi slavoneşte opera lui Simeon de Thesalonic,
„despre erezii”, pe care o traduce şi Nicolae Milescu, şi o trimite în manuscris patriarhului
Moscovei, Ioachim, şi mitropolitului Kievului, Varlaam Iasinski.
Acestu Dosoftei mitropolit nu era un om prostu de felul lui. Şi era neam de mazal;
prea învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi alta adânca carte şi învăţătură,
deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-acestă vreme nu este om
ca acela. (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei)
Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe
neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. ... a organizat, în fine, un
adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în
toată poezia noastră de până la romantism. (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române, I., 1990)
3.3.3 Antim Ivireanul
Antim Ivireanul (n. circa 1640 - 1650, Iviria, d. 1716) a fost un autor, tipograf, gravor,
teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al
unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste
an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A
fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. A
fost şi rămâne cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător.
Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a
fost iubit şi preţuit de poporul nostru, care a vâzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”.
Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992, prin
care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul, a fost confirmat (oficial) în rândul sfinţilor, ca
Ierarh – Martir, prâznuit la 27 septembrie.
Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la
Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde învaţă sculptura în
lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1690,
binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, unde devine
ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor. Intră în cinul monahal şi este hirotonit
preot între anii 1691-1694 preluând şi conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, unde
20
tipăreşte trei cărţi. În anul 1696, era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă
tipografie şi a desfăşurat o bogată activitate tipografică timp de cinci ani. Şi-a continuat
lucrarea tipografică în Bucureşti, între anii 1701-1705. În anul 1705 a fost ales episcop al
Râmnicului. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind pe
credincioşii români din acest principat românesc până în anul 1716.
Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea
sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase
prin conţinutul lor. E vorba de 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite
sărbători bisericeşti, ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări
ocazionale. Predicile sale au avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor
moravurile societăţii contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de
asemenea, păcate pe care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor
bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi
sărbători, înjurăturile.
Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română „Antim e un orator
excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“ .
În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a
Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn,
boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai
elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale
stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii
scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim
„poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“.
În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63
de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în
greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-
română şi una greco-slavo-română. După locul de apariţie, aceste lucrări pot fi clasificate în
felul următor: 21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte. Tipăriturile
prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă,
cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie etc. Dintre
numeroasele lucrări tipărite putem menţiona: Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă
(1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701), Noul Testament (1703), Tomul
bucuriei (1705), Pilde filosofeşti (1713), Sfătuiri creştine-politice către domnitorul Ştefan
Cantacuzino (1714-1716).
21
De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699,

trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după
dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de îmbărbătare către
românii din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă,
hirotonindu-le preoţi şi diaconi. Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi
voievodul şi susţinătorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în
primăvara anului 1716, forţat să-şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este
caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea
Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe drum, însă ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul
în apele râului Tungisa, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică
a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Mucenic Antim.
3.3.4Simion Ștefan
Simion Stefan a fost unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane din
Transilvania, in decursul secolului al XVII-lea. In ziua de 21 iulie 2011, Sfantul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Romane a aprobat canonizarea mitropolitilor Transilvaniei Andrei
Saguna (30 noiembrie) si Simion Stefan (24 aprilie).
Sfantul Simion Stefan (mitropolit 1643-1656)
Despre viata marelui mitropolit roman Simion Stefan se cunosc foarte putine date,
smerenia caracterizandu-l pe acesta dupa moarte, precum si in timpul vietii. Se stie totusi ca,
mai inainte de a fi ales mitropolit, cuviosul Simion Stefan a slujit ca ieromonah, in manastirea
ortodoxa din Alba Iulia.
In anul 1643, vrednicul Simion Stefan este numit Arhiepiscop si Mitropolit al
Balgradului, al Vadului si al Maramurasului, precum si peste toata tara Ardealului. Noul
mitropolit a urmat la slujire Sfantului ierarh Ilie Iorest, inlaturat din scaun si intemnitat,
pentru apararea dreptei credinte, in fata calvinilor.
Biserica Ortodoxa din Transilvania era mult prigonita, romanii de aici fiind adesea
exclusi din viata politica a principatului. Fiind prigoniti si pe motive confesionale, acestia
erau supusi unui prozelitism calvin din ce in ce mai persuasiv. Pentru aceasta, este
extraordinara lucrarea misionara a mitropolitului Simion Stefan de infruntare a calvinizarii
fortate a romanilor din Transilvania, el acceptand in cult numai limba romana.
Cand a fost numit mitropolit, Simion Stefan a primit jurisdictia numai asupra a 3
protopopiate, din toate cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra
carora el nu avea nici un drept legal, canonic ori pastoral, au fost luate in mod abuziv, prin
sprijinul principelui Gheorghe Rakoczy, de catre calvinul Geleji Katona Istvan.
Calvinii au savarsit atatea presiuni politice, incat noul mitropolit a fost supus unor noi
obligatii calvine, 15 la numar, dintre care le amintim pe urmatoarele: predica sa fie rostita
22
numai din Sfanta Scriptura, invatamantul teologic sa fie facut dupa Catehismul calvin,
Sfintele Taine sa se reduca la paine si vin (simbolic), cultul icoanelor si al crucii sa fie
inlaturat. La randul sau, liderul calvin din Transilvania detinea o serie de drepturi abuzive
asupra bisericilor si slujitorilor ortodocsi.
In aceste conditii, mitropolitul Simion Stefan a reusit, din mila lui Dumnezeu, sa
patreze neintinata dreapta credinta ortodoxa, precum si cultura romaneasca nationala. Astfel,
in vremea sa, au fost editate doua lucrari de seama ale vietii bisericesti: "Noul Testament"
(1648) si "Psaltirea" (1651). Desi singurul text semnat de Simion Stefan este "Predoslovie
catra Maria sa Craiul Ardealului" (Gheorghe Rakoczy), tot lui ii sunt atribuite insa si
cuvintele "Catre cititor" (introducerile), de la cele doua opere mai-sus amintite.
Pentru rugaciunile si prin contributia semnificativa a mitropolitului, in anul 1648, in
Alba Iulia se tipareste, pentru prima data in limba romana, Noul Testament. Pe langa prefata
mitropolitului, acesta mai contine si alte cateva parti originale, cum sunt introducerile la cele
patru Evanghelii, precum si la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe
marginea paginilor s-a pastrat si un "Lexicon", care ofera sinonime si explicatii pentru unele
neologisme si regionalisme. Astfel, renumita opera "Noul Testament de la Balgrad", il face
pe Simion Stefan un om de seama al istoriei culturii romanesti si bisericesti.
Simion Stefan este primul mare invatat roman care defineste "circulatia cuvintelor"
printr-o comparatie din domeniul monetar al vremii sale, cand banii de aur erau valabili
pretutindeni: "Bine stim ca si cuvintele trebuie sa fie ca banii, ca banii aceia sunt buni carii
umbla in toate tarile; asea si cuvintele, acealea sunt bune, carele le inteleg toti."
Actiunea temerara de traducere din limba greaca, latina si slavona, in limba romana,
a Noului Testament si apoi tiparirea lui, a scos in evidenta dimensiunea teologica a ierarhului
balgradean. Competenta carturareasca s-a reliefat cu prisosinta in tot ce s-a petrecut in cei 13
ani de arhipastorire. Spiritul patriotic al mitropolitului se regaseste plenar in "predoslovie".
Aceasta este un "testament" si un "mesaj peste timp", imbinand in mod armonios neamul si
legea, prin iubirea si statornicia pastoritilor.
Pe langa valoarea culturala si nationala a editarii, in limba romana, a operelor mai-sus
amintite, mai de pret este reusita mitropolitului de a pastra neatinsa dreapta credinta.
Promovand cultura nationala, mitropolitul Simion Stefan a urmarit mai ales pastrarea
nealterata a invataturii crestine, mostenita de la inaintasul sau, Sfantul ierarh martir Ilie Iorest.
3.4 Carțile de legi

De la Matei Basarab, avem două cărți de legi:
23
 Pravila de la Govora, zisă cea mică tipărită în mănăstirea Govora, în 1640 - este o
legiuire bisericească, vorbește despre spovedanie și împărtășanie, despre căsătorii și
alte chestiuni de acest fel.
Din prefață rezultă că s-a tradus din slavonește de către Mihail Moxalie, după îndemnul
episcopului Teofil al Râmnicului, iar tipărirea s-a făcut de către ieromonahul Ștefan din
Ohrida și Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora.
 Îndreptarea legii, zisă pravila cea mare, tipărită în Târgoviște în anul 1652.
Din titlu și prefață se vede că traducerea s-a făcut "de pre limba elinească pre limba
proastă românească" de către Daniil Panoneanul care și iscălește una din prefețe. A doua
prefață o semnează mitropolitul Ștefan.
De la Vasile Lupu a rămas o singură colecție de legi intitulată Cartea românească de
învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 în Iași. În prefață se spune că a tradus
Evstratie biv vel logofăt "din scrisoarea grecească pre limba românească să poată înțelege
toți".
3.4.1 Biblia de la Bucureşti
Biblia de la Bucureşti (1688) cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban
Cantacuzino, reprezintă prima traducere integrală a textului biblic in limba română. Scrisă cu
caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și
Noului Testament. Traducerea a început in jurului anului 1682, având ca sursă de plecare
Septuaginta (Veneţia, 1687), Biblia sacră polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul Testament
(Nicolae Milescu Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648),
comparate cu traducerile în limba latină şi slavonă. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor
osteneli anonime, constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regăsim, între ele,
fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole şi, evident, Psaltirea (Codicele Voroneţean,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţeană). Această Biblie a pus o piatră
de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard
folosită de către Biserica Ortodoxă Română.
La jumătatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu
„Evangheliarul Slavo-Român” (1551-1553), cel mai vechi text tipărit al Noului Testament în
limba română, aflat astăzi la Sankt Petersburg. Câţiva ani mai târziu, la Braşov , diaconul
Coresi publică „Tetraevanghelul” (1561), „Faptele Apostolilor” (1565-1567), „Psaltirea”
(1570) şi „Psaltirea Slavo-Română” (1577), într-o românească destul de anevoioasă încă. Un
moment important îl constituie publicarea „Paliei de la Orăştie”, la 1582, reunind „Facerea”
24
şi „Ieşirea”, în traducerea unor cărturari bănăţeni şi ardeleni (Efrem Zakan, Ştefan

Herce,Moise Pestişel şi Archirie). La Alba Iulia va apărea o „Psaltire” (1661), tradusă direct
din ebraică, precedată însă de prima versiune românească integrală a Noului Testament
(1648) pe care specialiştii o consideră unanim drept ,,Una dintre pietrele fundamentale pe
care s-a clădit, în secolele următoare, limba română literară” (Florica Dumitrescu).
Concomitent, în Moldova şi în Muntenia sunt publicate şi răspândite pe arii foarte
extinse, traduceri de mare valoare, cum ar fi: „Evanghelia Învăţătoare” (1642),
„Profitologhionul” (1680), „Psaltirea în versuri” şi „Psaltirea de-nţăles” ale lui Dosoftei, iar
vrednicul spătar Nicolae Milescu se osteneşte cu tălmăcirea „Vechiului Testament” (1667).
Toate acestea, alături de „Evangheliarul” (1682) şi de „Apostolul” (1683), vor pregăti terenul
pentru apariţia „Bibliei de la Bucureşti”, din îndemnul şi cheltuiala Voievodului Şerban
Cantacuzino,terminată la începutul domniei a lui Constantin Vodă Brâncoveanul.
3.4.2 Psaltirea(1651)
Rezultatul cel mai important al travaliului filologic este însuşi textul traducerii române
şi a psalmilor. Acesta are două caracteristici foarte valoroase: fidelitatea faţă de originalul
ebraic şi claritatea textului românesc. […] Textul traducerii române şi a Psaltirii tipărit la
Alba Iulia în 1651 reprezintă rezultatul activităţii mai multor cărturari grupaţi sub patronajul
mitropolitului Simion Ştefan. Aceştia se dovedesc a fi buni cunoscători ai principiilor criticii
filologice umaniste a timpului. Ei păstează metodologia aplicată în traducerea şi tipărirea
Noului Testament din 1648 (sistemul de trimiteri, glose şi sume), aprofundând totodată
aparatul critic prin referinţe la versiunile textului ebraic al Psaltirii în comparaţie cu
Septuaginta şi Vulgata.
Prin marcarea cuvintelor care lipseau din textul ebraic, Psaltirea din 1651 se
distanţează substanţial de tot ceea ce se realizase până atunci în spaţiul post-bizantin”.
4. Literatura apocrifa
Literatura religioasă formează fondul învăţăturilor creştineşti. Ea se răspândeşte cu
binecuvântarea bisericii oficiale; este literatura recunoscută de către autorităţile bisericeşti.
Paralel cu ea a existat o întreagă literatură aşa-zisă „apocrifă”, cărţi interzise de biserică, dar
totuşi erau citite de către cărturari.
Interesant este faptul că din vasta literatură a genului apocrif clericii au ales a
transpune în limba poporului prima dată legendele apocaliptice caracterizate de signalectica
mistică, viziunea escatologică şi mai puţin hieratică, după cum era sintetizat subiectul în
25
scrierile religioase până acum, dar literatura apocrifă a fost nerecunoscută de către autorităţile
bisericeşti. Aceasta se dezvoltă pe fondul ereziilor şi a cărţilor profane („Gromovnicul”).
Doctrina bogomililor se bazează pe antagonismul dintre Dumnezeu, ca principiu al
binelui şi Satana, ca principiu al răului. Bogomilii resping ritualurile, ierarhia bisericească,
icoanele pe care le consideră practici ale idolatriei. În schimb, practică asceza, dispreţuiesc
bunurile pământeşti deoarece consideră că Pământul, omul şi animalul – lumea materială –
sunt creaţii ale Satanei şi doar sufletul omului provine de la Dumnezeu. Acest tip de
maniheism generează ecouri în literatura română veche, cum ar fi legenda lui Adam şi a Evei,
legendele şi basmele cosmogonice, concepţia dualistă a poporului nostru. „Codex
Sturdzanus” provine din această erezie şi cuprinde „Călătoria Maicii Domnului în iad” şi alte
texte, numite de Hasdeu „texte bogomilice”.
În primele veacuri ale creştinismului cărţile apocrife însemnau cărţi cu conţinut adânc,
misterios, cu adevăruri profunde, neînţelese de toţi. În acest sens se numea „carte apocrifă” şi
Apocalipsul. Dar, o dată cu stabilirea dogmelor şi cu apariţia ereziilor, cărţile apocrife sunt
luate drept cărţi primejdioase credinţei, de care se folosesc ereticii, spre deosebire de cărţile
canonice aprobate de către biserică. Apocrifele se strecoară adeseori chiar în carţile liturgice,
cum este, de exemplu: „Trebnicul lui Petru Movilă”, tradus şi în româneşte de către
Vartolomei Măzăreanu ([ms.] nr. 2986[B.A.R]) şi în care găsim, după cum semnalează
istoricii literari ruşi (Vladimir Perez), şi o rugăciune pentru „femeia care naşte”. În multe
cărţi de rugăciuni şi canoane ale lui popa Eremie şi popa Bogomil, găsim personaje care au
formulat învăţăturile ereziei bogomilică în Bulgaria. Apocrifele au o influenţă mare şi asupra
iconografiei. De exemplu: Buna-Vestire a Maicii Domnului, dupa Evanghelie, se face în casă,
unde Maica Domnului este surprinsă de către arhanghel citind o carte. În unele icoane aceasta
este înfăţişată la o fântână, unde vine arhanghelul sub chipul unui tânăr frumos, episod
zugrăvit după Protoevanghelia lui Iacov, operă apocrifă.
Originea apocrifelor se găseşte în Orient, şi anume în Asia Mică, Egipt şi Grecia. În
legătură cu evenimentele şi personajele descrise în Vechiul şi Noul Testament, circulau o
sumedenie de versiuni orale, povestiri şi legende, care adeseori erau în contrazicere cu
Scriptura. Cu alte cuvinte, apocrifele fac parte din epopeea vechiului creştinism. În secolele al
II-lea şi al III-lea d.Hr. apar şi versiuni scrise: câteva Evanghelii (vreo 13) sau
pseudoevanghelii, epistole false ale apostolilor, povestiri despre Maica Domnului, precum şi
legende despre unii sfinţi (Sf.Gheorghe, Sf.Teodor Tiron). Pe de altă parte, în compoziţia
Bibliei sunt şi cărţi care au fost contestate (Istoria lui Tobie, Ezdra, Iudit).
26
Naraţiunile Orientului se împletesc cu povestirile despre personajele biblice, despre

Adam şi Eva, Moise, Solomon, David etc. Conţinutul acestor apocrife era din cele mai
fantastice.
Apocrifele se răspândesc în literatura greacă, de unde trec în Apus. Cărţi apocrife se
găsesc şi în literaturile slave ortodoxe, cele mai vechi datând de prin secolul al XI-lea
(Izbornik Svajatoslava). Cel mai complex index datează din secolul al XIV-lea şi se găseşte
într-un Nomocanon. În unele din aceste registre intră şi cărţi profane, ca Gromovnicul,
Lunicul. Un asemenea registru de cărţi , adevărate şi false, traduse din slavoneşte în secolul al
XVII-lea, se găseşte şi în limba românească, după cum am menţionat sus.
5. Învățăturile lui Neagoe Basarab

Lucrare parenetica atribuita de cei mai multi cercetatori lui Neagoe Basarab; scrise
catre sfarsitul domniei lui Neagoe Basarab (1512-l521) in limba slavona. Invataturile au fost
traduse inca din secolul al XVI-lea in limba greaca si apoi, la inceputul veacului urmator, in
limba romana; versiunea originala, pastrata intr-un singur manuscris la Biblioteca de Stat din
Sofia, a fost publicata pentru prima data in 1904 de invatatul rus Lavrov si apoi de Petre P.
Panaitescu (1959) si Gheorghe. Mihaila (1971), cea greceasca, conservata intr-un singur
manuscris la manastirea Dionisiu de pe muntele Athos, a fost tiparita de Vasile Grecu in
1942, iar cea romaneasca, pastrata in mai multe manuscrise, a vazut pentru prima data lumina
tiparului in 1843 prin grija fratelui loan ecleziarhul curtii din Bucuresti; a cunoscut mai multe
editii.
Pretiosul monument literar e legat, asa cum se precizeaza si in titlu, de numele lui
Neagoe Basarab, domnul muntean care a devenit celebru pentru marile servicii aduse tarii
sale, mai ales pe taram cultural. Opera a starnit o vie discutie. Era vorba sa se stabileasca daca
autorul ei este intr-adevar acest domnitor sau, cum au sustinut cei ce contesta paternitatea lui
Neagoe Basarab , un calugar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, eventual chiar din
prima jumatate a secolului urmator. Pentru aceasta, de mai bine de un secol, cele mai erudite
spirite ale culturii noastre, in atentia carora a intrat epoca veche, au fost preocupate de
problema autenticitatii Invataturilor, care constituie cea mai importanta lucrare in limba
slavona.
27
Cele doua parti ale sale, structurate la randul lor in numeroase capitole, cuprind doua
feluri de materiale, unul religios, altul didactic. Prima parte (avand forma unei antologii, cu
fragmente extrase din numeroase izvoare, cele mai multe religioase, in primul rand Biblia,
apoi Umilinta lui Simeon Monahul, omiliile lui loan Gura de Aur etc.) avea menirea sa-i ajute
pe fiii domnului la desavarsirea educatiei moral-reli-gioase. Partea a doua, in schimb,
cuprinde invataturi si sfaturi cu caracter politic, chemate sa-i pregateasca pe urmasii Ia tron
pentru opera de guvernare (invataturi despre cinstirea boierilor si slugilor, ospete, primirea
solilor, purtarea razboaielor, judecata etc).
In felul acesta, in invataturi se precizeaza cateva idei de baza privind modul de
guvernare, preconizate, fireste, de catre un monarh de tip feudal. Un prim sfat se refera la
raporturile stranse ce trebuie sa existe intre „gradinar" (domnitor) si „gradina sa" (boierii si
slujitorii). Aceasta parabola e prezenta in mai multe locuri, ori de cate ori autorul doreste sa-
si sublinieze parerile despre raporturile ce trebuie stabilite intre domn si sfetnicii sai.
Transpunandu-se in domeniul alegoriei, autorul spune ca arborii gradinii ,,i-(a)
ingradit cu gard ca un zid de piatra", ceea ce inseamna ca sunt aparati si protejati. Gradina,
adica boierii, trebuie sa fie curatata de crengile ce nu fac rod, operatie care cere multa
prudenta si tact. Domnitorul se cuvine sa acorde o atentie speciala slugilor ca-re-l servesc „cu
dreptate ', alegerea acestora trebuie facuta cu multa grija, dar, odata alese, el trebuie sa Ie
asculte sfaturile cu atentie, sa nu ia hotarari de unul singur si sa nu se lase influentat de
lingusitori si intriganti. Urmeaza prescriptii in legatura cu ceremonialul curtii. Astfel, la masa
cu bauturi, domnitorul va proceda in asa chip incat sa poata mintea birui vinul si nu invers; de
asemenea, el va trebui sa dea dovada de multa cumpatare la mancare, ca de altfel pentru tot
ceea ce intreprinde in astfel de prilejuri. Pe de alta parte, e sfatuit sa fie atent cand isi alege
slujitorii si sa respecte criteriul rational al cinstei si al devotamentului lor si nicidecum al
nepotismului.
In continuare, se face o delimitare a raporturilor dintre domnitor si boier, cu acest
prilej se pune puternic in lumina conceptia monarhiei de drept divin. Adresandu-se
vlastarului domnesc, spune: „nu te-au ales, nici nu te-au uns ei [adica rudeniile si boierii], ci
Dumnezeu, ca sa fie tuturora cu dreptate".
Se dau apoi relatii ample despre modul cum trebuie sa fie primiti solii la curte, despre
tratamentul ce trebuie sa li se aplice si toate masurile pe care trebuie sa le ia domnul cu
boierii in scopul izbanzii cauzei sale.
In astfel de imprejurari, trimisii straini trebuie sa se intoarca in tarile lor cu excelente
impresii, menite sa raspandeasca peste hotare reputatia de bogatie, intelepciune, ospitalitate a
28
voievodului. Se face insa o delimitare neta intre solii crestini si turci. Acestora din urma sa nu
li se arate bogatiile lui, sa nu apara nimic din fastul obisnuit al curtii, sa nu le ofere plocoane,
decat mancare si bautura:
„Ce inaintea acestora nimic den avutiile voastre sa nu aratati, nici scule, nici haine;
nici boiarii tai sa nu sa impodobeasca inaintea lor, ci sa te arati si sa te faci inaintea lor sarac
si lipsit, si intr-unile sa nu le jaluiesti". Sunt interesante sfaturile destinate tanarului voievod,
care aveau sa-l calauzeasca in vreme de razboi. Se recomanda ca, pe cat este posibil, razboiul
sa fie ocolit prin mijloace diplomatice. Pentru situatiile in care nu poate fi nicicum evitat, i se
dau indicatii precise despre modul cum trebuie sa-si dispuna ostile pe campul de lupta. Cu
acest prilej, intram intr-un capitol de tactica militara straveche. Apare cate ceva si din tinuta
fizica si morala a domnului in vreme de razboi: trebuie sa se arate voios, increzator si curajos,
ca sa inspire elan si incredere supusilor sai. De altfel, buna dispozitie. ii este asigurata daca a
indeplinit inainte o conditie esentiala: sa-l fi chemat pe Dumnezeu in ajutor. Pierderea unei
batalii nu trebuie sa fie prilej de suparare si disperare; domnul trebuie sa se retraga cu oastea
sa in locuri sigure, de unde, in momentul prielnic, sa reinceapa operatiunile razboinice.
In nici un caz voievodul sa nu pribegeasca: „Iar din Tara voastra sa nu iesiti, ci sa
sadeti cu dansii [cu ostenii] in hotarale voastre".
In partea a doua a invataturilor vorbeste nu numai despre normele de conduita de care
trebuie sa tina seama un domn feudal, ci se fac si numeroase recomandari pentru
perfectionarea morala si intelectuala a acestuia. Se acorda in continuare o mare atentie vietii
afective - si de aici prezenta unor fragmente dintre cele mai izbutite sub raportul expresiei
artistice. Sfarsitul vietii e „ca o scanteie cand sare pre fata apei in adancurile cele mai
intunecate si in valurile cele mai cumplite" iar „inima omului este ca sticla, care daca se
sparge, nu o poti carpi". S-ar putea cita mult, mai ales din doua capitole familiale, acela
ocazionat de ingroparea pentru a doua oara a osemintelor Neagai la manastirea Arges si acela
al rugaciunii finale pentru „iesirea sufletului".
Aici stilul e deosebit de afectat, textul fiind innobilat de o rafinata incarcatura
imagistica. Iata partea in care voievodul muntean boceste pe fiul sau Petru, disparut dintre cei
vii prea devreme: „Pentru aceia, cu multa umilinta si cu mare jale si dor graiesc si catre tine,
fiiul mieu Petru, ca tu erai stalparea mea cea inflorita, de carea pururea sa umbrea si sa
racorea ochii miei de inflorirea ta; iar acum stalparea mea s-au uscat si florile ei s-au vestejit
si s-au scuturat, si ochii miei au ramas arsi si parliti de jalea infloririi tale.
O iubitul mieu fiiu Petru, eu gindeam si cugetam sa fii domn si sa veselesti batranetele
mele oarecand cu tineretele tale si sa fii biruitorul pamantului. Iar acum, fiiul mieu, te vaz
29
zacand subt pamant O, fatul mieu, caci nu acoperi mai bine pre mine pamantul decat pre tine,
ce ma lasa la batranetele mele". Pe buna dreptate intre cuvintele rostite de indureratul domn si
bocetul popular se pot face apropieri dintre cele mai interesante, asa precum si intre
numeroase invataturi din lucrare si paremiologia populara se gasesc inrudiri:
„Ca omul, deaca sa imbata, de are si minte multa, el o piiarde, de are miini viteze, nici
de un folos nu-i sunt; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporesc, si de arc si limba dulce
si vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grai"; sau: „Nu fireti ca paserea aceea ce sa
cheama cuc, care-si da ouale de le clocesc alte pasari si-i scot puii, ci fiti ca soimul si va
paziti cuibul vostru". Izbutita este si prezentarea neputintelor batranului voievod: „Astazi
limba mea, cu carea de-a pururea va indulceam si dinpreuna cu voi petreceam, si ne
veseleam, acum sa amari si sa incuie si de acum nici o vorba dulce nu va poate raspunde si sa
va graiasca. Astazi frumusetea fetii mele, care o spalam in baile cele calde si in odihna cea
buna si in slava dasarta, acum toate intunecara. Si urechile mele, cu care ascultam vioarale si
tobele si surlele si canoanele si alte feliuri de veselii multe, acum sa astupara". Nota de
tristete se adanceste si mai mult in paginile urmatoare, prin introducerea cunoscutului motiv
„ubi sunt": „Spunc-mi acum, ticaloase suflete, unde iaste domniia noastra, unde iaste muma
noastra, unde sunt feciorii si fetele suflete, unde iaste domniia noastra, unde iaste muma
noastra, unde sunt feciorii si fetele noastre, unde iaste slava cea dasarta a lumii acestiia si
bucuriia ei? Unde sunt baile cele calde Unde sunt gradinile noastre cele frumoase, cu mesele
cele intinse si cu carnuri cu miros bun si frumos? Unde iaste vinul carele totdeauna veselea
inima noastra? Unde sunt vioarale si tobele si surlele? Unde sunt caii nostri cei frumosi si
impodobiti cu rafturi poleite si cu sale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre
scumpe? Unde sunt diademele cele imparatesti?".
6. Umanismul
În mod tradițional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia
secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio.
După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învățați greci se
refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literații
italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învață limba greacă
veche și traduc în italiană operele clasice grecești. Poezia latină a epocii romane este
redescoperită grație lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati și Gian Francesco Poggio traduc
în limba italiană operele scriitorilor romani.
30
Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor și savanților umaniști,
apreciați pentru erudiția lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului și
perfecționarea imprimeriilor, dar și de dezvoltarea orașelor și universităților, locul de
întâlnire al învățaților. Un eveniment important îl constituie înființarea "Academiei" din
Florența sub impulsul lui Cosimo de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al
Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umaniști ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo și
Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene,
opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes și Avicenna și acceptate
de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influență asupra dezvoltării
literaturii, picturii și arhitecturii din epoca Renașterii.
Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române.
În comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu.
Explicația pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși
această idee nu a rămas neatacată.
În Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor
unguri și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova
și Țara Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea
formelor sale caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care
încă din secolul precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier
moldovean, și Petru Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585. Primul în ordine
cronologică şi cel mai important centru umanist din Transilvania a fost cel din Oradea; unde,
începând chiar din secolul al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un episcop
italian de origine.
Un rol asemănător în răspândirea umanismului în Transilvania - de astă dată cultivat
nu de mediile catolice, ci de cele reformate, luterane, - 1-au avut şcolile saşilor, în frunte cu
vestitul gimnaziu din Braşov, condus de renumitul umanist Johannes Honterug, - urmat de
şcolile din Sibiu, Orăştie, Bistriţa şi Mediaş. - Honterus (1498 - 1549) a înfiinţat şi o
tipografie în care s-au tipărit 37 de cărţi - texte de Aristotel, Platon, Cicero, Seneca (precum
şi opere ale lui Luther), - în limbile latină, greacă şi germană.
În Țara Românească s-a remarcat drept umanist Udriște Năsturel, caracteristică fiind
predoslovia unui Penticostar publicat la 1649, pentru călugării din Țara Românească și de la
Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Ulterior, într-un Tratat despre dărnicie, în tipic stil
umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci la clasicii antichității, printre ei Aristofan,
Homer, Platon, Suetoniu și Plutarh. În timp ce a tradus Imitatio Christi în slavonă, Udriște
31
Năsturel este și autorul unei traduceri reușite în română a romanului hagiografic Varlaam și
Ioasaf. Alte figuri de umaniști ai secolului al XVII-lea au fost spătarul Constantin
Cantacuzino, în Țara Românească, și Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu și
Dimitrie Cantemir, în Moldova.
În lumina faptului că intelectuali români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca
veche, în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a
argumentat că originea decalajului în adoptarea umanismului de către țările române era
situarea acestora din punct de vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp
după Căderea Constantinopolului, ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”.Mai mult,
adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale, deci un
fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut produce
o schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul.
7. Tradiții creștine
Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroase sărbători tradiţionale, de
multe ori păgâne, îşi aveau un corespondent în cele religioase.
Sărbătorile religioase erau în trecut motive de a nu lucra, pentru a se capta astfel
bunăvoinţa unui sfânt de a cărui mânie sau răzbunare se temea persoana respectivă.
7.1 Taina Botezului

Botezul creştin a fost simbolizat prin botezul Sfântului Ioan Botezătorul, numit şi
botezul pocăinţei. Acesta se săvârşea de Sf.Ioan în pustiul Iordanului asupra evreilor care se
căiau de păcatele făcute. El se îndeplinea prin scufundare în apă, dar nu era asemănător cu
botezul creştin, ci era o pregătire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare
de păcate (Marcu I,4), dar şi o curăţire externă în vederea uneia interne; el nu era
sacramental, nu există odată cu săvârşirea lui o acţiune internă a Duhului Sfânt şi o renaştere
duhovnicească.
Asemănător botezului Sfântului Ioan era şi botezul săvârşit de Apostolii Mântuitorului
(Ioan IV,1-2). Însuşi botezul Mântuitorului Hristos primit de la Sfântul Ioan Botezătorul în
râul Iordan nu este botez creştin. Totuşi el este începutul botezului ca taină, pregătirea lui,
căci prin Botezul Domnului s-a botezat întreaga umanitate, atunci încorporată in El, s-a arătat
întreaga Sfânta Treime, s-au sfinţit apele, s-a introdus energia curată a harului. Necesitatea
botezului ca taină se impune prin faptul că toţi oamenii au păcătuit prin Adam. <<Toţi
(oamenii) s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar
32
unul nu este>>(Romani III,12). S-au mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moarte, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acesta în care
toţi au păcătuit>>
Deci pentru că Domnul Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa de corupţia păcatului
trebuie ca fiecare om personal să se reintegreze în opera restauratoare a lui Iisus prin Taina
Botezului. De altfel şi Mântuitorul îi arată necesitatea absolută:<< De nu se va naşte cineva
din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu>>(Ioan III,5). Sau în alt
loc: <<Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cel ce nu va crede va fi
osândit>>(Marcu XVI,16). Botezul se efectuează prin trei scufundări în apa sfinţită întru
asemănarea morţii şi învierii Domnului Hristos. Prin cufundare moare păcatul din noi, iar
prin scoatere, înviem la o viaţă nouă.<<Au nu ştiţi că toţi citiţi în Hristos Iisus ne-am botezat,
întru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat în El, în moarte, prin botez, pentru că,
precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea
vieţii>>(Romani VI,3-4).
7.2 Moartea
În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea, nunta
şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează
cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la
nişte concepţii păgâne mai străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă.
Astfel viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind
aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada „Mioriţa”. Cu toate că
moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a
existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce
îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în
concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii
este amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul
morţilor tineririlor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat ciclul vieţii, deci nu
îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se
întâmplă şi cu pruncii care mor şi devin moroi pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor
nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura
şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnicătorului. Iată ce spune Dimitrie
Cantemir în a sa Descripto Moldavie cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape
33
tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte morţii, iar înaintea acesteia
nimeni nu poate să moară sau să piară în război…”. De aceea, de cele mai multe ori, se vârau
în primejii nebuneşti. Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă
în plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.
8. Dacii și credințele lor religioase

Herodot a fost cel care a urmărit și a scris tot ce știm astăzi despre daci. Acesta a fost
un istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a
tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau
tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco-
persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate.
Opera sa, Istorii, este o capodoperă literară cu multe digresiuni și anedocte, măiestrit
inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic. În aprox. 425 î.Hr., marele istoric grec
Herodot se stinge din viața.
Religia geto-dacilor a fost politeistă, centrata în jurul zeului important Zalmoxis,
Herodot ne spunea că dacii credeau că ei nu dispar după moarte, ci îți continua viața, în cer,
alături de zeul lor suprem, Zalmoxis.
Istoriul grec, Porphyr, relată că numele ,,Zamolxis” îi fusese dat astfel pentru că la
naştere fusese înfăşurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos. Alţi cercetători au dedus,
pe baza etimologiei cuvântului Zamolxis, că acesta ar fi fost un zeu-urs sau un zeu get aşezat
printre urşii adormiţi. Mircea Eliade susţinea că numele zeului dac venea din frigianul zalmos
care însemna lup, iar istoricul Nicolae Densuşianu susţinea că numele însemna „zeul-moş”.
De multe ori în istorie Zalmoxis a fost confundat cu Gebeleizis, zeul tunetului, era
reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale.
Uneori apare așezat pe tron, sau în chip de călăreț, cu un arc în mâna stângă însoțit de un
șarpe care coboară spre capul calului și de un vultur cu corn care ține în cioc un pește iar în
gheare un iepure.Alteori apare în chip de călăreț luptător însoțit de un câine ce poarta o lance
pe care o aruncă asupra unui porc mistreț din fuga calului, sau în chip de călăreț pașnic
purtând în mână o torță ori un corn al abundenței. Mai este reprezentat tricefal (cu trei
capete), sau ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălțate sau
desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.
34
Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) mare preot geto-dac, a fost numit de
diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu.
Grecii l-au numit chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora. Întrucât Zalmoxis a trăit cu mult
înaintea lui Pitagora, potrivit lui Herodotus, întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare să fi
fost posibilă. Potrivit surselor din antichitate și Zalmoxis și Deceneu au călătorit în Egipt de
unde au primit învățăturile religioase. Pitagora a primit și el învățături de la preoții egipteni
iar similaritatea doctrinelor i-a făcut pe grecii antici să susțină o apropiere Zalmoxis-Pitagora.
Acesta ia instruit pe geto-daci în tainele medicine, astronomiei și științei, credința în el
a făcut ca geto-dacii să fie singurul popor care a îndrăznit să înfrunte puternica armată
persană a regelui Darius. “Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată,
măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”- Herodot.
Zamolxe, lăsând multe învăţături discipolilor, s-a retras într-o peşteră ( sub ceasul
solar din ceramica de la Sarmisegetuza se presupune că ar fi existat o peşteră, apoi, în Peştera
Pahomie, numită şi Peştera lui Zamolxis sau Peştera Polovragi ) unde ar fi stat timp de 4 ani,
iar contactul cu cei din jurul lui a fost aproape inexistent. Legendele din Valea Olteţului
susţin că Peştera Polovragi, aflată in inima muntelui şi a cărei lungime depăşeşte 10 km, ar fi
făcut legatură cu Transilvania, în apropierea sanctuarului de la Sarmisegetuza “Pusese să i se
facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,
coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii
fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă
iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar
fi făcut el”, afirma Herodot.
Zalmoxis a lăsat în urma sa pe lângă învațaturile sale și o serie de legi:
,,1.Dincolo de curgerea timpului și de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu și Veșnic, din care
vin toate și prin care ființeaza toate cele ce sunt. Totul și nimicul sunt suflarea Sa, golul și
plinul sunt mâinile Sale, mișcarea și nemișcarea sunt picioarele Sale, nicăieri și peste tot este
mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit făra de lumină și tot ce vine
din lumină prinde viață și ia făptură.
2. Precum fulgerul aduce lumina și din lumină tunetul și focul ce se revarsă, așa este și
gândul omului , el trece în vorba omului și apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până
la focul ce arde trebuia să fie o lumină și un tunet. Lumina omului este gândul său și acesta
este averea sa cea mai de preț. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voința omului aprinde
focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt in jurul său.
35
3. Fii ca muntele cel semeț și ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita
ca aceiași pași îi faci în vârful muntelui ca și în josul său, același aer este sus ca și jos, la fel
crește copacul în vârf de munte ca și în josul său, la fel lumineaza Soarele piscul cel semeț ca
și Pamâtul cel neted.
4. Fii cumpatat ca si Pământul și nu vei duce lipsa de nimic. Creanga prea plină de rod este
mai repede frântă de vânt, sămânța prea adânca nu răzbate și prea multă apă îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile slae sunt mai adânci
în Pămant, căci din Pămant își targe tăria, nu uita asta, Cu căt te ridici mai mult, cu atât
trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeași cu măsura coborârii.
6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminței care încoltețste, nici nu
se vede când prinde suflare de viața. Lumina seminței este cea care o ridică, Pământul este cel
ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
7. Privește râul și ia aminte la învățătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar crește
tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, și lucrurile așa trebuiesc împlinite, prin firea
lor. Asemenea este și gândul cel bun și drept rânduit, el îsi face loc printre pietre și stânci, nu
ține seama de nimic, își urmeaza drumul și nimic nu-i stă în cale nimic. Apă cu apă se adună,
iar împreuna puterea este și mai mare.
8. Ia seama de taina aceasta și nu o uita, acel firicel de apă știe unde va ajunge, căci una este
cu Pământul si toate cele ce-I vin în cale nu îl pot opri până la sfârșit. Astfel să iei seama la
gândul tău unde trebuie să ajungă și vei vedea că nimic nu stă în calea sa. Să-ți fie gândul
limpede până la sfârșit, multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este
mișcătoare asemeniapelor. Apă cu apă se întâlnesc, Pământ cu Pământ și munte cu munte.
9. Ia seama la gândul cel rău, ferește-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit,
căci te-ndeamnă la lucruri nefirești. Ferește-te de vorbele deșasrte și de neadevărat, sunt ca
pulberea câmpului ce-ți acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea și sufletul tău. Ele
te îndeamnă la trufie, înșelaciune, hoție și vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rușinea,
neputința, săracia, boala, amăraciunea și moartea.” – Legile lui Zamolxe Remer Ra-editura
Deceneu, 2009
Recunoașterea contribuției aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se
concretizează în textul lui Diodor din Sicilia care citează trei mari profeți ai omenirii: pe
Zarathrusta al perșilor, pe Zamolxis al geților și pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul
că astăzi, în marile dicționare de mitologie să citim numele lui Zalmoxis, reflectând o
notorietate a Antichității.
36
8.1 Asemănări ale "zalmoxianismului" cu creștinismului

- “. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe
Zalmoxis . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34).
În primul rând, este vorba despre învingerea morții și înviere, un traseu inițiatic foarte
asemănător în cazul celor două mari spirite. Dacă în cazul lui Iisus, odată cu moartea prin
crucificare, urmează coborârea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar
apoi învierea, în cazul lui Zalmoxis, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al
patrulea. “…Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane.
(…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se
ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.” (Herodot, Istorii)
Practic, după acest eveniment al revenirii din lumea subpământeană, cei doi generează
reforma spirituală care a dus la nașterea creștinismului și a zalmoxianismului, cu precuzarea
că religia dacilor este cu vreo 700 de ani mai veche decât cerștinismul.
Atât Creștinismul, cât și Zalmoxianismul au ca doctrină principală nemurirea
sufletului. Sufletul, eliberat din trupul de carne, dacă a avut o viață pământeană merituoasă,
ajunge într-o lume fericită, pentru totdeauna. Din aceste motive, dar și din altele, Mircea
Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că: “Toate aspectele religiei
lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie, etc., încurajau apropierea de creștinism”, iar
D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului român (pag. 283) subliniază că:
“Esențialul religiei lui Christos se găsea deja în religia dacilor.”
8.2 Rituale și ceremonii
Rituri la naștere - Herodot ,Valerius Maximus (Facta et dicta memorabila, II, 6, 12) și
Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 16) relatează că tracii erau întristați la nașterea
unui copil, tristețe manifestată prin plânsul rudelor apropiate, pentru că nu vedeau în viața
pământească decât suferințe și greutăți.
Rituri de sacrificiu - Herodot în Istorii, spune despre traci , în general, că expun
mortul timp de trei zile după ce mai întâi l-au jelit; apoi jertfesc tot felul de victime și-i
celebrează un ospăț. Apoi, după ce l-au ars, îl îngroapă sau îl îngroapă nears”, tot Herodot
spune că cea mai iubită dintre neveste era sacrificată pe mormântul soțului său. Această
descriere apare și la Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 2, 16), care în plus arată că
celelalte femei jelesc cu glas tare și își arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice.
Hellanicos scrie în Obiceiuri barbare, 73, că geții aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul
37
se va întoarce. Mai târziu, Eustathius afirmă că este în obiceiul geților ca femeia să fie ucisă
pentru bărbatul ei, atunci când acesta decedează.
Rolul pe care l-au avut daco-geții în cultura românească este unul foarte însemnat. Pe
lânga faptul că folclorul românesc, arta plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile,
ceramica românești conțin urme ale civilizației acestui popor al tracilor, lexicul românesc
conține 100-200 cuvinte de origine dacică, ce denumesc părți ale corpului omenesc, funcții
fiziologice, boli, stări afective, relații familiale, încălțăminte, îmbrăcăminte, locuință,
gospodărie, floră și faună (cele mai multe) etc. Pe lângă celelalte moșteniri daco-getice,
cuvintele de origine dacică, intrate definitiv în fondul principal lexical al limbii române, arată
încă o dată că poporul român este continuatorul civilizației și culturii daco-geților.
8.3 Deceneu
Deceneu a fost un filosof, astronom, sfătuitor al lui Burebista rege dac între 44 î.e.n. -
27 î.e.n. Înaintea lui, în cadrul oficiului de mare preot, înțelept și sfătuitor, fusese Zeuta, iar,
după el, Zamolxis.
Deceneu ar fi fost un înțelept al neamului dacilor, care trăia retras, ca un sihastru, într-
un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Fusese sacerdot
al zeului Zalmoxis, iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista era
Mare preot. Sfetnic și colaborator apropiat a lui Burebista, cel mai important personaj după
rege în statul dac, Deceneu l-a ajutat considerabil pe monarh în opera de unificare și
organizare a triburilor geto-dace.
Deceneu a devenit rege al geților în anul 44 î.e.n, după moartea lui Burebista. A
reformat pontificatul zamolxian. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon
(Kogaionon). A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau
Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultura. A construit altare noi și
edificii sacre. E posibil să fi urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise), precum și
din Orient.
Din scrierile lui Strabon putem întelege ca Deceneu a fost un bărbat învățat și adorat
în comunitatea dacă ,, Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care
umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora
susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am
arătat când am vorbit de Zamolxe.
38
Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și
stârpească viile și să traiască fără vin" (Geografia:VII,3,11)
Strabon, în varianta latinizată Strabo era de fapt o poreclă, însemnând Sașiul, purtată
de un vestit istoric și geograf antic grec. A scris Geografia, pe baza propriilor observații și a
operelor predecesorilor săi, inclusiv Homer, Eratosthenes, Polybius și Poseidonius. Lucrarea
conține, pe lângă material istoric, o serie de descrieri de locuri (clima, relieful, hidrografia) și
popoare, cu aspecte etnografice și mitologice, constituind un bogat izvor de cunoștințe despre
lumea antică. Valoarea lucrării este inegală, în mare măsură fiindcă Strabo a avut o încrderere
deplină în scrierile lui Homer, considerând că acesta a avut o cunoaștere exactă a locurilor și
neamurilor despre care narează în epopeile sale și deoarece nu a inclus datele din Istoriile lui
Herodot.
Geografia s-a păstrat aproape în întregime lucrarea este împărțită în 17 cărți.:
 2 cărți introductive (discuție despre definiția și cadrul geografiei);
 8 cărți despre Europa;
 6 cărți despre Asia;
 1 carte despre Africa, mai ales Egipt.
9.Cele dintai biserici crestine

Cele dintâi biserici ale românilor, din Ţara Românească, Moldova şi din părţile de
peste munţi, au fost clădite din lemn. Până în secolul al XIV-lea, cu bisericile acestea din
lemn s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele şi în cele câteva, foarte puţine, târguri ale
noastre.
Aşa, până nu de mult, biserica românească din Bistriţa era de lemn, şi ea nu a fost
dărâmată când s-a căpătat, din piatră trainică, frumosul lăcaş de astăzi, ci s-a strămutat într-un
sat din apropiere, unde poate să mai trăiască multă vreme sau să treacă în alt sat mai sărac,
care nu poate clădi.
La Şcheia, în Ţinutul Vasluiului, se vede şi astăzi pe o înălţime o bisericuţă de lemn în
care încă se slujeşte; e făcută trainic din lemn bun de stejar vechiu. Odată a fost până la acest
sat codrul cel mare al Capoteştilor, Vasile Lupu, Domnul Moldovei, gonit de Cazaci şi de
Tătari, care străbăteau ţara în toate părţile, ascuns în acest desiş de copaci, în anul 1650, ş a
stat acolo mai multă vreme, pe când Doamna lui se închisese în Cetatea Neamţului. Domnul
însă nu putea să petreacă atâtea zile slujba dumnezeiască, şi de aceea s-a încheiat în pripă o
39
biserică de lemn, care a rămas pe urmă pentru săteni, dar pomelnicul începe cu numele lui
Vasile-Vodă. Meşterul s-a îndreptat în toate după clădirile de piatră şi a pus astfel braie de
lemn cioplit, ca şi colacele de la celelalte biserici, iar, la Fereşti, în locul pietrei lustruite, a
aşezat un cadru de stejar bine netezit.
O biserică de lemn destul de veche a fost aceea care s-a şi chemat Dintr-un lemn, în
judeţul Vâlcea, dar astăzi nu mai putem ştii cum a fost alcătuită. Chiar Domnii cei dintâi,
neavând lucrători de piatră sau material de cărămidă la îndemână, au pus să se lucreze din
lemn biserici în care erau să asculte slujba şi să se odihnească după moarte. Aşa, ni se spune
de cronicarii de Costinesti din secolul al XXII-lea şi al XVIII-lea despre o bisericuţă de lemn
a lui Dragoş-Vodă care ar fi astfel cel mai vechi lăcaş domnesc din Moldova : Înţeles-am şi
noi din oameni bătrâni, locuitori de aici din ţeară cum se trage cuvântul din om în om că o
biserică de lemn, la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş-Vodă, şi acolo zic să fie îngropat Dragoş-
Vodă. Acea biserică de lemn a mutat-o Ştefan-Voda, de a clădit-o la mănăstirea Putna, unde
stă pana acum ; iară pe locul bisericii de lemn, la Olovăţ, Ştefan-Vodă a zidit biserică de
piatră.
Abia prin secolul al XIV-lea în Ţara-Românească, iar în Moldova prin al XV-lea, au
început a se clădi biserici de zid, anume de către Domni. Nici boierii nu aveau mijloacele şi
priceperea ce trebuiau ca să înalţe astfel de clădiri. Tocmai prin secolul al XVI-lea au prins şi
aceştia a zidi, dar nu biserici de mir pentru ţărani, ci gropniţe pentru mănăstiri. Satele au trăit
cu biserici de lemn până prin secolul al XVII-Iea. Numai în cei din urmă trei sute de ani s-a
părăsit obiceiul de a întrebuinţa lemn pentru biserici. Boierii, mai ales în Moldova-de-sus, şi
chiar sătenii au început atunci a dura acele biserici mai trainice, care puteau ţine pâna la trei
sute de ani chiar, şi dintre care cele mai multe s-au păstrat prefăcute ori neprefăcute până în
zilele noastre.
Teutonii, care se luptau pentru cruce, având ca ocrotitoare pe Fecioara Maria, înălţau
pretutindeni unde ajungeau să stăpânească, biserici ale Maicii Domnului. O astfel de biserică,
zidită, din piatră, se făcuse şi la Câmpulung. Acesta a fost cel dintâi lăcaş de zid în toată
Românimea. În mănăstirea aceasta de piatră a Maicii Dotnnului locuiau calugări dominicani
sau predicatori, care păstrau moaştele Sfântului Apostol Andrei.
La 1655-1656, nu se mai ştia însă decât de locul Cloşterului, povestindu-se că el
fusese dăruit Apusenilor de către Doamna lui Negru-Vodă, soţia deci a Domnului aceluia din
poveşti, pe care credinţa poporului îl punea la începutul vieţii neatârnate al Ţării-Româneşti;
călugării franciscani se judecară vreo cincizeci de ani cu orăşenii din Câmpulung, care nu
voiau să i-l dea în stăpânire. Sulzer, autor din secolul al XVIII-lea, care a stat mult titnp în
40
ţară, pe care o cunoştea bine, a văzut numai din această zidire, pe care el o credea că a fost o
mănăstire de maici, un loc mare pe care acum creşte iarba şi în care se mai văd temeliile
vechilor ziduri ale mănăstirii şi bisericii, pe lângă o cruce de piatră căzută, cu înscripţie latină,
dar nu în, litere gotice, şi un trunchi uscat, vestit odinioară ca făcător de minuni. Pe vremea
lui, singura piatră de mormânt din Cloaşter, a judeţului Laurenţiu de Câmpulung, căpetenia
oraşului, se află, cum se află şi astăzi, înaintea altarului Sf. Iacob. Cum a fost Cloaşterul, nu
putem ştii decât prin comparaţie cu clădiri de prin aceiaşi vreme care se află până astăzi în
Ardeal.
Şi în Braşov au stat cavalerii teutoni, şi de la dânşii trebuie să-şi tragă începutul marea
biserică de acolo, trecută pe urmă la slujba luterană: Biserica Neagră, precum îi zic românii
braşoveni. E o înaltă clădire, foarte încăpătoare, cu pereţii subţiri răzămaţi pe contraforturi ;
ferestrele sunt destul de simple; turnul nu s-a putut isprăvi ; materialul ce s-a întrebuinţat, e
piatră de Carpaţi, poroasă, uşor de înnegrit, deci şi puţin trainică. În proporţii mult mai mici,
aşa trebuie să fi fost biserica Teutonilor în oraşul Câmpulungului. La începutul secolului al
XIV-lea, cei dintâi stăpânitori români au făcut apoi biserici de zid în cele două oraşe din
vechea lor moştenire de pe plaiurile Ţinutului de dincoace de Olt : Argeşul şi Câmpulungul,
Cetatea Argeşului era desigur pe cea mai mare din înălţimile ce se întâmpină. În aceste părţi,
deasupra râului cu acelaşi nume, dar locuinţă domnească nu se putea fără biserică, şi astfel se
clădise biserica Sf. Nicolae, numită cu numele pe care-l dă poporul acestui sfânt, Sân-
Nicoară. Ea trebuie să fi avut alt hram din vechime, când era de lemn. Acel care o făcuse de
piatră, e Nicolae Alexandru-Vodă.
Această biserică se păstrează astăzi ca ruină, slujba încetând încă de mult. Îi lipseşte
mai bine de jumătate a turnului, toată bolta şi o parte din peretele din dreapta. Cât s-a păstrat
însă, alcătuieşte o clădire ce se poate înţelege pe deplin. Meşterul a întrebuinţat cărămidă tare,
care alternează în straturi cu un ciment puternic iîn care sunt prinşi bolovani rotunzi din
muncelele vecine. Din acest material s-a durat o biserică de 16 metri lungime şi 8 metri
lăţime, adică o zidire destul de lungă, dar îngustă: proporţiile erau în legătură cu scopul,
pentru că aici nu era să vină ţărănimea de prin satele care au format apoi oraşul, ci numai
Domnul, familia lui şi câţiva dregători şi slujbaşi. Ca şi alte biserici ale Curţii, ea e
întunecoasă: altarul primeşte lumina printr*o fereastră mică, iar credincioşii erau luminaţi
prin ferestrele turnului. Se făcuseră două intrări: una pentru Curte în faţă, alta pentru oamenii
mai de jos, în dreapta. Podoabele lipsesc cu totul: altarul singur are muchii, şi un rând de
firide-i face un brâu ceva mai sus decât la mijlocul lui. În total privită, Sân-Nicoară nu are
41
forma răsăriteană a unei cruci, căci îi lipsesc ramurile, adică boltiturile, din dreapta şi din
stânga, ale strânelor. În schimb, altarul are două firide, la proscomidie şi diaconicon.
Biserica are o singură încăpere. Dar o a doua se găseşte alipită la dânsa, dinspre partea
intrării de căpetenie, sub un puternic turn cu trei rânduri, străbătut de trei ferestre mari, în
lung. Turnul acesta e încăpător mai mult decât jumătate din biserica însăşi. În el vor fi fost
atârnate clopote, care nu se mai află acum, dar menirea lui de căpetenie era, fără îndoială, să
supravegheze şi să apere. Dacă e însă aşa, el nu putea să străjuiască şi să înfrunte izolat, ci, ca
şi la mănăstirea din Câmpulung, la dreapta şi la stânga lui, porneau înalte, trainice ziduri de
locuinţă, care erau în acelaşi timp şi platoşa cetăţii, pentru care scop le străbăteau numai
puţine ferestre înguste.
Tot aşa se fac însă turnurile în Ardeal: acela prin care se intră în casa Sfatului de la
Sibiu are şi el patru rânduri de cărămidă şi e străbătut în fiecare din ele printr-o fereastră; jos,
se află acolo o boltă liberă, pentru trecere, care aici a fost zidită şi s-a făcut astfel intrare la o
biserică. Şi forma de basilică a bisericii e luată din Ardeal, căci în Răsărit modelele de clădire
erau altele.
Deci trebuie să se admită că Sân-Nicoară e o prefacere în cărămidă şi ciment cu
bolovani a vechii biserici de lemn din cetatea Argeşlui şi că atât biserica aceasta nouă, cât şi
cetatea de zid, s-au făcut prin meşterii din Ardeal, şi anume din Sibiu, la care se mergea prin
pasul cel mai apropiat, Turnu-Roşu.
Sân-Nicoară a trecut prin cel puţin o reparaţie, căci niciuna din vechile noastre biserici
nu a putut trăi peste două, trei sute de ani, fără să fie dreasă. Dar la Sn-Nicoară nu s-a
schimbat nimic. Numai cât, la reparaţie cetatea era ruine, şi rămăşiţele ei s-au înlăturat, lăsând
pe dealul ce stăpâneşte micul oraş, numai bisericuţa şi puternicul turn. Zugrăveala e cu totul
pierdută, iar mormintele domneşti ce trebuie să fi fost aici, nu au lăsat nicio urmă.
Când patriarhul de Antiochia, Macarie, a călătorit prin ţările noastre, la jumătatea
secolului al XVII-lea, i s-a spus la Argeş că biserica cea mai veche e cea domnească al cărei
hram e tot Sfântul Nicolae. Această biserică, sprijinită astăzi în stâlpi, şi pe dinăuntru şi pe
din afară, e însă întreagă. De la Sân-Nicoară o vezi în vale cu gârbova-i cupolă centrală şi
multele unghiuri ale zidurilor ei. Până ce dăunăzi a trebuit să se oprească şi acolo slujba, în
această bierică stăteau moaştele mucenicii Filofteia, tăiată de tatăl ei, pentru că, la o vreme de
foamete, împărţea la săraci grânele ascunse cu multă scumpătate de acest tiran.
Tot acolo se păstra şi o icoană a Maicii Domnului care se descoperise într-un loc pe
dealul unde s-a zidit apoi mănăstirea. O cronică a Ţării-Româneşti, scrisă în secolul al XVIII-
lea, arată însă că Radu Negru ar fi făcut la Argeş Curţi şi biserică, în care, după moartea lui,
42
s-au îngropat şi i-au făcut şi statul de piatră, adică chipul lui, care este în slona, adică
pridvorul, acelei biserici.
De fapt, această biserică a fost înălţată din nou, tot de Alexandru-Vodă, care poate fi
privit, deci, drept cel dintâi printre domnii ce au împodobit cu biserici pământul ţărilor
noastre. Ea era menită, nu atâta pentru orăşenii din Argeş, care erau puţini, sau pentru sătenii
din împrejurimi, pentru Mitropolie. Mitropolitul Ioachim era un grec, în legatură cu
Constantinopolul; planul bisericii celei mai mari şi mai însemnate a Ţării-Româneşti din acea
vreme trebuie să fi venit de la dânsul. El nu are a face, în adevăr, cu acela al bisericii de pe
dealul cu cetatea, dar seamănă întru toate, şi în aşa chip încât nu i se mai află perechea în tot
ce au clădit strămoşii noştri, cu bisericile greceşti, bizantine, din ultimele timpuri.
Intrarea nu se face pe lăture, ci în faţă, prin peretele înaintea căruia s-a adus mai
dăunăzi un foarte urât pridvor închis. Găseşti întâi un pronaos, în care se află morminte din
secolul al XIX-lea, ale Bratenilor, iar dincolo, în partea stangă, pietre vechi, a căror inscripţie
nu se mai poate întelege. Printr-o uşă în zidul despărţitor, treci în naos, care înfăţişează o
navă întreită, formată prin două linii de stâlpi. Potrivit cu forma de cruce, pe care o vom găsi
la cele mai multe din bisericile noastre, iar nu ca aceea de basilică fără umflături la strane,
aşa, cum am întâmpinat-o la Sân-Nicoară, sunt aici, la dreapta şi la stânga, unde vin stranele,
arcuituri de zid, care se mântuie afară printr-o faţă dreaptă, străpunsă sus şi jos cu câte o
fereastră: absida altarului, în fund, are peretele exterior în formă poligonală: aici e o singură
fereastră, tocmai jos. Proscomidia şi diaconicul iese puternic în afară, la dreapta şi la stânga
absidei altarului, alcătuind ca două căsuţe mai mici, cu exteriorul poligonal şi câte a fereastră
în zidul lor. Pe cele trei cupole mai mici ale acoperişului de la aceste arcuituri se ridică acum
o cupolă de turn, având de jur împrejur firide, prin ferestrele -acum închise- ale cărora trebuia
să intre lumina, căzând apoi în valuri asupra naosului mare, pe când micul pronaos îşi
ascunde în întuneric mormintele domneşti, acum pierdute. În stil mult mai simplu şi mai
sărăcăcios fără podoabe, e ca biserica Theotokos din Constantinopol. Materialul nu e nici mai
bun, nici mai rău decât la Sân-Nicoară: tot rânduri roşii de cărămidă între straturi palide de
ciment întărit cu bolovani vineţi.
Dar ctitorul nu trăi să-şi vadă sfinţit lăcaşul: zidirea şi pregătirea lui par să se fi
trăgănat în tot cursul lungii domnii a urmaşului acestuia, Vladislav sau Vlaicu-Vodă: Radu,
fiul lui Vladislav, avu însă o grijă deosebită pentru Mitropolia lui Antim, şi numele lui, pe
lângă care s-a adus acela al Negrului-Vodă, fiindcă biserica era foarte veche, e în strânsă
legătură cu această biserică. Povestea spune până astăzi că el a fost acela ce a adus aici
moaştele Sfintei Filofteia.
43
Nicolae Alexandru-Vodă a dat încă şi Câmpulungului o biserică. Aici trebuie să fi fost

şi mai de mult întărituri în gura văii, precum şi o locuinţă uşoară pentru Domn, lângă care se
cuvenea să aibă o bisericuţă pentru rugăciunile sale. Statornicind forma ortodoxă a vieţii
creştine din ţara sa, Domnul evlavios şi harnic nu voia să lase Apusenilor întâietatea la
Câmpulung în ceea ce priveşte mărimea şi caracterul bisericii. El făcu biserică de zid, într-o
formă care va fi semănat cu a bisericii domneşti de la Argeş. Ca şi la Sân-Nicoară, el înălţă
aici un turn straşnic cu mai multe rânduri, străbătute de cate o fereastră îngustă şi impodobite
cu firide frumoase. De la el plecau apoi două aripi de ziduri, care alcătuiau înconjurul cetăţii
celei nouă de cărămidă tare.
Pe atunci reşedinţa domnilor se mutase şi la Câmpulung, astfel Nicolae Alexandru se
îngroapă, aici, în biserica sa. Dar lucrul urmă şi mai departe, aşa încât şirul ctitorilor cuprinde
şi pe Radu, nepot de fiu al întemeietorului, şi pe fiul acestuia chiar, Dan, în vremea căruia s-a
mântuit deci zugrăveala.
10. Concluzie
Unitatea vechiului scris literar romanesc, predominant religios, bazat pe fondul
latinesc moștenit și pe o unitate construită prin acțiune voită, este cea care a oferit, în veacul
al XVIII-lea și apoi în deceniile de început ale secolului al XIX-lea, baza pentru crearea
sistemului unitar de norme ale limbii române literare moderne.
Scrisul religios a reprezentat nu doar componenta definitorie și distinctivă a culturii
românești vechi, ci și forma ei cea mai aleasă de manifestare. Bazată integral pe traduceri și
adaptări, modelată deci după texte scrise în limbile de cultură oficiale în Biserica Ortodoxă
Răsăriteană, limba textelor religioase a fost prima formă elevată a limbii noastre naționale, cu
influențe majore, incontestabile asupra întregului scris literar românesc din perioada veche.
11. Anexe
12. Bibliografie
44
 Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura ART, Adrian
Costache, Florin Ioniţă, M.N.Lascăr, Adrian Săvoiu;
 Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor;
 Ion Rotaru, O istorie a literaturii romane;
 George Calinescu, Istoria literaturii romane – compendiu;
 .................,De la Varlaam la Sadoveanu;
 Călinescu George, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, Bucureşti-1982, Epoca veche secolele XVI-XVII Literatura religioasa;
 Ion Rotaru, Literatura romana veche;
 Internet;
 Mihai Moraru, Dacii si credintele lor religioase
 Dumitru Protase și Ioan Marius Grec, Zamolxis - Realitate şi mit în religia geto-
dacilor;
 Cândea, Virgil (1979), Rațiunea domninantă. Contribuții la istoria umanismului
românesc., Cluj-Napoca: Editura Dacia
45

Studiu de Cazzz

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu de Cazzz

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIMENSIUNEA

De la primele tipărituri în limba română şi până astăzi, cartea religioasă a constituit o

3. Începuturile scrisului în limba română

3.1 Textele rotacizante

2.Psaltirea Voronețeană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care

3.Codicele Voronețean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se

A fost descoperit de Grigore Crețu, în 1871, la Mănăstirea Voroneț din Bucovina.

Manuscrisul a aparținut lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care l-a dăruit Academiei

3.2 Literatura religioasă în secolele XV-XVI

evului modern a apărut în cultura româneasca la aproximativ 60 de ani de la invenția ei de

Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavic, care lucra pentru

3.3 Literatura religioasa in sec XVII

3.3.1 Mitropolitul Varlaam

religios, care nu se termină nici pe la sfârşitul sec. al XVII-lea. În lupta dârză ce se dă pe

De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699,

3.4 Carțile de legi

şi „Ieşirea”, în traducerea unor cărturari bănăţeni şi ardeleni (Efrem Zakan, Ştefan

Naraţiunile Orientului se împletesc cu povestirile despre personajele biblice, despre

5. Învățăturile lui Neagoe Basarab

7.1 Taina Botezului

8. Dacii și credințele lor religioase

8.1 Asemănări ale "zalmoxianismului" cu creștinismului

9.Cele dintai biserici crestine

Nicolae Alexandru-Vodă a dat încă şi Câmpulungului o biserică. Aici trebuie să fi fost

S-ar putea să vă placă și