FILOSOFIE

CLASA A XII-A
FIȘĂ

TEORII POLITICE MODERNE ȘI CONTEMPORANE

1. ETATISMUL

Thomas Hobbes, Leviathanul, Editura Herald, București, 2017, pag. 5-6.

Căci prin artă este creat acest mare LEVIATAN numit COMUNITATE CIVILĂ sau
STAT(CIVITAS, în latină), care nu este altceva decât un om artificial, dar cu o statură și o forță
superioare față de cele ale omului natural, pentru a cărui protecție și apărare a fost conceput, și în
care suveranitatea este un suflet artificial, ce dă viață și mișcare întregului corp; magistrații și
ceilalți functionari care se ocupă de judecată și de aplicarea legii sunt încheieturile artificiale;
răsplata și pedeapsa (care, legate de scaunul suveranității, mișcă fiecare încheietură și fiecare
membru, pentru ca acestea să-și îndeplinească datoria) sunt nervii, care au același rol în corpul
natural; prosperitatea și bogăția tuturor membrelor particulare sunt forța; salus populi (siguranța
poporului) este datoria sa; consilierii, care îi propun toate lucrurile pe care trebuie să le
cunoască, sunt memoria sa; echitatea și legile sunt rațiunea și voința; buna înțelegere este
sănătatea; rebeliunea este boala; iar războiul civil, moartea. În fine, pactele și convențiile prin
care părțile acestui corp politic au fost la început create, aduse laolaltă și unite, seamană cu acel
fiat sau acel să facem om rostit de Dumnezeu în momentul creației.
ACTIVITATE:

1. Parcurgeți Cartea lui Iov, cap.41 și găsiți asemănările cu Leviathanul lui Hobbes.
2. Discutați Cetatea ideală a lui Platon

2.ANARHISMUL
Pierre-Joseph Proudhon,

Ce este proprietatea? sau Cercetări asupra principiului dreptului şi guvernării (1840)

în: Mari gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva,
1989, pp. 190-191

„Eu sunt anarhist; (..) deşi foarte iubitor de ordine, eu sunt, în deplinătatea cuvântului,
anarhist. (..)

Anarhia, adică absenţa stăpânului, a suveranului, aceasta este forma de guvernare de care
ne apropiem în fiecare zi şi pe care obişnuinţele înrădăcinate ne fac să o privim drept culmea
dezordinii şi expresia haosului. Se ştie că un burghez parizian din secolul al XVII-lea, auzind că
la Veneţia nu există regi, nu-şi putea reveni din uimire şi credea că va muri de râs la aflarea unei
asemenea idei ridicole. Aceasta este prejudecata noastră; toţi, câţi suntem, vrem un şef sau nişte
şefi (..).

Cei mai progresişti dintre noi nu sunt cei care vor un număr mai mare de suverani în loc
de unul singur, ca, de exemplu, domnia gărzii naţionale. În curând, cineva, mai isteţ, va spune:
toată lumea e rege ! Iar eu voi răspunde: nimeni nu este rege, noi, vrem nu vrem, suntem asociaţi.
Orice chestiune de politică internă trebuie rezolvată conform datelor statisticii departamentale;
orice problemă de politică externă ţine de statistica internaţională. Ştiinţa guvernării aparţine de
drept unei acţiuni a Academiei de ştiinţe, al cărei secretar perpetuu devine în mod necesar primul
ministru; şi, pentru că orice cetăţean poate adresa un memoriu Academiei, orice cetăţean este
legislator. Dar, cum părerea cuiva nu contează decât dacă este demonstrată, nimeni nu-şi poate
impune voinţa în locul raţiunii, nimeni nu este rege.

Tot ce ţine de legislaţie şi de politică este obiect de ştiinţă, nu de opinie; puterea

legislativă nu aparţine decât raţiunii, metodic recunoscută şi demonstrată. A atribui unei puteri
oarecare dreptul de veto şi de sancţiune este culmea tiraniei. Justiţia şi legalitatea sunt două
lucruri la fel de independente de asentimentul nostru ca şi adevărul matematic. Pentru a
funcţiona, e suficient să fie cunoscute; pentru a fi recunoscute, ele nu cer decât meditaţie şi
studiu (..).

Deci nu guvernare, nu economie politică, nu administraţie bazată pe proprietate.”

 3. LIBERALISMUL
Karl R. Popper (1902 - 1994), Principii liberale: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări

“… (1) Statul este un rău necesar: puterile sale nu trebuie înmulţite peste cât este necesar. Am
putea numi acest principiu "Briciul liberal". (Prin analogie cu "briciul lui Ockham", adică,
celebrul principiu după care entităţile sau esenţele nu trebuie înmulţite peste cât este necesar.)(...)

(2) Este uşor să ne dăm seama că statul este în mod inevitabil un pericol constant sau (aşa cum
am îndrăznit să-l numesc) un rău,dar unul necesar. Căci pentru a-şi îndeplini funcţia,el trebuie,în
orice caz,să aibă mai multă putere decât orice cetăţean considerat în mod individual sau decât în
orice corporaţie publică;şi cu toate că am putea construi instituţii care sa diminueze pericolul ca
aceste puteri să fie folosite în mod abuziv nu putem niciodată să eliminăm,în totalitate acest
pericol. Dimpotrivă, se pare că cei mai mulţi dintre oameni vor trebui să plătească pentru a avea
protecţia statului, nu doar sub formă de impozite,ci şi sub forma umilinţelor suferite,de
exemplu,din partea unor funcţionari aroganţi. Totul e ca preţul plătit să nu fie prea mare.(...)

(3) Democraţia ca atare nu poate oferi cetăţeanului niciun fel de beneficii şi nici nu ar trebui să
ne aşteptăm la aşa ceva. De fapt,democraţia nu poate face nimic-numai cetăţenii dintr-o
democraţie pot acţiona(inclusiv,desigur,acei cetăţeni care fac parte din guvern.)Democraţia nu
oferă decât mai mult decât cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un mod mai mult sau mai
puţin organizat şi coerent.

(4) Suntem democraţi nu pentru că majoritatea are întotdeauna dreptate, ci pentru că tradiţiile
democratice sunt cel mai puţin rele din câte cunoaştem .Dacă majoritatea(sau opinia
publică)decide în favoarea tiraniei,un democrat nu trebuie,drept consecinţă,să presupună că altfel
a ieşit la iveală vreo inconsistenţă fatală în concepţia sa. Ci, el îşi va da seama că tradiţia
democratică din ţara sa nu este destul de puternică.

(5) Instituţiile ca atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt temperate de către tradiţii.
Instituţiile sunt întotdeauna ambivalente,în sensul că,în absenţa unei tradiţii puternice,ele pot
servi şi unor scopuri,opuse celor pentru care au fost create. De exemplu, se presupune că,
aproximativ vorbind, opoziţia parlamentară are rolul de a împiedica majoritatea să fure banii
contribuabilului.(...)

Să rezumăm este nevoie de tradiţii ca de o punte de legătură între instituţii şi intenţiile şi

opţiunile indivizilor….”