DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

Totalitatea deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite de către un individ formează aşa-numitul

„bagaj motric” al acestuia. După cum vom vedea în cele ce urmează, ele se află într-o strânsă legătură şi

interdependenţă.

De asemenea, există o puternică condiţionare a manifestării acestora, exercitată de către calităţile

motrice. Astfel, învăţarea corectă a deprinderilor şi priceperilor precum şi efectuarea lor cu eficienţa
dorită sunt

dependente de indici optimi de dezvoltare a forţei, vitezei, rezistenţei şi îndemânării, pentru fiecare
situaţie în

parte.

1. Deprinderile motrice

Deprinderile motrice sunt componente ale activităţii voluntare umane care, având la bază

perfecţionarea prin exersare a indicilor de execuţie a mişcărilor corpului şi/sau segmentelor sale
(coordonare,

precizie, cursivitate, uşurinţă), ating un nivel înalt de manifestare. Mecanismul fiziologic al deprinderilor
constă

în activitatea de ansamblu a sistemului nervos central, cu participarea coordonată a ariilor motorie

suplimentară, premotorie şi motorie din cortexul cerebral, precum şi a cerebelului şi ganglionilor bazali.

Aşadar deprinderile motrice reprezintă un nivel calitativ superior de manifestare a actelor şi acţiunilor

motrice voluntare, obţinut prin repetare („încercări şi erori”) şi datorat acţiunii sinergice a diferitelor arii

funcţionale cerebrale şi nu numai, care vor permite realizarea de legături nervoase temporare
(constituirea

stereotipurilor dinamice).

În general, formarea deprinderilor motrice constituie o problemă deosebit de importantă în teoria şi

practica domeniului nostru. Trebuie menţionat faptul că în formarea actelor motrice complexe, un rol
important

îl deţin şi analizatorul chinestezic şi cel vizual, dar şi cel de-al doilea sistem de semnalizare (limbajul).
Caracteristicile deprinderilor motrice

Sintetizând opiniilor specialiştilor, deprinderile motrice prezintă următoarele caracteristici principale:

- sunt componente automatizate sau parţial automatizate ale activităţii voluntare a omului;

- sunt rezultate ale repetării acţiunilor în scopul îmbunătăţirii execuţiei, pentru obţinerea de rezultate

mai bune calitativ şi cantitativ;

- fiecare mişcare este dependentă de cea precedentă şi o condiţionează pe cea care urmează;

- se perfecţionează treptat şi neuniform;

- sunt grupate în familii de mişcări;

- se exprimă prin coordonare, precizie, uşurinţă şi rapiditate în execuţie;

- creează posibilitatea eliberării unei părţi a conştiinţei în vederea înfăptuirii proceselor nervoase

superioare.

Baza fiziologică a deprinderilor motrice

La baza aplicării mecanismelor de formare, perfecţionare şi modificare a deprinderilor, stă teoria lui

Pavlov cu privire la activitatea nervoasă superioară. Deprinderile motrice se bazează pe formarea noilor

coordonate ale activităţii centrilor nervoşi. Aşadar, legile fundamentale ale formării reflexelor
condiţionate se

aplică în formarea deprinderilor motrice:

a. Iradierea – apariţia pe scoarţă a unui focar de excitaţie sau inhibiţie, are tendinţa să se

răspândească, cuprinzând arii învecinate.

b. Concentrarea – treptat, excitaţia sau inhibiţia se retrage, concentrându-se în punctul de plecare.

c. Inducţia reciprocă – în jurul unui focar de excitaţie concentrat, apare o zonă de inhibiţie şi în jurul

unui focar de inhibiţie apare o zonă de excitaţie. Apariţia acestor zone de activitate opusă este

foarte importantă, deoarece se delimitează iradierea atât a excitaţiei, cât şi a inhibiţiei, care altfel sar
răspândi pe toată suprafaţa scoarţei.

d. Stingerea – apare în cazul când încetează asocierea (întărirea) dintre excitantul condiţional şi cel

necondiţional. Stingerea are un rol deosebit de important (are valoare adaptativă) deoarece permite
să se elaboreze reflexe în număr nelimitat, perfect acordate la condiţiile mereu schimbătoare ale

existenţei.

La formarea deprinderilor motrice concură componente chinestezice, vestibulare, tactile, vizuale,

formându-se legături temporare între terminaţiile centrale ale analizatorilor şi diferiţi centri ai reflexelor

necondiţionate.

1
Rolul celui de al doilea sistem de semnalizare (adică limbajul) este deosebit de important în elaborarea

aşa-numitelor reflexe condiţionate motrice, care sunt strâns legate de reacţia verbală respectivă.
Manifestarea

deprinderilor motrice se datorează lanţurilor de reflexe condiţionate constituite, prezentându-se sub

forma

stereotipului dinamic. Acesta din urmă presupune asocierea unui şir de reflexe, care la excitantul
declanşator

vor determina efectuarea automată a mişcării. Automatizarea deprinderii va permite desfăşurarea

fenomenelor

reflexe în cauză fără perceperea lor de către individ.

Automatizarea unei deprinderi are beneficii importante în ceea ce priveşte:

- scurtarea timpului de reacţie complex,

- eliberarea scoarţei pentru activităţi adaptative,

- posibilitatea apariţiei unor procese paralele în scoarţa cerebrală,

- consumul energetic (mai redus),

- precizia.

În unele cazuri poate să apară fenomenul de dezautomatizare, ca urmare a unei inhibiţii externe sau

datorită oboselii şi îmbolnăvirii.

Păstrarea deprinderilor

Legea stingerii reflexelor condiţionate se aplică, în general, deprinderilor motrice. Totuşi, unele

deprinderi dobândite în copilărie sau adolescenţă, se menţin timp îndelungat, chiar după întreruperea

exerciţiului (ex. la înot, patinaj, mers pe bicicletă. Acest aspect este valabil doar la mecanismul de bază,
nu şi la

amănuntele deprinderii motrice respective.

Întreruperea exersării un timp îndelungat duce la scăderea rezultatelor calitative. Se remarcă deseori

pierderea detaliilor fine ale mişcării. În general, încetarea exerciţiului duce la slăbirea deprinderii, iar
după o

perioadă lungă, la „stricarea” ei, dar, de regulă, nu se pierde în totalitate.

Tipuri de deprinderi motrice

Deşi există în literatura de specialitate mai multe clasificări ale deprinderilor motrice, considerăm drept

principale următoarele:

după finalitate:

- deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare (mers, alergare, săritură, aruncări şi prinderi,

căţărare, târâre, transport de obiecte etc.),

- deprinderi motrice specifice unor ramuri de sport (ex. pasarea mingii, aruncarea la poartă etc.).

În legătură cu această clasificare, există, pe bună dreptate, opinii conform cărora deprinderile motrice

de bază ar avea tot caracter aplicativ. De aceea, considerăm mai potrivită clasificarea în deprinderi
aplicative

primare (mers, alergare şi săritură) şi secundare (târâre, căţărare, aruncare şi prindere etc.), respectiv

deprinderi specifice diferitelor ramuri de sport.

după aria de automatizare:

- deprinderi motrice elementare (total automatizate),

- deprinderi motrice complexe (parţial automatizate).

după nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:

- deprinderi motrice propriu-zise (care presupun execuţii stereotipe – de exemplu în sporturile

tehnico-combinative)

- deprinderi motrice perceptiv-motrice (în care învăţarea este influenţată de ambianţă – oină,

talere, jocurile la copii)

- deprinderi motrice inteligent-motrice (execuţii în prezenţa adversarului, cu care interacţionează

în mod activ şi intens – sporturile de luptă, jocurile sportive)


O altă clasificare interesantă împarte deprinderile în:

- deprinderi motrice de locomoţie;

- deprinderi motrice de manipulare;

- deprinderi motrice de stabilitate.

Etapele formării deprinderilor motrice

Deprinderile se dezvoltă pe etape. Toţi cercetătorii sunt de acord asupra acestui lucru. Clasificarea

etapelor se face sub raport fiziologic, psihologic şi metodic.

Deprinderile motrice nu se formează dintr-o dată, pentru formarea lor este necesar un timp. Perioada
de

timp în care se formează deprinderile poate varia în funcţie de o serie de factori, din rândul cărora
amintim:

complexitatea acţiunilor, capacitatea de înţelegere, interesul manifestat, dispoziţia momentană,

condiţiile de

lucru, starea de sănătate etc.

Vom prezenta etapele formării deprinderilor motrice, privite din cele trei unghiuri de vedere.

2
Sub raport fiziologic

Etapa I – actele izolate, care constituie părţi componente le mişcării se reunesc într-o acţiune unitară. În

această etapă apar o serie de mişcări inutile, fapt care conduce la acţiuni imperfect coordonate, cu o
mare

cheltuială de energie. Această etapă este denumită a mişcărilor inutile, a lipsei de coordonare.

Mecanismele fiziologice din scoarţa cerebrală se prezintă sub forma unor întinse zone de excitaţie, prin

faptul că în sistemul nervos pătrund excitanţi pe cale extero-, proprio- şi interoceptivă. Excitaţia la
nivelul zonei

de proiecţie a mai multor analizatori iradiază, inhibiţia fiind slabă. Prin urmare, se observă mişcări
generalizate

ale aparatului locomotor.

Etapa a II-a – mişcările sunt corespunzătoare scopului, dar încă mai sunt efectuate rigid, deoarece

subiecţii nu au învăţat să-şi relaxeze muşchii în măsură corespunzătoare. Aceasta este etapa mişcărilor
rigide,

încordate.

În scoarţa cerebrală, în această etapă, încep să se diferenţieze procesele de excitaţie şi inhibiţie. Ca

rezultat al acestui fenomen, iradierea procesului de excitaţie se reduce, în schimb are loc procesul de

concentrare. Datorită acestor schimbări, ca urmare a activităţii celor două sisteme de semnalizare,
mişcările

dobândesc un caracter stereotip. În privinţa stereotipului dinamic, unii autori susţin că în această etapă
se

constituie, fără a ajunge la o exteriorizare perfectă.

Etapa a III-a (a stabilizării deprinderii) – rigiditatea dispare, activităţile se efectuează uşor, cu

rapiditate şi precizie. În scoarţa cerebrală, procesele de excitaţie şi inhibiţie sunt delimitate, iar
alternanţa lor se

realizează într-o succesiune bine determinată. Aceasta atrage după sine o funcţionare corespunzătoare
a

organelor interne, având ca rezultat o creştere a capacităţii de manifestare a deprinderilor motrice.

Stereotipul
dinamic este întărit, constituind de fapt baza deprinderilor motrice.

Sub raport psihologic – Analiza formării deprinderilor motrice sub acest raport trebuie să fie făcută în

strânsă concordanţă cu procesele fiziologice.

Din punct de vedere psihologic, formarea deprinderilor motrice parcurge următoarele etape:

 orientarea şi familiarizarea cu deprinderea;

 însuşirea fiecărui element component al deprinderii;

 unificarea elementelor componente ale deprinderii;

 automatizarea deprinderii.

Sub raport metodic

Se menţionează următoarele etape:

 etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;

 etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice;

 etapa perfecţionării deprinderilor motrice.

Fiecare din aceste etape metodice are obiective specifice, pe baza cărora trebuie stabilite cele mai

adecvate metode şi mijloace de realizare a lor.

Deşi etapele formării deprinderilor motrice au fost prezentate separat (fiziologice, psihologice şi

metodice), ele nu trebuie privite mecanic, izolat, ci trebuie înţelese în strânsă legătură şi
interdependenţă unele

cu altele.

În altă ordine de idei, odată deprinderea formată, exersarea trebuie continuată până la perfecţionarea ei

în cel mai înalt grad. Pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză, va apare o
senzaţie

complexă, specifică fiecărei ramuri sportive în parte. În practică, aceste senzaţii specifice sunt denumite

„simţuri” (de exemplu simţul mingii, simţul rachetei, simţul apei etc.)

În altă ordine de idei, calitatea efectuării deprinderii motrice este în strânsă legătură cu starea sistemului

nervos. Astfel, oscilaţiile excitabilităţii, oboseala, intoxicaţia, fac ca mişcările să fie mai puţin coordonate,
dizarmonice şi determină pierderea mai rapidă a componentelor de bază.

2. Priceperile motrice
Priceperile constau din îndeplinirea unei acţiuni pe baza cunoştinţelor anterioare, prin alegerea şi

aplicarea unor procedee, luând în consideraţie condiţiile desfăşurării acţiunii.

În ciuda unor divergenţe de opinie cu privire la întâietatea deprinderilor sau a priceperilor ca şi

componente ale motricităţii individului, majoritatea specialiştilor sunt de acord că cele din urmă fac
posibilă

îndeplinirea acţiunilor în condiţii variate, prin valorificarea bagajului de deprinderi motrice însuşite
anterior de

către individ.

3
De multe ori priceperile motrice nu se pot delimita cu mare precizie de deprinderile motrice, deoarece

sunt în legătură şi se întrepătrund. Dacă, în ceea ce priveşte deprinderile, acestea se bazează pe

menţinerea

condiţiilor execuţiei în exersare, în cazul priceperilor motrice creşte complexitatea acţiunii, deoarece
subiectul

va trebui să răspundă unor condiţii variate. În manifestarea priceperilor motrice, capacitatea de analiză a

situaţiei şi de elaborare a răspunsului optim pentru condiţiile respective sunt hotărâtoare.

Caracteristicile priceperilor motrice

Priceperile motrice prezintă câteva caracteristici esenţiale, care, în acelaşi timp, le definesc dar le şi

diferenţiază în raport cu deprinderile motrice, şi anume:

- sunt componente neautomatizate ale activităţii voluntare umane;

- sunt dependente de volumul şi complexitatea deprinderilor motrice însuşite anterior;

- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

- se perfecţionează prin exersare în condiţii mereu schimbătoare;

- se bazează pe calitatea proceselor cognitive, pe care, de altfel, le şi influenţează.

Tipuri de priceperi motrice

În ceea ce priveşte clasificarea priceperilor motrice, analogia cu deprinderile motrice, pe baza cărora se

manifestă, este evidentă. Astfel, câteva din posibilele clasificări ar fi:

după finalitate:

- priceperi motrice aplicative primare şi secundare,

- priceperi motrice specifice unor ramuri de sport

după gradul de complexitate:

- priceperi motrice elementare (care valorifică, în situaţii variate,

deprinderile motrice
elementare),

- priceperi motrice complexe. (care valorifică, de asemenea în situaţii variate, deprinderile motrice

complexe) .

Păstrând raţionamentul, putem împărţi priceperile motrice după tipul acţiunii necesar a fi

efectuată în:

- priceperi motrice de locomoţie;

- priceperi motrice de manipulare;

- priceperi motrice de stabilitate.

3. Particularităţi ale învăţării motrice

Deoarece formarea deprinderilor şi priceperilor motrice este indisolubil legată de procesul învăţării,

vom prezenta în continuare câteva consideraţii asupra acestei deosebit de importante activităţi umane.

Organizarea şi desfăşurarea proceselor instructiv-educative ale domeniului nostru (şi nu numai)

comportă două laturi, în strânsă legătură. Prima latură este aceea a predării, organizată şi condusă de
profesorul

de educaţie fizică sau antrenor, a doua este învăţarea, care se referă la activitatea elevilor sau
sportivilor.

Evident, în activitatea instructiv-educativă, rolul conducător îi revine evident profesorului de educaţie

fizică sau

antrenorului, iar de calitatea muncii lor depinde în cea mai mare măsură realizarea obiectivelor
educaţiei fizice

şi sportului.

Învăţarea, în accepţiunea largă, este un proces deosebit de complex, care se manifestă pe tot parcursul

vieţii individului şi în care cunoştinţele, odată elaborate, constituie suportul pentru asimilarea de noi
cunoştinţe.

Prin învăţare motrică înţelegem activitatea prin care subiecţii asimilează cunoştinţe, deprinderi,
priceperi motrice transmise de către profesor/antrenor, în conformitate cu ţelul şi obiectivele educaţiei
fizice şi

sportului. Cercetătorii domeniului consideră că nu există diferenţe esenţiale între învăţarea motrică şi
cea

cognitivă (mentală), ambele tipuri având la bază memoria. Totuşi, învăţarea mişcărilor este condiţionată
şi de

funcţionalitatea analizatorilor şi de utilizarea eficientă a rezervelor energetice. De asemenea,

neurofiziologii au

constatat că învăţarea motrică nu este condiţionată, aşa cum este cea cognitivă, de activitatea
hipocampului.

În altă ordine de idei, învăţarea motrică presupune trei laturi care trebuie vizate în procesul de exersare,

şi anume:

- învăţarea perceptivă,

- învăţarea decizională,

- învăţarea efectorie.

4
Aşadar, subiectul trebuie să devină capabil să execute cât mai corect şi eficient acea mişcare, dar şi să

identifice rapid situaţia în care va utiliza mişcarea, precum şi momentul acţiunii.

Legile (principiile) învăţării motrice

Prin legi ale învăţării motrice înţelegem practic acele elemente/factori condiţionali fără de care nu se

poate realiza învăţarea. Acestea sunt:

1. Repetiţia

2. Motivarea

3. Transferul

1. Repetiţia

Repetiţia reprezintă factorul esenţial în învăţarea motrică, permiţând manifestarea aşa-numitului

control

chinestezic. În plus, îndeosebi în activitatea sportivă, repetarea unor acţiuni după anumite reguli
contribuie şi la

adaptarea organismului la efort. Pregătirea fizică şi dobândirea formei sportive, integrarea activităţii
marilor

funcţiuni ale organismului sunt cerinţe de bază, care necesită antrenament durabil şi continuu.

Exersarea trebuie să se bazeze pe înţelegerea conştientă a scopului său instructiv, pe lucrul în mod

continuu şi în condiţii variate, pe gradarea corespunzătoare a volumului, intensităţii şi complexităţii

efortului

depus.

Repetiţia constituie, de asemenea, factorul hotărâtor în automatizarea reacţiilor. De remarcat este

faptul

că actele motrice, chiar cele automatizate, nu se repetă identic din punct de vedere al conţinutului şi
formei.

Aşadar fiecare manifestare a unui act motor este unică, însă, prin exersare, diferenţele dintre repetări
vor deveni

treptat tot mai mici.

2. Motivarea
Motivarea presupune formarea şi evoluţia cauzelor psihice şi a condiţiilor de participare activă la

procesul învăţării. Ea se poate manifesta fie pe plan exterior (de exemplu, cerinţele profesorului), fie pe
plan

interior (aspiraţiile proprii ale subiectului.

În procesul de învăţământ, iniţial, profesorul trebuie să creeze situaţia pedagogică astfel încât elevul

vrea să înveţe, să înceapă a învăţa şi să înveţe continuu.

Este importantă susţinerea sistemului de motivaţii cu care elevul vine în şcoală, deoarece procesul de

învăţare este mult facilitat dacă se bazează pe înclinaţiile copiilor. Pe baza dispoziţiilor înnăscute, se
formează

treptat un sistem de motivare care se află în continuă dezvoltare. La început, acesta este variabil, însă pe
măsură

ce copilul înaintează în vârstă, devine tot mai stabil.

3. Transferul

În general, învăţarea se bazează pe transferul de cunoştinţe de la o activitate la alta. În educaţie fizică şi

sport, transferul este esenţial în formarea deprinderilor motrice. În această situaţie, un rol important îl
are

experienţa anterioară a subiectului. Influenţa experienţei anterioare poate fi pozitivă sau negativă.

Transferul pozitiv se defineşte prin uşurarea pe care o exercită o deprindere anterior însuşită asupra
unei

deprinderi noi.

Transferul negativ (interferenţa) se realizează atunci când prima deprindere deranjează învăţarea celei

de-a doua, antrenând astfel o reducere a eficienţei. Interferenţa poate rezulta şi în cazul influenţei
nefaste pe

care o exercită deprinderea nouă asupra unei deprinderi vechi, dar insuficient consolidată.

Îndeosebi primul efect (transferul pozitiv) preocupă pe specialişti, acesta putând fi realizat în procesul

de instruire printr-o planificare logică a însuşirii diferitelor deprinderi motrice.