FAMILIA

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

8.1. Caracterul universal al familiei

Pentru a caracteriza familia în calitatea ei de instituţie socială trebuie mai întâi să

fie evidenţiat caracterul universal al acesteia. Nu există nici-o societate, indiferent de
epoca în care ea a funcţionat şi s-a dezvoltat, în cadrul căreia familia să lipsească. Altfel
spus, din timpurile cele mai îndepărtate până în prezent, familia este forma de
organizare socială cea mai frecvent întâlnită. Pentru a evidenţia acest lucru,
antropologul american George Murdock (1897-1985) în lucrarea Structura Socială (1949)
a analizat un număr de 250 de societăţi de diferite tipuri, atât din categoria vânătorilor
şi culegătorilor, cât şi pastorale, agrare sau puternic industrializate. În urma acestei
analize detaliate, Murdock a ajuns la concluzia că în fiecare dintre aceste societăţi există
anumite forme ce se încadrează în definiţia familiei ca instituţie socială. Prin urmare, în
ciuda varietăţii de manifestări în care poată să apară, familia este o instituţie socială
universală. Antropologul american defineşte familia ca fiind „un grup social care
locuieşte împreună, stabilind relaţii de cooperare economică şi reproducere. În cadrul
familiei, sunt incluse persoane adulte de sexe diferite, dintre care cel puţin două întreţin
relaţii sexuale aprobate din punct de vedere social, şi unul sau mai mulţi copii, ce pot fi
naturali sau adoptaţi” (Murdock 1949). În concluzie, trăsăturile definitorii ale familiei
sunt faptul de a locui împreună, de a întreprinde diverse activităţi comune, de a
contribui cu resurse necesare vieţii şi de a avea copii. Cel puţin doi dintre membrii
familiei întreţin relaţii sexuale, aflate în concordanţă cu normele societăţii în care trăiesc.
Din aceasta nu rezultă însă că modalitatea de a înţelege structura şi rolul familiei
în societate este pretutindeni aceeaşi, ci concepţiile despre familie din cadrul diverselor
societăţi pot să difere considerabil, aceste diferenţe fiind cauzate de existenţa unor
norme diferite în interiorul fiecărei societăţi umane în parte. De exemplu, în societatea
tradiţională Navajo din sud-vestul statelor unite ale Americii, cei doi soţi nu locuiesc
niciodată sub acelaşi acoperiş (Gelles, Levine 1995). De cele mai multe ori, soţia
locuieşte cu mama, surorile sale şi cu proprii copii, în timp ce bărbatul locuieşte într-o
casă comună rezervată exclusiv bărbaţilor. Relaţiile dintre soţi sunt reduse cel mai
frecvent la întâlnirile cu caracter intim/discret. În cadrul comunităţilor de Masai situate
în Kenya poliandria este forma uzuală de reglementare a relaţiilor dintre soţi. Altfel
spus, aşa cum vom vedea mai departe, o femeie căsătorită poate avea relaţii sexuale
permise nu numai cu soţul său, ci şi cu toţi bărbaţii din cadrul grupului care au vârste
similare. Este o chestiune care ţine felul de a fi al acelei societăţi ca soţul să nu aibă
nimic de obiectat atunci când un prieten foarte bun îi cere permisiunea de a avea relaţii
sexuale cu soţia sa. Cea care decide în cele din urmă este, de altfel, soţia. În societatea
Banaro din Papua Noua Guinee, soţul nu poate avea relaţii intime cu soţia sa, înainte ca
aceasta să nască un copil al cărui tată este un prieten al acestuia (Haralambos, Holborn
2008). Relaţia părinte-copil nu este deci neapărat una de tip biologic. Importanţa
fundamentală a acestei relaţii rezidă în caracterul ei social, copiii fiind recunoscuţi ca
aparţinând familiei, indiferent dacă părintele biologic este sau nu aceeaşi persoană cu
tatăl oficial.

8.2. Componentele familiei

Căsătoria este definită drept un proces prin intermediul căruia se formează

familia. O primă diferenţiere care trebuie să fie evidenţiată este aceea dintre endogamie,
ce se referă la căsătoria dintre doi parteneri care aparţin aceluiaşi grup, respectiv între
cei doi există relaţii de rudenie, sau aparţin aceluiaşi clan, comunităţi, etnii, rase etc. şi
exogamie, ce are în vedere acel tip de căsătorie în care partenerii aparţin unor grupuri
de referinţă diferite (cel mai adesea, accentul se pune pe apartenenţa celor doi la familii
diferite, între care nu există legături directe, însă poate fi vizat şi alt plan decât acela al
rudeniei). În cazul endogamiei este de la bun început stipulat faptul că unei persoane îi
este permisă alegerea partenerului de viaţă exclusiv din cadrul grupului de referinţă, în
caz contrar existând ameninţarea unor sancţiuni a căror severitate diferă de la o
comunitate la alta.
O altă distincţie care trebuie operată în analiza problemei descendenţei în cadrul
familiilor dintr-o societate este aceea dintre societăţile patriliniare, unde accentul se
pune exclusiv pe urmaşii pe linie paternă şi societăţile matriliniare, sistemul de filiaţie
fiind stabilit doar pe linie maternă. Există însă şi un model mixt de filiaţie, descendenţa
bilaterală, ce se stabileşte nu pe baza unuia dintre părinţi, ci a amândorura. Atunci când
ne referim la problema autorităţii în interiorul unei societăţi, se poate face o altă
delimitare esenţială între patriarhat, în cadrul căruia bărbatul este investit cu autoritatea
de a conduce şi de a lua decizii privitoare la viaţa şi organizarea familiei, el având rolul
principal în viaţa comunităţii şi matriarhat, unde femeia deţine rolurile menţionate mai
devreme. Însă această ultimă distincţie pare mai degrabă strict teoretică şi aceasta
deoarece unii sociologi au arătat faptul că „nici-o societate cu adevărat matriarhală nu a
existat vreodată” (Macionis 2005).
În majoritatea statelor europene şi în Statele Unite ale Americii, forma cea mai
frecvent întâlnită a relaţiei dintre persoanele căsătorite este monogamia (gr. monos-unic,
gamos-căsătorie). Aceasta se traduce prin acea formă de căsătorie care implică o femeie
şi un bărbat. Dar trebuie subliniat faptul că aceasta nu este singura formă de convieţuire
dintre soţi, ba, mai mult decât atât, ea nu este nici pe departe majoritară dacă analizăm
cea mai mare parte a societăţilor omeneşti. O altă formă de căsătorie, opusă
monogamiei, este poligamia (gr. polys-numeros, gamos-căsătorie), ce este caracterizată
de existenţa mai multor soţii sau soţi în acelaşi timp. Tipul cel mai des întâlnit de
poligamie este poliginia, ce se referă la acele situaţii în care un singur bărbat este
căsătorit cu două sau mai multe femei. Într-o societate unde poliginia este interzisă, o
asemenea situaţie este privită drept bigamie (lat. bis-de două ori, gr. gamos-căsătorie),
însă cei doi termeni nu trebuie să fie confundaţi, diferenţa radicală dintre ei constând în
faptul că, în timp ce primul desemnează normalitatea, celălalt se referă la o situaţie care
nu este permisă în interiorul unei societăţi. Exemplele de poliginie sunt nenumărate:
societatea evreiască descrisă de Vechiul Testament (Avraam, Iacob, David, regele
Solomon etc.), Grecia antică, China din perioada clasică, India, în multe dintre
societăţile africane sau din zona insulelor aflate în Pacific etc. Religia islamică permite,
de asemenea, ca un bărbat să poată fi căsătorit cu cel mult patru femei. Există însă şi o
altă formă de poligamie, mult mai rar întâlnită însă şi anume poliandria (gr. polys-
numeros, aner-bărbat), respectiv căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. De
data aceasta, exemplele nu sunt la fel de numeroase, şi anume: unele zone din Nepal,
Nigeria, Kenya (civilizaţia Masai descrisă mai sus), sau Tibet etc. Un alt tip de relaţie
familială, care nu are o răspândire foarte largă însă, este aceea a căsătoriei în grup
(poliginandria), definită ca o căsătorie între doi sau mai mulţi bărbaţi şi două sau mai
multe femei simultan. Această formă familială este întâlnită cel mai adesea în acele
tipuri de societate în cadrul cărora este practicată poliandria, cu precădere în situaţiile
în care prima soţie nu poate avea copii, această sarcină fiind preluată de o soţie nouă.
Totuşi, în ceea ce priveşte poliginia, trebuie afirmat faptul că ea nu reprezintă în mod
obligatoriu o regulă chiar şi în acele societăţi unde este permisă şi aceasta deoarece
puţini bărbaţi îşi pot permite întreţinerea unui număr mare de soţii; prin urmare,
departe de a fi un mod de viaţă accesibil tuturor bărbaţilor, ea este privită mai degrabă
ca un indiciu al prosperităţii/bogăţiei, al puterii şi, în ultimă instanţă, al bătrâneţii unui
bărbat.
Majoritatea oamenilor aparţin nu unei singure familii, ci ei sunt circumscrişi în
raport cu două familii: mai întâi, familia de orientare este cea în care o persoană se
naşte sau este adoptată şi familia de procreere, pe care orice om o poate crea prin
căsătorie. Acest din urmă tip de familie poate fi dezvoltată la nivel biologic şi/sau social
(DiRenzo, 1990). În privinţa organizării familiei, se poate afirma că tipul cel mai frecvent
întâlnit în lumea contemporană este familia nucleară sau conjugală, ce constă într-o
pereche soţ-soţie, care, împreună cu copiii lor, stau împreună într-o locuinţă proprie. Pe
de altă parte, familia extinsă sau cosangvinică, se referă la familia nucleară la care se
adaugă şi alte rude. Din punct de vedere structural, familia extinsă diferă de cea
nucleară nu doar în plan cantitativ, prin faptul că este alcătuită dintr-un număr mai
mare de membri, ci ea dezvoltă un sistem foarte variat de relaţii specifice rudeniei.

8.3. Funcţiile sociale ale familiei

După ce a subliniat caracterul universal al familiei, antropologul George

Murdock (1949) a susţinut că familia are patru funcţii sociale fundamentale: sexuală,
de reproducere, economică şi educaţională.
O primă funcţie pe care familia o îndeplineşte în calitatea sa de instituţie socială
este aceea de reglare a comportamentului sexual. O primă constatare care se impune în
acest sens este aceea că nu există nici-o societate care să lase oamenii liberi în a-şi
manifesta comportamentele sexuale aşa cum doresc aceştia, ci există un set întreg de
reglementări scrise sau nescrise care interzic anumite modalităţi de manifestare de
natură sexuală. De exemplu, în numeroase societăţi, practicarea sexualităţii nu este
permisă în perioadele de doliu, în cele în care au loc diverse festivităţi religioase, în
timpul când femeia este însărcinată sau se află în perioada de menstruaţie etc. În ciuda
diferenţelor semnificative dintre diversele societăţi, există totuşi şi un element comun şi
anume tabuul incestului (Murdock 1949), respectiv interzicerea relaţiilor sexuale şi a
căsătoriei între rudele foarte apropiate (membrii familiei nucleare sau unii dintre cei ce
aparţin familiei extinse). Obiectivele cele mai importante pe care tabuul incestului le
îndeplineşte în cadrul societăţii sunt, pe de o parte, acela de a elimina rivalităţile şi
conflictele de natură sexuală din cadrul familiei, iar pe de alta, de a nu induce confuzie
în ceea ce priveşte rolurile corespunzătoare fiecărui membru al familiei, precum şi de a
genera legături de rudenie cu alte familii, în raport cu care se pot dezvolta şi atinge
diferite tipuri de interese reciproc avantajoase. La o analiză detaliată, se constată o
diferenţă importantă între modalităţile de reglementare a comportamentului sexual în
societăţile arhaice, ce prezintă un caracter foarte extins, în raport cu societăţile
contemporane, unde sfera de acţiune a societăţii asupra indivizilor este diluată în mod
semnificativ.
A doua funcţie pe care o îndeplineşte familia este aceea de reproducere. Pentru a
se putea dezvolta, fiecare societate are nevoie de noi generaţii, de oameni tineri care să-i
înlocuiască pe cei bătrâni, iar aceasta nu se poate face decât prin trei modalităţi: prin
reproducere, migraţie sau cucerirea unor alte societăţi. Însă, în absenţa reproducerii
biologice, orice societate este condamnată la dispariţie. Situaţii de acest tip s-au întâlnit
cu precădere în cadrul comunităţilor religioase, de exemplu cea autointitulată Shakers –
respectiv, societatea celor care credeau în a doua apariţie a lui Isus Cristos – , în cadrul
căreia egalitatea socială este primordială, însă relaţiile sexuale sunt respinse ca fiind sub
demnitatea fiinţei umane, ceea ce a avut ca efect diminuarea accentuată a numărului
membrilor acestei comunităţi (DiRenzo 1990).
Funcţia economică are, de asemenea, un rol important în cadrul familiei. În
societatea de tip tradiţional, familia constituia unitatea economică de bază. Ea avea rolul
de a satisface nevoile de bază ale membrilor săi, ce constau în principal în hrană,
locuinţă, sănătate şi confort în general. Situaţia s-a schimbat însă în societăţile moderne,
în cadrul cărora unele dintre aspectele economice ce aparţineau în mod tradiţional
familiei au fost preluate de alte instituţii sociale. Din acest punct de vedere, o schimbare
majoră care s-a produs la acest nivel are în vedere transformarea funcţiei de producător
a familiei în aceea de consumator. Activităţile economice de producţie erau dominante
în cadrul familiei tradiţionale, cu precădere în cazul familiilor situate în mediul rural, în
vreme ce societatea actuală propune un tip de familie orientată predominant către
consum. O altă schimbare în ceea ce priveşte funcţia economică a familiei are în vedere
problema sănătăţii, a îngrijirii celor bolnavi sau bătrâni. Familia este înlocuită în acest
caz de o altă instituţie socială, respectiv spitalul sau, în anumite cazuri, azilul de bătrâni,
care preiau sarcina îngrijirii şi/sau însănătoşirii acestora.
Însă, în ciuda acestei schimbări fundamentale de rol, familia păstrează totuşi
anumite funcţii economice de bază: veniturile sunt asigurate de către persoanele
mature, care întreprind diverse activităţi economice în cadrul societăţii, în schimbul
cărora ei primesc o anumită remuneraţie. Mai mult decât atât, fiecare familie se
gospodăreşte în funcţie de propriul mod de viaţă; activităţi precum prepararea
mâncării, spălatul vaselor, curăţenia, petrecerea timpului liber etc. au rămas în sarcina
fiecărei familii, indiferent dacă aceste activităţi (mai ales preparatul mâncării şi
curăţenia) sunt realizate de cei din familie sau, contra cost, de către alte persoane din
afara respectivei familii.
A patra funcţie pe care familia o îndeplineşte este aceea educaţională, ce, în
opinia lui Murdock, poate fi asimilată funcţiei de socializare a copiilor. Unii analişti
(Haralambos, Holborn 2008) au observat că antropologul american utilizează termenul
de educaţie cu referire la procesul de socializare. De altfel, familia este agentul primar
de socializare, iar, în această calitate, ea nu este doar un producător de natură biologică,
nu se rezumă la funcţia de reproducere, ci are un rol fundamental în ceea ce priveşte
utilizarea de către copii a unui anumit limbaj, însuşirea unui set de valori, de credinţe,
de abilităţi etc. De cele mai multe ori, socializarea oferită de familie, în calitatea sa de
grup primar, este atât de complexă încât ea nu este sesizată de fiecare individ în
momentul derulării propriu-zise ale acestui proces. De unde putem trage concluzia că
socializarea oferită de familie are un caracter natural, este firescul însuşi.
Ulterior, alţi sociologi, au adăugat şi alte funcţii ale familiei, în afara celor
propuse de Murdock. De exemplu, o funcţie a familiei ce nu trebuie neglijată este aceea
de a oferi afecţiune şi suport emoţional. În interiorul familiei, părinţii nu se rezumă
doar la a asigura hrană propriilor copii, ci şi, fără-ndoială la fel de important, protecţie,
încredere în sine, sprijin în raport cu situaţiile dificile, suport medical atunci când este
nevoie etc. În absenţa acestor nevoi de ordin psihologic, pot să apară o sumedenie de
disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte comportamentul unei persoane în cadrul societăţii.
Trebuie afirmat că familia este cel mai bun/adecvat grup pentru a satisface aceste nevoi
şi aceasta deoarece ea este implicată la toate nivelurile – biologic, psihologic şi social –
dar şi pentru că structura sa de grup primar îi conferă un avantaj imens în raport cu
ceilalţi agenţi ai socializării. De altfel, coeziunea şi solidaritatea se manifestă în mod
primordial în cadrul familiei.
În fine, o altă funcţie importantă a familiei este aceea de acordare a unui status
social. Astfel, într-o primă instanţă, indivizii se definesc pe ei înşişi prin raportare la
familia din care fac parte, sentimentul de apartenenţă jucând un rol foarte important în
ceea ce priveşte asumarea diverselor roluri în cadrul familiei. În acest sens, cele mai
multe dintre statusurile prescrise ale unui individ au legătură directă cu familia din care
acesta face parte; de exemplu, vârsta, etnia, naţionalitatea, clasa socială, religia etc. sunt
conferite unui individ datorită faptului că s-a născut într-o anumită familie.
Naţionalitatea, religia sau clasa socială pot fi schimbate ulterior prin voinţa individului
şi transformate în statusuri dobândite, însă unele statusuri nu se pot schimba, ci au
caracter permanent.

O abordare diferită a familiei în raport cu aceea a lui Murdock este oferită de

perspectiva feministă, ce tinde în ultima vreme să acapareze problematica familiei
printr-un discurs ce propune o reorientare/revoluţionare esenţială a viziunii
clasice/clasiciste asupra familiei şi a fundamentului social al acesteia. Ceea ce
caracterizează în mod fundamental acest discurs feminist este, fără-ndoială, perspectiva
critică asupra societăţii, ce este privită ca fiind o lume a bărbaţilor, o lume dominată de
bărbaţi şi de puncte de vedere masculine. În acest sens, o direcţie de analiză a
curentului feminist este aceea reprezentată de schimbarea percepţiei asupra familiei,
înţeleasă ca o instituţie socială ce se bazează pe relaţii de putere. Familia bazată pe
cooperare, pe împărtăşirea unor scopuri comune, pe iubirea dintre parteneri şi în raport
cu proprii copii etc., toate acestea nu sunt decât subterfugii menite să ascundă
adevărata funcţie a familiei şi anume aceea de a aduce beneficii nelimitate doar unora
dintre membrii familiei, mai exact bărbaţilor. Familia le oferă femeilor doar o spoială de
viaţă socială, scopurile partenerilor într-o căsnicie nu sunt şi nu pot fi comune, între ei
nu există un raport de similitudine a rolurilor, ci unul de dominaţie, întrebarea cheie
fiind următoarea: Cine pe cine domină? Prin urmare, din indiferent ce perspectivă am
privi familia, ea ne pune în faţa privirii o realitate care nu poate fi contestată şi anume
faptul că femeie este întotdeauna dezavantajată în raport cu bărbatul în viaţa de familie.
 Viziunea feministă asupra familiei a adăugat teme noi de discuţie în raport cu
modalităţile clasice de abordare. Unele dintre acestea privesc problema violenţei
conjugale – pe care o vom aborda mai jos în cuprinsul acestui capitol – sau a structurii
economice a familiei - această problemă este focalizată dintr-un unghi radical diferit
decât fusese tratată funcţia economică a familiei despre care am vorbit deja în acest
capitol. Deşi se pot remarca unele diferenţe de opinii între adeptele acestui curent de
gândire, există totuşi ceva în comun şi anume ideea exprimată de Valerie Bryson că
„oprimarea femeilor este forma fundamentală şi universală de dominaţie”. Societatea
este în mod esenţial patriarhală, fiind dominată de bărbaţi, iar interesele femeilor nu
sunt convergente cu acelea ale bărbaţilor.
Abordarea economică a familiei din perspectivă feministă este propusă de
sociologul francez Christine Delphy (1941-) şi sociologul englez Diana Leonard (1941-
2010) în lucrarea Exploatarea familială: O nouă analiză a căsătoriei în societăţile occidentale
contemporane, publicată în anul 1992. În opinia autoarelor, bărbaţii sunt principalii
beneficiari ai exploatării femeilor, cu precădere a activităţilor casnice depuse de acestea.
„Noi privim familia în calitatea sa de grup de bază ca fiind un element important în
menţinerea naturii patriarhale a societăţii noastre: ea este o continuare a poziţiei
dominante a bărbaţilor în raport cu femeile şi copiii”. Familia este înţeleasă drept un
sistem economic, ce implică uin set de „relaţii de muncă în cadrul cărora bărbatul
beneficiază – şi exploatează – de munca femeii şi, în anumite situaţii, chiar de munca
depusă de copii sau rudele de sex masculin” (apud. Haralambos, Holborn 2008).
Explicaţia acestei exploatări rezidă în faptul că membrii familiei nu lucrează pentru ei
înşişi, ci pentru capul familiei. Familia, în calitatea sa de sistem economic, are
următoarele caracteristici (Ibid.):
1. Fiecare familie este o structură socială bazată pe două tipuri de roluri. Acestea
sunt: capul familiei şi persoanele dependente sau ajutoarele acestuia. Femeia în
calitate de cap al familiei pare să fie ceva imposibil de imaginat, astfel că marea
majoritate a acestora sunt bărbaţi.
2. Bărbatul în calitatea sa de cap al familiei este diferit de toţi ceilalţi membri ai
familiei şi aceasta deoarece el decide ce anume trebuie să facă într-o anumită situaţie şi
modul în care deleagă fiecăruia ce sarcină să ducă la îndeplinire. Ceilalţi nu au nici-o
putere de decizie, îl pot eventual ruga sau sfătui să-şi schimbe decizia, însă decizia
finală îi aparţine întotdeauna.
 3. Capul familiei asigură întreţinerea celorlalţi membri ai familiei, iar aceştia
primesc o parte din proprietatea familiei în momentul când el moare. Însă, toţi trebuie
să muncească pentru capul familiei fără să fie plătiţi în vreun fel.
4. Tipul şi cantitatea de muncă prestate de membrii familiei se află în corelaţie cu
sexul acestora şi cu statusul marital. Femeile trebuie să facă diverse activităţi neplătite;
în plus, soţiile trebuie să efectueze diverse activităţi de natură sexuală sau cu scopul de
a da naştere copiilor. Indiferent însă de modul în care este privită această problemă, se
consideră că treburile gospodăriei intră în responsabilitatea femeii.
5. Un bărbat trebuie să le furnizeze celorlalţi membri ai familiei sale bani pentru
a-şi putea satisface nevoile de bază, dar, spre deosebire de un angajator oarecare, el nu
plăteşte munca prestată utilizând un anumit etalon, de tipul muncii efectuate într-o oră,
pe săptămână sau pe lună. Sumele pe care le primeşte fiecare membru al familie nu au
nici-o legătură cu munca depusă de fiecare în parte, ci sunt dependente de poziţia
fiecăruia în cadrul familiei; în general, consideră autoarele, băieţii primesc mai mult
decât fetele.
6. Relaţiile de producţie din interiorul familiei impun ca adesea plata să fie făcută
mai degrabă în obiecte sau în servicii – o nouă pereche de cercei, o nouă rochie sau o
vacanţă la Roma etc. – decât în bani.
7. Relaţiile economice din familie nu sunt stabilite pe baza unor contracte de tip
formal. De aici rezultă că membrii familiei trebuie să apeleze la diverse metode
informale de negociere. O situaţie des întâlnită este aceea în care soţiile sau ficele
trebuie să-şi analizeze atent soţii sau taţii pentru a şti să le ceară ceva la momentul
oportun şi pe un ton cât mai potrivit.
8. Capul familiei deţine un monopol aproape total asupra proprietăţii deţinute de
familie şi în ceea ce priveşte relaţiile cu alte familii.
9. Atunci când soţiile trebuie să se ducă la lucru, ele continuă să desfăşoare
activităţile casnice sau să plătească alte persoane pentru a avea grijă de gospodărie sau
de îngrijirea copiilor.

8.4. Căsătoria

Una dintre caracteristicile fundamentale ale căsătoriei în perioada contemporană

este faptul că oamenii se căsătoresc la o vârstă mult mai matură decât în urmă cu câteva
generaţii. Cauzele acestui fenomen sunt variate, între acestea incluzându-se
componenta financiară, grija de a avea un loc de muncă care să asigure un nivel de trai
relativ ridicat, faptul de a pune bazele unei cariere într-un domeniu de activitate, dar şi
convingerea că, o dată cu căsătoria, se pierde ceva din independenţa proprie. Aceasta
nu este însă singura schimbare semnificativă; în trecut, partenerul de cuplu făcea parte
fie din colegii de şcoală, fie din cei de la muncă, fie fusese recomandat de diverse
cunoştinţe sau rude. Astăzi, acestor medii li s-a adăugat unul a cărui însemnătate tinde
să fie din ce în ce mai ridicată, aşteptările fiind ca acesta să le devanseze pe toate laolaltă
într-un viitor nu foarte îndepărtat. Este vorba despre internet, ce pune la dispoziţia
utilizatorilor nenumărate site-uri care îi ajută pe oameni să se implice în relaţii
sentimentale unii cu ceilalţi. Ceea ce nu înseamnă în mod obligatoriu că aceste relaţii se
vor finaliza prin căsătorii, însă un prim pas în acest sens este făcut. Prin urmare,
internetul dă posibilitatea fiecărei persoane să-şi găsească un partener cu care să
întemeieze un cuplu. Altfel spus, alegerea partenerului este o chestiune care ţine de
propria alegere. Iar elementul cel mai important care stă la baza alegerii este
sentimentul de iubire, care îi împinge pe oameni să întemeieze relaţii bazate pe
dragoste. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel. Dacă în societăţile europene şi în cea
americană lucrurile se petrec în acest mod, în alte societăţi situaţia este fundamental
diferită. De exemplu, în Uzbekistan problema alegerii partenerului nu este lăsată la
îndemâna tinerilor – de altfel, nu rareori aceştia sunt mai degrabă nişte copii – , ci
părinţii sunt aceia care aranjează căsătoria în locul lor (Schaefer 2008). Noţiunea de
căsătorie aranjată este o formă de alianţă între două familii extinse din aceeaşi clasă
socială, ce implică nu doar un schimb între copii, ci şi în ceea ce priveşte averea sau
diverse beneficii. (Macionis 2005). Astfel, tradiţia spune că o tânără femeie uzbecă
trebuie să se căsătorească cu acel tânăr pe care l-au ales părinţii ei şi pe care ea nu l-a
văzut decât o singură dată, în momentul final al inspectării zestrei. Considerentele care
stau la baza căsătoriilor aranjate au în vedere nu doar interesele familiale, ci şi pe cele
religioase sau economice.
Aşa cum s-a văzut din exemplul de mai sus, familia şi viaţa în cadrul familiei nu
sunt înţelese la fel în toate contextele sociale şi culturale, ci reprezentările asupra
familiei pot să difere considerabil de la o societate la alta. Sociologul Shu-Ching Lee
(1953) descrie familia tradiţională chineză ca având în centrul său relaţia de
consangvinitate, respectiv accentul pus pe provenienţa din partea tatălui.
Caracteristicile fundamentale ale acestei familii sunt stabilitatea, continuitatea şi
perpetuarea de-a lungul generaţiilor. Familia este privită ca o instituţie socială esenţială, ce
are la bază un set de reguli scrise sau nescrise de convieţuire. Eticheta joacă un rol
important, ea face distincţia dintre familiile de condiţie bună şi cele sărace, fiind în
acelaşi timp un indiciu major în ceea ce priveşte gradul de prosperitate al femiliei şi
statusul acesteia. Viaţa în cadrul familiei este reglementată în principal de tradiţia ei
specifică, sub forma unui cod sau al unui sistem de legi interne ale familiei, care îl
autorizează pe bărbatul cel mai în vârstă să reglementeze comportamentul/conduita
celorlalţi membri ai familiei. De altfel, puterea şi autoritatea sa se extind aproape
nemăsurat asupra vieţii celorlaţi. În acest sens, o problemă majoră cu care se confruntă
familia chineză este aceea referitoare la menţinerea acestei puteri şi autorităţi atunci
când alţi bărbaţi din interiorul familiei ajung la vârsta maturităţii şi se pune în discuţie
problema succesiunii. Nu trebuie ignorat faptul că educaţia copiilor are loc în cadrul
familiei, care este considerată adesea nu numai cel mai important factor de socializare,
ci singurul asemenea factor. Mijloacele de asigurare a traiului sunt transmise în primul
rând în cadrul familiei şi aceasta nu numai cu referire la locuinţă, terenul agricol sau
efectivul de animale, ci şi în ceea ce priveşte deprinderea unor abilităţi sau meşteşuguri
precum fabricarea diferitelor băuturi, realizarea de unelte, ţesătoria sau pictura etc. –
toate acestea sunt dobândite prin intermediul relaţiei tată-fiu. „Dacă un fiu doreşte să
fie moştenitorul legal al tuturor acestor lucruri, atunci prima datorie, pe care el a
învăţat-o încă din copilărie, este aceea de a se supune regulilor de familie sau, şi mai
bine, de a trăi conform spiritului tradiţional al familiei”. În caz contrar, fiul neascultător
poate să fie sancţionat în modalităţi foarte diverse, care includ pedepse fizice de tipul
bătăii cu diferite obiecte, dintre care cel mai des utilizat este biciul, dar şi izolarea,
înfometarea, iar, în situaţiile extreme, condamnarea la moarte şi execuţia. Această din
urmă pedeapsă nu poate fi însă aplicată decât după ce a fost obţinut acordul din partea
persoanelor în vârstă ce au rol de decizie în cadrul clanului.
O analiză a modului de funcţionare a statusurilor şi rolurilor în cadrul familiei
chineze este foarte relevantă în acest context. Astfel, în calitatea sa de instituţie socială
primară, familia nu pune accentul pe individ, ci pe rolurile pe care fiecare membru
trebuie să le joace în cadrul acesteia. Relaţiile de rudenie sunt de trei tipuri principale:
părinte-copil, sot-soţie şi fraţi-surori. Tatăl are rolul dominant, el este asemeni unui
suveran, a cărui principală datorie, în afara faptului că reprezintă familia în relaţie cu
întreaga comunitate, este aceea de a supraveghea ca nu cumva vreun membru al
familiei să încalce tradiţia. Aşa cum spuneam mai sus, exercitarea autorităţii sale poate
să includă pedepsele aplicate copiilor săi, ceea ce nu înseamnă că taţii nu îşi iubesc
copii, ci doar faptul că lor le-a fost încredinţată responsabilitatea de a conduce mersul
lucrurilor atât în ceea ce priveşte viaţa de familie, cât şi în aceea a educaţiei copiilor
pentru adaptarea la exigenţele vieţii în societate. Acest comportament care poate fi
caracterizat drept aspru sau lipsit de efuziuni sentimentale este necesar nu numai
pentru a corecta comportamentele considerate neadecvate, ci mai ales pentru a menţine
armonia în cadrul familiei. Consecinţa întrucâtva firească a acestei stări de fapt este
aceea că tatăl este în general respectat, dar rareori iubit de copiii săi. Se poate spune în
acest sens că există o disociere esenţială în ceea ce priveşte rolurile asociate celor doi
părinţi: tatălui îi este acordat respectul, iar mamei afecţiunea/iubirea. În consecinţă,
mama nu-şi poate pedespsi copii, nu intră în atribuţiile ei acest rol, fapt care poate să
genereze un adevărat dezastru în familiile în care tatăl moare încă de timpuriu, la vârsta
maturităţii şi nu are nici-un frate care să-i preia atribuţia de a menţine disciplina,
ocupându-se cu educaţia copiilor săi. Un număr mare de familii de condiţie socială
bună au ajuns la ruină datorită unei situaţii de acest gen.
Pe de altă parte, statusul soţiei rămâne unul destul de vag circumscris în familia
tradiţională chineză. De altfel, o privire atentă dezvăluie faptul că nici soţul nu are un
status riguros definit; spre deosebire de cel de părinte al copiilor săi, sau de fiu al tatălui
şi mamei sale, care cunosc o reglementare foarte strictă, cel de soţ nu implică în mod
automat o stare de dominare absolută a soţiei, însă ea este în cele mai multe cazuri
subînţeleasă. În ceea ce priveşte soţia, trebuie amintit faptul că aceasta a devenit soţia
unui bărbat pe care e posibil să nu-l fi văzut niciodată înainte de căsătorie, familia nouă
din care face acum parte şi care este familia soţului său fiind considerată cu mult mai
importantă decât familia unde s-a născut şi a crescut. Este deci obligaţia fundamentală a
soţiei faptul de a se conforma tradiţiilor noii familii, indiferent dacă i se par agreabile
sau nu, justificate sau nejustificate. Orice abatere de la acestea atrage însă repudierea
din partea soţului, obligat să recurgă măsuri drastice pentru a menţine „integritatea
familiei ca instituţie”.

5. Divorţul
 Spre deosebire de căsătorie, divorţul presupune despărţirea a două persoane care
au statusul de soţi. Acest fenomen social a cunoscut o creştere semnificativă în secolul al
XX-lea, ţara cu cea mai mare rată a divorţurilor din lume fiind în mod aparent
paradoxal S.U.A. şi aceasta în ciuda faptului că în societatea americană familia este
privită ca o valoare în sine. De altfel, acest lucru se poate observa şi în rata foarte mare a
căsătoriilor; peste 90% dintre americani au fost căsătoriţi cel puţin o dată până în pragul
vârstei de 45 de ani. Se pare însă că o rată mare a căsătoriilor aduce însă cu sine şi o rată
crescută a divorţurilor, în anul 2008 numărul divorţurilor ajungând la aproape 40% din
totalul căsătoriilor. Spre comparaţie, această rată a divorţurilor este cu jumătate mai
mare decât în ţări precum Japonia sau Canada şi de aproape şapte ori mai mare decât în
Italia. Trebuie totuşi subliniat un alt fenomen specific modului de viaţă american
contemporan: peste 60% dintre persoanele care divorţează nu rămân singure, ci se
recăsătoresc. Cauzele principale ale frecvenţei ridicate a fenomenului divorţului sunt
următoarele (Macionis 2005):
- accentul pus pe individualism. Fiecare persoană este interesată să-şi găsească
fericirea într-o strânsă legătură cu propria persoană şi nu alături de ceilalţi. De altfel,
membrii unei familii petrec din ce în ce mai puţin timp împreună, fiecare fiind interesat
doar de propria persoană.
- dispariţia sentimentului iubirii. Fiind o societate care mizează intens pe
iubirea considerată a fi „romantică”, relaţia dintre parteneri se diluează o dată cu
dispariţia pasiunii sexuale. Foarte mulţi oameni apelează la divorţ deoarece doresc să se
implice în relaţii de natură erotică cu alţi parteneri.
- femeile nu mai sunt strict dependente de bărbaţi. În S.U.A., în prima jumătate
a secolului al XX-lea, marea majoritate a femeilor căsătorite nu aveau locuri de muncă,
petrecându-şi timpul exclusiv în cadrul familiei, având grijă în principal de educaţia
copiilor şi de treburile gospodăriei. Singur bărbatul era acela care avea ca sarcină
deţinerea unui job şi deci realizarea de venituri băneşti. Această situaţie s-a schimbat
însă radical în ultimele decenii ale secolului trecut, fapt care a determinat o
independenţă de natură financiară a femeii. Astfel, a devenit mult mai uşor pentru o
femeie să încheie o căsnicie unde se simţea nefericită.
- viaţa casnică este caracterizată de stres. Deoarece ambii parteneri petrec o mare
parte din timp la locul de muncă, energia şi din timpul acestora se consumă tot mai
mult în afara vieţii familiale. Creşterea copiilor poate deveni o sarcină foarte dificilă în
multe cazuri; din acest punct de vedere, se constată că apariţia unui copil poate să aibă
efecte foarte diferite de la o familie la alta: el poate să stabilizeze viaţa din unele căsnicii,
în timp ce în altele generează neînţelegeri şi conflicte între părinţi, ce se finalizează
adesea prin divorţ.
- divorţul a devenit un fenomen social acceptat, care nu mai atrage
dezaprobarea celorlalţi. În prima jumătate a secolului trecut, divorţul era privit ca fiind
ceva esenţialmente rău, iar cei care apelau la această formă de despărţire cu caracter
oficial evident se confruntau frecvent cu o reacţie de dezavuare, chiar stigmatizare din
partea celorlalţi membri ai comunităţii în care trăiau. Fără-ndoială, această reacţie
virulentă de respingere a divorţului, dublată de blamarea soţilor care divorţează, cu
precădere a soţiei, are la bază o credinţă de ordin religios. Şi totuşi, realitatea vieţii de
femilie se dovedeşte mai puternică decât dogmele religioase; în prezent,
rudele/prietenii/cunoştinţele etc. pot avea rolul de a-i încuraja pe soţi în vederea
începerii procedurilor de divorţ.
- simplificarea procedurilor legale de divorţ. În trecut, pentru a putea declanşa
un proces de divorţ, era nevoie să se probeze existenţa unor comportamente de tipul
adulterului sau violenţei domestice. Această situaţie s-a schimbat, însă, în ziua de azi o
căsnicie se poate dizolva prin simpla voinţă a soţilor.
În ceea ce priveşte categoriile de persoane care apelează cel mai frecvent la
divorţ, se constată faptul că tipul de căsătorie cel mai expus la divorţ este acela în care
soţii au vârste foarte tinere, iar căsătoria a survenit după o perioadă foarte scurtă în care
cei doi au trăit după regulile unui cuplu necăsătorit. În asemenea circumstanţe, atât
lipsa unei maturităţi de ordin emoţional, cât şi frecventa lipsă a banilor se pot dovedi
decisive în ceea ce priveşte despărţirea dintre cei doi. O altă situaţie a cărei frecvenţă
este de asemenea mare se referă la apariţia neaşteptată a unui copil, cu precădere în
situaţiile în care faptul că soţia a rămas însărcinată îl ia pe nepregătite pe soţ, iar aceasta,
în ciuda protestelor şi chiar a ameninţărilor soţului, nu se lasă convinsă să apeleze la
avort, ci este foarte determinată în a-şi păstra copilul. De asemenea, unele studii
realizate de sociologi au arătat faptul că foarte multe persoane ce proveneau din familii
cu părinţi divorţaţi au recurs la rândul lor la divorţ. În acest caz, se petrece un fenomen
specific sociologic şi anume efectul de modelare al rolului; cei care au părinţi divorţaţi
trec, la rândul lor, prin experienţa divorţului. Divorţul mai este întâlnit şi în cazurile în
care ambii soţi au cariere de succes, ceea ce presupune şi venituri pe măsură şi un tip de
interes alocat cu precădere propriei persoane, ceea ce poate să diminueze sentimentul
legăturii faţă de celălalt.
Indiferent însă de vârsta, categoria socială sau profesională, religia sau societatea
în care trăiesc cei doi soţi care urmează să se despartă, divorţul este cel mai des privit ca
o experienţă dezagreabilă, fiind o adevărată traumă emoţională pentru copiii ai căror
părinţi s-au decis să pună capăt relaţiei dintre ei. În ciuda faptului că unii cercetători au
arătat consecinţele pozitive pe care divorţul le poate avea atât asupra părinţilor, cât şi
asupra copiilor, în speţă faptul că el pune capăt unei vieţi plină de certuri şi/sau de
violenţă, totuşi efectele sale asupra psihicului copiilor pot fi extrem de dureroase. În
acest sens, una dintre consecinţele cele mai puternice are în vedere autoculpabilizarea
copilului, convingerea acestuia că el este de vină pentru divorţul dintre părinţii săi.
Concluzionând, se poate observa că, în multe situaţii, copiii care provin din părinţi
divorţaţi au probleme serioase de comportament şi de integrare/adaptare.

8.6. Violenţa domestică

Viaţa în cadrul familiei nu înseamnă doar o existenţă caracterizată de plăceri,

confort sau siguranţă, ci ea poate fi asociată adesea cu violenţa, lipsa confortului, a
certitudinilor, încrederii, sprijinului sau a unei elementare securităţi/protecţii. Violenţa
domestică este definită ca fiind acel tip de violenţă emoţională, verbală, fizică, sau care
presupune un abuz sexual, săvârşită de un membru al familiei asupra altui membru al
aceleiaşi familii (Macionis 2005). Ea nu este deci caracteristică unui anumit membru al
familiei, ci poate fi săvârşită de oricare dintre cei doi soţi, de copii, de fraţi sau surori
sau de persoanele în vârstă. Pentru a sublinia faptul că aceste trăsături ale familiei nu
sunt deloc accidentale, ci ele sunt expresia unei realităţi cotidiene, sociologul american
Richard J. Gelles (1974) a definit cu un ton critic familia ca fiind „cel mai violent grup
din societate, cu excepţia poliţiei şi a armatei”. Cu diferenţa esenţială, binenţeles, că
armata şi poliţia au fost special create pentru a provoca sau a reprima violenţa.
În literatura dedicată cercetărilor asupra problemei violenţei din cadrul familiei
au fost stabilite trei tipuri majore de violenţă conjugală (Johnson, Ferraro 2000):
1. Violenţa obişnuită din cuplu apare în situaţiile în care există o divergenţă de
opinii referitoare la un anumit subiect, iar unul dintre parteneri înţelege să rezolve acest
conflict prin violenţă fizică. În acest caz, nu se poate vorbi despre o agresivitate ieşită
din comun, în plus, manifestările violente nu tind să reapară în mod frecvent şi nici să
capete o amploare foarte mare. Mai mult decât atât, acest tip de violenţă domestică
poate fi utilizat de oricare dintre cei doi parteneri de cuplu, indiferent de sexul acestora.
2. Terorismul intim este un tip de manifestare ce decurge din dorinţa unuia
dintre parteneri de a deţine controlul asupra celuilalt. În această ipostază, acţiunile de
natură violentă sunt mult mai frecvente, intensitatea/gradul de agresivitate al lor creşte
în timp, iar traumele de natură fizică şi/sau psihică pot fi foarte grave. În marea
majoritate a cazurilor, pentru cuplurile heterosexuale, cel care provoacă şi întreţine un
asemenea tip de violenţă este bărbatul.
3. Rezistenţa violentă este o situaţie aflată în oglinda terorismului intim. Acestui
tip de manifestare violentă îi corespunde o persoană, de obicei, o femeie, care încearcă
să se apere de agresiunile provocate de bărbatul său tot prin violenţă. În ambele cazuri,
respectiv terorismul intim, dar şi rezistenţa violentă, consecinţele pot fi devastatoare.
Violenţa provocată de părinţi asupra copiilor poate să înceapă încă din stadiul
prenatal, când copilul se află în uterul mamei. Este, în fapt, o violenţă îndreptată asupra
mamei care se răsfrânge şi asupra copilului, în anumite situaţii consecinţele fiind
apariţia unor complicaţii la naştere sau chiar pierderea copilului. Violenţa îndreptată
împotriva copiilor cunoaşte mai multe forme: ea poate apărea sub forma unei palme, a
unui pumn, a unei împingeri, păruieli sau bătăie cu diferite obiecte, dar se poate extinde
până la agresiuni de natură sexuală săvârşite atât asupra fetelor, cât şi asupra băieţilor.
Cercetările sociologice au evidenţiat, de asemenea, faptul că violenţa domestică
are legătură directă cu percepţia asupra egalităţii între sexe din cadrul unei societăţi în
general şi al fiecărei familii în parte, în special (Brym, Lie 2007). Astfel, cu cât nivelul
inegalităţii dintre sexe este mai mare, cu atât creşte frecvenţa situaţiilor în care este
întâlnită violenţă conjugală, mai ales de tipul terorismului intim. Pe de altă parte,
cazurile în care o soţie este agresată au o rată mult mai ridicată în familiile în care
nivelul educaţiei nu este foarte ridicat, în cele din clasele sociale aflate la baza societăţii
şi mai ales în familiile sau în societăţile care pun accentul pe dominarea justificată a
femeii de către bărbat. Modalitatea cea mai la îndemână de a pune în practică această
dominaţie, care nu poate fi sub nici-o formă pusă la îndoială este, binenţeles, violenţa. O
altă situaţie în care nivelul violenţei domestice este ridicat este aceea în care persoana
care practică violenţa provine dintr-o familie violentă, respectiva/respectivul fiind, la
rândul său, în copilărie sau adolescenţă, victima violenţei provocate de părinţi. Unele
cercetări au evidenţiat totuşi faptul că aceşti factori ai socializării ce tind să provoace
violenţa nu au o influenţă chiar atât de mare pe cât se credea în trecut şi că, în realitate,
nu se poate stabili existenţa unui determinism strict în ceea ce priveşte problema
violenţei domestice. Altfel spus, nu este deloc obligatoriu ca o persoană care a fost
agresată în copilărie de către părinţi să aibă un comportament similar în propria sa
familie.

8.7. Alte stiluri de viaţă din cadrul lumii contemporane

În ciuda discursurilor şi a declaraţiilor de natură oficială/tradiţionalistă, care

prezintă căsătoria între două persoane heterosexuale drept singura cale veritabilă de a
întemeia o familie, aceasta şi-a pierdut într-o măsură apreciabilă semnificaţia socială de
rit de trecere de la adolescenţă la maturitate. Cauzele sunt multiple: tendinţa oamenilor
de a amâna actul căsătoriei tot mai mult şi de a-l împinge la vârste cât mai înaintate;
faptul că unele cupluri – în unele cazuri, fiind vorba de parteneri de acelaşi sex – refuză
să se căsătorească în mod legal, deşi stau împreună un timp îndelungat (Schaefer 2008).
În ciuda opoziţiei directe manifestate de Biserica Ortodoxă, această tendinţă este din ce
în ce mai vizibilă şi în România.
Practica adoptată de partenerii din cadrul unui cuplu care aleg să stea împreună,
fără însă a fi căsătoriţi poartă numele de coabitare. Ea este întâlnită în cazul majorităţii
tinerilor din mediul urban, ce obişnuiesc să trăiască împreună înainte de căsătorie.
Această situaţie este frecvent întâlnită atât în S.U.A., cât şi în Europa, una dintre
consecinţe fiind faptul că, în ţări precum Franţa, Anglia sau Norvegia, peste 40% dintre
copii s-au născut din mame singure, necăsătorite în mod oficial. Coabitarea poate fi
specifică nu numai tinerilor, ci şi persoanelor mature care au trecut prin experienţa unui
divorţ şi nu mai doresc să se căsătorească în mod legal cu noul partener. Unul dintre
motivele pentru care oamenii refuză să se căsătorească poate fi şi faptul că ei nu doresc
să se limiteze la un singur partener sexual de-a lungul întregii vieţi, ci doresc să aibă
diverşi parteneri în momente diferite.
Un alt fenomen social care cunoaşte o dezvoltare semnificativă este acela al
persoanelor care preferă să rămână singure, fără a avea un partener stabil.
Independenţa economică şi asigurarea unui status cât mai lipsit de responsabilităţile
inerente căsătoriei sunt unii dintre factorii care au dus la creşterea acestui fenomen,
specific în principal femeilor orientate către o carieră de succes, familia fiind privită ca o
frână în dezvoltarea respectivei cariere. Ceea ce nu de puţine ori nu este altceva decât o
modalitate de autoconsolare. Dar, chiar şi în situaţiile în care oamenii se căsătoresc,
acest lucru nu înseamnă neapărat că ei doresc să întemeieze o familie după regulile
tradiţionale şi aceasta deoarece ei nu doresc să mai aibă copii. În acest caz, se poate
vorbi despre căsătorie fără copii. Însă aici trebuie făcută distincţia între cuplurile care
nu doresc să aibă copii şi nici nu au şi cuplurile care îşi doresc să aibă, dar nu reuşesc
din motive biologice. În această din urmă situaţie, se poate vorbi despre faptul că
femeile nu au dorit să aibă un copil în perioada în care erau fertile, iar ulterior, datorită
vârstei relativ înaintate, nu au mai reuşit să rămână gravide. Sau poate că partenerii lor
de sex masculin au o problemă legată de impotenţă. Soluţiile pentru aceste cupluri care-
şi doresc copii, dar nu îi pot avea pot fi de mai multe tipuri: inseminare artificială,
adopţie etc. Referitor la cuplurile care nu-şi doresc copii, trebuie spus că un motiv
important al acestei stări de fapt, în afara refuzului asumării unor responsabilităţi reale,
este acela de natură economică, respectiv costurile foarte mari pe care le presupune
creşterea şi educarea unui copil. Cu atât mai mult cu cât presiunea pe care o exercită
job-ul asupra mamei poate fi extrem de mare. Sunt frecvente situaţiile în care
managementul unei instituţii se arată inflexibil şi lipsit de înţelegere în faţa repetatelor
întârzieri sau plecări inoportune de la serviciu ale unei mame care a fost nevoită să-şi
ducă copilul la doctor sau la diverse activităţi şcolare. Şi nu este vorba numai de
management; uneori, unii dintre angajaţii care nu au copii sunt revoltaţi de faptul că
există un tratament discriminatoriu al managerului în ceea ce îi priveşte, în raport cu
persoanele care au copii şi cărora li se tolerează anumite abateri de la regulile interne ale
organizaţiei.
În fine, o altă situaţie care devine din ce în ce mai frecventă are în vedere
cuplurile de lesbiene şi homosexuali. Privită de unii sociologi ca una dintre cele mai
importante mişcări sociale ale secolului al XX-lea, mişcarea de eliberare a
homosexualilor şi lesbienelor deschide o problematică nouă de analiză a drepturilor
civile şi a celor referitoare la familie. Orientarea sexuală a unui individ se referă la
„convingerile, atracţiile, comportamentele acestuia faţă de persoanele aparţinând
sexului opus sau aceluiaşi sex” (Ritzer 2007). Iar pentru o familie constituie o adevărată
provocare faptul că unul dintre membrii săi are o orientare sexuală diferită faţă de
ceilalţi. Se pune problema „cum să accepte sau dacă să accepte” această situaţie care
este din ce în ce mai des întâlnită în Occident. Astfel, unele cercetări au evidenţiat faptul
că în S.U.A. în jur de 5% din populaţia cu vârsta de 18 ani şi peste se declară
homosexuali sau lesbiene şi, mai mult decât atât, 27% dintre cuplurile de homosexuali
sau lesbiene au copii. De unde rezultă că aproximativ 10 milioane de copii sunt crescuţi
de părinţi homosexuali sau lesbiene. Dar aici trebuie făcută o distincţie importantă între,
pe de o parte, copiii care s-au născut sau au fost adoptaţi într-o căsnicie heterosexuală,
ce s-a destrămat în momentul în care unul dintre părinţi sau ambii s-au orientat către
relaţii de tip homosexual/lesbian şi copiii care s-au născut sau au fost adoptaţi de la
bun început într-o familie de homosexuali sau lesbiene (Patterson 2000). În primul caz,
copiii au fost nevoiţi să treacă prin experienţa divorţului, a separării părinţilor şi a
incertitudilor induse de această situaţie tranzitorie, să dea dovadă de putere de
adaptare la noua situaţie familială, aceste probleme neexistând în ce-a de-a doua
situaţie. Studiile sociologice care au analizat comparativ copiii crescuţi în familiile
homosexuale sau lesbiene cu cei crescuţi în familii heterosexuale au arătat că există
diferenţe între aceştia, însă ele nu sunt semnificative. Astfel, cei din prima categorie
sunt supuşi unui stres mult mai mare decât ceilalţi; ei sunt neliniştiţi, se simt speriaţi,
supăraţi etc., în timp ce copiii din familiile heterosexuale se simt în siguranţă şi sunt
împăcaţi cu ei înşişi. O explicaţie a acestei diferenţe este faptul că viaţa socială curentă a
copiilor născuţi sau adoptaţi de familii homosexuale sau lesbiene este mult mai expusă
condiţiilor generatoare de stres decât a celorlalţi copii. Pe de altă parte, însă, respectivii
copii ai căror părinţi sunt homosexuali sau lesbiene sunt mult mai în măsură decât
ceilalţi să recunoască atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale experienţelor lor
emoţionale. În fine, cercetările empirice efecuate de sociologi au arătat faptul că nu
există diferenţe calitative între relaţiile din interiorul familiilor de homosexuali sau
lesbiene în raport cu cele de heterosexuali.