Şcoala Sanitară Postliceală ’’Christiana’’

Referat - Chistul Hidatic

1
 CHISTUL HIDATIC

I. Generalităţi

Hidatoza sau echinococcoza, este o boală parazitară cauzată de infecţia cu larvele viermelui
Echinococcus granulosus (E. granulosus), a cărui gazdă este, de regulă, câinele, dar care poate fi transmis şi
la om, prin ingerare accidentală (sol, apă sau alimente infestate, fecalele animalului infectat). Aceste larve
se localizează de regulă la nivelul ficatului (în 50-70% din cazuri), ducând la apariţia unor chisturi, numite
chisturi hidatice, care pot ajunge la dimensiuni de 5-10 centimetri şi, în anumite cazuri, se pot extinde şi în
alte zone ale corpului (splină, plămâni, rinichi, oase, creiere).
Agentul etiologic al chistului Echinococcus Granulosus este un parazit care aparţine genului
Echinococcus, familia Taeniide, clasa Cestode.
Chisturile hidatice care se rup şi dau simptome provoacă o serie de complicaţii severe,
ameninţătoare de viaţă, motiv pentru care tratamentul trebuie instituit cât mai prompt. Acesta poate
consta fie în drenarea chistului hidatic, fie în eliminarea acestuia pe cale chirurgicală.
Conform datelor statistice, se estimează că hidatoza afectează peste un milion de oameni la nivel
mondial, din toate zonele lumii, dar cu precădere în zonele rurale.

II. Cauze ale chistului hidatic

Cauza hidatozei este infecţia cu larvele de Echinococcus Granulosus, un vierme care poate infecta
animalele. Acesta este eliminat prin materiile fecale şi poate supravieţui timp de câteva luni în sol,
păşuni şi apă. Trebuie menţionat însă că omul se poate infecta doar prin contactul cu solul contaminat
cu fecalele animalului infectat, prin atingerea animalului infectat (pupatul pe bot, atingerea acestuia,
apoi ducerea mâinii murdare la gură) sau consumul de apă infestată. De asemenea, hidatoza nu se
transmite de la un om la altul, ci numai de la animalul-gazdă.
Este o boala foarte rară; afectează toate grupele de vârstă, mai frecvent in copilărie în zonele
endemice; nu există o predominenţă de sex; boala este endemică în ţările mari crescătoare de ovine şi
caprine; mai este numita ’’boala mâinilor murdare’’. Boala se transmite pe cale digestivă, prin
alimente infestate cu ouă de Taenia Echinococcus.

2
 La adult, principala localizare este reprezentată de ficat in proportie de 60%, a doua localizare
fiind reprezentată de plămân în proporţie de 30-40%. În copilărie, plămânul reprezintă principala
localizare. Poate avea orice localizare: creier, ochi, cord, mediastin, pleura, diafragm, pancreas, splina,
glande endocrine, oase, tract genito-urinar.

III. Simptome ale chistului hidatic

Deşi multe dintre infestări apar încă din copilărie, pe măsură ce acesta creşte, simptomatologia
apare peste câteva luni sau ani, unde apar manifestări precum:
-Dureri abdominale; Greaţă; Vărsături; Tuse cronică; Durere în piept; Respiraţie scurtă;
-Scădere neintenţionată în greutate; Slăbiciune musculară; Lipsa poftei de mâncare; Febră.
In cazul chistului hepatic, icterul este primul semn de boala şi cel mai frecvent, iar în cazul
chistului pulmonar, descoperirea acestuia este de multe ori întâmplătoare în urma unui examen de rutină,
când pacientul se prezintă la medic pentru tuse sau dureri toracice.
Icterul, durerea abdominală, colangita prin blocarea căilor biliare se manifestă la nivel hepatic şi
se poate ajunge şi la insuficienţă hepatică, sau hepatomegalie.
Cefaleea si ameţelile sunt specifice pentru localizarea cerebrală, iar semnele neurologice specifice
apar în localizari cerebrale specifice.
Scurgerile minore de lichid hidatic produc durere şi chiar o reacţie usor alergică urmată de eritem
şi urticarie.
Poate produce hipertensiune portală sau dacă localizarea este splenică, determină
splenomegalie

IV. Diagnostic

Principala metodă de diagnostic a chistului hidatic este ultrasonografia, completată ulterior de

tomografie computerizată sau imagistică prin rezonanţă magnetică. Anumite anomalii – prezenţa unor
anticorpi – pot fi depistate şi cu ajutorul testelor de sânge. Testul Elisa cu o acuritate de peste 90 % în cazul
chistului hepatic şi 40% pentru cel pulmonar. De multe ori, chistul hidatic este asimptomatic şi poate fi
descoperit întâmplător, cu ocazia unei ecografii abdominale de rutină.

3
 V. Tratament al chistului hidatic

Există patru opţiuni de tratament în ceea ce priveşte chistul hidatic, care pot fi combinate sau
utilizate singular, în funcţie de particularităţile fiecărui caz:
Drenarea chistului hidatic sub ghidaj ecografic (puncţie, aspiraţie, injecţie, reaspiraţie);
Intervenţie chirurgicală clasică (este cea mai indicată metodă, dar prezintă şi anumite riscuri) sau
laparoscopică (riscul de recurenţă este însă mai crescut);
Tratament cu antiparazitare sau/şi, dacă este cazul, cu chimioterapice;
Monitorizarea evoluţiei bolii.

Tratamentul medicamentos este indicat la pacienții cu:

-Boală hepatică diseminată;

-Chiste centrale mai mari de 4 cm;
-Vârstnici care nu pot fi operați din cauza riscurilor majore;
-Diseminarea intraoperatorie a conținutului chistic în cavitatea peritoneală.
Se administrează:
-Mebendazol 20-50 mg/kgc/zi în prize timp de 3-12 luni;
-Albendazol 10 mg/kgc/zi în prize timp de 3 cicluri de 28 de zile separate de pauze de 14 zile ;

Tratamentul farmacologic prezintă o eficiență terapeutică de 30-40%.

Tratamentul chirurgical este principala metodă de tratament a chistului hidatic hepatic.
Indicațiile tratamentul chirurgical țin cont de caracterele chistului și de starea pacientului.

Tratamentul chirurgical este indicat în:

-Chisturi mari indiferent de localizare;
-Chisturi complicate – infectate, asociate cu icter, cu compresiuni sau fistulizate în organele vecine;
-Pacienții care au suferit un traumatism la nivelul hipocondrului drept, existând riscul crescut de ruptură;