Studiul diagramelor de echilibru binare

Studiul acestor diagrame caracteristice se face cel mai bine considerându-se

cunoscute formele acestora. Înainte de a trece la studiul acestor diagrame caracteristice, de
mare importanţă este cunoaşterea regulii orizontale, regulă ce permite determinarea naturii,
compoziţiei chimice şi proporţiei fazelor unui aliaj la o temperatură dată.

1.6.4.1. Legea fazelor

Se numeşte fază o parte omogenă a unui sistem,mărginită de o altă parte printr-

o suprafaţă de separare, iar trecerea de la o fază la alta este însoţită de modificarea
compoziţiei chimice, a structurii sau a stării de agregare .
Numărul componenţilor şi numărul maxim al fazelor unui aliaj care se găsesc
în echilibru la o temperatură dată, se stabilesc cu ajutorul legii fazelor(legea lui Gibbs).
Această lege permite stabilirea numărului factorilor de echilibru ce pot fi schimbaţi fără a
schimba starea sistemului.
Relaţia care exprimă numărul de grade de libertate a unui sistem în echilibru, se
deduce din sistemul de ecuaţii care redau egalitatea potenţialului termodinamic a celor k
componenţi aflţi în cele f faze. Notând cu z potenţialul termodinamic al componentului, cu
indice superior numărul componentului, iar cu indice inferior faza în care se află, rezultă:

1
Z 11 = Z 21 = Z 31 = … = Z f

2
Z 12 = Z 22 = Z 32 = … = Z f

k
Z 1k = Z 2k = Z 3k = … = Z f

pentru întreg sistemul f(k-1). Dacă se are în vedere că temperatura şi presiunea sunt
fiecare câte o variabilă, numărul total de variabile al sistemului este f(k-1)+2. Numărul de
grade de libertate a unui sistem este dat de diferenţa dintre numărul de variabile şi de ecuaţii.
Majoritatea proceselor metalurgice se desfăşoară la presiune constantă şi egală cu presiunea
atmosferică. Luându-se în considerare aceste restricţii, legea lui Gibbs ia forma:
 V=k–f+2

De obicei, numărul fazelor este numărul aspectelor diferite pe care le ia materia

sistemului şi anume:
- faza gazoasă fg fiind dată de gradul de difuzibilitate a gazelor, se consideră că ele
se amestecă integral pentru a da o singură fază (fg=1); în metalurgie nu se lucrează cu faza
gazoasă;
- faza lichidă fL care poate sau nu să existe; în cazul în care lichidele se suprapun
fără să se amestece formează două faze (f1=2);
- faza solidă fS care poate sau nu să existe; ea prezintă mai multe variante având
cristale de speţă diferită, fie din metale pure, fie din soluţiile solide ale metalelor, fie din
combinaţii intermetalice. Se precizează că eutecticul şi eutectoidul fiind constituite din
juxtapunerea mecanică a mai multor faze, nu vor fi consideraţi ca faze noi.
În aceste condiţii legea lui Gibbs devine:

V = k - (fL + fS) + 1

1.6.4.2. Regula orizontalei

În orice diagramă de echilibru linia lichidus este definită ca fiind locul

geometric al punctelor de sfârşit de topire (început de solidificare), iar linia solidus, locul
geometric al punctelor de început de topire (sfîrşit de solidificare). Conform acestor definiţii,
cea mai simplă diagramă de echilibru trebuie să aibă cel puţin două linii principale şi anume
liniile solidus şi lichidus (fig.19).

Fig. 19 Aplicarea regulii

orizontalei pe o diagramă.

Pentru aplicarea regulii orizontale aliajului I într-un punct m aflat la

temperatura Tm, se duce orizontala prin acest punct, de la o curbă caracteristică a diagramei
până la cealaltă. Se obţin astfel punctele c şi d aflate pe curbele solidus şi lichidus. Orice linie
orizontală trasată într-o diagramă de echilibru reprezintă o temperatură şi poartă numele de
izotermă. Orice linie verticală trasată într-o diagramă de echilibru reprezintă o concentraţie şi
poartă numele de verticală de concentraţie. Izoterma corespunzătoare punctului Tm este
împărţită de verticala de concentraţie u şi v . Pentru stabilirea naturii fazelor în domeniul
bifazic (în intervalul de solidificare) este suficient să cunoaştem fazele domeniilor limitrofe.
În cazul din fig.22, în domeniile alăturate punctelor d şi c, existând fazele lichid L şi solid de
natură α , între aceste puncte aflate în echilibru se vor afla aceleaşi faze. În cazul în care se
cunosc fazele din domeniul bifazic, după acelaşi principiu, acestor faze vor aparţine şi
domeniile limitrofe, corespunzător curbelor critice ce le intersectează.
Pentru stabilirea concentraţiei în care intră componenţii A şi B în cele două
faze ale aliajului la temperatura Tm, se proiectează punctele c şi d pe axa concentraţiilor,
′ ′
obţinându-de punctele c şi d . Aceste puncte stabilesc concentraţia în cei doi componenţi a
ambelor faze, deoarece concentraţia unei faze este dată de verticala de concentraţia coborâtă
din punctul de intersecţie a izotermei cu linia principală care o reprezintă. Se poate observa
că fazele nu au concentraţie constante şi că aceste concentraţii variază cu temperatura.
′
Determinarea cantităţii fazelor pe care le prezintă aliajul I la temperatura T se
face considerând cantitatea totală a aliajului egală cu 1, iar cantitatea de component B în cele
două faze este egală cu cantitatea de B în aliaj. Se pot scrie în acest mod două ecuaţii şi
anume:
S + L= 1
′ ′ ′
c * S+d *L=m
în care S şi L sunt cantităţile de solid şi lichid la temperatura Tm. Substituind L = 1 –
S în ecuaţia a doua şi având în vedere segmentele u şi v determinate pe izotermă se obţine:
S = v / (u + v) şi L = u / (u + v)
Textual, acste relaţii ar putea fi exprimate astfel: cantitatea unei faze într-un domeniu
bifazat este proporţională cu raportul dintre lungimea segmentului invers fazei căutate şi suma
celor două segmente ale izotermei. Valoarea numerică a acestor cantităţi de faze se află
înmulţind aceste rapoarte cu cantitatea reală a aliajului.

1.6.4.3. Tipuri de diagrame de echilibru binare

 1). Diagrame de echilibru caracteristice componenţelor care prezintă solubilitate
totală în stare lichidă şi solubilitate totală în stare solidă (fig.23).

Fig.23 Variante de diagramă cu solubilitate totală în stare solidă: a- diagrama cu

punct de maxim; b- diagrama cu punct de minim; c- diagrama cu punct de inflexiune.

Diagrama caracteristică acestui tip de diagramă este prezentată în fig. 22. Din
diagramă rezultă că atât curba lichidus cât şi curba solidus au un aspect lenticular. Deoarece
nici o curbă caracteristică nu este orizontală, nu există transformări la temperatură constantă.
Pentru întreg sistemul de aliaje, între lichidus şi solidus, existând un interval de temperatură,
rezultă că solidificarea acestor aliaje se face la temperatură variabilă. La solidificarea aliajelor
după o astfel de diagramă este semnificativ faptul că, compoziţia chimică atât a soluţiei solide
care se formează, cât şi a lichidului rămas, variază continuu până la solidificare. La începutul
solidificării soluţia solidă α prezintă un exces de B şi în măsura creşterii separaţiei de solid,
după curba solidus se reduce proporţia de B. În afară de diagrama clasică, în practică, pentru
sistemele care prezintă solubilitatea totală atât în stare lichidă cât şi în stare solidă, mai există
variantele prezentate în fig.23.

2). Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje ai căror componenţi prezintă

solubilitate totală în stare lichidă, insolubilitate totală în stare solidă şi nu formează
compuşi chimici.
 Un asemenea tip de diagramă este caracteristică unui sistem de aliaje format din
componenţi ce prezintă diferite tipuri de legături interatomice. În diagrama din fig.24 – a,
întreg sistemul de aliaje deasupra liniei lichidus ADB se află în stare lichidă, sub curba

solidus ACDFB sunt în stare solidă, iar între aceste curbe, ambele faze lichid şi solid.

Fig.24 Diagrama de echilibru cu insolubilitate totală în stare solidă şi formare

de eutectic

Pentru studiul diagramei se iau în considerare 3 aliaje specifice I, II şi III.

Cristalizarea aliajului I începe atunci când lichidul atinge temperatura lichidus adică
cea din punctul 1. Concentraţia fazei solide este dată de intersecţia izotermei cu linia solidus,
ceea ce înseamnă că, pe durata solidificării, din baia lichidă se separă prin cristalizare
componentul A. În acelaşi timp, compoziţia chimică a lichidului variază continuu după curba
1D, şi ajunge la temperatura eutectică să aibă compoziţia eutectică (cea a aliajului II). La 2 -
′
2 într-un interval de timp şi temperatură constantă, lichidul rămas (notat cu L2 pe curba de
răcire) va cristaliza simultan în componenţii A şi B dispuşi în cadrul aceluiaşi grăunte
(constituent) sub formă lamelară, globulară, etc. La temperatura obişnuită acest aliaj va fi
format din doi constituenţi structurali: component A separat primar şi agregatul cristalin (A +
B) separat eutectic (fig. 24 - d).
Cristalizarea aliajului II începe de asemenea în momentul în care temperatura
acestuia atinge temperatura curbei lichidus. Deoarece acest punct se află la aceeaşi
temperatură cu curba solidus, rezultă că la această concentraţie nu există o separaţie primară
 ′
la temperatură variabilă ci doar la temperatură constantă 2 – 2 şi întreaga cantitate de lichid
va cristaliza la temperatură constantă cu formare de grăunţi de tip agregat cristalin de A + B.
Cristalizarea aliajului III începe din punctul 1, asemănător cu aliajul I. În acest caz,
din faza lichidă separă prin cristalizare componentul aflat în exces B, iar apoi restul de lichid
′
de concentraţie eutectică, la 2 - 2 , va cristaliza în A + B.
Conform celor prezentate anterior, diagrama de constituenţi va avea forma din fig. 24
– c, rezultând faptul că variaţia proporţiei separaţiilor primare şi eutectică este liniară.

3). Diagrama de echilibru caracteristică componenţilor ce prezintă solubilitate

totală în stare lichidă, insolubilitate în stare solidă şi formează compuşi chimici
stabili (fig. 25).

a)
Fig.25 Diagrama de echilibru a
sistemului de aliaje cu formare
de compuşi chimici definiţi şi
reacţie eutectică (a) şi
diagrama de constituenţi (b)

b)

La o primă vedere, această diagramă este compusă din două diagrame de tip anterior
deoarece compusul chimic AmBn prezintă comportament de component. Astfel se formează
două sisteme de aliaje: între A şi AmBn , între AmBn şi B. compusul chimic, datorită forţelor de
legătură interatomice foarte puternice, prezintă punctul de fuziune şi solidificare (punctul D)
cel mai ridicat, fragilitate mare şi duritate apropriată de a diamantului.
Curba lichidus se constituie ACDEB, iar curba solidus AFCGDGHEIB. Separaţiile
primare sunt: A, AmBn, B, iar separaţiile eutictice (A + AmBn) şi (B + AmBn). Componenţii A,
AmBn şi B solidifică al temperaturi constante în A, D şi B. Cristalizarea aliajelor I, II, III şi IV
se realizează conform mecanismelor prezentate la diagrama anterioară, iar diagrama de
constituienţi are aspectul din fig. 24 – b.

4). Diagrama de echilibru caracteristică componenţilor care prezintă

solubilitate totală şi stare lichidă, solubilitate limitată în stare solidă şi se formează în
urma unei reacţii eutectice (fig. 26).

Fig.26 Diagrama de echilibru cu solubilitate variabilă cu temperatura

Această diagramă prezintă unele similitudini cu diagramele prezentate anterior

(cristalizarea aliajelor cuprinse între punctele D şi E) dar şi unele particularităţi, cum ar fi
solubilitatea limitată în stare solidă a componenţilor. Această limitare este funcţie de
temperatură şi concentraţie, aşa cum rezultă din domeniile de existenţă a fazei α în AADF şi
a fazei β în GEBB.
Aliajul I începe cristalizarea în punctul 1 şi o termină în punctul 2 când înteaga
cantitate de aliaj trece în fază solidă α [α = A(B)]. În intervalul de temperatură 2 şi 3 structura
aliajului este formată în întregime din grăunţi de soluţie solidă α. La temperaturi inferioare
punctului 3, ca urmare a scăderii solubilităţii compo-nentului B în A, soluţia solidă devine
suprasaturată şi deci în afară de echilibru. Ca urmare, din soluşia solidă suprasaturată va
separa excesul de component B şi care, împreună cu A, va forma soluţia solidă β, de A în B.
Această soluţie solidă nu diferă de cea provenită din lichid, iar notarea ei cu II se face numai
pentru a preciza formarea, prin precipitare, din fază solidă. În conformitate cu regula
orizontalei, conţinutul de B se reduce după curba DF, numită şi linie solbus, astfel că, la
temperatura mediului ambiant, structura aliajului I va fi formată din grăunşi de soluţie solidă
α şi precipitări de fază secundară, soluţie solidă βII. Spaţiul disponibil pentru precipitările de
fază secundară fiind redus, soluţia solidă βII apare sub formă punctiformă sau aciculară la
limita grăunţilor de soluţie solidă α şi mai puţin în interiorul acestora. Din acelaşi motiv
aceste precipitări sunt puternic supuse la compresiune, prezentând durităţi mari şi fragilitate
ridicată, modificând proporţional şi caracteristicile aliajului.
Aliajul II solidifică în intervalul de temperatură 1-2. În intervalul de solidificare, din
faza lichidă cristalizează cantităţi din ce în ce mai mari de soluţie solidă α a cărei concentraţie
în component B creşte după linia AD. La temperatura punctului 2, faza solidă are concentraţia
în B corespunzătoare punctului D, iar faza lichidă, de concentraţie corespunzătoare punctului
C, solidifică la temperatură constantă ca şi metalul pur, formând un eutectic α+β. La
temperatura mediului ambiant, structura aliajului va fi formată din grăunţi de soluţie solidă α
şi eutectic α+β. Funcţie de condiţiile de răcire, eutecticul poate să apară sub formă lamelară
sau globulară. În intervalul 2'…3, faza α va suferi acelaşi proces de recristalizare parţială după
curba DF cu precipitare de fază secundară βII sub forma unor particule fine.
Aliajul III având concentraţia eutectică cristalizează la temperatură constantă şi la
temperatura mediului ambiant structura aliajului va fi formată din grăunţi de eutectic α+β,
lamelar sau globular, funcţie de condiţiile de răcire.
Aliajul IV cristalizează după un mecanism asemănător aliajului II, cu diferenţa că, în
procesul de solidificare rolul fazelor α şi β se inversează.