Sunteți pe pagina 1din 168

Il

ust
raț
iacopert
el
or:
Copert
a1:Ur ec
hiaV. A.laSinai
aîn1890:[ Grac ă]
.-Sinaia:[s
n],1890Cota:FI I
I169
Copert
a2:Col a
jfotodinPa lat
ulCED,actua l
ulsedi
ua lBibli
oteci
iJudeț
ene„V.
A.Ur e
chia”
Copert
a3:V.A.Ur echia,f
otograeinedi
tăr eal
iz
a t
ăîna t
elier
ulluiF.Hil
d,Gala
ți,[1894]
Pagi
nilederubri
că:ima gi
nipreluc
rat
edin„ Oratori
uc upri
nz â
ndOr a
ţi
unil
eșiRuge le
..
.”
/Me l
chis
ede
c,
EpiscopAlRoma nului,Bucureșt
i,1869.Edita
tăsubîngr
iji
realuiV.A.Urechi
a
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați

Buletinul
Fundatiei
, Urechia
ISSN: 2734-7494; ISSN-L: 1220-3459
Revistă cu apariție anuală
Editată de Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați
Anul înființării: 1901
Serie nouă: anul XIX, nr. 22/2021
Număr dedicat aniversării a 120 de ani de la apariția Buletinului Fundațiunei Urechia și comemorării a
120 de ani de la moartea lui V.A. Urechia

Director de publicație:
Manager Corina Emanuela Dobre
Colegiul ştiinţific: Secretar general de redacție: Dorina Bălan
Prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu Redactori: Camelia Toporaș
Prof. univ. dr. Simona Antofi Catrina Căluian
Conf. univ. dr. Oana Cenac Leonica Roman
Dr. Elena Chiaburu Mihaela Bute
Dr. Doru Valentin Căstăian Traducere: Ioana-Monica Chicu
Redactor-șef: Letiţia Buruiană Tehnoredactare și machetare: Sorina Radu
Redactor-șef adj.: Camelia Bejenaru Coperta: Cătălina Ciomaga

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”


Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236-311060
e-mail: b.f.urechia@gmail.com
e-mail: camelia_bejenaru@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 113)

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Ilustrarea revistei, cu excepția imaginilor trimise de autorii articolelor, s-a realizat pe baza documentelor
iconografice din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” (BVAU).

Copyright © 2021 Editura „Axis Libri” Galaţi


Buletinul
Fundatiei
, Urechia

Publicaţie anuală • an 19, nr. 22 • 2021

Axis Libri
Galați
5

Pentru viitorul cultural


al comunității, ne întoarcem
cu mândrie la Trecut și tradiții!

Anul acesta, una dintre cele mai vechi publicații culturale ale Galațiului, Buletinul
Fundației Urechia, aniversează 120 de ani de la apariția primului număr. Ca orice om
legat sufletește, dar și cu mintea, de aceste meleaguri, mă întorc mereu la valorile
culturale consacrate, precum și la cele lăsate moștenire nouă de către un model literar,
istoric, politic, Vasile Alexandrescu Urechia, spirit european, întemeietor al Bibliotecii
Județene care îi poartă cu mândrie și recunoștință numele.

De la astfel de valori mereu avem de învățat, ele ne reamintesc ceea ce înseamnă


demnitatea, onoarea, umanismul!

Aduc un cald omagiu și o recunoaștere prietenească tuturor celor implicați


în realizarea acestui număr aniversar, colaboratorilor, dar mai ales bibliotecarelor și
bibliotecarilor, cei care slujesc cu toată dragostea și în virtutea spiritului științific atât
pe cititori, cât și cărțile și celelalte comori spirituale aflate în grija lor.

Sunt bucuros să fiu martor al acestui eveniment cultural-istoric, Buletinul


Fundației Urechia, căruia îi urez viață îndelungată și o înaltă ținută academică!

Galațiul trebuie să ducă mai departe o astfel de tradiție, legată de crezul mărinimos
al întemeietorului, care a dorit ca publicația să aibă „înnodare de bune relațiuni și cu
alte biblioteci și muzee din toată lumea”!

Lectură cu folos tuturor!


Costel Fotea,
Președintele Consiliului Județean Galați
Editorial 7

Deloc un bunic precum V.A. Urechia,


ci gata de reinventare!

„Buletinul Fundației Urechia”,


cea mai veche publicație gălățeană
încă în activitate, sărbătorindu-
și frumoasa vârstă, este gata să
răspundă noilor provocări sociale,
culturale, biblioteconomice.
Ca orice veteran
respectabil, deja și-a
alcătuit... „The Bucket List”
pentru următorii 100 de ani
fix: apariții constante și în
format print, chiar dacă
pare... vintage, colaborări
prestigioase, dacă se poate
de la Academicieni până la
cei mai harnici studenți, de
la Bibliotecari de pe întreg
mapamondul, de la New York
la Tokyo, via Paris și Roma, de la
Sydney la Helsinki, Oslo, Stockholm
Grafică prelucrată după o litografie
și Rovaniemi (pentru cine nu știe, a lui N. Petrescu-Găină, 1900.
orășelul lui Moș Crăciun – din (V. Cota BVAU: G I 1.066)
Editorial 8

copilărie am tot zis că V.A. Urechia este ca un Moș Crăciun – cu timpul, tot
aflând una și alta, am înțeles că el a fost ca un Santa Klaus pentru gălățeni,
dăruindu-le „bazele” Bibliotecii atât de dragi și de folositoare tuturor!), de la
Londra la Istanbul, de la Ierusalim la Bruxelles, de la Chișinău la București, via
Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Timișoara, Constanța, Tulcea și obligatoriu Brăila și
Tecuci, orașele noastre surori!
În Anul European al... Căilor Ferate, propunem o aniversare care să
deschidă o nouă cale, solidă din punct de vedere cultural și științific, care să
unească tradiția cu inovația, identitatea în continua sa evoluție și spiritul
european, profund creștin, dar și revoluționar, reformator, neuitând ceea ce
scria vizionarul V.A. Urechia în anul 1870 (nu chiar 1848!):
„Cultura este arma cea mai puternică. O națiune incapabilă a se putea
dezvolta, este incapabilă de a-și apăra existența. De aceea toate națiunile,
recunoscând cultura de primă condiție a existenței și măririi lor, s-au străduit
să-și întrebuințeze toate forțele spre a înainta în cultură... Ce va fi această țară
cultivată, dacă proprietarii ei nu vor poseda cultura necesară pentru a-i apăra
existența? Căci astăzi cultura este arma cea mai puternică și neinvincibilă”.
Mă înclin în fața tuturor colegilor, a colaboratorilor, partenerilor și
prietenilor Bibliotecii Județene ”V.A. Urechia” datorită cărora această publicație
atât de valoroasă este încă vie. Și va mai fi.
Să fie Noul... Vechi Buletin al Fundației un hub deschis unei noi efervescențe
culturale a spațiului nostru spiritual, Mulți ani și nenumărate articole, studii,
materiale interesante, prietenii culturale nemuritoare!
Este urarea mea de „buletin” aniversar, pentru o... Carte de Identitate local-
europeană!

Corina Emanuela Dobre


Managerul Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați
testimonia
Testimonia 10

Activitatea național-politică a lui


V.A. Urechia reflectată în paginile
a două publicații maghiare
(sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea)

P rin bogata sa activitate național-politică și Prof. univ. dr.


culturală – ca președinte al Ligii pentru Unitatea Culturală Constantin Ardeleanu
a Tuturor Românilor (Liga Culturală), ca senator în Universitatea „Dunărea de Jos“
Parlamentul României sau ca profesor de istorie la Galaţi
Universitatea din București – V.A. Urechia a fost adesea Facultatea de Istorie, Filosofie
subiectul unor articole din presa maghiară. Textul de față şi Teologie
își propune să prezinte modul în care acțiunile savantului e-mail: constantin.ardeleanu@ugal.ro
român au fost reflectate în paginile publicațiilor Pester
Lloyd și La Revue d’Orient et de Hongrie. Journal politique,
économique et culturel.
Studiind numerele acestor publicații din perioada
1890–19011 remarcăm că Urechia era un om politic și
savant bine-cunoscut la Budapesta, ca agitator pe frontul
mișcării naționale pan-românești, dar și ca foarte abil
comunicator public, care reușise să influențeze opinia
publică națională și internațională prin campaniile sale
de presă menite să arate efectele nocive ale sistemului
dualist pentru viața națională a românilor din Ungaria.
În monografia dedicată lui V.A. Urechia, Vistian
Goia menționa că, în anii 1890, președintele Ligii
Culturale fusese ținta unor atacuri în paginile revistei
Ungaria, tipărită la Cluj-Napoca. Redactorul publicației îl
„trăgea la răspundere” pentru activitatea sa națională, dar
recunoștea și meritele activității sale propagandistice când
afirma că „cel mai ferice moment al vieții mele va fi acela

1
Resurse disponibile în format digital în colecțiile
bibiliotecilor naționale din Austria și Franța (ANNO Historische
Zeitungen und Zeitschriften și BnF Gallica).
Testimonia 11

în care d-ta vei fi aruncat din fruntea Ligii”.2 Tonul din


cele două publicații la care vom face referire este oarecum
similar. Pe de o parte Urechia era acuzat de imixtiuni
în afacerile interne ale statului maghiar, iar pe de alta se
remarcă ecoul public al acțiunilor sale de a atrage atenția
asupra situației dificile a etnicilor români din Ungaria.
Astfel, Urechia a fost în general prezentat drept un om
politic capabil și un adversar demn de urmărit.
Între toate știrile cu caracter național-politic
inserate în cele două gazete merită subliniată o scurtă
notă referitoare la Urechia, inclusă în numărul din 14
mai 1895 al Revue d’Orient et de Hongrie: „Domnul V.A.
Urechia a donat recent orașului Galați o bogată colecție
de lucrări științifice și de altă natură, cuprinzând peste
24.000 de volume. Din ordinul Ministerului Educației
Publice din România, bibliografii au început să publice
catalogul acestor cărți”3. Informația dovedește, încă
o dată, că istoricul era o figură cunoscută în rândurile
cititorilor respectivei publicații, dar și că donația sa
merita anunțată, mai ales în acel context atât de încărcat
în relațiile româno-maghiare.
Înainte de a prezenta informațiile referitoare la
Urechia se cuvin câteva detalii despre aceste două publicații.
Înființat în 1854 și având o existență neîntreruptă până
în 1945, Pester Lloyd Tagesblatt a fost cel mai important
cotidian de limbă germană din Ungaria. Inițial o gazetă
specializată în informații economice, publicația a evoluat
treptat spre un ziar generalist, cu știri în egală măsură V.A. Urechia:
Suvenire oferită la împărţirea
politice, economice sau social-culturale. De orientare
premielor Școalelor din Galați
liberală, Pester Lloyd a urmărit cu atenție, în perioada în iunie 1896 .- Bucuresci :
dualistă, situația politică și națională din statele vecine Tipografia Basilescu, [1896]
Ungariei și a denunțat acțiunile grupărilor considerate Cota BVAU: G I 617
iredentiste și care denunțau politicile guvernului de la
Budapesta. Cât despre Revue d’Orient et de Hongrie,
publicația a văzut lumina tiparului în anul 1886, având o
frecvență săptămânală sau trilunară. Revista era orientată
spre analiză internațională, alocând spațiu consistent
pentru prezentarea evenimentelor politice, economice și
cultural-naționale din Sud-Estul Europei.
În textul de față, știrile despre Urechia au fost
sistematizate pe patru probleme principale: activitatea
2
Citat în Vistian Goia, V.A. Urechia, București, Editura
Minerva, 1979, p. 215.
3
Informație în cadrul rubricii „Vie sociale et culturelle”, în „La
Revue d’Orient et de Hongrie”, an 10, nr. 19 (471), 14 mai 1895, p. 151.
Testimonia 12

sa la Liga Culturală și agitațiile naționale românești din


perioada mișcării memorandiste, implicarea lui Urechia
ca membru al congresului inter-parlamentar, interesul
său pentru situația național-politică din Balcani și mersul
relațiilor româno-maghiare.

1. Agitator în fruntea Ligii Culturale


Pester Lloyd a acordat spații largi ramificațiilor
transilvane ale mișcării naționale din România, mai ales
în perioada memorandistă. În primăvara anului 1891,
gazeta își informa cititorii despre primul congres al Ligii
Culturale, care se desfășurase la București în luna mai.
În acest context, Urechia era prezentat drept un adept al
marilor „utopii naționale”, dar cu o priză bună la publicul
studențesc. Congresul Ligii era considerat un fiasco.4
Trei ani mai târziu, gazeta menționa inițiativa lui
Urechia de a publica volumul „Voci Latine”.5 Eforturile
istoricului erau prezentate pe un ton când ironic, când
sever acuzator, Urechia urmărind, prin discursurile
sale bombastice despre popoare oprimate, să „lichideze
moralmente Ungaria”. Iredenta română, continua
autorul, își trimitea apostolii în toate zările, Parisul fiind
o destinație preferată, căci acolo erau mereu voci gata să
apere asemenea cauze liberale. O notă atașată la anunțul
despre publicarea „Vocilor Latine” era, considera autorul
textului, relevantă, subliniind dorința istoricului român de
a capitaliza la nivel de imagine pe seama acestui proiect:
„România nu va uita niciodată că această operă imensă se
datorează ardorii și muncii neobosite a lui Urechia”. Un
factor ce explica succesul propagandei anti-maghiare era
reprezentat, se mai aprecia în articol, de banii dintr-un
fond secret, din care se plăteau bine neadevărurile despre
oprimarea românilor de către maghiari.6
În septembrie 1894, o altă corespondență de
la București făcea referire la disputele din sânul Ligii
Culturale și al opoziției liberale, cel mai adesea văzute
ca fiind formate din aceiași agitatori. Motivul viza și
4
Der erste Kongress der rumänischen Kulturliga¸ în „Pester
Lloyd”, nr. 146, 29 mai 1891. Detalii despre congres în Goia, V.A.
Urechia, p. 212.
5
Voci Latine. De la frați la frați, I-a culegere de adeziuni
a Gintei latine la mișcarea națională din Transilvania și Banat,
București, Socec, 1894.
6
Corespondență de la București, 7 august, în „Pester Lloyd”,
nr. 189, 7 august 1894, p. 9.
Testimonia 13

incidentele de la ședința congresului interparlamentar


de la Haga, unde Urechia încercase să aducă în discuție
problema românilor ardeleni. În gazeta maghiară,
intenția era considerată un eșec.7 Și mesajul Ligii, Appel
à la Justice. Lettre des citoyens roumains réunis en Meeting
national à Bucarest (Roumanie), era menționat într-un
alt articol, în care Urechia era acuzat de demagogie și era
ironizat pe seama activității sale academice, care îl făcea
să rămână în anonimatul lumii științifice.8
Un nou atac se baza pe criticile liderilor socialiști
la adresa activității Ligii Culturale și a lui Urechia. Ioan
Nădejde scrisese despre caracterul iredentist al mișcării,
amintind și de un discurs al lui Urechia care vorbea
despre nerăbdarea românilor ardeleni de a deveni
supuși ai regilor României. Agitatorii de la Ligă chiar
propuseseră o alianță cu Rusia, se mai afirma, prin care
românii basarabeni erau excluși de la cauza națională.
Oricum, concluzia articolului era că asemenea fantezii
iredentiste nu trebuiau luate foarte în serios, Liga fiind o
simplă unealtă a liberalilor radicali.9

Agitațiile pro-românești erau menționate într-


un alt articol de la finalul lunii noiembrie 1894. De
această dată, autorul făcea referire la resursele financiare
semnificative pe care Urechia și Liga le aveau la dispoziție
(două milioane de lei): „Poți face multă agitație cu
banii ăștia, poți organiza mitinguri, poți plăti sume
consistente participanților la congrese și fixa salarii
martirilor neamului”. Astfel, acțiunile pro-românești
erau prezentate ca motivate financiar, deoarece românii
din Transilvania nu s-ar fi confruntat cu presiunile și
persecuțiile despre care se vorbea la congresele Ligii
Culturale. Și implicațiile internaționale ale agitațiilor
erau menționate, căci „ideea unui regat daco-roman
7
Corespondență de la București, 9 septembrie, în „Pester
Lloyd”, nr. 219, 12 septembrie 1894, p. 2.
8
Noi apariții, în „Pester Lloyd”, nr. 224, 17 septembrie 1894, p. 3.
9
Corespondență de la București, 25 octombrie, în „Pester
Lloyd”, nr. 261, 30 octombrie 1894, p. 3.
Testimonia 14

reprezintă un atentat la adresa dinastiei de Habsburg, a


păcii și a justiției în Europa”.10
Și în 1895 Pester Lloyd scria despre agitațiile
iredentiștilor români, care iroseau sume importante
în campaniile lor anti-maghiare.11 În august, când în
România se discuta despre comploturile unor politicieni
de la Sofia care urmăreau anexarea Dobrogei la Bulgaria,
jurnalul maghiar compara aceste conspirații cu cele
ale liderilor iredentiștilor români, Nicolae Fleva și
V.A. Urechia, care aveau planuri similare în privința
Transilvaniei.12
În martie 1896, presa de la Budapesta
scria despre comemorarea de către studenții
bucureșteni a 111 ani de la moartea
patrioților români Horea, Cloșca și Crișan.
La Ateneu, Urechia a ținut un discurs despre
persecutarea românilor transilvăneni. Horea
și tovarășii săi erau considerați martiri ai idei
naționale, deși, scriau jurnaliștii maghiari,
liderii revoltei țărănești fuseseră judecați și
condamnați din cauze sociale, nu politice
sau naționale. Cu această ocazie, în București
avuseseră loc noi agitații studențești, de care
și Urechia era responsabil.13 În mai 1896,
Pester Lloyd menționa o altă ședință a Ligii,
în cadrul căreia Urechia fusese puternic
criticat de C.C. Dobrescu, nemulțumit de
slaba activitate a Ligii în ultima perioadă.14
Din toate aceste știri se poate
lesne vedea că imaginea lui Urechia era
asociată iredentismului românesc, mișcare
întruchipată, în opinia gazetelor maghiare, de Liga
Culturală. Ca lider al acestei organizații, Urechia era
desigur o țintă predilectă a atacurilor sau ironiilor de
presă.

10
Corespondență de la București, 29 noiembrie, în „Pester
Lloyd”, nr. 288, 30 noiembrie 1894, p. 2.
11
Die „Siebenbürger Frage” in der rumänischen Adressdebatte,
în „Pester Lloyd”, nr. 1, 1 ianuarie 1895, p. 2.
12
Corespondență de la București, 23 august, în „Pester Lloyd”,
nr. 202, 24 august 1895, p. 2.
13
Corespondență de la București, 3 martie, în „Pester Lloyd”,
nr. 57, 6 martie 1896, p. 2.
14
Corespondență de la București, 25 mai, în „Pester Lloyd”,
nr. 131, 28 mai 1896, p. 2.
Testimonia 15

2. Urechia și congresul interparlamentar


european
Aminteam mai sus de activitatea lui Urechia ca
delegat la congresul interparlamentar, poziție de care
istoricul român a încercat să se folosească pentru a spori
ecoul internațional al acțiunilor anti-maghiare ale Ligii
Culturale. Una dintre cele mai interesante reuniuni a avut
loc la Bruxelles în august 1895, când Urechia a urmărit
să atragă atenția presei internaționale asupra situației
liderilor mișcării românești din Transilvania, dar mai ales
a încercat să își mobilizeze colegii europeni să respingă
propunerea delegației maghiare de a organiza viitoarea
întâlnire la Budapesta, în anul Expoziției Mileniului.15
Gazeta Pester Lloyd a relatat pe larg incidentul.
Informându-și cititorii despre reuniunea de la Bruxelles,
un ziarist menționa și propunerea lui Urechia, care
considera că nu se cuvenea ca parlamentarii străinii să
meargă la Budapesta cât timp „patrioții români putrezeau
în pușcăriile maghiare”.16 Noi detalii au fost transmise
în zilele următoare, inițiativa lui Urechia de a mobiliza
presa europeană fiind considerată un eșec. Maghiarii
lăudau răspunsul unuia dintre delegații Ungariei, contele
Albert Apponyi, care „a respins cu severitate atitudinea
românilor la un asemenea congres, aducând o chestiune
internă în fața acestui for” internațional.17 Ungurii
obținuseră o victorie strălucită în fața delegaților români,
se mai afirma, căci propunerea maghiară de a găzdui
reuniunea fusese acceptată.18
Și La Revue d’Orient et de Hongrie acorda o atenție
specială episodului. Cum agitatorii români îi aveau în față
pe doi dintre cei mai străluciți oratori maghiari, Mór Jókai
și contele Apponyi, eforturile lor erau, de la bun început,
sortite eșecului.19 Conferința interparlamentară arătase,
considera ziaristul A. Sasvári, reaua credință a românilor,
care acuzau în gura mare barbaria ungurilor. Reuniunea
15
Detalii în V.A. Urechia, Rapport du groupe parlementaire
roumain. VIe Conférence de l’Union Interparlementaire de Bruxelles
en 1895, Bucarest, Carol Gobl. 1896.
16
Corespondență de la Bruxelles, 13 august, în „Pester Lloyd”,
nr. 194, 14 august 1895, p. 7.
17
Internationaler Friedenskongress. Corespondență de la
Bruxelles, 14 august, în „Pester Lloyd”, nr. 197, 17 august 1895, p. 7.
18
Corespondență de la București, 17 august, în „Pester Lloyd”,
nr. 198, 18 august 1895, p. 2.
19
Courier politique, în „La Revue d’Orient et de Hongrie”, an
10, nr. 29 (481), 23 iulie 1895, pp. 227–228.
Testimonia 16

grupului interparlamentar la Budapesta, în anul Expoziției


Mileniului, era momentul potrivit pentru a arăta Europei
adevărul despre civilizația maghiară.20
La sfârșitul lunii septembrie 1896, Pester Lloyd
menționa eforturile Ligii Culturale și ale lui Urechia de a-i
convinge pe unii membri ai congresului interparlamentar
să călătorească la București, după ce ajunseseră în
regiunea Porților de Fier. Gazeta amintea că delegaților
li se oferiseră bilete gratuite pentru călătoria cu trenul
și vaporul pe ruta București – Istanbul, dar cei mai
mulți invitați refuzaseră să se implice în ceea ce părea o
demonstrație împotriva Ungariei. Unii însă au acceptat,
iar Urechia și marchizul Pandolfi au călătorit împreună de
la Turnu Severin la București.21

3. Urechia și romanitatea balcanică


Două știri interesante fac referire la interesul lui
Urechia pentru situația politică și națională a regiunii
balcanice și mai ales pentru sprijinirea eforturilor
naționale ale aromânilor. Astfel, pe 29 august 1891, Pester
Lloyd anunța viitoarea reuniune, la Jagodina (Serbia),
a susținătorilor creării unei confederații balcanice,
întâlnire la care urmau să participe delegați din
Grecia, România, Bulgaria, Muntenegru și Macedonia.
Activitatea de colaborare pan-balcanică presupunea și
vizite ale studenților români la Belgrad și ale celor sârbi
la Turnu Severin. Autorul articolului considera ideea
confederației balcanice o simplă utopie și amintea de o
inițiativă similară de după războiul din Balcani din 1877–
1878, când se discutase despre o confederație a statelor
de la Dunărea de Jos (România, Serbia și Bulgaria).
Realitățile din Balcani făceau ca asemenea proiecte să fie
nerealiste, avându-se în vedere, spre exemplu, disputele
legate de utilizarea limbii naționale în bisericile din
comunitățile cuțovlahe. Puțini politicieni români se
arătau interesați de regiune, dar Urechia era unul dintre
aceștia.22 La întâlnirea de la Turnu Severin, Urechia
susținuse un discurs care se înscria pe linia interesului
20
A. Sasvári, Le „Congrès” des nationalités, în „La Revue
d’Orient et de Hongrie”, an 10, nr. 32 (484), 13 august 1895, pp.
249–250.
21
Tagesneuigkeiten, în „Pester Lloyd”, nr. 237, 29 septembrie
1896, p. 4.
22
Rumänien und die Balkankonfederation, corespondență de
la București, 25 august, în „Pester Lloyd”, nr. 229, 29 august 1891, p. 2.
Testimonia 17

său pentru colaborarea națiunilor balcanice împotriva


politicii imperiilor din regiune.23
Și în 1899 Pester Lloyd amintea inițiativa profesorului
Urechia, președinte al Societății de Cultură Macedo-
Română, de a se organiza un congres al aromânilor
din Macedonia. Congresul de la București se dorea
o contramanifestație la agitația bulgară, dar urmărea
și să creeze „o comunitate de interese” a aromânilor,
albanezilor și grecilor din Macedonia pentru a consolida
alianța popoarelor neslave din regiune. Inițiativa lui
Urechia era dificilă, având în vedere interesele divergente
ale acestor grupuri etnice, iar gazeta trecea în revistă
proiectele confederative anterioare, toate încheiate fără
succes. Profesorul Urechia era cunoscut, mai aprecia
autorul, drept „un agitator zelos” al chestiunii românilor
ardeleni, iar popularitatea sa crescuse tocmai pe seama
acestei activități naționale.24

4. Urechia și relațiile româno-maghiare


Interesante sunt și câteva articole referitoare la rolul
lui Urechia în relațiile româno-maghiare. Pe 5 septembrie
1894, Pester Lloyd consemna publicarea volumului lui
Urechia, L’Alliance des Roumains et des Hongrois en 1859
contre l’Autriche.25 Lucrarea istoricului român își propunea
să demonstreze că liderii națiunii maghiare, aflați în exil
după revoluția de la 1848–1849, făcuseră, în 1859, anumite
promisiuni românilor, promisiuni pe care, 25 de ani mai
V.A. Urechiă, fost ministru
târziu, guvernul de la Budapesta nu le mai respecta.
: [Portret]. În: Notabilităţi
Ziaristul maghiar considera că opiniile himerice ale lui
române. : (Politică) . - Viena :
Urechia erau mai degrabă potrivite pentru un pamfletar
Lithogr. şi Tipogr. de Eduard
decât pentru un om de stat serios, care ar fi putut contribui
Sieger, 1891, [40] portr.
mai mult la buna înțelegere dintre maghiari și români.26
Cota BVAU: VI 34
23
Detalii în M. Krajčovič, Colaborarea studenților
naționalităților oprimate din Austro-Ungaria în lupta de emancipare
națională între 1890–1900, în „Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie din Cluj-Napoca”, 26 (1983–1984), p. 213.
24
Conform unei știri de la București din 26 ianuarie, în
„Pester Lloyd”, nr. 28, 31 ianuarie 1899, p. 3. Detalii pentru această
preocupare a lui Urechia în Interpelarea d-lui V.A. Urechia în
cestiunea scoalelor macedo-române: ședința de la 26 februarie 1896,
București, Tipografia Al. Lefteriu & C. Ispasescu, 1896.
25
L’Alliance des Roumains et des Hongrois en 1859 contre
l’Autriche: documents inédits, publiés par V.A. Urechia, Bucarest,
Charles Göbl, 1894.
26
Informații diverse, în „Pester Lloyd”, nr. 213, 5 septembrie
1894, p. 11.
Testimonia 18

Volumul a stârnit și o polemică între Urechia și


generalul István Türr, unul dintre liderii maghiari amintiți
în broșura istoricului român. Au urmat mai multe scrisori
deschise ale celor doi27, una dintre ele fiind inclusă în
numărul din 18 decembrie 1894 al Revue d’Orient et de
Hongrie. După ce îi ironiza pe câțiva dintre liderii culturii
naționale românești (Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu
sau Nicolae Densușianu) cu argumente împrumutate de
la școala critică a lui Titu Maiorescu, Türr nega faptul că
românii din Ungaria erau asupriți de statul maghiar și
aprecia că ei încălcau grav legile patriei lor comune. Însă
închiderea liderilor mișcării naționale nu ajuta statului
maghiar, transformându-i pe români în martiri și servind
drept pretext pentru noi campanii de presă. Propaganda
era însă inutilă, căci puterile europene „erau absolut
dezinteresate de certurile meschine ale micilor națiuni”.28
Türr încheia astfel cu o invitație spre apropiere și găsirea
de punți de colaborare între maghiari și români.
Presa maghiară a anunțat decesul lui Urechia,
petrecut într-o perioadă agitată pentru viața politică
bucureșteană. Gazeta Pester Lloyd amintea câteva detalii
biografice despre Urechia, care, după studii la Madrid și
Paris, derulase o activitate bogată și variată ca profesor,
om politic și scriitor. Moartea sa era o pierdere și pentru
Liga Culturală, lipsită de un „susținător înfocat” și care se
bucurase de o mare influență politică.29
Un text și mai interesant era publicat în La Revue
d’Orient et de Hongrie. Autorul, „un publicist maghiar”,
vorbea despre recenta metamorfoză politică a lui Urechia.
Istoricul român fusese unul dintre cei mai mari adversari
ai Ungariei, căci coordonase campanii antimaghiare „pe
cât de active, pe atât de violente”. Treptat, furtuna se mai
domolise, iar în ultimele luni de viață, deși tot în ofensivă,
omul politic român dovedise un ton oarecum mai
conciliant. Părea, aprecia jurnalistul maghiar, că fusese
convins „de dovezile loialității” maghiare. Este adevărat
27
Între acestea: V.A. Urechia, Răspuns generalului Türr, în
„Tri­buna”, an XI, nr. 200, 22 septembrie/4 octombrie 1894 (articol
citat în Goia, V.A. Urechia, p. 218) și Lettre au général Türr, Bucarest,
impr. de l’Indépendance roumaine, 1894.
28
Chinoiseries roumaines et Choses de Chine. Quelques
mots à M. Urechia par M. le Général E. Türr, în „La Revue d’Orient
et de Hongrie”, an 9, nr. 50 (450), 18 decembrie 1894, pp. 393–395.
29
Corespondență de la București, 6 decembrie, în „Pester
Lloyd”, nr. 297, 11 decembrie 1901, p. 3.
Testimonia 19

că, în campania lor, iredentiștii români folosiseră arme


otrăvite, urmărind nu doar să distrugă statul ungar, ci și să
lovească în onoarea națiunii maghiare și în buna reputație
de care Ungaria se bucura în lume. Urechia jucase un
rol important în campaniile în care „onoarea națională”
a ungurilor fusese lezată. Expoziția Mileniului fusese
însă o splendidă ocazie de a arăta netemeinicia acuzelor
românilor; redactorii gazetelor europene au înțeles
mesajul, iar astfel „dl. Urechia a fost învins”. Nu era însă
suficient, iar liderii politici de la Budapesta și-au dorit să
îmbunătățească relațiile cu românii, atât din Transilvania,
cât și din România. Deși Urechia scrisese recent împotriva
politicilor educaționale din grădinițele din Ungaria, în
finalul textului său istoricul vorbea despre nevoia unei
apropieri între români și maghiari. Exista astfel deschidere
spre dialog, ceea ce era un mare progres din partea unui
lider al iredentei românești. Jurnalistul maghiar lega
această deschidere de relațiile mai bune dintre România și
statele Triplei Alianțe, amintind că „problema transilvană”
era agitată în general de partidele de opoziție pentru a lovi
în guvernul de la București. „Ideea unor relații cordiale
și chiar intime între români și maghiari are rădăcini
solide și adânci în tradițiile istorice ale românilor și, de
asemenea, se potrivește foarte bine cu aspirațiile motivate
și obiectivele realizabile astăzi”. Jurnalistul maghiar nu
era surprins de articolul lui Urechia, care avea suficientă
bună-credință și maturitate pentru a înțelege utilitatea
unei asemenea apropieri: „Îi deplângem sincer moartea,
căci ultimele sale articole ne-au făcut să credem că acest
dușman feroce de ieri ar fi fost amicul nostru de mâine”.30

Concluzii
Din toate aceste articole se conturează foarte
clar, cum aminteam și la începutul textului de față,
imaginea lui V.A. Urechia ca fruntaș al mișcării naționale
românești. Prin rolul său de lider al Ligii Culturale în
perioada procesului memorandiștilor, Urechia a căpătat
o și mai mare vizibilitate internațională, presa maghiară
acuzându-l de ingerințe în afacerile interne ale Ungariei și
de iredentism. Jurnaliștii l-au ironizat adesea pe istoricul
român, însă au recunoscut că propaganda făcută de
Urechia în slujba cauzei naționale a dat rezultate.
30
La politique de feu Urechia, par Un publiciste hongrois, în
„La Revue d’Orient et de Hongrie”, an 16, nr. 36 (752), 20 decembrie
1901, pp. 282–283.
Testimonia 20

Vasile Alexandrescu Urechia și


modelul spaniol de bibliotecă
multifuncțională
Povestea unei înfrățiri culturale

P rintre elementele ce particularizează evoluția Prof. Letiția Buruiană,


Bibliotecar, Biblioteca Județeană
Bibliotecii „V.A. Urechia” în peisajul biblioteconomic
românesc se evidențiază faptul de a fi prima instituție „V.A. Urechia” Galați
Tel.: 0236/411037 (int. 113);
publică de profil ce a pătruns în circuitul informaţional e-mail: letitia_buruiana@yahoo.fr
naţional şi internaţional prin publicaţii proprii: Catalogul
general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor1 (în două
părți, cu suplimente, Stampe și tablouri, Note muzicale),
precum şi periodicul Buletinul Fundaţiunei Urechia
(1901)2. Grație ctitorului ei, Biblioteca „V.A. Urechia”
se numără printre primii contributori la constituirea
Bibliografiei Româneşti Vechi, proiect coordonat de
academicianul Ioan Bianu. Totodată, în primii doi
ani după moartea sa, în septembrie 1903, a fost prima
bibliotecă românească care a încercat introducerea
Clasificării Zecimale Universale în prelucrarea
resurselor.
În ceea ce privește periodicul Buletinul Fundațiunei
Urechia, editat în număr unic de V.A. Urechia, cu puțin
timp înainte de a deceda, acesta poate fi considerat
1
Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate
la 1890, octombre 1, în această bibliotecă, urmat de inventarul general
al mobilierului şi dotaţiunei bibliotecei [Text tipărit].- Bucuresci :
Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, 1890-[1900]. Cota BVAU: IV
6.361.
2
Buletinul Fundațiunei Urechia : Bibliotecă. Pinacotecă. Mu­
zeu / Redactor: V.A. Urechia . - Bucureşti : Tipografia „Eminescu”,
1901. Cota BVAU: P I 98. Disponibil on-line: http://193.231.136.4/
opac/bibliographic_view/611257.
Testimonia 21

un „cântec de lebădă” lansat pentru posteritate în Urechia, V.A. Scrisoare către A.


lumea pe care a iubit-o atât de mult, cea a cărților și a Dall’Orso .- Galaţi : [s.n.], 1899
valorilor culturale patrimoniale. Revista făcea parte Detaliu: antet
din amplul său proiect cultural destinat gălățenilor care Cota BVAU: Ms II 656
l-au votat în Parlamentul României timp de peste trei
decenii. Proiectul avea ca nucleu o instituție culturală
multifuncțională, în care biblioteca era completată de
un muzeu, o pinacotecă și o sală de conferințe, toate
urmând a fi adăpostite într-un edificiu gândit în detaliu
de el însuși, inspirat după unele modele văzute în
călătoriile sale prin țările apusene. În scopul construirii
unui sediu adecvat, contând și pe sprijinul Guvernului, al
administrației locale, al diverselor personalități, Urechia
a demarat multiple demersuri. Printre altele, a lansat și
o campanie de presă pentru a semnala starea precară a
depozitării colecțiilor, intenționând să atragă fonduri
din organizarea unor conferințe internaționale. Pentru
un plus de persuasiune, în corespondența sa, începând
din 1897, folosea la antet o imagine cu fațada viitoarei
clădiri3. Din păcate, proiectul a fost curmat prin moartea
neașteptată a neobositului patriot. Acțiunile sale au fost
continuate cu dificultate în deceniile care au urmat,
dintre componentele acestuia fiind realizată, în cele din
urmă - după numeroase eforturi și diverse tribulații ale
3
Ca exemplu, redăm aici scrisoarea fondatorului către A.
Dall’Orso din 24.05.1899, prin care îi solicita să-l sprijine la alegerile
pentru Senat. Cota BVAU: Ms II 656.
Testimonia 22

Societății Culturale „V.A. Urechia”4, dar și ale directorilor


bibliotecii, ale locuitorilor urbei, întinse pe toată perioada
primei jumătăți a sec. al XX-lea - clădirea care a purtat
numele Palatul Cultural V.A. Urechia5. Din păcate,
revista nu a fost continuată în acei ani, după cel de-al
Doilea Război Mondial clădirea căpătând altă destinație
(a fost distribuită Teatrului de Stat din Galați, azi Teatrul
Dramatic „Fani Tardini”), iar o
parte din colecții, în special cea
de tip muzeal, a fost distribuită
Muzeului de Istorie, Muzeului de
Artă din Galați, chiar și Muzeului
de Istorie al României, în perioada
1948-1950 și după. În încheierea
capitolului, relativ la aceste
numeroase pierderi, Nedelcu
Oprea afirma: „Ar fi o datorie
de onoare a celor două muzee să
afișeze pe marmura frontonului lor
obârșia în una dintre cele mai mari instituții de cultură Palatul Cultural „V.A.
din România anilor 1890-1950, Fundațiunea „Urechia”. Urechea” Galați :
Bibliotecă-Muzeu-Pinacotecă”6. [Anteproiect] : [carte poştală
il. sepia] .- [Galaţi] : [s.n.],
Din fericire, seria nouă a revistei, intitulată
[193-?]
Buletinul Fundației Urechia7, a fost reluată de Nedelcu Cota BVAU: F I 1.503
Oprea8, în 1991, care, cu unele întreruperi, apare și în
prezent. Din 2009, publicația apare anual, cu un profil
preponderent științific, vizând domeniile umaniste, care
vin în completarea celui de strictă specialitate. Directorul
N. Oprea este, totodată, și cel care a instalat biblioteca în
4
Societatea Culturală „V.A. Urechia” : Statute.- Galaţi :
Stabilimentul de Arte Grafice „Moldova”, 1919, 23 p.
5
Vezi și Nedelcu Oprea, Palatul Bibliotecii - Societatea
Culturală - Palatul Cultural „V.A. Urechia”. În: Biblioteca Publică
„V.A. Urechia” Galaţi. [s.l.]: [s.n.], 2002, vol. 1, pp. 249-325.
6
N. Oprea, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi :
Monografie . - Ed. a 2-a revizuită şi adăugită. Galaţi : Axis Libri,
2010. Vol. 2, pp. 436-448- . Cota: F.G. III 44.161(2).
7
Buletinul Fundației Urechia / Biblioteca „V.A. Urechia”;
Colectivul de redacţie : Nedelcu Oprea, Gheorghe Nadoleanu,
Lucia Gheorghiu, Eugen Iordache. - Serie nouă, (nov. 1990) -
(2019).- Galaţi : Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, 1990 - .
Cota BVAU: P.G. I 3.843.
8
Director al Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” în perioada
1962-1997.
Testimonia 23

actuala clădire, în 1968, la vremea aceea fiind o izbândă


remarcabilă.
În acel prim și unic număr al revistei, Urechia
pomenește succint despre instituția și publicația care i-au
servit ca model pentru proiectul său. Lângă Barcelona, o
personalitate marcantă din Catalonia, Victor Balaguer, a
reușit să pună fundația unui proiect similar, în 1884, în
localitatea de baștină Villanueva y Geltrú – Biblioteca-
Muzeu și Boletin de la Biblioteca-Museo „Balaguer”9.
Concret, referitor la Biblioteca-Muzeu Balaguer,
fondatorul menționa doar rolul noii reviste în realizarea
unor punți de legătură, amintind și de implicarea
Reginei Elisabeta, care deja donase publicații bibliotecii
spaniole: „Fundațiunea Urechia a intrat în bune relațiuni
de schimb cu Fundațiunea deja celebră Balaguer.
Creațiunea acestui Buletin va înlesni înnodarea de bune
relațiuni și cu alte Biblioteci și muzee din toată lumea.
Vorbind de Fundațiunea Balaguer să nu uit de a spune
că M.S. Regina (Carmen Sylva) este o iubită donatoare,
de mai mult timp, a acestei instituțiuni”10.
Nu sunt cunoscute împrejurările prin care V.A.
Urechia a întreprins primele sale vizite la biblioteca-
muzeu fondată de Balaguer și nici modul în care a început
„înfrățirea culturală”. E posibil ca biblioteca spaniolă să
nu fi fost luată inițial ca model pentru fondarea bibliotecii
de la Galați, însă exista deja în preocupările cărturarului
intenția de a crea nu numai structuri instituționale
moderne, ci și punți de legătură cu organizații similare
apusene. Astfel, a procedat anterior și pentru înființarea
Ateneului Român, creat la Iași în 1860, când statutele
acestuia au fost transpuse aproape identic după cele ale
Ateneului din Madrid. Obiectivul său era de a găsi căi de
reapropiere a națiunilor latine și de a stabili legături cu
ateneele corespondente din țările latine11.
Pe de altă parte, întrucât Urechia era un
scormonitor împătimit al bibliotecilor și arhivelor
9
Boletín de la Biblioteca-Museo-Balaguer [Text tipărit]. -
(1900) - (1906).- Villanueva y Geltrú : [s.n.] , 1900- . Cota BVAU:
P II 121.
10
Buletinul Fundației Urechia. Loc. cit., p. 32.
11
Paul Păltănea, V.A. Urechia - Interferențe cu lumea spaniolă:
[extras]. În: Românii în istoria universală, III-1. Iași, Universitatea
„Al.I. Cuza”, 1988, p. 902.
Testimonia 24

occidentale, unde găsea referințe valoroase despre


istoria românilor, e posibil să se fi suprapus în memoria
sa mai multe modele de organizare a instituțiilor info-
documentare. Astfel se explică și timpul relativ scurt
în care a pregătit inaugurarea bibliotecii de la Galați
(aprox. 10 luni), fiind ajutat doar de un singur custode.
Contactul cu lumea muzeelor și arhivelor spaniole din
Barcelona s-a produs chiar de la prima sa vizită, după
căsătoria cu Francisca de Plano, fiica medicului favorit
al Reginei Spaniei, în 1857, și este relatat în volumul
său de memorii astfel: „Aici avui în miniatură întreaga
Spania: muzee, arhive, bailes (danțuri) și corridas
(alergări de tauri). Cum batelul avea de încărcat marfă
două zile, am putut să vizităm aproape toată Barcelona,
oraș eminamente de uvrieri, de fabrici. Interesant era
pentru mine dialectul catalan aci vorbit. Multe îmi
spuse și-mi explică colegul de drum, dr. Camus12. Cu el
vizitai arhivul provincial, care numără mii de diplome,
din care mai târziu am făcut o recoltă prețioasă de copii
relative la noi”13. Observăm că, prin parcurgerea acestor
resurse, deja se conturase ideea de a constitui un fond
documentar cu lucrări despre conaționali, și nu numai,
anticipând demersurile de mai târziu ale lui Ion Bianu
de a se crea o bibliografie a literaturii istorice străine cu
referiri la români și la spațiile ocupate de aceștia.
Istoricul Paul Păltănea menționează despre relațiile
lui Urechia cu Biblioteca-Muzeu Balaguer în contextul
mai larg al legăturilor cu lumea spaniolă, semnalând
donația unor lucrări personale în martie 1901. Apoi,
deși ambii fondatori au murit în același an14, relațiile
între biblioteca din Galați și cea de lângă Barcelona vor
continua, probe ale acestora fiind menționate chiar în
publicațiile celor două instituții (Buletinul Fundațiunei
Urechia, 1901, număr unic, și Boletin de la Biblioteca-
Museo „Balaguer”, revistă mensuală, din care deținem
colecția dintre anii 1900-1906).
12
Alfredo Adolfo Camus (1797-1889), profesor de științe
umaniste și traducător spaniol, membru al Academiei Spaniole,
decorat cu Gran Cruz de Isabela Catolica [n.n.].
13
V.A. Urechia. Din tainele vieței. Amintiri contimporane
(1840-1882). Iași : Polirom, 2014, p. 92-93.
14
Vezi necrologul de la moartea lui Victor Balaguer în
„Apărarea națională”, nr. 45, 18 februarie 1901, p. 1.
Testimonia 25

Pe lângă donațiile primite de la Urechia, revista


spaniolă mai conține și referiri despre donații ale
Academiei Române (Analele Academiei Române -
volume de discursuri de recepțiune, memorii ale
secțiunilor literare, științifice și istorice, vechile cronici
moldovenești ș.a.), în mare parte intermediate tot de
Urechia, în calitatea lui de membru fondator. Tot Paul
Păltănea a identificat în arhivele bibliotecii gălățene și o
scrisoare a lui Juan Oliva y Milá, bibliotecar al instituției
spaniole, datată 5 febr. 1902, în care mărturisește regretul
și șocul pentru aflarea veștii despre moartea lui Urechia,
petrecută cu un an în urmă, mai întâi dintr-
un ziar francez, apoi ca urmare a returnării
coletului ce conținea colecția revistei
spaniole, cu menținea „Décédé=Mort”: „Ce
mahleur m’a profondé touché, car j’avais eu
l’honneur de correspondre bien souvent,
depuis de la mort de M. Balaguer, notre
Fondateur, avec M. Urechiă”15. Astfel se
explică apariția tardivă a articolului16, pe
două coloane, dedicat lui V.A. Urechia și
revistei fondate de el la Galați, în numărul
25, din ianuarie 1902 al revistei spaniole17.
În aceeași scrisoare, bibliotecarul
Juan Oliva y Milá menționează că Urechia
a donat mai multe din lucrările sale.
Totodată, Consiliul Director a promis să
realizeze schimburi de medalii și dublete
de cărți cu Fundațiunea Urechia din Galați.
Întrucât fondatorul decedase, Consiliul a
aprobat expedierea colecției revistei proprii, precum și Scrisoare Juan Oliva y Milá,
a unor lucrări ale lui Victor Balaguer, prin intermediul Arhiva BVAU: XXXII/1902
Academiei Române. Atât colecția revistei, cât și câteva
titluri aparținând lui V. Balaguer se regăsesc în colecțiile
actuale ale Bibliotecii „V.A. Urechia”, între care și Las
15
Juan Oliva y Milá către directorul Buletinului Fundațiunei
Urechia : [scrisoare manuscrisă]. În: Biblioteca „V.A. Urechia”,
Arhivă, XXXII, f. 3-4.
16
Articolul respectiv, tradus în premieră de Mihaela Buganu,
este publicat chiar în acest număr al revistei noastre, la rubrica
Mozaic documentar, p. 152.
17
Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer, an 3, nr. 25, Enero
1902, pp. 3-4. Cota BVAU: P II 121.
Testimonia 26

Calles de Barcelona (1865). Consultând catalogul


electronic al Bibliotecii-Muzeu din Balaguer18, am regăsit
doar două dintre lucrările care-l au ca autor pe V.A.
Urechia. Din păcate, la secțiunea de corespondență a lui
Victor Balaguer nu există niciuna semnată de cărturar.
Povestea „înfrățirii” culturale a celor două instituții
(„les deux Fondations jumelles”, cum le numea Juan
Oliva y Milá, n.n.) se diluează apoi, și fiecare instituție
își urmează propriul parcurs de dezvoltare, cel gălățean
fiind redat în ampla și bogat documentata monografie19
realizată de Nedelcu Oprea, director al bibliotecii
gălățene în perioada 1968-1997.
În prezent, Biblioteca-Muzeu „Victor Balaguer”
este una dintre cele mai vechi și mai deosebite instituții
culturale din localitatea Vilanova i la Geltrú, Catalonia.
Conform prezentării de pe site-ul propriu20, instituția
multifuncțională a păstrat o mare parte din înfățișarea
și colecțiile sale originale, datând din secolul al XIX-
lea. În încăperile sale sunt expuse lucrări ale unor
pictori precum Ramon Martí Alsina, Santiago Rusiñol,
Ramon Casas, Isidre Nonell, Joaquim Mir și Xavier
Nogués printre altele, reprezentați ai artei catalane,
de la romantism la arta contemporană. Secțiunea de
pictură, care este completată de expoziția permanentă
a douăzeci de picturi în ulei, spaniole și europene, din
depozitul istoric al colecției Muzeului Prado, constituie
principalul punct de interes pentru vizitatori. O altă
atracție o reprezintă colecțiile etnografice, care includ
exponate din Filipine, Egipt, China și Japonia, precum și
de artă precolumbiană. Totodată, mai există și o colecție
egipteană antică remarcabilă, prima din Catalonia, care
include printre piesele sale mumia unui copil. Instituția
mai deține și documente de arhivă originale, manuscrise,
colecții de numismatică hispano-americane etc.
În ceea ce-l privește pe fondator, Víctor Balaguer
i Cirera (Barcelona, 1824 - Madrid, 1901), acesta este
considerat unul dintre cei mai importanți politicieni și
scriitori catalani din secolul al XIX-lea. Ideile sale, care
18
https://www.victorbalaguer.cat/es/biblioteca-es/catalogos/
19
Nedelcu Oprea. Op. cit. 2 vol. Cota BVAU: F.G. III
44.161(1-2).
20
https://www.victorbalaguer.cat/es/quienes-somos/#historia
Testimonia 27

au contribuit la crearea unei


conștiințe catalane colective
și la reevaluarea simbolurilor
tradiționale catalane, sunt
exprimate în lucrări de
poezie, dramă, proză, ziare
precum și în discursuri și
alte texte politice. Sub aspect
literar, alături de poezia și
legendele sale, se remarcă
prin contribuția pe care a
adus-o la renovarea teatrului
catalan cu Tragèdies (Tragedii)
(1876) și trilogia Los Pirineus
(Pirineii) (1892). Considerat
unul dintre principalele spirite
călăuzitoare ale mișcării
catalane Renaixença, el a
fost supranumit „cronicar al
orașului” Barcelona pentru că
a numit străzi din districtul
Eixample cu denumiri
corespunzătoare teritoriilor,
instituțiilor și personalităților
Aragonului. S-a remarcat ca lider al Partidului Progresist, Boletín de la Biblioteca-
precum și prin participarea în patru ocazii (1871, 1872, Museo-Balaguer. (1901) an 2,
1874 și 1886-1888) la guvernul de la Madrid, unde a nr. 13-24, 1901
devenit ministru al lucrărilor publice și al afacerilor Cota BVAU: P II 121
externe. Totodată, a fost un membru foarte influent al
francmasoneriei catalane și spaniole.
Observăm din scurta biografie, redată mai sus,
interesante similitudini între carierele celor două
personalități, V.A. Urechia și Victor Balaguer, datorate
programelor lor politice și a cadrului de activitate,
puternic amprentate de promovarea cauzei minorităților
naționale: românii din Transilvania și din Balcani, în
ce-l privește pe Urechia, respectiv, mișcarea de renaștere
catalană, în ce-l privește pe V. Balaguer, căruia în revista
fondată de el însuși, în numărul special apărut la moartea
sa, i s-a creionat un portret de erou național.
Oarecum mai puțin norocoși decât locuitorii din
Vilanova i la Geltrú, care au păstrat și dezvoltat structura
Testimonia 28

instituției așa cum a proiectat-o fondatorul, gălățenii se


bucură totuși, în zilele noastre, de moștenirea adăugită
a lui Urechia: o bibliotecă modernă la care au contribuit
succesiv, custozi și bibliotecari, directori și oameni de
vază ai urbei, numeroase personalități locale, din țară
sau din afara ei, precum și exponenți ai autorităților
administrative, principalul finanțator și susținător
fiind Consiliul Județean Galați. Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” din Galați deține astăzi un sediu într-o
clădire de patrimoniu, fostul palat administrativ al
Comisiei Europene a Dunării - monument istoric și de
arhitectură (devenit prea puțin încăpător, în prezent),
un fond de documente de peste 925.000 u.b., cu catalog
on-line; oferă servicii moderne, diversificate, atât de tip
tradițional, accesibile în persoană, la sediul central sau
în filiale, cât și la distanță, în mediul virtual; dezvoltă
noi branduri culturale și derulează numeroase proiecte
educaționale pentru comunitate. Astfel, Biblioteca duce
mai departe misiunea de centru cultural și de educație
permanentă pentru întreaga zonă de la Dunărea de
Jos și nu numai, în spiritul viziunii testamentare a lui
V.A. Urechia. Rămân dezirabile, în continuare, o mai
bună valorificare și creștere a vizibilității moștenirii sale
culturale în plan național și internațional.
pro domo
Pro domo 30

Un aspect insuficient cunoscut din


istoria bibliotecilor românești:
epurarea și expurgarea cărților
după 1945

I ncă înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Dr. Elena Chiaburu,


Război Mondial, România a fost obligată să-şi epureze Bibliotecar, Biblioteca Facultății
colecţiile de publicaţii din biblioteci (şi nu numai), de Economie și Administrarea
temeiul juridic fiind art. 16 din Convenţia de Armistiţiu Afacerilor din cadrul
încheiată cu Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Universității „Alexandru Ioan
Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii la 12 Cuza”, Iaşi
septembrie 19441, preluat apoi în Tratatul de pace de la e-mail: elena.chiaburu@feaa.uaic.ro
Paris din 1947. Numai că, dacă intenţia iniţială viza aşa-
numita „defascizare” a administraţiei, învăţământului,
presei şi culturii în general, pe măsură ce regimul
comunist se instala în România, operaţiunea de epurare
a publicaţiilor a căpătat un caracter tot mai agresiv şi fără
precedent în istoria noastră.
Inițial au fost distribuite câteva liste cu titluri de cărţi
şi autori interzişi, iar la 4 mai 1945 Regele Mihai a emis
un Decret-Lege (nr. 364) pentru retragerea <din circulaţia
publică a> unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice,
reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi
insigne metalice. În baza acestui act, pe lângă Ministerul
Propagandei s-a înfiinţat o comisie2 care a întocmit liste
1
Ionuţ Costea, István Kiraly, Doru Radoslav, Fond secret.
Fond „S” special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă
din România, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 170.
2
Comisia Centrală de aplicare a art. 16 din Convenţia
de Armistiţiu şi a Legii privind epurarea publicaţiilor a fost
constituită în august 1945 şi era formată din: G. Ivaşcu, Directorul
Propagandei şi reprezentantul Ministerului Propagandei,
ca preşedinte; P. P. Stănescu, secretar general în Ministerul
Educaţiei Naţionale; P. Panaitescu-Perpessicius şi Mihail
Pro domo 31

cu „toate publicaţiile apărute de la 1 ianuarie 1917 până la


23 august 1944 cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste,
şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale
României cu Naţiunile Unite” (subl. ns.)3. Toate bibliotecile,
indiferent de categorie, care deţineau publicaţiile respective
au trebuit să le retragă din circulaţie.
După etapa comună de scoatere obligatorie din
circulaţia publică, soarta colecţiilor epurate a fost diferită, în
funcţie de tipul bibliotecii deţinătoare. Bibliotecile publice
şi şcolare trebuiau să le predea la Prefectura judeţului în
termen de 30 de zile de la apariţia listei (în Bucureşti şi
suburbii, în 15 zile, direct la Depozitul Oficiului de Hârtie
în prezenţa unui delegat al Prefecturii Poliţiei Capitalei).
Publicaţiile aflate în bibliotecile universitare trebuiau
inventariate şi păstrate în continuare, însă consultarea lor
nu s-a putut face decât cu autorizaţia şefului instituţiei
şi doar în localul bibliotecii. Persoanele care nesocoteau
dispoziţiile intrau sub incidenţa delictului de sabotare a
Convenţiei de Armistiţiu şi se pedepseau cu închisoare sau
cu amenzi băneşti mari4.
Comisia înfiinţată în 1945 a elaborat şi publicat
între anii 1946 şi 1948 câteva broşuri (se pare că opt la
număr), cu titluri de cărţi epurate şi instrucţiuni din ce
în ce mai detaliate5 (impropriu numite broşuri, deoarece
Cruceanu, profesori secundari din partea Ministerului Educaţiei
Naţionale; Pompiliu Constantinescu şi Mihail Beniuc din partea
Societăţii Scriitorilor Români; Sebastian Popescu din partea
Ministerului Afacerilor Interne; Alexandru Paleologu, consilier
din partea Comisiei Române de Aplicare a Armistiţiului; Traian
Popovici, bibliotecar din partea Academiei Române; George C.
Nicolescu, asistent universitar, din partea Ministerului Artelor;
N. N. Vasiliu, consilier juridic în Ministerul Propagandei, ca
membri (cf. Decizia nr. 1368 publicată în „Monitorul Oficial”,
Partea I, nr. 183 din 14 august 1945, p. 7159). Comisia Centrală
avea în subordine cenzori şi personal administrativ şi coordona
comisiile constituite la nivel local, în fiecare judeţ.
3
Decretul-Lege nr. 364/1945, publicat în „Monitorul Oficial”,
Partea I, nr. 102 din 4 mai 1945.
4
Ibidem.
5
Comisia pentru aplicarea art. 16 din Convenţia de
Armistiţiu, Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945,
Bucureşti, Ministerul Propagandei (numită şi Broşura nr. 1); au
urmat Broşura nr. 2 şi Broşura nr. 3 din 1945 şi Publicaţiile scoase din
circulaţie până la 1 iunie 1946, cumulate în Publicaţiile interzise până
la 1 mai 1948, cu un adaos: Publicaţiile interzise. Supliment I: 1 mai
- 1 noiembrie 1948, Bucureşti, Ministerul Artelor şi Informaţiilor,
Pro domo 32

ultima, din 1948, conţinea peste 8000 de titluri de cărţi,


ziare, reviste, anuare, almanahuri, albume etc. epurate).
Sintetic, au fost interzise:
– toate operele scrise de membrii familiei regale
sau lucrări despre ei;
– statutele partidelor politice interbelice, nu doar
cele fasciste şi legionare;
– orice lucrări ale unor autori (criminali de război,
fugiţi din ţară, indezirabili pentru regim);
– anumite lucrări „tendenţioase” ale unor autori,
restul operei lor rămânând în circuitul liber;
– toate manualele şcolare dintre anii 1920-1948;
– toate calendarele, almanahurile populare etc., de
orice fel, din perioada 1918-1944;
– orice hărţi care înglobează teritorii ce au
aparţinut statului român până la cel de-al Doilea Război
Mondial şi care nu-i aparţin; hărţile din cuprinsul
lucrărilor ştiinţifice trebuiau puse în acord cu noile
graniţe ale ţării, prin diferite procedee (haşurare,
decupare etc.), dar numai dacă nu pot fi eliminate total;
la fel trebuia procedat cu stema regală şi cu însemnele
dinastiei;
– literatura militară, regulamentele, tratatele
etc. începând din 1916, iar legile şi instrucţiunile ce le
însoţesc din 1920 până în 1945;
– lucrările de istorie şi geografie care privesc
problema Basarabiei6.
Decretul nr. 364 din 4 mai 1945 a stat la baza
constituirii aşa-numitului Fond Special din bibliotecile
publice şi universitare care au avut permisiunea să
păstreze publicaţiile epurate. Trebuie precizat faptul că nu
toate bibliotecile publice au avut voie să deţină depozite
cu cărţi epurate, ci doar Biblioteca Academiei Române şi
Bibliotecile Centrale Universitare din Bucureşti, Cluj, Iaşi,

1948. De remarcat faptul că până în 1948, publicaţiile erau doar


„scoase din circulaţie”, dar de atunci înainte devin „interzise”. Apoi:
toate aceste broşuri s-au distribuit prin vânzare, dar din 1949 listele
de cărţi interzise au avut ele însele un caracter secret, fiind trimise
direct bibliotecilor vizate şi doar persoanelor împuternicite din
fiecare bibliotecă a se ocupa de publicaţiile secrete.
6
Ministerul Artelor şi Informaţiilor - la nota precedentă e
trecut drept autor: Comisia pentru aplicarea art. 16 din Convenţia
de Armistiţiu, Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948, Bucureşti,
1948, p. 5-15.
Pro domo 33

iar dintre bibliotecile publice, doar aşa-numitele biblioteci


regionale, raionale şi câteva judeţene „cu tradiţie” (recte
vechime).
De asemenea, este necesar să reamintim faptul că
învăţământul superior românesc a fost reorganizat în anul
1948 şi prin urmare universităţile şi-au reînceput activitatea
când prima etapă de epurare masivă a publicaţiilor se
petrecuse deja. În consecinţă, toate generaţiile de studenţi
de după 1949 au fost lipsite în mod deliberat de cea mai
mare parte a bibliografiei de specialitate din perioada
interbelică şi chiar dinainte de Primul Război Mondial,
aşa după cum se va vedea în cele ce urmează.
Fondul Special a scos din circulaţie un număr încă
necunoscut de publicaţii. Funcţionarea lui s-a aflat în
întreaga perioadă comunistă sub incidenţa „secretului
de stat”, de „serviciu” sau a datelor şi informaţiilor care
„deşi nu constituie secrete de stat, nu sunt destinate
publicităţii”7. În plus, Instrucţiuni de lucru ulterioare
anului 1964, cu circulaţie internă în biblioteci,
recomandau ca „operaţia de retragere din circulaţie
trebuie efectuată cu tact şi discreţie”8.
Fondul Special a însemnat în realitate Fond Secret
sau Interzis şi a evoluat din punct de vedere al conţinutului
până în anii ’90; în realitate, şi-a continuat într-un anume
fel existenţa măcar un deceniu,
din cauza faptului că ultima Lege
a Secretului de Stat de sorginte
comunistă (din 1971) a rămas în
vigoare până în anul 2002.
Publicaţiile din Fondul
Special (recte Secret) erau
însemnate cu litera majusculă
„S”, închise în depozite separate,
cu catalog separat, iar accesul a
fost interzis inclusiv majorităţii
angajaţilor din bibliotecile
respective (v. fig. 1). Fig. 1
Se poate afirma că Decretul-Lege nr. 364/1945 a
instituit Cortina de fier asupra culturii române, motiv
pentru care data de 4 mai 1945 reprezintă un „moment

7
Ionuţ Costea, István Kiraly, Doru Radoslav, op. cit, p. 29.
8
Adrian Marino, Cenzura în România. Schiţă istorică
introductivă, Craiova, Editura Aius, 2000, p. 67 - 68.
Pro domo 34

capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste”9


în România, alături de 23 august 1944 (lovitura de stat),
6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza),
19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate) şi
30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui).
După ce prima etapă de epurare brutală a
publicaţiilor s-a încheiat, în 1948 a urmat şi naţionalizarea
editurilor şi a trusturilor de presă, iar în 1953, după
moartea lui Stalin, a avut loc încă o etapă de verificare a
publicaţiilor rămase. Ca urmare, în biblioteci s-a înfiinţat
în plus aşa-numitul Fond Documentar, în care au fost
incluse acele publicaţii care, „deşi nu corespund scopurilor
educaţiei socialiste a maselor şi a concepţiilor politico-
ideologice conjuncturale, sunt
totuşi indispensabile informării
ştiinţifice a specialiştilor”10,
unele fiind scoase de la Fondul
Secret. Pentru publicaţiile din
Fondul Documentar accesul a
devenit mai uşor, fiind lăsat la
latitudinea şefului bibliotecii.
Cărţile şi fişele de catalog
aferente erau însemnate cu
majuscula „D” sau cu abrevierea
„Doc.” – Documentar (v. fig. 2).
O Instrucţiune a Direcţiei Fig. 2
Generale a Presei şi Tipăriturilor (organismul care se
ocupa de aplicarea cenzurii, dispoziţiile sale fiind unitare
la nivel naţional) din anul 1964, cerea ca atunci când o
carte este mutată din Fondul Secret în cel Documentar
să se şteargă urma interdicţiei: „Deoarece cărţile poartă
semnul acestui fond, este nevoie să se înlăture semnele
sau ştampila fondului «S», dar astfel încât cartea să nu fie
deteriorată (se poate pune ştampila bibliotecii pe semnul
«S» sau se poate scoate cu soluţie chimică) şi să nu se
atragă atenţia cititorilor de provenienţa publicaţiei”11.
De multe ori s-au rupt coperţile originale şi
s-au confecţionat altele noi din carton ieftin. Prin
înlăturarea coperţilor iniţiale s-au pierdut nu doar
9
Ion Cristoiu, 1945-1950. Paranoia arestării cărţilor,
disponibilă pe https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1945-
1950-paranoia-arestarii-cartilor (accesat la 02.06.2018).
10
Ionuţ Costea, István Kiraly, Doru Radoslav, op. cit., p. 45.
11
Ibidem, p. 297.
Pro domo 35

urmele interdicţiilor, ci şi o serie de informaţii necesare


identificării precise a ediţiilor, conţinute în caseta
tipografică (tirajul, preţul etc.). Distrugerea coperţilor
este foarte păguboasă în special în cazul revistelor, care
dau pe copertă cronologia, echipa redacţională ş.a.
Fondul Documentar a fost desfiinţat treptat între
1964-1968, ca urmare a uşoarei liberalizări a climatului
politic din România acelor ani, însă Fondul Secret a
rămas în vigoare până la schimbarea de regim politic din
anii ’90. De la începutul anilor ’70, cenzura cărţilor în
biblioteci s-a făcut prin Instrucţiuni secrete de uz intern
conţinând liste de autori şi de cărţi ce trebuiau retrase
din circulaţie, trimise de la Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste direct bibliotecilor vizate.
La Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti au fost centralizate în anii 1948-1950
şi cărţile provenite din tot felul de confiscări
suferite de numeroşi politicieni, ziarişti,
profesori, medici, preoţi, ofiţeri, ţărani înstăriţi,
cărora, odată cu arestarea, le era confiscată şi
averea, deci şi cărţile din biblioteci. Această
categorie de publicaţii a fost constituită într-
un fond de asemenea prohibit, denumit Fond
Preluări, care a fost destul de mare, numeric
vorbind. Cărţile erau ştampilate, numerotate
şi însemnate cu litera „P” = Preluări, scrisă
cu creionul. O parte au fost redistribuite în
timp altor biblioteci, dar cea mai mare parte
a Fondului Preluări a stat la baza înfiinţării
Bibliotecii Centrale de Stat a României, în anul
1953, actuala Bibliotecă Naţională (v. fig. 3).
La Biblioteca Centrală de Stat (azi
Națională), publicaţiile epurate nu doar că nu au fost Fig. 3
accesibile publicului, dar, în imensa lor majoritate
(câteva milioane de exemplare, după unele opinii), nu
au fost prelucrate niciodată până astăzi, ele constituind
aşa-numitul, eufemistic vorbind, Fond de publicaţii
„destructurate”, a căror salvare este imperios necesară12.
Se impune notat şi că toate publicaţiile epurate
şi interzise care s-au aflat în Fondurile Secret şi
Documentar au fost inventariate/reinventariate în marile
biblioteci deţinătoare după anii ’90 drept donaţii, fapt ce
12
https://www.fericiticeiprigoniti.net/sinteze/2188-fondul-de-
carte-s-la-bnar-fondul-secret (accesat pe 14.08.2019).
Pro domo 36

distorsionează rezultatele cercetătorilor, care sunt trimişi


fără să ştie pe nişte „piste false”; exemplarele respective
nu au fost vreodată oferite de bunăvoie acelor biblioteci,
în realitate aşa-zisele „donaţii” fiind confiscări; desigur,
autorii sau posesorii însemnaţi pe ele nu sunt donatori în
sensul propriu al cuvântului, căci erau practic forţaţi să le
dea. Una dintre nenumăratele victime ale acestei legislații
de sorginte bolșevică a fost și Gh. Teodorescu Kirileanu,
al cărui nume îl poartă astăzi Biblioteca Județeană Neamț,
care a fost obligat să-și doneze casa și marea lui bibliotecă
spre a se salva astfel de arestare (a fost bibliotecarul Casei
Regale a României în timpul regilor Carol I și Ferdinand).
În fine, spre sfârşitul deceniului cinci al secolului al
XX-lea a început o acţiune de „recuperare” a unor autori
(dacă mai erau în viaţă) sau a unor scrieri, dacă autorii lor
nu mai trăiau, prin aşa-numita „expurgare”. Operaţiunea
a durat până la căderea regimului comunist în decembrie
1989 şi a însemnat în fapt îndepărtarea unor cuvinte
sau chiar pasaje dintr-o carte considerate improprii
difuzării din motive politico-ideologice amintite deja.
Practic, o serie de cărţi au fost cenzurate şi rescrise prin
eliminarea părților referitoare cu precădere la Basarabia
şi Bucovina; această chestiune poate constitui subiectul
unei cercetări de sine stătătoare.

*
Concomitent cu scoaterea din circulaţie a
publicaţiilor a avut loc şi epuraţia persoanelor.
Epuraţia a fost un proces social-politic programat,
început imediat după 23 august 1944, cerut de
ocupantul sovietic şi desfăşurat până în anii ’50. S-a
făcut în baza unui set legislativ de sorginte bolşevică:
Legea nr. 486/7 octombrie 1944 şi nr. 594/23 noiembrie
1944 referitoare la purificarea administraţiilor publice;
Legea nr. 102/9 februarie 1945 pentru epurarea presei
scrise şi radiodifuziunii; Decretul-lege nr. 186/19
martie 1945 privitor la trecerea din oficiu în rezervă a
personalului activ al armatei care prisoseşte; Legea nr.
217/29 martie 1945 pentru purificarea administraţiilor
publice etc.13
13
Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie
1945-1 martie 1946). Epurarea, Editura Universităţii din Oradea, 2004,
p. 22-25; România. Viaţa politică în documente (1945). Coord.: Ioan
Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 230-232.
Pro domo 37

Dacă scopul iniţial a fost eliminarea elementelor


fasciste, a legionarilor şi a colaboraţioniştilor din viaţa
publică, la începutul anilor ’50 s-a ajuns să fie eliminate cele
„carieriste”, „oportuniste”, „exploatatoare şi duşmănoase”,
ceea ce însemna de fapt lichidarea adversarilor politici ai
Partidului unic14.
Vizaţi în primul rând au fost exponenţii generaţiei
care a realizat Marea Unire de la 1918 – care, dacă mai erau
în viaţă, au fost destituiţi din funcţiile pe care le deţineau
şi arestaţi, iar dacă nu mai trăiau, victime au căzut doar
scrierile lor, ce au fost epurate şi interzise cunoaşterii
publice pe toată durata regimului comunist în România,
însă interdicţiile au depăşit cu mult perioadele stabilite
prin Decretul-Lege nr. 364/1945. Practic, nici un domeniu
cultural, științific sau economic nu a scăpat de epurare.
O posibilă concluzie a celor expuse este că perioada
interbelică din istoria României Mari a fost ocultată
sistematic de regimul politic de sorginte bolşevică ce i-a
fost impus ţării noastre după Al Doilea Război Mondial.
Numeroase personalităţi politice, culturale, ştiinţifice şi
religioase de prim rang au fost eliminate din viaţa publică
şi odată cu suprimarea lor fizică s-a încercat şi ştergerea
rezultatelor muncii lor prin ascunderea operei scrise. Mai
mult chiar, din motive insuficient clarificate deocamdată,
anumite interdicţii s-au aplicat şi unora dintre cei care au
activat în sistemul socialist din România, după anii ’50.
Pentru restabilirea adevărului istoric, se impune întoarcerea
la izvoarele informaţionale din epocă şi re-editarea acelor
lucrări ce au importanţă şi valabilitate până astăzi. Numai
astfel pot fi eliminate hiatus-urile şi se va obţine imaginea
corectă şi completă asupra evoluţiei societății românești.
Întreprinderea constituie în acelaşi timp un imperativ
cultural şi o obligaţie morală faţă de toţi acei oameni
nedreptăţiţi de istoria celei de-a doua jumătăţi a secolului al
XX-lea, a căror activitate trebuie cunoscută, reconsiderată
şi apreciată la adevărata valoare, inclusiv prin aducerea la
lumină a scrierilor lor. Pe de altă parte, profesioniștii din
biblioteci au datoria de a conserva, prelucra și valorifica
inestimabilele valori bibliofile ce au avut șansa de a fi salvate
de distrugerile deceniilor de regim comunist, dar și de a
face cunoscută în mod real istoria bibliotecilor noastre.
Vezi liste însumând câteva sute de pagini de nume ale celor
14

îndepărtaţi din viaţa publică a României numai în perioada 6 martie


1945-1 martie 1946 la Ion Zainea, op. cit., passim.
Pro domo 38

Importanţa depozitului legal


în dezvoltarea colecţiei de
publicaţii periodice a
Bibliotecii Naţionale a României

Depozitul legal, pilon al dezvoltării colecţiei Teodora Ușurelu,


Bibliotecar, Biblioteca
curente de publicaţii şi a fondului intangibil de publicaţii
din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, îşi are Naţională a României,
Depozit Legal – Periodice
începutul legiferat în data de 13 aprilie 1885 când a e-mail: teodora.usurelu@bibnat.ro
fost promulgată prima lege a depozitului legal sau
Legea imprimatelor1, conform căreia toate tipografiile
erau obligate să trimită câte trei exemplare din fiecare
tipăritură bibliotecilor
centrale din Bucureşti şi din
Iaşi, precum şi Bibliotecii
Academiei Române. Se
subliniază astfel importanţa
acordată constituirii unui
depozit legal la nivel naţional.
Noutatea pe care
o aducea această lege a
reprezentat-o amenzile
aplicate celor care nu o
respectau, amenzi cuprinse
între 100 şi 500 de lei şi
stabilite de „tribunalul de prima instanţă fără apel”2. „Monitorul Oficial”, Nr. 11,
În 25 noiembrie 1995 a fost promulgată actuala 13(25) aprilie 1885, p. 1, 250
lege a depozitului legal, respectiv Legea nr. 111/1995, Sursa: exemplar din
Colecţiile Speciale ale
1
REGNEALĂ, Mircea. Depozitul legal la români. În: Tratat Bibliotecii Naţionale a
de biblioteconomie, vol. II, partea I, 2014, p. 279-284. României
2
România Monitorul Oficial, Nr. 11, 13(25) aprilie 1885, pg.
1, 250.
Pro domo 39

„Monitorul Oficial”, Nr. 11, 13(25) aprilie 1885, p. 1, 250 p.


Sursa: exemplar din Colecţiile Speciale ale Bibliotecii Naţionale a României

republicată şi actualizată în anul 2007, conform căreia


toţi editorii trimit la Biblioteca Naţională a României
câte 7 exemplare pentru cărţi şi 6 exemplare pentru
publicaţiile periodice tipărite, în 30 de zile de la apariţia
acestora. Publicaţiile pe suport electronic offline (CD-
ROM, DVD-ROM, USB) se trimit în 6 exemplare, atât
pentru carte, cât şi pentru publicaţiile periodice.3
Depozitul legal reprezintă „fondul intangibil
al patrimoniului cultural naţional mobil”4 şi conţine
documente, produse în serie, indiferent dacă sunt
destinate unei difuzări comerciale sau gratuite, pe suport
tipărit sau electronic offline (CD-ROM, DVD-ROM,
USB).
3
LEGEA nr. 111/1995, republicată, privind Depozitul legal de
documente. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din
07 noiembrie 2007 [online] [Accesat la data 08.09.2021]. Disponibil
la adresa: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/6288
4
LEGEA nr. 111/1995, republicată, privind Depozitul legal de
documente. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din
07 noiembrie 2007 [online] [Accesat la data 08.09.2021]. Disponibil
la adresa: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/6288
Pro domo 40

Categoriile de documente ce intră sub incidenţa


Legii nr. 111/1995, republicată, sunt:
• cărţi, broşuri, fascicole;
• ziare, reviste, almanahuri, calendare şi publicaţii
seriale;
• extrase din publicaţii seriale;
• partituri muzicale;
• reproduceri în serie ale albumelor de artă;
• atlase, hărţi plane, în relief şi globulare, planuri
tipărite;
• teze de doctorat şi rezumate ale acestora, cursuri
universitare;
• documente în formă electronică: disc, casetă,
videocasetă, CD, DVD.
Depozitul legal este organizat la nivel central de
către Biblioteca Naţională a României, iar la nivel local de
către bibliotecile judeţene şi de Biblioteca Metropolitană
Bucureşti.
Mai jos sunt prezentate etapele parcurse pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce decurg din Legea nr. 111/1995,
republicată, privind depozitul legal de documente.
O primă etapă privind dezvoltarea colecţiei de
publicaţii periodice este primirea publicaţiilor cu titlu de
depozit legal în cadrul Bibliotecii Naţionale a României.
Realizatorii de publicaţii, persoane fizice (autori ocazionali)
şi persoane juridice (edituri), depun la Biblioteca Naţională
a României, după identificarea în faza de pre-publicare
a titlurilor publicaţiilor periodice prin cod ISSN, câte 6
exemplare ale publicaţiilor, la fiecare apariţie.
Următoarea etapă o reprezintă distribuirea
publicaţiilor periodice către beneficiarii legali:
- Biblioteca Naţională a României – păstrează
2 exemplare pentru depozitul legal propriu şi pentru
elaborarea Bibliografiei Naţionale Curente a României şi
distribuie câte 1 exemplar celorlalţi 4 beneficiari:
• Biblioteca Academiei Române;
• Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga” Cluj-Napoca;
• Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” Iaşi;
• Biblioteca Centrală Universitară „Eugen
Todoran” Timişoara.
Pro domo 41

Distribuirea publicaţiilor periodice implică


repartizarea fizică a acestora pentru fiecare beneficiar
legal, etichetarea pachetelor rezultate şi depozitarea lor
până în momentul efectiv al transportului.
Dezvoltarea continuă a colecţiei curente de
publicaţii periodice are loc prin păstrarea în cadrul
Bibliotecii Naţionale a
exemplarului de semnalare
bibliografică pentru ela­
borarea bibliografiei na­
ţionale curente, în timp ce
exemplarul pentru fondul
intangibil completează
colecţiile depozitului legal.
De asemenea, colecţia
curentă de publicaţii
periodice astfel dezvoltată
poate fi consultată la sala
de lectură de către toţi utilizatorii, cetăţeni români sau Publicaţii periodice
străini, pe baza unui abonament anual. repartizate pe beneficiari în
Este de subliniat faptul că, în virtutea Legii nr. cadrul Bibliotecii Naţionale
111/1995, republicată, privind Depozitul legal de a României
publicaţii, este creat un fond intangibil de publicaţii
periodice destinat conservării acestora în timp la care
publicul nu are acces, dar şi o colecţie curentă, dezvoltată
continuu şi disponibilă utilizatorilor.
O altă etapă o reprezintă prelucrarea publicaţiilor
periodice în cadrul Serviciului Depozit Legal, în cadrul
căreia pot apărea anumite excepţii, şi anume:
- publicaţiile periodice rezultate în urma
manifestărilor ştiinţifice, precum congrese, conferinţe,
simpozioane, mese rotunde etc., care, deşi apar cu
periodicitate, sub acelaşi titlu şi sunt identificate prin
cod ISSN, au titlu de volum diferit la fiecare apariţie,
motiv pentru care se prelucrează ca monografii pentru o
mai bună vizibilitate şi regăsire de către utilizatori:
Ex.: publicaţia periodică cu titlul „Conferinţa
Economică Naţională” – CEN are titlu de volum diferit
la fiecare apariţie, respectiv în anul 2016 „Oportunităţi
şi provocări pentru economia românească în spaţiul
european”, iar în anul 2017 „Europa, încotro?”
Pro domo 42

„Conferinţa Economică Naţională „Conferinţa Economică Naţională –


– Oportunităţi şi provocări pentru Europa încotro?”,
economia Românească”, Bucureşti, Bucureşti, Editura Universitară, 2017
Editura Universitară, 2016

- un alt exemplu îl
reprezintă extrasele din
publicaţii periodice, care se
prelucrează la monografii
şi sunt identificate prin
cod ISBN.
După etapa de
determinare tipologică,
urmează cea de atribuire a
numărului unic de depozit
legal pentru publicaţiile
nou intrate în cadrul
fondului intangibil, în
„Buletinul Bibliotecii
funcţie de tipologia documentară, carte sau publicaţie Române”, extras din vol. IV
periodică. (XXV), Serie nouă, Freiburg
Publicaţiile periodice care nu se regăsesc în I. Br., Germania, 2017, p. 427-
catalogul online al bibliotecii (sistemul integrat 507, Oneşti, Editura „Magic
de bibliotecă Aleph) sunt catalogate preliminar, Print”, 2017
înregistrându-se următoarele informaţii bibliografice:
codul ISSN, numărul unic de depozit legal, titlul
publicaţiei, localitate, editură, an, titlul cheie, iar în
modulul de achiziţii se introduce fiecare exemplar pe an,
vol., nr., preţ, etc.
Pro domo 43

Dificultăţi întâmpinate la nivelul Depozitului


Legal:
1. Dificultăţi legate de nerespectarea legislaţiei şi
de insuficienţa resurselor umane şi financiare:
- nerespectarea programului CIP de către editurile
înregistrate la Biblioteca Naţională a României, conform
Legii nr. 186/2003, privind susţinerea şi promovarea
culturii scrise;
- nerespectarea Legii nr. 111/1995 privind
depozitul legal de documente, republicată, de către
realizatorii de documente;
- transportul publicaţiilor periodice către
beneficiarii legali de depozit legal realizat cu dificultate
din cauza resurselor financiare insuficiente;
- lipsa spaţiului de depozitare,
ISSN CORECT 1842-1059
Biblioteca Naţională a României
fiind o bibliotecă patrimonială ce
necesită spaţiu de creştere continuă
pentru depozitarea şi conservarea
publicaţiilor;
- resurse financiare şi umane
insuficiente raportate la numărul
de publicaţii.
2. Dificultăţi legate de
editarea publicaţiilor periodice:
- cod ISSN tipărit greşit;
În cazul în care codul ISSN nu
“Ars Aequi”, nr. 4, 2014
este utilizat corect, acesta nu îşi mai
atinge scopul şi îngreunează munca ISSN CORECT 1224-3124
celor care sunt direct interesaţi de
publicaţiile periodice în cauză:
• „pentru editori, codul
ISSN permite o identificare rapidă
a comenzii, facilitează relaţiile cu
difuzorii de publicaţii seriale;
• pentru biblioteci şi
structuri info-documentare, codul
ISSN facilitează operaţiile de
identificare, achiziţii, împrumut,
schimb internațional;
• pentru cercetători, biblio­
grafi şi cadre didactice, citarea „Economie şi administraţie locală”, nr. 3, 2019
Pro domo 44

titlurilor publicaţiilor se­ riale


după codul ISSN se poate face
cu mai multă precizie”.5
- folosirea incorectă
a codu­ rilor de identificare
a publicaţiilor periodice,
respectiv atribuirea de către
editor a unui cod ISBN pentru
o publicaţie periodică;
- nerespectarea supor­
tului publicaţiei (tipărit
sau CD-ROM) declarat
în momentul identificării
publicaţiei periodice prin cod ISSN; „Anuarul Asociaţiei
- trimiterea publicaţiilor periodice în format Profesorilor din România”,
electronic offline (CD-ROM, DVD-ROM, USB) fără nr. 5, 2018,
Bistriţa, Ed. „Nosa Nostra”,
conţinut (blank). De aceea, acestea sunt verificate înainte
2018
de a fi introduse în colecţia curentă de publicaţii.
Trebuie menţionat că editurile beneficiază de
instructaj în momentul înregistrării la Biblioteca
Naţională a României. Acestora li se oferă consultanţă
permanentă din partea colegilor bibliotecari, iar toate
erorile care survin pe parcursul apariţiei publicaţiilor
se încearcă a fi remediate pentru a reflecta corect
realitatea, dar şi pentru evitarea lor în viitor.
Putem spune că realizatorii de documente şi
Biblioteca Naţională a României sunt parteneri sociali,
cu un rol activ şi important în societate. Datorită Legii
nr. 111/1995, republicată, privind Depozitul legal de
documente, Biblioteca Naţională a României devine
punct de referinţă prin înregistrarea cărţilor şi revistelor
în catalogul acesteia, pentru cadrele didactice şi autorii
de cărţi sau de articole, care doresc obţinerea unor grade
profesionale sau atestate.
De asemenea, Biblioteca Naţională a României vine
în sprijinul editurilor ştiinţifice în perioada de acreditare a
acestora de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice.
O situaţie specială ce merită menţionată se referă
la transferul unei publicaţii periodice internaţionale de
la o editură străină, la o editură din România.
5
“Care sunt avantajele codului ISSN?” [online]. Disponibil
la adresa: https://www.bibnat.ro/ISSN-s122-ro.htm
Pro domo 45

Un caz concret în acest sens este primirea celor 6


exemplare de depozit legal pentru publicaţia periodică
internaţională „Onoma”, ce apare sub egida unei entităţi
internaţionale, International Council of Onomastic
Sciences din Suedia, care a fost editată până în anul 2018
de o editură din afara ţării. În anul 2018, editura „Mega”
din Cluj-Napoca a preluat editarea acesteia şi, deşi este
o publicaţie internaţională, potrivit Legii nr. 111/1995,
republicată, privind Depozitul legal de documente, intră
în colecţia curentă de publicaţii periodice şi în fondul
intangibil. În urma discuţiei cu editorii şi conform
uzanţelor la nivel internaţional, numele editurii „Mega”
din Cluj-Napoca a fost tipărit pe publicaţie.

Pagina web a Portalului ISSN (sursa: https://portal.issn.org/resource/ISSN/0078-463X)

Depozitul legal şi implicaţiile


sale practice:
• colectează şi tezauri­ zează
producţia editorială la nivel naţional;
• este sursă principală
documentară pentru cunoaş­terea şi
valorificarea culturii naţionale;
• promovează cultura
naţională scrisă, publicaţiile având o
expunere mai largă prin înregistrarea
în catalogul online al bibliotecii;
• dezvoltă colecţia naţio­ nală
curentă de publicaţii periodice; „Onoma”, Vol. 54, 2019, Cluj-Napoca, Editura „Mega”
Pro domo 46

• realizează controlul bibliografic naţional prin


crearea înregistrărilor bibliografice standardizate;
• elaborează bibliografia naţională curentă a
publicaţiilor periodice;
• indică gradul de acoperire a producţiei editoriale
la nivel naţional;
• furnizează informaţii statistice referitoare la
ediţiile naţionale solicitate de Institutul Naţional de
Statistică, pe tipologii documentare:
- cărţi şi broşuri;
- ziare, reviste şi alte publicaţii periodice;
- manuale şi
cursuri universitare.
• este punct de referinţă
pentru acreditarea editurilor
de către Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice.
Importanţa depozitului
legal constă în aceea că
reprezintă principala sursă
de dezvoltare a colecţiilor de
publicaţii periodice curente
în format tipărit şi electronic
offline şi a fondului intangibil
Publicaţii periodice intrate în Biblioteca Naţională a României
din cadrul Bibliotecii prin depozit legal, cumpărătură şi donaţie
Naţionale a României, în în perioada 2018-2020
virtutea Legii nr. 111/1995,
privind Depozitul legal de
documente, republicată.
Statistica publicaţiilor
periodice intrate în Biblioteca
Naţională a României prin
depozit legal, cumpărătură
şi donaţie în perioada 2018-
2020, demonstrează acest fapt.
În final, trebuie
menţionat că depozitul legal
român traversează în prezent
o perioadă dificilă în ceea ce
priveşte migrarea publicaţiilor
Exemplare de semnalare bibliografică Print şi CD-ROM
periodice şi nu numai către
intrate în Biblioteca Naţională a României prin depozit legal
mediul online. Actuala lege
Pro domo 47

privind depozitul legal nu acoperă documentele ce sunt


publicate exclusiv online, ceea ce înseamnă pierderea
acestora. De aceea, este necesară actualizarea legii,
introducându-se şi aceste publicaţii în vederea formării
depozitului legal digital naţional.
Constituirea depozitului digital naţional necesită:
legislaţie actualizată, resurse financiare, resurse
tehnologice şi resurse umane.
În concluzie, depozitul legal colectează,
prelucrează, comunică şi conservă publicaţiile ce
reprezintă moştenirea intelectuală şi culturală a ţării,
atât pentru generaţiile actuale de utilizatori, cât şi pentru
cele viitoare. Acesta este de interes public şi naţional, de
aceea trebuie să-i acordăm importanţa cuvenită.
Fără existenţa depozitului legal nu am beneficia de
o colecţie curentă de publicaţii periodice şi nici de un
tezaur al acestora la nivel naţional.

Bibliografie

- REGNEALĂ, Mircea. Depozitul legal la români.


În: Tratat de biblioteconomie, vol. II, partea I, 2014, p.
279-284
- LEGEA nr. 111/1995, republicată, privind
Depozitul legal de documente. În: Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 755 din 07 noiembrie 2007 [online]
[Accesat la data 08.09.2021]. Disponibil la adresa: http://
legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/6288
- România. „Monitorul Oficial”, nr. 11, 13(25) apr.
1885, pg. 1, 250
- Care sunt avantajele codului ISSN? [online].
Disponbil la adresa: https://www.bibnat.ro/ISSN-s122-
ro.htm
- Portalul ISSN [online]. Disponibil la adresa:
https://portal.issn.org/resource/ISSN/0078-463X
Pro domo 48

Catalogarea reproducerilor
resurselor monografice

I n ultimele decenii, unele edituri românești Catrina Căluian,


au avut în planul editorial și republicarea diverselor Bibliotecar, Biblioteca Județeană
lucrări prin reproducerea acestora în facsimil sau „V.A. Urechia” Galați
anastatic. În acest sens, editura ieșeană Tipo Moldova Tel.: 0236/411037 (int. 138);
e-mail: katycaluian@yahoo.com
este recunoscută pentru reproducerea operelor
românești și universale din diverse arii tematice, editura
bucureșteană Universul Juridic reproduce anastatic
lucrări din domeniul dreptului și lista poate continua
cu alte edituri ca: Alpha MDN din Buzău, Vicovia din
Bacău, Next Book din Constanța, Casa Cărţii de Ştiinţă
din Cluj-Napoca, Semne din București etc.
Conform codului internațional Descrierea și
accesul resurselor, RDA (Resource Description and
Access), prin reproducere se înțelege o copie exactă a
conținutului unei resurse realizată prin mijloace mecanice
sau electronice. Reproducerea unei resurse poate fi în
facsimil și anastatic.
În Descrierea bibliografică internațională
standardizată (ISBD), ediția unificată, reproducere în
facsimil definește resursa într-o nouă ediție, în care
partea principală este reprodusă, exact, după cea din
ediţia originală. De obicei, este publicată de o altă
editură, după original, având de cele mai multe ori
propria pagină de titlu şi alte materiale introductive.
În Dicționarul explicativ al limbii române (...)
prin facsimil se înțelege reproducerea exactă a unui
text, a unei semnături, a unui desen sau a unei picturi
Pro domo 49

cu ajutorul fotografiei, al fototipiei, prin copiere


manuală etc., iar prin anastatic se înțelege reproducerea
unei tipărituri prin imprimare sau gravare cu ajutorul
anumitor procedee chimice.
Legătura între două manifestări echivalente,
originalul și reproducerea, se realizează prin sintagmele:
reprodus ca și reproducere a, corespondența în UNIMARC
Bibliografic fiind câmpurile 456 și respectiv 455. Între
cele două sintagme există raportul de reciprocitate. În
același cod internațional, RDA, reprodus ca identifică
o manifestare care reproduce o altă manifestare
care întruchipează aceeași expresie a unei opere, iar
reproducere a identifică o manifestare utilizată ca bază
pentru reproducere.
Indiferent de tipul resursei, în cazul unei
reproduceri, zonele descrierii bibliografice conțin elemente
bibliografice referitoare la reproducere, iar informațiile
privind originalul se regăsesc în Zona notelor. Excepția
o fac serialele, unde în Zona datelor specifice anumitor
materiale sau tipuri de resurse, subzona Numerotare
(Seriale), se înregistrează desemnarea numerică și/sau
desemnarea cronologică a serialului original. Pentru o
reproducere în facsimil sau anastatic a unui titlu tipărit, o
casetă audio copiată după un disc audio, o reproducere pe
casetă video a unui film, o copie digitală, sursa principală
de informare pentru descrierea bibliografică o reprezintă
pagina de titlu cu informații privind reproducerea. Pagina
de titlu cu informații privind originalul este folosită ca
sursă de informare pentru formularea notei. În formatul
bibliografic UNIMARC, nota se înregistrează în câmpul
325, iar în MARC 21 în câmpul 533. În formularea notei
se pot folosi următorii termeni: reproducere în facsimil,
reproducere anastatică, reproducere microfotografică,
reproducere digitală, reproducere pe microformat etc. Nota
poate fi:
• notă structurată, care respectă afișarea ISBD
Ex.: Reproduce anastatic: Acțiunea politică și
militară a României în 1919 : În lumina corespondenții
diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu / Gheorghe I. Brătianu.
- București : Cartea Românească, 1939
• notă structurată, care respectă regulile de
redactare a unei referințe bibliografice
Pro domo 50

Ex.: Reproduce anastatic: Nistor, Ioan Silviu.


Contribuții mureșene la Marea Unire din 1918. Cluj-
Napoca: Dacia, 1981
• notă nestructurată
Ex.: Reproducere digitală a lucrării tipărită în 1974
Reproduce în facsimil ediția publicată la București,
Editura Eminescu, 1965
În practică, catalogatorii întâmpină dificultăți în
stabilirea elementelor bibliografice, întrucât editorii
nu respectă întotdeauna regulile de editare în cazul
reproducerilor. Pentru resursele monografice pot fi
întâlnite următoarele cazuri:
• nu există o pagină de titlu a reproducerii, iar
elementele bibliografice sunt luate de pe coperte și
descrierea CIP, ultima nefiind sursă de informare pentru
descrierea bibliografică;
• editorul adăugă text în continuarea volumului
reprodus, cu numerotație în continuare, apoi este
reprodus cuprinsul operei originale, care de multe ori
conține și numerotarea originală, care bineînțeles nu
corespunde numerotării reproducerii;
• editorul atribuie identificatori de volume și
identificator general pentru că originalul reprodus
este în volume, însă pagina de titlu a reproducerii nu
are elemente bibliografice care să identifice o resursă
publicată în mai multe unități fizice;
• neconcordanță între elementele bibliografice care
identifică originalul pe pagina de titlu a reproducerii și
pagina de titlu a originalului reprodus. Mai exact, pe pagina
de titlu a reproducerii este menționată o anumită ediție a
originalului, iar originalul reprodus este, de fapt, altă ediție.
Ex: Titlu propriu-zis: Ediții Mihai Eminescu
Alte informații la titlu: Editura „Cartea românească”
– 1943
Note reproduceri: Reproduce anastatic: Poeme
populare / M. Eminescu ; Ediție îngrijită de Ion Pillat.
- București : Cartea românească, 1936. - (Pagini alese.
Serie nouă ; 13)
Câteva reguli desprinse din practica de catalogare
pentru stabilirea elementelor bibliografice din zonele
ISBD în cazul reproducerilor resurselor monografice1:
1
Exemplele sunt în formatul bibliografic UNIMARC
Pro domo 51

 înregistrarea titlului propriu-zis


Regula generală aplicată este că se înregistrează
ca titlu propriu-zis, titlul reproducerii. Acesta poate fi
identic sau poate diferi de titlul originalului.
Ex.: titlul reproducerii este identic ca titlul
originalului

200 $a Documente străine despre lupta poporului


român pentru făurirea statului național unitar
325 $a Reproduce anastatic ediția apărută la Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1980

Obs. Pentru că titlul reproducerii coincide cu titlul


originalului, acesta din urmă poate lipsi din textul notei,
aceasta fiind simplificată și nestructurată.
Ex.: titlul reproducerii este diferit de titlul
originalului

200 $a Ediții Mihai Eminescu


325 $a Reproduce anastatic: Poesii / Mihai
Eminescu ; [Ediție îngrijită de Constantin Botez].
-București : Editura „Cultura națională”, 1933

Obs. Pentru că titlul reproducerii diferă de cel al


originalului, titlul originalului se înregistrează în textul
notei, care, în acest exemplu, este structurată și respectă
afișarea ISBD.
În funcție de sursa principală de informare, se
întâlnesc următoarele situații:
• când nu există o pagină de titlu pentru reproducere
și există doar pagina de titlu a originalului, iar titlul de
pe această ultimă pagină de titlu coincide cu titlul de pe
copertă sau cotor, acesta va fi înregistrat ca titlu propriu-zis;
• când există o singură pagină de titlu, care
conține atât titlul reproducerii, cât și titlul originalului,
acesta din urmă se poate înregistra fie ca titlu propriu-
zis paralel atunci când este scris într-o altă limbă, fie ca o
informație la titlu ori în nota formulată din Zona 7;
• când atât reproducerea, cât și originalul au pagini
de titlu proprii, titlul propriu-zis este cel de pe pagina
reproducerii, titlul originalului înregistrându-se în Zona
notelor.
Pro domo 52

 înregistrarea mențiunilor de respon­


sabilitate
Regula generală aplicată este că se înregistrează
mențiunile de responsabilitate referitoare la
reproducere. Acestea pot fi identice sau nu cu mențiunile
de responsabilitate ale originalului. Când sunt diferite,
se vor crea puncte de acces pentru mențiunile de
responsabilitate aferente reproducerii.
Ex.: mențiuni de responsabilitate diferite

200 $a Ediții Mihai Eminescu


$f Proiect coordonat de: Nicolae Georgescu,
Aurel Ștefanachi, Doina Rizea
$g Postfață de Nicolae Georgescu
325 $a Reproduce anastatic: Poesii / Mihai
Eminescu ; [Ediție îngrijită de Constantin Botez].
-București : Editura „Cultura națională”, 1933
700 $a Eminescu
$b Mihai
702 $a Georgescu
$b Nicolae
702 $a Ștefanachi
$b Aurel
702 $a Rizea
$b Doina
Ex.: mențiuni de responsabilitate identice

200 $a Curs de criminologie


$f de dr. Traian Pop
325 $a Reproduce anastatic ediția apărută la Cluj,
Institut de Arte Grafice „Ardealul”, [1928?]
700 $a Pop
$b Traian

 înregistrarea ediției
Regula generală aplicată este că se înregistrează
ediția referitoare la reproducere.
Ex.:
200 $a Ediții Mihai Eminescu
205 $a [Ed. Anastatică]
Pro domo 53

325 $a Reproduce anastatic: Poezii / Mihail


Eminescu ; Ediție îngrijită de Alexandru Colorian. - Ed
a 2-a. - București : Cugetarea - Georgescu Delafras, 1942

 înregistrarea datelor de publicare


Regula generală aplicată este că se înregistrează
datele de publicare referitoare la reproducere.
Ex.:
200 $a Ediții Mihai Eminescu
210 $a Iași
$c Tipo Moldova
$d 2019
325 $a Reproduce anastatic: Poezii / Mihail
Eminescu ; Ediție îngrijită de Alexandru Colorian. - Ed
a 2-a. - București : Cugetarea - Georgescu Delafras, 1942

 înregistrarea colațiunii
Regula generală aplicată este că se înregistrează
colațiunea aferentă reproducerii.
În practică se pot întâlni următoarele situații:
• reproducerea are atât numerotare proprie,
cât și numerotarea originalului. În acest caz, în zona
colațiunii se va înregistra numerotarea reproducerii, iar,
opțional, numerotarea originalului se regăsește în nota
formulată în Zona notelor;
• reproducerea este numerotată în continuarea
numerotării originalului. În acest caz, se va înregistra
numărul total (numerotația în continuare), iar, opțional,
numerotarea proprie originalului se va regăsi în Zona
notelor.
Ex.:
200 $a Ediții Mihai Eminescu
215 $a [12], 345 p.
$c portr.
325 $a Reproduce anastatic: Poezii / Mihail
Eminescu ; Ediție îngrijită de Alexandru Colorian. - Ed a
2-a. - București : Cugetarea - Georgescu Delafras, 1942,
343 p.

 înregistrarea colecției sau/și seriei


Regula generală aplicată este că se înregistrează
colecția și/sau seria în care apare reproducerea.
Pro domo 54

Colecția și/sau seria originalului se înregistrează


în Zona notelor.
Ex.:
200 $a Ediții Mihai Eminescu
225 $a Bibliofil
$v 164
325 $a Reproduce anastatic: Proza literară :
Publicată, postumă, inedită : Cu introducere, note,
indice de nume și glosar / M. Eminescu ; Ediție îngrijită
de Alexandru Colorian. - București : Cugetarea -
Georgescu Delafras, [1943]. - (Scriitorii clasici români.
Cugetarea cu comentarii)

 înregistrarea identificatorului resursei


Regula generală aplicată este că se înregistrează
identificatorul pentru reproducere. Identificatorul origi­
nalului se regăsește în nota formulată în Zona 7.
Când biblioteca deține în fond și originalul, în sistem
informatizat se realizează o legătură între reproducere și
original. În formatul bibliografic UNIMARC, legătura
se realizează cu ajutorul câmpurilor 456 Reprodus ca
și, respectiv câmpul 455 Reproducere a. De reținut, că
legătura este posibilă doar dacă în catalogul electronic
există înregistrare bibliografică atât pentru original, cât
și pentru reproducere. Pentru realizarea legăturii se intră
cu Editare în înregistrarea originalului și se inserează
câmpul 456 Reprodus ca, unde cu lupa se caută titlul
propriu-zis al reproducerii și se copie (vezi Fig. 1),
apoi se salvează înregistrarea. În acest moment, softul
generează automat în înregistrarea reproducerii câmpul
455 Reproducere a cu înregistrarea originalului. În acest
fel s-au creat și linkuri de navigare între cele două lucrări
(vezi Fig. 2 și Fig. 3).

Webliografie:

ISBD : Descrierea bibliografică internațională


stan­dardizată. Ediție unificată. București: Biblioteca
Națională a României [online]. Disponibil pe internet la
adresa: https://www.ifla.org/files/assets/hq/publications/
series/44-ro.pdf
Pro domo 55

Fig. 1 Completarea câmpului 456 în înregistrarea originalului

Fig. 2 Linkul către reproducere din înregistrarea originalului


Pro domo 56

Fig. 3 Linkul către original din înregistrarea reproducerii


localia
Localia 58

Primul congres al profesorilor


secundari de istorie din România,
Galați-1908

S piru Haret a fost matematician, fizician, profesor, Dr. Sorin Langu,


om politic, ministru al cultelor şi instrucţiunilor publice, Profesor, Colegiul Național
membru titular al Academiei Române. Supranumit „Vasile Alecsandri” Galați
„omul şcolii” pentru opera sa reformatoare, Spiru Haret e-mail: langusorin@yahoo.com
este considerat organizatorul şcolii moderne româneşti.
În prodigioasa sa carieră Spiru Haret a avut mai multe
contacte cu Galațiul, care au avut o acțiune binefăcătoare.
Unul dintre acestea a fost prilejuit de organizarea
primului congres al profesorilor secundari de istorie,
organizat la Galați, între 18-20 mai 1908, congres prezidat
de marele istoric Dimitrie Onciul. La congres va asista și
ministrul învățământului, Spiru Haret. Conferința a avut
loc la Liceul „V. Alecsandri” și a avut următoarea tematică:
„1) Utilizarea izvoarelor istorice în învățământ; 2)
Dezvoltarea causalității istorice; 3) Învățământul istoriei
ca mijloc de educațiune; 4) Sentimentul patriotic în
învățământul istoric; 5) Memoria, priceperea și aprecierea
fenomenelor istorice; 6) Depersonalizarea elevului în
lecția de istorie și 7) Cartea în învățământul istoriei”1.
Toate prezentările vor avea loc la actualul CNVA,
în timp ce la liceul de fete (actualul CNMK) și la școala
normală (actualul CNCN) vor avea loc lecțiile practice.
Partea practică va cuprinde două lecții, una la cursul
superior, alta la cursul inferior2.
1
„Revista generală a învăţământului”, 04, nr. 02, 1 iulie 1908,
p. 140.
Lui Spiru Haret, Ale tale dintr’ale tale, Bucuresti, 1911, pp. 154-
2

155, „Revista generală a învăţământului”, 03, nr. 09, 1 aprilie 1908, p. 702.
Localia 59

Congresul a avut oaspeți și „de peste hotare”: Galaţi : Liceul Vasile Alexandri
Transilvania, Bucovina etc.3, unul dintre aceștia relatând ; [Vedere în ramă ovală] :
[carte poştală ilustrată color
impresiile în „Gazeta Transilvaniei”, impresii reproduse în
[Hârtie].- Galaţi : Editura
numărul din iulie al „Revistei generale a învăţământului”. Librăriei Negoescu & Maniţiu,
Gazetarul trănsilvănean relatează că cea mai puternică [190-?].
impresie a făcut-o discursul istoricului Dimitrie Onciul, Cota BVAU : F I 2.040
discurs care făcea o pledoarie asupra modalităților în care
istoria poate dezvolta sentimental patriotic.
După discursuri urmează lecțiile practice, prilej
pentru prima dezbatere din metodica predării istoriei:
„După întâia lecție, ținută de E. Ionescu, s’au făcut critice
vii. Raportorul scrie: Îndată s-a observat că lupta se dă între
profesorii mai vârstnici, aderenți ai metodei expozitive și
între tineri, susținători ai metodei euristice. Scânteietoare
au fost ciocnirile de idei; învingerea – după a mea părere
- au repurtat-o bătrânii, care au dovedit că la istorie nu se
poate aplica, ca la alte științe, metoda euristică pentru că
elevii nu pot afla: nume, locuri evenimente; că succesul
lecției model e din cauză că materialul din chestie se mai
tratase odată”4.
După lecție, discuțiile pro și contra sunt multiple
și pasionale. Pentru moment, le pune capăt discursul lui
Spiru Haret, care propune o soluție de compromis: metoda
3
Aflate sub dominație străină.
4
„Revista generală a învăţământului”, 04, nr. 02, 1 iulie 1908,
p. 140.
Localia 60

euristică să se predea la cursul inferior al liceului, iar cea


expozitivă la cursul superior, pentru ca la universitate să
fie folosită doar cea expozitivă.
A doua lecție, de recapitulare, folosește aceeași
metodă, considerată mult mai potrivită: „S’a vădit că
numai la repetiție se poate aplica la istorie singură metoda
euristică”. În schimb sunt lăudați elevii, opt la număr, în
haine naționale, și care s-au comportat foarte bine. A
treia lecție practică, cu elevi din cursul inferior, pătimește
de aceleași greșeli: „Euristicismul singur aplicat la lecție
nouă! Ceva cu neputință. Prin aceasta mai mult a suferit
metoda, care în sine nu se poate considera nicidecum rea;
aplicarea ei în cazurile de față a fost nepotrivită”. A patra
lecție combină cele două metode și este cea mai reușită,
dar nu reușește să rezolve disputa5.
Sfârșitul este apoteotic și este constituit de discursul
lui Haret: „Ne-am concentrat apoi iară în amfiteatru, unde
am ascultat cu adevărată evlavie admirabila cuvântare de
încheiere a d-lui ministru Haret, care a vorbit, cum numai
d-sa știe vorbi. Mulțumind profesorilor, ca șef al lor le pune
la inimă conlucrarea armonică în școală și afară de școală.
Arată că profesorii trebuie să aibă nu numai dorința, dar
și datoria de a ocupa în societate o treaptă cât mai înaltă,
ca astfel să fie buni diriguitori ai spiritului public în țară.
Alăturea cu presa, dorește să se afirme și corpul didactic
în facerea de curente bune spre progresul neamului
românesc. În fine declară că voește ca prin faptele sale să
merite simpatia și alipirea arătată față de persoana d-sale”6.
Într-una din seri, Haret este invitat la un concert
școlar susținut de orchestra și corul Liceului „V. Alecsandri”
și corurile Liceului de fete „M. Kogălniceanu”, a Școlii
Normale și a școlii profesionale. În program: Uvertura
din Norma de Bellini, Gavota de J.B. Lully și Marșul
încoronării din Profetul de Meyerbeer7. După concert se
declară entuziasmat și felicită profesorii și elevii implicați.
A patra zi ministrul pleacă la Iași, în timp ce
participanții se împrăștie în toate colțurile țării. Întrebarea
- expozitiv sau euristic/tradițional sau modern - a rămas
în central dezbaterilor și în ziua de azi. Iar Galațiul a fost
centrul istoriei pentru trei zile!

5
Ibidem, p. 141.
6
Ibidem, p. 142.
7
Paul Păltănea, Istoria orașului Galați, II, 1994, Galați, p. 331.
Localia 61

Proiecte de dezvoltare și
modernizare în orașul Galați
(1920-1939)

D upă o perioadă de refacere economică a Dr. Valentin Bodea,


orașului (1918-1919) a urmat o perioadă de dezvoltare Muzeograf, Muzeul de Istorie
(1920-1939) prin împroprietărirea de către Primărie a „Paul Păltănea” Galați
demobilizaților, construcția aeroportului și modernizarea e-mail: valentinbodea04@
cu edificii culturale, construcții administrative și lucrări yahoo.com
edilitare. Tel.: 0742045907
Pe 28 octombrie 1920, consilierii au aprobat
în unanimitate împroprietărirea de către Primărie a
demobilizaților care proveneau din cadrul Societății
Fii Apărătorii Patriei, Invalizilor de Război, văduvelor și
orfanilor de război cu locuri pentru construcții de locuințe,
din terenul rămas neexpropriat din moșia Țiglina, partea
cuprinsă între Strada Brăilei și Valea Țiglinei. Cu o
majoritate de nouă voturi contra șapte în cadrul aceleiași
ședințe s-a mai aprobat acordarea către demobilizați a unor
locuri virane, proprietatea Comunei: pe Strada Ciobanului
(lângă tunel), pe Strada Traian, alături de spitalul de izolare,
locurile dintre tunel și fosta Barieră Traian, locul din Strada
Lozoveni colț cu Unirii, locurile din Bucureștii Noi și
locurile rămase nevândute din Străzile Cezar și Beldiman1.
În ședințele Comisiei Interimare din 24 august,
3 și 17 septembrie 1921, au avut loc discuții privind
cedarea unui teren de 110 hectare din moșia Țiglina
către Ministerul Co­ municațiilor pentru construcția
unui aeroport. Președintele Comisiei, Gheorghe Iorga,
a propus în primă instanță ca respectivul teren să fie
1
SJANG, Fond Primăria orașului Galați, dosar 1/1920, f. 137,
137 verso.
Localia 62

evaluat și oferit către Minis­


terul Comunicațiilor contra
cost, dar mai apoi, datorită
faptului că acest aeroport
urma a lega prin linie aeriană
orașul Chișinău prin Galați –
București cu Europa Centrală,
a fost de acord cu cedarea unui
teren mai redus ca mărime.
Consilierii N. Diaconescu, N.
Faur, Alexandru Guiller au fost
de acord cu cedarea unui teren
mai redus, iar consilierul Grigore P. Mihăilescu arăta Galaţi : Str. Traian : [Farmacia
importanța economică a aeroportului pentru orașul Aburel] : [fotografie tip carte
Galați, fiind de acord cu cedarea terenului solicitat de poştală il., sepia] .- Bucureşti
Ministerul Comunicațiilor. Consilierii au votat cedarea : Deposit general : Agenţia
terenului cu titlu gratuit, după ce au primit un Înalt Română Hachette, [1935]
Cota BVAU: F I 2.827
Decret Regal cu privire la exproprierea fondurilor de
utilitate publică pentru instalarea liniei de navigație
aeriană și intervenția Ministerului Domeniilor2.
În ședința Comisiei Interimare din data de 2 februarie
1923, președintele liberal Theodor Thenea, vicepreședintele
Ilie T. Pascal și alți membri3 au votat anularea tuturor
lucrărilor de parcelare stabilite în urma deciziei Comisiei
cu numărul 37/10 decembrie 1921, atribuirea loturilor și a
contractelor de vânzare încheiate, semnate și autentificate
de Tribunalul Covurlui Secția I-a. Astfel, autoritatea
comunală proceda la reluarea lucrărilor de parcelare,
stabilirea terenurilor de parcelare, alcătuirea unui tabloul
cu autoritățile și persoanele care urmau a primi contra cost
loturi de case și atribuirea loturilor către invalizii de război,
a văduvelor cu orfani de război, a funcționarilor de Stat,
Comună și Județ și a demobilizaților4.
În ședința din 4 iulie 1923, consilierii au aprobat
planurile și devizul realizate de către Serviciul Tehnic
pentru construirea unei hale cu un număr de 80 de
prăvălii, în Piața Dinogeția, cu suma de 10.404.494,5
2
Ibidem, dosar 1/1921, f. 54 verso, 62, 64 verso.
3
Ion Coltofeanu, Sallo Veisemberg, Enache Constantinescu,
H. Grumberg, I.S. Anastasiu, Cosma Radonici, C. Cernicaru, C.
Chimet, Panait Bou Negru, N. Altangiu, N. Costinescu, I. Hașiganu,
Gheorghe Puiu, C. Rădulescu, doctorul N. Protopopescu, N. Bradea,
N.G. Drăgan, I. Jarnea, M.L. Rosemberg, Alexandru Teodorescu
4
Ibidem, dosar 1/1923, f. 4, 6.
Localia 63

lei5. Mai apoi, în ședința din 27 martie 1924, s-a aprobat


acordarea unui împrumut fără dobândă Ministerului de
Justiție în valoare de 5.800.000 lei, pentru continuarea
lucrărilor de construcție necesare finalizării Palatului
de Justiție6. Pe 7 iunie 1924, consilierii au aprobat și
mărirea terenului aeroportului cu 50 ha 3.063 m², pentru
organizarea și instalarea grupului III Aviație în oraș7. În
ședința Comisiei din 19 iunie 1924, consilierii au aprobat
planul de parcelare a terenurilor destinate împroprietăririi
invalizilor, văduvelor cu orfani de război, funcționarilor
publici și demobilizaților, conform dispozițiilor articolului
9 din regulamentul legii de împroprietărire a orășenilor și
au fixat un preț de vânzare a loturilor de 30 lei m²8.
Pe 28 februarie 1925, președintele Comisiei
Interimare, liberalul Ștefan H. Ștefan, comunica
consilierilor că Ministerul de Justiție îl trimisese de la
București pe Directorul General al contabilității din
Minister și pe arhitectul Berindei pentru discuții privind
continuarea lucrărilor la Palatul de Justiție. Se arăta mai
departe că arhitectul Berindei a precizat că după calculele
sale ar mai fi necesară suma de 40.000.000 lei pentru
terminarea lucrărilor la acest edificiu, dar Primăria și
Ministerul de Justiție nu aveau la acel moment decât suma
de 8.000.000 lei pentru continuarea lucrărilor9. Totodată,
în cadrul aceleiași ședințe, președintele Ștefan H. Ștefan
declara că renunță „la cheltuielile de reprezentare la care
are dreptul arătând că însuși salariul D-sale împreună
cu accesoriile le donează ½ azilului de copii Alinarea
și ½ Societății pentru creșterea copiilor sugaci”10. În
mandatul de un an (14 ianuarie 1925 – iulie 1926) al
președintelui Ștefan H. Ștefan s-au finalizat următoarele
lucrări edilitare: Baia Comunală, Căminul Comunal al
elevilor de liceu, Comisia circ. IV-a, Gimnaziul din Piața
5
Ibidem, f. 20, 43.
6
Ibidem, dosar 1/1924, f. 17 verso.
7
Ibidem, f. 34 verso.
8
Ibidem, f. 39.
9
Ibidem, dosar 1/1925, f. 12 verso, 13. „D-l Berindei, a arătat,
că e absolută nevoie să complecteze acoperișul întregei clădiri, căci
altfel ar urma să ruineze lucrările făcute până acum. Deja în subsol
se observă măcinări de cărămizi în ziduri. D-sa și-a luat obligațiunea
ca în 5 zile să trimită un raport Primăriei în care va arăta modul
decum s’ar putea începe lucrările de la Palatul de Justiție”.
10
Ibidem, f. 13 verso.
Localia 64

Moruzi, gheretele din Piața


Moruzi și Rizer, plus dublarea
liniei de tramvai pe Strada
Traian, suprapunerea de etaje
la vechiul local al Primăriei din
Strada Labirint, lucrări la Uzina
de Apă și Uzina Electrică11.
O altă problemă impor­
tantă era împroprietărirea
demobilizaților. Aceasta s-a
realizat după planul întocmit
de arhitecții R. Bolomey și I.
Davidescu, privind parcelarea
moșiei Țiglina, care a fost aprobat de Consiliul Tehnic Galaţi : Parcul : [Parcul
Superior. Consilierul Mihail Duca și vicepreședintele Eminescu] : [carte poştală
Constantin G. Mitescu au fost delegați de către primar în ilustrată color] .- Bucureşti
Comisia de împroprietărire. De la 15 iulie 1925 și până : Depozitul I. Şaraga & S.
la 1 ianuarie 1926 au fost împroprietăriți: 167 văduve cu Schwartz, [192-?]
Cota BVAU: F I 3.037
orfani de război, 87 invalizi de război, 830 funcționari
comunali, județeni și ai statului, inclusiv funcționarii
C.F.R., mișcare, tracțiune, depou, 1.392 demobilizați,
178 ofițeri și 199 plutonieri din garnizoana Galați12.
În ședința Comisiei Interimare din 28 aprilie 1932,
consilierii au votat în unanimitate, pentru instalarea
Regimentului 8 Călărași în orașul Galați, un credit
extraordinar în valoare de 100.000 lei13. Câteva luni mai
târziu, pe 4 octombrie 1932, tot cu unanimitate a fost
votată alipirea Cartierului Demobilizaților Gălățeni la
Municipiul Galați, conform articolului 19 aliniatul 2 din
legea de organizare a Administrației Locale14.
O broșură prezenta pe larg realizările PNL Covurlui
în această perioadă. Ministrul de finanțe liberal, Victor
Slăvescu a acordat 1.000.000 lei Societății Culturale
„V.A. Urechia”, pentru a continua lucrările de construcție
la Palatul Cultural din Strada Domnească, a cumpărat
Palatul Foresta pentru Administrațiile financiare și
Percepții cu 5.500.000 lei, iar pentru împrejmuirea cu
11
Ibidem, f. 53.
12
Activitatea Consiliului Comunal al Orașului Galați în cursul
anului 1925 sub primariatul domnului Ștefan H. Ștefan, Tipografia
„Lumina”, Galați, 1925, pp. 63–64.
13
SJANG, Fond Primăria orașului Galați, dosar 2/1932, f. 78,
78 verso.
14
Ibidem, f. 198 verso, 199, 199 verso.
Localia 65

gard de beton armat a Bazinului Nou, unde acostau


vapoarele străine de mărfuri a acordat 3.000.000 lei15.
În broșură mai erau menționate proiectele realizate de
Primărie, ce-l avea în frunte pe primarul Dimitrie Lazăr:
a aprobat refacerea Bulevardului Eliade Rădulescu,
a Străzii Cereș și a Bulevardului Dinogeția, a dispus
construirea unor boxe noi pentru comercianții din
Piața Veche16, a introdus iluminatul electric pe anumite
străzi din oraș (50 de becuri electrice) și a aprobat
montarea a cinci debite comunale de apă în Cartierul
Demobilizaților17, iar pentru viitor se propunea asanarea
Cartierului Bădălan, reparații și instalații frigorifere la
Abatorul Comunal, construcția unor hale centrale în
Piața Negri și a unor vespasiene moderne în piețe18.
În ședința extraordinară a Consiliului Comunal
din 25 ianuarie 1935, primarul
Dimitrie Lazăr a prezentat darea
de seamă asupra activității
administrative și edilitare din
cursul anului 1934, unde se
precizau următoarele: ședințele
Delegației Consiliului Comunal
au avut loc de două ori pe
săptămână și au fost înființate
conferințe administrative cu
șefii de servicii19. Din punct
de vedere tehnic s-au executat
lucrări în valoare de 4.961.350
lei: a) lucrări executate cu echipele Serviciului Tehnic: Galaţi : Aspect din Piaţa C.
refacerea din nou a trotuarelor, repararea străzilor, Negri : [refotografiere] .- [S.l.]
: [S.n.], [1940]
repararea canalelor de scurgere, curățarea șanțurilor,
Cota BVAU: F I 823
săpături de pământ, săpături de nivelare, realizarea de
sondaje și astuparea beciurilor, realizarea de rampe cu
lame și piatră de granit, desființarea gurilor de scurgere
în valoare de 1.200.000 lei; b) lucrări executate prin
antrepriză în valoare de 1.381.338 lei: lărgirea Străzii
Eliade Rădulescu; c) lucrări la hala din Piața Dinogeția
în valoare de 500.000 lei; d) lucrări la biserici și case
15
I.M. Moscu, După un an de guvernare (noembrie 1933 –
noembrie 1934), Tip. Munca, Galați, 1934, p. 3.
16
Ibidem, pp. 17–18.
17
Ibidem, p. 20.
18
Ibidem, p. 23.
19
SJANG, Fond Primăria orașului Galați, dosar 1/1935, f. 24.
Localia 66

parohiale în valoare de 578.783 lei; e) lucrări la școli în


valoare de 475.395 lei; f) lucrări de reparații la Abatorul
Comunal în valoare de 116.845 lei; g) lucrări de reparații
la Secția de Pompieri în valoare de 13.070 lei; h) lucrări
de împrejmuire a oboarelor de vite și cereale în valoare de
258.752 lei; i) lucrări de reparații la Parcul Municipal în
valoare de 59.000 lei; j) lucrări la spitale și dispensare în
valoare de 59.860 lei; k) lucrări de reparații la comisariate
în valoare de 6.100 lei; l) lucrări de reparații la localuri
ale Primăriei în valoare de 109.168 lei; m) lucrări de
instalații electrice în valoare de 188.639 lei; n) lucrări
de instalații de conducte și debite de apă în valoare de
14.000 lei. Serviciul Sanitar a înființat un dispensar
medical în Cartierul Demobilizaților, un alt dispensar
era în construcție în Piața Moruzi și un altul urma să se
construiască în Strada Pescari20.
În data de 24 octombrie 1938, în mandatul
primarului Theodor Anastasiu, pe baza referatului
realizat de Serviciul Contabilității, s-a aprobat devizul
estimativ în valoare de 150.000 lei, realizat de Serviciul
Arhitecturii, pentru lucrările la adăpostul subteran,
situat sub malul proprietăților particulare între Străzile
Theodor Thenea și Eliade Rădulescu, proiectate de
către Comisiunea Județeană de Apărare Pasivă21. Pe 21
iulie 1939, în mandatul primarului Traian Gruescu s-a
aprobat devizul estimativ în valoare de 140.000 lei, ca
urmare a raportului înregistrat la numărul 20.856/1939
a Serviciului Arhitecturii și pe baza referatului realizat de
Serviciul Contabilității, pentru construcția clopotniței
de la Cimitirul Eternitatea22.
Între anii 1920-1939, administrația locală cu
fonduri proprii, cu ajutorul împrumuturilor sau cu
sprijinul autorităților de la nivel central a reușit să
contribuie la dezvoltarea urbană prin construcția
aeroportului, împroprietărirea demobilizaților,
modernizarea orașului cu edificii culturale, construcții
administrative și lucrări edilitare. Perioada de dezvoltare
a orașului Galați a fost întreruptă brusc de izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, fiind urmată de
o perioadă de stagnare economică și de distrugeri
materiale cauzate de acest război.
20
Ibidem, f. 24 verso, 25.
21
Ibidem, dosar 2/1938, f. 110, 110 verso.
22
Ibidem, dosar 7/1939, f. 148 verso.
Spiritus
rector
Spiritus rector 68

Creştinism şi pedagogie:
o analiză conceptuală şi genetică

A rticolul de faţă îşi propune o perspectivă mai Dr. Doru Valentin


puţin utilizată în mediul educaţional românesc, mai Căstăian
exact o analiză conceptuală şi filosofică a modurilor în Profesor, Liceul de Arte
care viziunile pedagogice contemporane (în mare parte „Dimitrie Cuclin” Galaţi;
izvorând din culturi ale rigorii şi măsurării ştiinţifice) Prof. asociat, Facultatea de
Istorie, Filosofie și Teologie,
sunt îndatorate conceptual unor modele culturale mai
Universitatea Dunărea de Jos
vechi. Această influenţă şi, pe alocuri filiaţie, este, cred, Galați
necesară pentru a clarifica orizontul filosofic şi cultural e-mail: castaiand@yahoo.com
care informează viziunile pedagogice.
În primul rând, să spunem că ceea ce numim
creştinism este departe de a fi un monolit. Când te apropii
şi schimbi scara de observaţie, ceea ce – de sus – părea
neted şi omogen se dovedeşte a fi o vastă încrengătură
de concepte, practici, teze şi antiteze, ritualuri şi forme
instituţionale, alcătuind o reţea, în sensul lui Bruno
Latour, un tărâm de miijloc din care proliferează
„hibrizi”. Asemenea unui organism viu, creştinismul
este o alcătuire heteromorfă în continuă negociere, cu
mici lupte locale, cu populaţii conceptuale dominând
sau eliminând altele, aflat, de asemenea, într-o negociere
continuă cu „realitatea” pe care încearcă să o informeze
şi să o traducă. Lucrul acesta nu este lipsit de importanţă,
după cum vom vedea imediat. Dar, indiferent de
polimorfismul său profund, de spaţiul social în care se
joacă tot timpul pe sine, creştinismul diferă de alte mari
religii prin aceea că se construieşte pe sine în jurul unui
eveniment inclasabil. Da, creştinismul are în centru o
Spiritus rector 69

afirmaţie atât de radicală, atât de orbitoare, atât de des


uitată şi obturată, încât merită amintită cu fiecare ocazie:
Dumnezeu, creatorul întregului univers, s-a întrupat acum
2000 de ani, a trăit ca un om obişnuit, a mâncat cu vameşii
şi pescarii, a discutat cu magistraţii şi perceptorii, a fost
judecat, condamnat, ucis şi a înviat a treia zi. După cum
spunea Jacob Taubes, aceasta este o credinţă „paradoxală
şi împotriva oricăror evidenţe”, o credinţă care creditează
evenimentul cu o forţă teribilă, cu adevărat creatoare
de istorie.1 Iar evenimentul este, după cum arată Alain
Badiou, ceea ce este de nepreluat raţional, excesul pur:
„Învierea... nu este [...] de ordinul faptului, falsificabil
sau demonstrabil. Ea este evenimentul pur, deschiderea
unei epoci, schimbarea raporturilor dintre posibil şi
imposibil... Spre deosebire de fapt, evenimentul nu este
măsurabil decât după multiplicitatea universală a cărei
posibilitate o impune”2. Cu greu s-ar putea subestima
importanţa acestei mişcări revoluţionare. Construind
în jurul acestui fapt care excede grila faptelor, trăind
în umbra şi din energia a ceea ce este de neînţeles şi de
nejustificat, creştinismul a dezvoltat, vreme de două
milenii, reţele teologice şi socio-politice complexe,
operând într-o logică plurivalentă, deschizând sisteme
dinamice care au produs şi au modelat lumea noastră.
A redefinit şi a utilizat raportul dintre adevărat şi fals, a
pus la lucru limitele intrinseci ale subiectivităţii umane,
a întemeiat comunitatea pe alte baze decât cele clasice, a
rescris raportul dintre sus şi jos, a fundamentat un alt mod
de a înţelege istoria, procesele, devenirea. În ceea ce mă
priveşte, de maximă importanţă este faptul că a redefinit
raportul dintre singular şi universal. De la Pavel încoace,
nu există acces la universal decât prin singularitatea
evenimentului. Nu există cale spre transcendenţă decât
prin chipul singular al lui Hristos. Generalul se ispăşeşte
şi capătă sens numai prin singularitatea şi contingenţa
unei existenţe individuale. Fără credinţa în înviere, fără
această focalizare pe ceea ce este singular şi irepetabil,
legea e moartă şi raţiunea neputincioasă. O spune
1
Jacob Taubes, Teologia politică a lui Pavel, Tact, Cluj-
Napoca, 2011, p. 20, trad. Maria-Magdalena Anghelescu.
2
Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului,
Tact, Cluj-Napoca, 2008, p. 54, trad. Andreea Lazăr.
Spiritus rector 70

acelaşi Badiou: „Legea este ceea ce dă viaţă dorinţei. Dar,


făcând aceasta, ea constrânge subiectul să nu mai poată
alege decât calea morţii”3. Legea este moartea şi pentru
că este o economie a violenţei. Pentru că, aşa după cum
ne-o reaminteşte René Girard, violenţa este calculatorie,
legea este mereu a talionului. Împărăţia lui Hristos nu
este altceva decât ieşirea din mecanismul automat,
economic, victimar şi expiatoriu al legii. A renunţa la
violenţă în numele comunităţii nu este o hotărâre, o
încordare fermă, un cod de bune purtări, ci accesul la
buturuga mică ce poate răsturna carul violent al istoriei.
Obrazul întors este gestul anti-economic prin excelenţă,
programul mereu înnoit al celui care-l urmează pe
Hristos: „Nimeni nu vede că, printr-o implacabilă
logică, regula simplă şi unică a împărăţiei se deduce din
adevărata natură a violenţei. Nimeni nu înţelege de ce
ascultarea sau nesupunerea faţă de această regulă unică
produc două împărăţii care nu pot comunica una cu
cealaltă, separate printr-o adevărată prăpastie. Oamenii
pot trece această prăpastie; pentru aceasta este necesar
şi suficient ca toţi, împreună, să adopte regula unică a
Împărăţiei lui Dumnezeu, însă printr-o hotărâre care
să-l implice pe fiecare individ în particular, fiindcă
ceilalţi, de astă dată, nu sunt implicaţi şi nu ar trebui să
fie în stare s-o zdruncine”4. Dragostea lui Dumnezeu nu
socoteşte, nu poate fi dedusă sau anticipată, nu poate fi
cuprinsă, ea rupe frontierele legii şi ale calculului. Trece
şi informează evenimentul-singular al fiecărei fiinţe.
Gratuitatea ei trebuie oglindită în gratuitatea iubirii
creştine cu care fiecare frate îi întâmpină pe ceilalţi.
Este vorba despre acel agape, necunoscut până la lumea
creştină, despre care Angers Nygren ne-a arătat că are o
istorie zbuciumată. Agape este „motivul fundamental în
creştinism, ce marchează totul cu amprenta sa specifică”5.
Pentru Nygren, agape este spontană, nemotivată, nu
răsplăteşte nimic, indiferentă faţă de valoare, este
creatoare şi întemeietoare de comuniune.6
3
Op. cit., p. 93.
4
René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii,
Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 268-269, trad. Miruna Runcan.
5
Anders Nygren, Eros şi agape. Prefaceri ale iubirii creştine,
Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 73, trad. Wilhelm Tauwinkel.
6
Op. cit., pp. 50-53.
Spiritus rector 71

Nu fac aici exerciţii pseudoteologice, nici simple


fandări conceptuale. Nu pretind a trata cu prea mare
seriozitate o lume ameţitor labirintică precum cea a
gândirii creştine. Şi, cu siguranţă, nu fac sterile exerciţii
de admiraţie. Dacă ciocănesc cumva coaja lucrurilor
(ascunse de la facerea lumii) este pentru a face un semn
în direcţia unor complexităţi care au încă multe de spus
pedagogilor. Şi nu vorbesc aici despre simple teorii, fără
legătură cu munca de la clasă. În ceea ce mă priveşte,
pe măsură ce am pătruns tot mai mult subtilităţile
gândirii creştine, pe măsură ce am surprins tot mai atent
imbricările conceptelor şi ideilor, dinamica complexă a
reţelelor teologice, raporturile extrem de eficiente dintre
elementele spaţiului de joc creştin, am înţeles că arareori
a existat o maşină mai complexă de produs semnificaţie.
În interiorul ei a fost forjat unul dintre cele mai elaborate
şi mai profunde concepte ale umanului din câte au existat
vreodată. S-a definit, aproape cu precizie matematică, un
raport între posibil şi imposibil, între algoritm şi şansă,
între cunoaştere şi credinţă, între vizibil şi invizibil.
Concret, vizitarea acestor idei m-a făcut mai apropiat
de elevii mei, m-a făcut să încerc să îl văd pe fiecare cu
cât mai multă minuţie şi atenţie, să nu pun niciodată
vreun regulament înaintea unei fiinţe din carne şi oase,
m-a scăpat de multe din micile fanatisme profesionale şi
profesorale, m-a făcut să încerc să mă apropii de fiecare
şi să nu mă simt vinovat când nu am putut, m-a făcut
mai profund, mai realist, mai greu de dus de nas, imun
la mode şi înflăcărări recente şi, nu mă voi feri s-o spun,
mai profund. Desigur, aş minţi dacă aş spune că nu au
existat şi alţi factori implicaţi sau că temperamentul şi
educaţia mea nu au contat. Am rămas, o spun cu real
regret, mereu în afara comunităţii de credincioşi, dar
poate tocmai de aceea mărturia mea e mai valoroasă
decât altele.
Axiologic şi la nivelul multor meme7 care populează
discursul pedagogic contemporan, orizontul creştin pare
încă de nedepăşit. Limbajul dezvoltării personale vine
parcă direct din bazinul nevoinţei creştine, schimbările
de mentalitate sunt nişte soiuri seculare de metanoia,
7
În sensul stabilit de Richard Dawkins, vezi Gena egoistă,
Editura Tehnică, Bucureşti, 2006.
Spiritus rector 72

Internetul geme de poveşti motivaţionale care sunt tot


atâtea variante ale naraţiunii Damascului. De aici vine
caracterul lor plauzibil. Lipsa dimensiunii cosmice,
a înălţimii şi profunzimii care legau într-un angrenaj
enorm vizibilul şi invizibilul în cadrul creştin le face însă
anemice şi neconvingătoare. Mai mult, contradictorii.
Întrucât este silită să funcţioneze într-un cadru tehnicist-
algoritmic şi operaţional-previzibil, memetica creştină
devine greu de recunoscut, ceea ce hrăneşte iluzia unei
rupturi radicale. Pedagogii moderni ar vrea să creadă
că trăiesc un cadru integral matematizabil şi măsurabil,
că pot controla integral procesele educaţionale, că pot
măsura totul şi manipula verigile şi trecerile, dar, de fapt,
nimeni nu a reuşit asta vreodată. La mijloc e o fantasmă
funcţionalist-emergentistă: fiecare nivel îl generează
pe următorul, dar procesele acestea eşuează constant.
Această fantasmă vrea creditarea infinită a naraţiunii
progresului, deşi lumea se umple mai degrabă de hibrizi
(vom folosi iarăşi termenul lui Latour)8 care o contrazic.
Transformă râvna în motivaţie. Vrea comunitate şi
bucurie, evacuând credinţa. Întrucât harul nu (mai)
există, totul trebuie redefinit în laicul vocabular al
psihicului şi, atunci, totul depinde de un simplu efort
de voinţă. Aspre vânturi bat din toate direcţiile. La
mijloc, profesorul contemporan în permanenţă somat
să îşi modifice mentalitatea, să îşi dorească mai mult,
să fie empatic cu fiecare elev sau student, să îl trateze
pe fiecare conform „măreţiei pe care o poartă în sine”.
Însă, după cum mă aşteptam, semnele că acest program
poate fi epuizant pentru anumite tipuri temperamentale,
atât dintre elevi cât şi dintre profesori, nu au întârziat
să apară.9 Această conservare a axiologiei creştine în
cadrul funcţionalist al lumii post-moderne defineşte
în bună măsură pedagogia momentului. Desigur, nu e
nimic critic în această ficţiune a individului deopotrivă
dezvoltat personal („cea mai bună variantă a sa în orice
8
Bruno Latour, N-am fost niciodată moderni. Eseu de
antropologie simetrică, Tact, Cluj-Napoca, 2015, trad. Bogdan Ghiu
9
https://www.theatlantic.com/education/archive/2016/01/why-
introverted-teachers-are-burning-out/425151/?fbclid=IwAR3zVx5m1V
uisskUz6_CRAEptszui-o8rzqq8EmfthKE2vSL9pjHX6jv0eo.
Vezi şi https://www.theatlantic.com/education/archive/2015/09/
introverts-at-school-overlook/407467/
Spiritus rector 73

moment”), armonios, care şi-a validat unicitatea şi


pasiunile, dar care va confirma toată această bunăvoinţă
pedagogică concentrată în el şi tot acest drum fericit al
destinului personal doar prin integrarea pe piaţa muncii
(recent propusa viziune strategică „România educată”
este scrisă integral în acest spirit: „succesul serviciului
public de educaţie, în ansamblu, se măsoară prin intrarea
calificată a tânărului pe piaţa muncii”10. Documentul
propune, însă, şi multe lucruri valabile şi urgent necesare
în spaţiul românesc). Se pare că pedagogia contemporană
a gândirii critice îşi aşteaptă pe termen nedefinit propria
examinare critică de proporţii.
Nu ştiu cât de util va fi acest text colegilor mei
profesori. Analiza pe care am desfăşurat-o, mai degrabă
în pripă, este filosofică şi nu are relevanţă practică
imediată, chiar dacă ar putea media pe termen lung
accesul la o practică ameliorată. Iar pe de altă parte,
mi se va spune, fiecare dintre noi are propriul parcurs
intelectual şi existenţial, propriile influenţe, propriile
căi. Mai mult, n-aş vrea ca el să fie citit ca un îndemn
conservator de revenire la bunele practici şi idei creştine
într-o lume înstrăinată. El nu este nici un îndemn la a
abandona idealurile moderne, la a abandona ştiinţa,
atenţia faţă de procese, controlul, acolo unde este posibil.
Dar este o avertizare cu privire la intersectarea (ilicită?)
a domeniilor, practicilor şi finalităţilor, precum şi cu
privire la supralicitarea ideologică a unor cadre. Aş vrea,
dacă doriţi, să fie privită ca un îndemn la profunzime
şi scepticism real. Ca un îndemn la a lăsa să vorbească,
printre pedagogii noştri, grija faţă de omenesc, care
este adevărata măsură a educaţiei şi civilizării. Ca o
atenţionare că nimic, niciodată, nu este desprins de
o anumită istorie intelectuală şi că, uneori, în cea mai
bună manieră postmodernă, resursele trecutului pot fi
utilizate şi se pot dovedi mai semnificative decât sosul
mitologic al rupturii înnoitoare (s-a scris mult despre
motivele pentru care revoluţia este orizontul istoric al
oricărei gândiri moderne). Spaţiul public/logic care ar
facilita un dialog firesc pare în acest moment blocat, prin
aceeaşi structură mereu eficace de la Iluminism încoace:
10
https://www.scoalaromaneasca.ro/wp-content/
uploads/2021/07/Raport-Romania-Educata-14-iulie-2021.pdf
Spiritus rector 74

pe de o parte o naraţiune conservatoare, esenţialistă,


păzind un iluzoriu creştinism atemporal atacat de forţe
ostile şi alienante, pe de alta, un progresism nerăbdător
să lase în urmă o moştenire încă necritică, care îşi ratează
complet originile şi inspiraţia. Desigur, între aceste două
instanţe pure, vom găsi tot soiul de hibrizi mai mult sau
mai puţin stridenţi.
Într-un anumit sens, creştinismul dă semne de
epuizare istorică şi poate că sarcina epocii noastre va fi să
găsească căi de ieşire din enormul său cadru. Aceasta este
o altă discuţie şi nu face obiectul textului de faţă. Dar, dacă
există fie şi puţin adevăr în asta, pedagogia nu se va putea
sustrage, la rându-i, necesităţii de a se redefini. Cum se
va raporta ea la epoca digitală, la extinderea practicilor
biotehnologice, la explozia inteligenţei artificiale, la
hibridizarea protetică a oamenilor, la manipularea
genetică, la extinderea in-umană a reţelelor?11 Cum
va putea ea să îşi conserve rolul istoric de păstrătoare a
omenescului? Cum va reuşi să păstreze umanitatea în
epoca învăţării „centrate pe elev”? Cum va răspunde
accelerării fără precedent a mişcării istorice? Suspectez
că naraţiunea individului infinit maleabil şi infinit de
rapid în reacţii, care se va adapta oricăror transformări
sociale, nu este tocmai realistă, deşi are, în mod cert,
ceva plauzibil şi preluabil. Mai ales că acest individ va
trebui să fie simultan fericit, dar şi nemulţumit de sine,
perfect anonim într-o reţea, dar şi perfect validat în
unicitatea lui.12 Există „limite de viteză” (a spus-o Mark
C. Taylor într-o carte lucidă şi remarcabilă13) şi poate că
răspunsul este, măcar uneori, să coborâm din carusel şi
să medităm cu adevărat. Cultura vitezei şi adaptării din
pedagogie nu încurajează asta. Ne trebuie mai mult ca
niciodată o gândire a evenimentului.
11
Pentru o introducere scurtă şi edificatoare în problemele
epocii contemporane, vezi Alexandre Laurent şi Jean-Michel
Besnier, Pot face roboţii dragoste? 12 întrebări despre transumanism,
Humanitas, Bucureşti, 2019.
12
Pentru a vedea cum s-a modificat în epoca modernă
dialectica complexă dintre forul interior şi cel exterior, recomand
Alin Fumurescu, Compromisul. O istorie politică şi filozofică,
Humanitas, Bucureşti, 2019.
13
Mark C. Taylor, Speed limits. Where time went and why we
have so little left, Yale University Press, 2015.
Spiritus rector 75

O revizuire scientist-umanistă
a doctrinei creştine, în teologia
lui Fr. Schleiermacher

F riedrich Schleiermacher, considerat fondatorul Ovidiu Nedu,


teologiei liberale, este primul autor care încearcă să Asistent cercetător, Muzeul de
reconstruiască creştinismul pe temeiuri fenomenologice, Istorie „Paul Păltănea”;
raţionaliste, scientiste, care încearcă recuperarea Lector. univ. dr., Universitatea
experienţei religioase creştine într-un context iluminist din Bucureşti, Facultatea
destul de ostil ei şi reformularea ei astfel încât să fie adusă de Limbi şi Literaturi
la nivelul noilor standarde raţionalist-umaniste.1 Teologia Străine, Departamentul de
sa reprezintă o încercare de fundamentare a doctrinei Hungarologie, Studii Iudaice şi
creştine în acelaşi fel ca în cazul oricărei ştiinţe umaniste, Rromani
adică căutându-i principiile şi validarea în natura umană Tel. : 0757921854
e-mail: ovidiushunya@yahoo.co.in
şi nu în vreo relevaţie extra-ordinară. Abordarea sa
naturalistă a presupus, printre altele, importante ajustări
ale conţinutului doctrinar al creştinismului.

1. Teologia „de jos”


Pentru Schleiermacher, doctrina religioasă
reprezintă reflectarea experienţei pietăţii, a trăirii
religioase naturale, la nivel raţional.2
1
Demersul de recuperare a creştinismului într-un context
romantic, în Nicholas Adams, „F.D.E. Schleiermacher”, în McGrath,
Alister E. şi Marks, Darren C., The Blackwell Companion to
Protestantism, Blackwell, 2004, p. 72.
2
Hans Schwarz, Theology in a Global Context. The Last Two
Hundred Years, Eerdmans, Grand Rapids, 2005, p. 13. Doctrina
ca structurare logico-intelectuală a experienţei religioase, în
Jacqueline Mariña, Transformation of the Self in the Thought of
Friedrich Schleiermacher, Oxford University Press, 2008, p. 229.
Credinţa ca siguranţă intelectuală asociată sentimentului pietăţii,
în Robert Merrihew Adams, „Faith and religious knowledge”, în
Jacqueline Mariña (ed.), The Cambridge Companion to Friedrich
Schleiermacher, Cambridge University Press, 2005, p. 40.
Spiritus rector 76

„Doctrinele creştine reprezintă formulări verbale


ale trăirilor religioase creştine.”3
În mod tradiţional, creştinismul recunoaşte existenţa
unei „revelaţii generale”, prezente în mod natural în orice om
şi care indică către existenţa lui Dumnezeu, către păcătoşenia
umană, către nevoia de salvare, însă nu şi înspre salvarea
însăşi, aceasta fiind conferită prin „revelaţia specială”
întruchipată în istoria sacră a poporului Israel, încununată
şi împlinită prin venirea lui Isus. Schleiermacher neagă
existenţa acestei ultime forme de revelaţie, considerând că
experienţa religioasă, sub toate formele sale, se constituie pe
baza unor capacităţi şi dispoziţii prezente în mod natural în
om; în termenii teologiei tradiţionale, „revelaţia generală”
este cea care dă seama de toate experienţele religioase.4
În felul acesta, teologia lui Schleiermacher este o teologie
naturală şi nu una biblic-revelaţională, Biblia reprezentând
doar un rezultat (nu singurul) al formulării discursive
a experienţei religioase. Considerată astfel, Biblia nu
reprezintă temeiul pe baza căruia se constituie experienţele
religioase, ci este ulterioară lor.
Schleiermacher respinge interpretarea doctrinei
creştine drept un corpus de formulări propoziţionale
revelate fiinţei umane „de sus”, din exteriorul său.
Doctrina reprezintă doar formularea discursivă a unor
trăiri religioase imanente; elementul divin înglobat în
doctrină este elementul divin din persoana umană.
Asemenea oricărei alte forme de doctrină religioasă,
doctrina creştină reprezintă „conştiinţa religioasă ce a
dobândit condiţia de gândire”.5

2. Dinamismul şi failibilitatea doctrinei creştine


Avându-şi originea în experienţa umană a divinului şi
nu în însăşi perfecţiunea divină, doctrina este caracterizată
de o anumită imperfecţiune, parţialitate. Schleiermacher
coboară doctrina religioasă „jos”, în domeniul experienţei
religioase a fiinţei umane, şi, prin aceasta, ea împărtăşeşte
3
Friedrich Schleiermacher, The Christian Faith, ed. H.R.
Mackintosh, J.S. Stewart, introducere B.A. Gerrish, T.&T. Clark, 1999,
§15, p. 76.
4
Cunoaşterea „primordială” a lui Dumnezeu interpretată
în principal ca exercitare naturală a predispoziţiilor religioase,
în Emilio Brito, „Le sentiment religieux selon Schleiermacher”,
Nouvelle Revue Theologique, tom 114/2, 1992, pp. 195-196.
5
Friedrich Schleiermacher, Brief Outline for the Study of Theology,
trad. William Farrer, T&T Clark, Edinburgh, 1850, §280, p. 196.
Spiritus rector 77

toate neajunsurile şi incompletitudinile omenescului.


În teologia ecleziastică, doctrina putea revendica
infailibilitate, certitudine, întrucât se considera că aceasta
îşi are originile în divinitatea care doar o revelează omului.
Statutul pe care i-l atribuie Schleiermacher doctrinei,
de expresie discursiv-conceptuală a unui anumit tip de
experienţă umană (experienţa religioasă), face ca doctrina
să reflecte gradul de desăvârşire caracteristic trăirii pe
care o exprimă. Schleiermacher remarcă un lucru banal şi
anume acela că, în cazul oricărui om, experienţa religioasă
este imperfectă, incompletă, iar pe baza acestei constatări
el inferează imperfecţiunea doctrinei însăşi – o poziţie
failibilistă modernă, inovatoare în raport cu dogmatismul
teologic tradiţional.
Doctrina nu mai reprezintă un corpus de
adevăruri absolut certe, inerente în ceea ce afirmă, la
a căror comprehensiune desăvârşită raţiunea umană
ar trebui să acceadă. În teologia tradiţională, cel mult
interpretarea, înţelegerea doctrinei la nivel individual
puteau fi caracterizate de neajunsuri, doctrina însăşi fiind
desăvârşită, reprezentând un standard trans-uman de
neclintit căruia înţelegerea umană trebuia să i se supună.
Schleiermacher însă echivalează doctrina cu formularea,
interpretarea umană a doctrinei; nu există nimic trans-
uman, revelat, validat de deasupra, în doctrină. „Doctrinele
creştine reprezintă formulări verbale ale trăirilor religioase
creştine.”6 El se simte îndreptăţit să opereze această
echivalare întrucât doctrina reprezintă, în exclusivitate, un
produs al înţelegerii umane, o elaborare discursivă a unor
experienţe omeneşti, şi nu ceva ce i s-ar revela omului de
deasupra sa (notitia dei) şi care astfel ar putea avea un statut
epistemic superior cunoaşterii naturale omeneşti.7
Elaborările doctrinare merg în paralel cu
transformarea morală; doctrina reflectă gradul în care
fiinţa umană reuşeşte să perceapă întregul Univers ca pe
un întreg armonios iar sfinţirea reflectă nivelul racordării
vieţii individuale la armonia cosmică. Incompletitudinea
şi imperfecţiunea caracterizează, în egală măsură,
transformarea morală şi elaborarea doctrinară. „Niciuna
6
The Christian Faith, §15, p. 76.
7
Caracterul imanent al experienţei religioase şi respingerea
rela­ţionării extrinseci a individului cu o „divinitate” exterioară,
în B.A. Gerrish; Sergio Sorrentino, „Schleiermacher, Friedrich”
în  Jones, Lindsay, Encyclopedia of Religion, ed. a II-a, vol. 12,
Macmillan Publishers, 2005, p. 8165.
Spiritus rector 78

dintre prezentările religiei creştine formulate de Biserica


vizibilă nu reprezintă adevărul pur şi desăvârşit.”8
Imperfecţiunea doctrinară implică un anumit
caracter dinamic al acesteia, o permanentă deschidere
către perfecţionare. În orice moment al evoluţiei sale,
doctrina poate lua forme caracterizate de un grad tot
mai ridicat de acurateţe, atât din punct de vedere religios
cât şi în ceea ce priveşte contextualizarea sa ştiinţifică şi
filosofică. Adecvarea doctrinei trebuie să se producă atât
în raport cu experienţa religioasă cât şi cu perspectiva
ştiinţifică asupra Universului. Dinamica cunoaşterii
ştiinţifice se va regăsi astfel la nivelul doctrinei, care va
trebui să ţină pasul cu progresul reprezentărilor empiric-
scientiste asupra Cosmosului.9
În felul acesta, Schleiermacher pune bazele unei
concepţii progresiste asupra dogmaticii, considerată ca
fiind în permanenţă supusă revizuirilor, atât din punct
de vedere religios (incompletitudinea inerentă trăirii
religioase îi permite acesteia întotdeauna un grad tot mai
ridicat de intensitate) cât şi din punct de vedere ştiinţific.
Idealul unei doctrine ultime, inerante, ce poate fi luată ca
reper infailibil, este înlocuit cu o perspectivă dinamică,
fluidă, ce substituie fermitatea şi rigiditatea doctrinară
cu o atitudine caracterizată de flexibilitate şi failibilism.10
„Întrucât eroarea este posibilă în fiecare domeniu al
Bisericii vizibile şi, ca atare, în anumite privinţe ea chiar
se produce în mod actual, disponibilitatea de a rectifica
adevărul nu trebuie niciodată să lipsească.”11
Fiind altceva decât cunoaşterea, decât dogma,
religia, la orice nivel ar fi cultivată, nu presupune rigiditate
8
The Christian Faith, §154, p. 689.
9
The Christian Faith, §17, pp. 82-83; §27, pp. 116-117.
Necesitatea adecvării ştiinţifice a doctrinelor, în Edmond
Cramaussel, La Philosophie Religieuse de Schleiermacher, Imprimerie
Cooperative Ouvriere, Montpellier, 1908, p. 209. Dinamica
permanentă a expresiilor religioase, în John E. Thiel, „Orthodoxy and
Heterodoxy in Schleiermacher’s Theological Encyclopedia: Doctrinal
Development and Theological Creativity”, Heythrop, XXV, 1984, p.
153. Adecvarea filosofică a doctrinei, în Emilio Brito, „Deux théories
de l’esprit: Hegel et Schleiermacher”, Revue Philosophique de Louvain,
Quatrième Série, tom 91, nr. 89, 1993, p. 61.
10
The Christian Faith, §19, pp. 90-91.
Fluiditatea doctrinei creştine şi atitudinea revizionistă a lui
Schleiermacher, în Schwarz, op.cit., pp. 13-14. Failibilitatea doctrină,
în Thiel, op.cit., p. 155.
11
The Christian Faith, §153, p. 687.
Spiritus rector 79

dogmatică, infailibilitate doctrinară, credinţă absolută


într-un adevăr propoziţional. Schleiermacher neagă
relevanţa religioasă a „credinţei”, aceasta reprezentând nu
temeiul experienţei religioase, ci o manifestare colaterală,
un adjunct al acesteia, formularea pietăţii în expresii
discursive, într-un context cultural-lingvistic particular.
Intensitatea trăirii religioase nu are drept corelat siguranţa
doctrinară, „credinţa de neclintit”; Schleiermacher remarcă
o situaţie care infirmă în mod evident existenţa unei
astfel de corelaţii şi anume faptul că, de regulă, o religie
este caracterizată de un grad maxim de vitalitate tocmai
în perioada sa incipientă, când sistemul doctrinar nu
este încă constituit. În aceste etape, trăirea religioasă este
foarte intensă însă totodată doctrina este încă în proces de
constituire, comunitatea fiind în căutarea sistemului cel mai
adecvat pentru exprimarea propriei specificităţi a trăirii.
Formulările doctrinare îndrăzneţe, atipice, nu doar că nu
sunt respinse dar chiar sunt adoptate cu mult interes, înspre
testare; dogmatismul, exclusivismul doctrinar se constituie
în timp iar procesul de constituire a sistemului doctrinar
coincide adesea cu un proces de scădere a vitalităţii trăirii
religioase.12 Un sprijin istoric pentru această poziţie
este găsit în atitudinea manifestată de însuşi fondatorul
creştinismului; Isus nu a susţinut niciodată că a exprimat
în mod exhaustiv tot ceea ce înseamnă religie şi nici primii
creştini nu au adoptat o astfel de atitudine restrictivă cu
privire la manifestările Duhului Sfânt, inclusiv în planul
formulărilor doctrinare. Din contră, atitudinea lor a fost
una de deschidere, de receptivitate faţă de manifestările vii
ale religiei, în întreaga lor varietate.13

3. Contextualizarea culturală a doctrinei creştine


şi relativitatea doctrinară
Orice doctrină religioasă se inserează într-un
context ştiinţific-filosofic, într-o descriere metafizică şi
empirică a lumii. Doctrina revelează unitatea şi armonia
lumii pe care o descriu ştiinţa sau filosofia. În felul acesta,
doctrinei îi este inerentă o componentă ştiinţifică sau
filosofică.14 Schleiermacher acceptă posibilitatea ca un
12
Friedrich Schleiermacher, On Religion. Speeches to its
Cultured Despisers, trad. John Oman, Paul, Trench, Trubner & Co,
Londra, 1893, p. 221.
13
On Religion, pp. 248-249.
14
Brief Outline for the Study of Religion, §167, p. 152.
Caracterul impur al doctrinei religioase, în Emilio Brito, „Foi
et philosophie selon Schleiermacher”, Revue Philosophique de Louvain,
Spiritus rector 80

acelaşi conţinut religios să fie inserat în contexte filosofice


distincte şi astfel să rezulte sisteme doctrinare distincte,
dar având aceeaşi semnificaţie religioasă.15
Mesajul lui Christos, prin care este fondat
creştinismul, se inserează în contextul aşteptărilor
mesianice (interpretate de Schleiermacher în mod
existenţialist) ale poporului evreu şi, ulterior, dobândeşte
diferite contextualizări filosofice.16 Anticipând remarca
lui Adolf Harnack, cum că, în cazul în care Alexandria
ar fi triumfat din punct de vedere cultural asupra Greciei,
creştinismul gnostic ar fi devenit ortodoxia iar cel elenizat
ar fi reprezentat erezia, fără ca, prin aceasta, mesajul original
al lui Christos să sufere vreo schimbare, şi Schleiermacher
consideră exprimarea doctrinei creştine într-un cadru
conceptual preponderent grec drept rezultatul unui
accident istoric şi nu al unei afinităţi ideologico-religioase
între propovăduirea lui Isus şi mentalitatea greacă. Doar
faptul că direcţia de răspândire a creştinismului a fost
înspre Apus şi nu înspre Răsărit a făcut ca mesajul original
să fie contextualizat într-un cadru filosofic grecesc.17

4. Heterodoxia ca principiu al progresului


doctrinar
Imposibilitatea identificării unei forme „statice”,
caracterizate de o certitudine desăvârşită, a doctrinei l-a
condus pe Schleiermacher la o reinterpretare a conceptelor
de „ortodoxie” şi „heterodoxie”. Interpretările tradiţionale
ale acestor termeni, de adevăr garantat, respectiv de
deviaţie de la acest adevăr, nu mai pot fi acceptate în
Quatrième Série, tom 92, nr. 2-3, 1994, p. 218. Filosofia ca „locaţie
intelectuală” a teologiei, în Richard Crouter, Friedrich Schleiermacher:
Between Enlightenment and Romanticism, Cambridge University
Press, 2005, p. 220; Richard Crouter, „Shaping an academic discipline:
the Brief Outline on the Study of Theology”, în Jacqueline Mariña (ed.),
The Cambridge Companion to Friedrich Schleiermacher, Cambridge
University Press, 2005, p. 123, Cramaussel, op.cit., pp. 205-206.
Relaţia dintre filosofie şi teologie, în Thomas H. Curran, Doctrine and
speculation in Schleiermacher’s Glaubenslehre, de Gruyter, Berlin -
New York, 1994, p. 30, 81; Brito, op.cit. 1994, pp. 218-221.
15
Brief Outline for the Study of Religion, §214-215, pp. 169-170.
Posibilitatea ca trăirea religioasă creştină să existe alături şi
împreună cu o reprezentare „păgână” asupra lumii; cazul lui Jacobi,
în Curran, op.cit., p. 26. Libertatea intelectual filosofică neîngrădită
a teologului creştin, în Adams, op.cit. 2005, p. 41.
16
On Religion, pp. 246-247.
17
On Religion, p. 107.
Spiritus rector 81

condiţiile în care comunitatea religioasă nu mai deţine un


asemenea adevăr. Ortodoxia şi heterodoxia devin factorul
static, respectiv cel dinamic, implicaţi într-un proces de
continuă transformare doctrinară; relaţia lor este mai
degrabă una de complementaritate funcţională decât de
opoziţie. Conotaţiile pozitive asociate ortodoxiei şi cele
negative asociate heterodoxiei dispar, definirea ortodoxiei
şi a heterodoxiei realizându-se într-o manieră strict
funcţională. Ortodoxia devine totuna cu consimţământul
general de care se bucură, la un moment dat, o doctrină
care, prin aceasta, tinde spre propria-i conservare.18
„Teologia dogmatică reprezintă ştiinţa care sistematizează
doctrina prevalentă într-o biserică creştină, la un moment
dat.”19 Heterodoxia reprezintă elementul novator care
induce mobilitate sistemului doctrinar.20
Schleiermacher susţine făţiş că atât ortodoxia cât
şi heterodoxia sunt, în egală măsură, importante pentru
progresul doctrinei creştine21 iar acest lucru trebuie
acceptat de adepţii lor care, poziţionaţi fiind într-una din
cele două tabere, trebuie totuşi să lase loc manifestării şi
provocărilor exprimate de cealalaltă şi să fie receptivi la
acestea. Avertismentul se adresează în principal adepţilor
ortodoxiei, în cazul cărora există în mai mare măsură
tendinţa de a „monopoliza” autenticitatea religioasă.
Schleiermacher califică drept „falsă ortodoxie” atitudinea
conservatoare fundamentalistă, care încearcă menţinerea
doctrinelor chiar şi atunci când modul în care acestea
exprimă trăirea religioasă a dobândit nuanţe de arhaicitate
şi când componenta lor cosmologică a fost infirmată de
progresele ştiinţifice.22 Abordarea lui Schleiermacher neagă
corelaţia frecvent operată între ortodoxie şi autenticitatea
experienţei religioase. Conceptele de „ortodoxie” şi
„heterodoxie” nu implică nimic cu privire la gradul de
religiozitate al adepţilor lor, ci doar reflectă modul în
18
Ortodoxia ca doctrină „acceptată”, prevalentă într-un
anumit context cultural, în Thiel, op.cit., pp. 150-151.
19
Friedrich Schleiermacher, The Christian Faith in Outline,
trad. D.M. Baillie, W.F. Henderson, Edinburgh, 1922, §19, p. 11.
20
Brief Outline for the Study of Religion, §203, p. 165.
Rolul constructiv al heterodoxiei în dinamica doctrinară, în
Thiel, op.cit., p. 152.
21
Brief Outline for the Study of Religion, §204, p. 165; §207,
pp. 166-167.
Progresul doctrinar bazat pe complementaritatea ortodoxie-
heterodoxie, în Thiel, op.cit., p. 151, 155; Adams, op.cit., p. 69.
22
Brief Outline for the Study of Religion, §205, p. 166.
Spiritus rector 82

care cele două grupări îşi exprimă trăirile religioase, într-


un mod mai conservator, în cazul adepţilor ortodoxiei,
respectiv într-o modalitate novatoare, în cazul taberei
heterodoxe. Perspectiva tradiţională, care echivala sau
măcar condiţiona autenticitatea experienţei religioase de
adoptarea unei poziţii ortodoxe, avea drept presupoziţie
fundamentarea experienţei religioase în mesajul religios.
Inversând perspectiva şi considerând experienţa religioasă
spontană anterioară mesajului religios, Schleiermacher
deprivează cunoaşterea religioasă de rolul esenţial ce îi era
conferit în teologia ecleziastică. Noul său statut, de produs
secundar, ulterior, de adjunct al experienţei religioase, nu îi
mai permite cunoaşterii religioase să reprezinte standardul
trăirii religioase şi astfel nici ortodoxia nu mai poate
revendica exclusivitate în domeniul autenticităţii religioase.
Perspectiva tradiţională statică şi bazată pe certitudine
a teologiei ecleziastice este înlocuită de o abordare dinamică,
fluidă, failibilistă, în care ceea ce este confirmat, consfinţit,
coexistă alături de elemente novatoare în curs de verificare.
Sistemului doctrinar îi este inerentă imperfecţiunea şi
efortul dinamic de perfecţionare.23
În aceste condiţii, cea mai rezonabilă atitudine
creştină nu mai este „credinţa de neclintit”, ci conştiinţa
smerită a failibilităţii propriei doctrine, deschiderea
către revizuire şi progres. „Credinţa absolută” a teologiei
tradiţionale nu doar că este lipsită de relevanţă spirituală,
reprezentând o atitudine epistemică şi nu una religioasă,
dar, chiar şi din punct de vedere cognitiv, ea întruchipează
o atitudine absurdă, ce face abstracţie de imperfecţiunea
capacităţii cognitive umane, de caracterul failibil al
oricărei teorii elaborate de om. Fluctuaţiile credinţei nu
mai reprezintă neajunsuri religioase, ci consecinţa firească
a dinamismului permanent al cunoaşterii omeneşti, a
revizionismului progresist inerent acesteia. „Părtăşia
celor credincioşi, însufleţită de Duhul Sfânt, rămâne
întotdeauna aceeaşi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de
Christos şi Duhul Sfânt, însă, în ceea ce priveşte relaţia sa
cu lumea, este supusă schimbării şi variaţiilor.”24
Schleiermacher exploatează la maximum o remarcă
istorică frecventă şi anume faptul că cel mai adesea calificarea
unei doctrine cu tentă novatoare drept heterodoxă sau
ortodoxă şi, implicit, înglobarea sau respingerea ei din
sistemul doctrinar, au loc retrospectiv, după scurgerea
23
Brief Outline for the Study of Religion, §207-208, pp. 166-167.
24
The Christian Faith, §126, p. 582.
Spiritus rector 83

unei perioade de timp semnificative de la momentul în


care ea a fost propusă mediului teologic. Această situaţie
nu sugerează altceva decât imperfecţiunea şi limitele
capacităţilor de judecată şi de evaluare ale teologilor, care au
nevoie de un timp îndelungat pentru a-i găsi locul cuvenit
unei noi doctrine.25 Pe baza acestei constatări, poate fi
inferat un imperativ şi anume acela de a adopta o atitudine
tolerantă, deschisă, faţă de orice provocare doctrinară care
doar pe parcursul unei îndelungi perioade de analiză şi
testare se va dovedi adecvată cu restul sistemului teologic
sau în conflict cu acesta.
Condiţia teologului novator, împărtăşită şi de
Schleiermacher, este astfel una ingrată; într-un efort de
îmbunătăţire a sistemului dogmatic, el trebuie, întâi de
toate, să adopte o atitudine critică, de denunţare a sistemului
prevalent la vremea sa. Stă în natura lucrurilor ca orice teolog
novator să fie un „instrument imperfect” al comunităţii
religioase căreia îi aparţine şi al cărui conservatorism excesiv
îl denunţă. Demersul său progresist nu poate începe decât
în mod negativ, printr-o raportare critică la status-quo-ul
doctrinar pe care încearcă să îl depăşească, atitudine ce
adeseori este interpretată drept blasfemiatoare. În sistemul
lui Schleiermacher, blasfemia este însă o componentă
indispensabilă a progresului teologic, failibilismul ştiinţific
şi imperfecţiunea oricărei exprimări religioase lăsând loc şi
făcând chiar dezirabilă critica constructivă.26

5. Naturalizarea revelaţiei
Sistemul doctrinar al teologiei tradiţionale depăşea
cu mult limitele fenomenologiei umane, fiind fundamentat
nu în experienţa umană ci în revelaţia divină. Astfel că, deşi
speculaţiile teologice nu îşi găseau nicio contraparte „jos”,
în experienţa umană, ele îşi găseau un temei „sus”, fiind
transmise umanităţii prin revelaţia divină (notitia dei).
Revelaţia devenea astfel un subiect extrem de
important pentru teologia tradiţională, întrucât, prin
statutul său epistemic cu totul special, fundamenta cea
mai mare parte a doctrinei, care altfel cu greu şi-ar fi
putut găsi vreun temei. Construcţiile doctrinare foarte
elaborate, trecând cu mult dincolo de limitele empiricului,
depindeau, pentru validarea lor, de un statut cu totul
special, trans-uman al revelaţiei.
25
Evaluarea doar retrospectivă a caracterului ortodox al
noilor doctrine, în Thiel, Op. cit., p. 156.
26
Brief Outline for the Study of Religion, §208, p. 167.
Spiritus rector 84

Schleiermacher oferă o reinterpretare radicală a


conceptului de „revelaţie”, negându-i forma propoziţională
şi reducând-o în totalitate la revelaţia generală prezentă
în mod natural în om.27 Revelaţia specială, în care erau
fundamentate majoritatea doctrinelor tradiţionale ale
creştinismului, este pe de-a-ntregul respinsă. Înlocuirea
perspectivei teologice personalist-teiste cu o perspectivă
holist-organică anulează posibilitatea ca divinitatea să
se exprime prin acte aleatorii ale propriei voinţe către
comunităţi umane particulare, alese doar pe temeiul
„bunăvoinţei” divine; în acord cu sistemul de funcţionare
al unui organism, divinul nu se poate revela altfel
decât în acord cu legi generale. Pe acest temei teologic,
Schleiermacher neagă posibilitatea revelaţiei speciale şi
prezintă revelaţia naturală drept unică formă de revelaţie.
Acest demers de naturalizare, care reducea revelaţia
la experienţa umană a divinului, invalida sau, mai degrabă,
reteza orice fundament al doctrinelor al căror conţinut
depăşea limitele experienţei religioase a omului. Ajustarea
doctrinară severă operată de Schleiermacher se bazează
în mare măsură pe critica concepţiei tradiţionale despre
revelaţie, care deschidea – însă într-un mod aleatoriu, lipsit
de temei şi de verosimilitate – fiinţa umană către orizonturi
îndrăzneţe, inaccesibile pe cale naturală. Restrângerea
revelaţiei la revelaţia naturală, generală, închidea aceste
orizonturi, pe cât de maiestuoase, pe atât de imposibil de
verificat, de aleatorii, în care adevărul putea coexista cu
fantezia religioasă fără ca omul să aibă la îndemână vreo
modalitate de a discerne între ele. În contraparte, o doctrină
constituită doar pe temeiuri naturale, deşi mai săracă decât
cea fundamentată pe temeiuri revelaţionale, câştiga în ceea
ce priveşte credibilitatea, verosimilitatea, verificabilitatea.
Reducerea doctrinei la domeniul fenomenologiei umane
nu îi refuza acesteia elementul divin întrucât, pentru
Schleiermacher, divinul este încorporat în mod natural în
om. Ceea ce realizează Schleiermacher prin critica sa asupra
revelaţiei speciale este să propună un nou tip de demers,
de găsire a elementului divin, care îl caută pe acesta nu în
exterior, în aleatoriul unei revelaţii spectaculoase, măreţe,
27
Caracterul non-propoziţional al revelaţiei şi faptul că
revelaţia nu se adresează omului în calitatea acestuia de „fiinţă
cognitivă”, în Mariña, Op. cit. 2008, pp. 227-228; Gregory A.
Thornbury, „A Revelation of the Inward: Schleiermacher’s Theology
and the Hermeneutics of Interiority”, Southern Baptist Journal of
Theology, Vol. III, Nr. 1, 1999, p. 18.
Spiritus rector 85

dar imposibil de verificat, ci în experienţa interioară mai


restrânsă, dar mai certă. Paşii uriaşi dar absolut incerţi,
hazardaţi, ai revelaţiei speciale sunt înlocuiţi de paşii
mici, dar beneficiind de validarea directă a conştiinţei
religioase, ai revelaţiei naturale. La aproape două secole
după Schleiermacher, psihologia spirituală a sec. al XXI-
lea, pe temeiuri ştiinţifice, constituite din sistemul de
psihanaliză al lui Jung, reia demersul de căutare a divinului
în interiorul omului, în experienţa sa, adoptând faţă de
concepţiile teologic-metafizice cu privire la divinitate
fie o poziţie explicit agnostică, fie una de largă toleranţă
care, în fond, trădează tot eşecul de a se ajunge la o poziţie
teologică clar stabilită.
Pentru Schleiermacher, revelaţia reprezintă, în
cel mai general mod cu putinţă, „orice nouă şi originală
comunicare a Universului către om”, „orice intuiţie şi orice
trăire originală”.28 Orice experienţă primară a divinităţii,
a armoniei universale, reprezintă o formă de revelaţie. În
acest sens, orice trăire religioasă îşi are temeiul într-un
moment de revelaţie; din punct de vedere fenomenologic,
experienţa religioasă cuprinde un conţinut revelat ce
constă din intuiţia particulară, produsă chiar în acel
moment, a unităţii universale.29
Revelaţia încetează a mai reprezenta o situaţie
specială, de care fiinţa umană ia cel mai adesea cunoştinţă
doar într-un mod indirect, ci devine componenta
fenomenologică fundamentală a experienţei religioase.
Este repetabilă la modul absolut, fiind prezentă în orice
trăire religioasă autentică. Totodată, este accesibilă fiinţei
umane în mod direct, intuitiv, reprezentând o componentă
ireductibilă, ultimă, a experienţei religioase.30
Considerată astfel, revelaţia nu reprezintă altceva
decât contactul natural, firesc, dintre umanul limitat
şi divinitatea universală, conexiune considerată din
perspectiva omului. Având în vedere caracterul natural,
28
On Religion, p. 89.
Naturalizarea revelaţiei, la Schleiermacher, în Millard J.
Erickson, Teologie Creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 269.
29
On Religion, p. 89; Arthur Cushman McGiffert, „Modern
Ideas of God”, The Harvard Theological Review, Vol. 1, Nr. 1, 1908,
p. 13; George Cross, The Theology of Schleiermacher. A Condensed
Presentation of his Chief Work, „The Christian Faith”, University of
Chicago Press, 1911, pp. 133-134; Thornbury, op.cit., p. 20.
30
The Christian Faith, §10, pp. 47-48.
Revelaţia ca unitate fenomenologică fundamentală a trăirii
religioase şi repetabilitatea revelaţiei, în Thornbury, Op. cit., p. 18.
Spiritus rector 86

firesc, ordinar, al conexiunii dintre imanent şi divin,


revelaţia însăşi devine un fenomen natural, caracteristic
naturii umane. Nu există nimic extraordinar, special,
în revelaţie, aceasta fiind intrinsecă naturii umane.
Prin aceasta, revelaţia este naturalizată, este smulsă din
registrul liberei bunăvoinţe a unei divinităţi concepute în
mod teist şi este plasată pretutindeni în omul pătruns în
mod natural de divin.
Reprezentând un aspect fenomenologic, revelaţia
nu face referire la natura divinităţii, la cum este divinitatea
în sine, ci doar la modul în care divinitatea relaţionează
cu subiectul căruia i se revelează. Orice revendicare a
exclusivităţii de către anumite revelaţii este, prin aceasta,
exclusă. Doar dacă ar fi făcut referire la însăşi natura
divină, o revelaţie ar fi putut emite astfel de pretenţii;
însă reflectând o anumită modalitate de relaţionare între
divin şi uman, orice revelaţie este parţială, unilaterală
şi se găseşte într-o relaţie de complementaritate cu alte
manifestări de acelaşi tip.31

6. Critica autorităţii scripturale


Domeniul revelaţiei devine astfel un domeniu
deschis, dinamic, iar în prima ediţie a lucrării Über die
Religion: Reden an die Gebildeten unter ihren Verächtern
(Despre religie. Discursuri către detractorii săi cultivaţi),
din 1799, Schleiermacher chiar propune comunităţii
creştine un canon deschis, în care să fie loc şi pentru
alte lucrări ale spiritului religios, în permanenţă activ.
Valoarea şi autoritatea religioasă a textelor biblice nu
este unică, ireproductibilă, Schleiermacher considerând
ideea de canon închis ca fiind chiar contrară spiritului
creştin, prin aceea că neagă posibilitatea existenţei unei
experienţe religioase vii, autentice, productive, ulterior
constituirii corpusului canonic. Trăirea religioasă care
a dus la elaborarea textelor biblice nu a luat sfârşit
odată cu redactarea Apocalipsei lui Ioan, o astfel de
asumpţie echivalând cu considerarea creştinismului
de după anul 100 drept o religie moartă. Iar atâta timp
cât vivacitatea şi autenticitatea religioasă nu iau sfârşit
odată cu închegarea corpusului biblic, este firesc ca
scrieri religioase de aceeaşi valoare şi autoritate să fie
redactate şi ulterior acestui moment.32 „Sfintele Scripturi
ale Noului Testament reprezintă cel dintâi membru al
31
The Christian Faith, §10, pp. 45-46.
32
On Religion, p. 249.
Spiritus rector 87

unei serii neîntrerupte de atunci încoace de prezentări


ale credinţei creştine…”33
Argumentaţia împotriva considerării corpusului
biblic drept canon închis merge încă şi mai departe
prin aceea că Schleiermacher susţine nu doar nevoia
de a menţine canonul deschis, dar chiar imposibilitatea
găsirii unui criteriu precis şi definitiv pentru canonicitate.
Toate criteriile propuse de-a lungul istoriei bisericii sunt
caracterizate de o anumită ambiguitate, de echivoc. Astfel,
criteriul cronologic sau cel ce face apel la autoritatea
autorilor şi care trasează limita canonului la perioada
„creştinismului primar” şi la autorii aparţinând acestei
epoci suferă de neajunsul imposibilităţii de a delimita în
mod tranşant această etapă din evoluţia creştinismului.34
În sprijinul acestei remarci, Schleiermacher invocă şi o
constatare istorică şi anume statutul scrierilor părinţilor
apostolici care uneori au fost acceptate drept texte
canonice, aceasta sugerând fragilitatea delimitării dintre
corpusul biblic şi cel al lucrărilor părinţilor apostolici.35
Nici criteriile interne nu pot fi invocate în acest
demers întrucât caracterul dinamic al doctrinei cât şi
imperfecţiunea sa ineluctabilă fac imposibilă găsirea unui
standard intern ferm stabilit.36 Problema canonicităţii, a
coerenţei unui text cu ansamblul doctrinar acceptat la un
moment dat drept ortodoxie, poate fi decisă doar cu un
grad rezonabil de verosimilitate, nu şi în mod tranşant
şi definitiv. Canonul rămâne în permanenţă deschis
revizuirii, niciunul din textele componente nefiind imun la
critică şi chiar la excludere din corpus. Vechea perspectivă
statică asupra canonului este înlocuită cu una fluidă, în
care acceptarea drept scriere canonică se face doar cu un
anumit grad de probabilitate şi doar în mod provizoriu.37
Pentru Schleiermacher, canonul este doar ilustrativ,
nu şi normativ, în ceea ce priveşte doctrina. Doctrina
creştină ia naştere în mod natural, prin interpretarea trăirii
religioase într-un anumit cadru metafizic-cosmologic, şi,
pe baza doctrinei astfel constituite, se decide care text este
canonic (adică coerent cu doctrina acceptată) şi care nu.
Nu canonul impune doctrina, ci, pe baza doctrinei, se
selectează canonul.
33
The Christian Faith in Outline, §129, p. 51.
34
Brief Outline for the Study of Religion, §106, p. 133.
35
Brief Outline for the Study of Religion, §107, p. 134.
36
Brief Outline for the Study of Religion, §108, pp. 133-134.
37
Brief Outline for the Study of Religion, §109, p. 134; §111, p.
135; §113-114, pp. 135-136; §145, pp. 145-146.
Spiritus rector 88

Întrucât experienţa religioasă creştină şi, implicit,


doctrina creştină se exprimă în conformitate cu modelul
oferit de fondatorul creştinismului, adică Isus Christos,
relaţia de autentificare, de validare, dintre Isus şi Biblie îl
are pe Isus într-o poziţie supra-ordonată. Pe baza credinţei
în Isus este acceptată Biblia drept canon şi nu invers.
Exemplul viu al lui Isus duce la constituirea unei trăiri
religioase personale, ulterior la elaborarea unei doctrine,
şi abia pe baza acesteia se dă consimţământul canonic
unui anumit text. Religia nu este fondată de un text, de un
set de formulări propoziţionale cu caracter religios, ci de
un exemplu viu.38
Perspectiva este opusă faţă de cea a gândirii teologice
tradiţionale care, datorită înclinaţiei sale spre dogmatism,
punea în prim plan corpusul canonic şi doctrina conţinută
în acesta. Teologia tradiţională se constituia pe baza unei
dogme rigide care reglementa, într-un mod la fel de rigid
şi de formal, toate manifestările religioase ulterioare.
Schleiermacher propune o teologie vie, existenţialistă, care
îşi are originea în experienţa religioasă a fiecărui individ.
În sprijinul acestui tip de teologie este adus exemplul
creştinismului primar39, care s-a constituit pe baza
propovăduirii lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus Christos,
corpusul canonic, elaborat ulterior, fiind închegat pe baza
consimţământului pe care îl dădea mesajului fondatorilor.
Deşi Vechiul Testament precede apariţia creştinismului, nu
se poate susţine că acesta ar fonda creştinismul, întrucât
începuturile noii religii se leagă de mesajul lui Christos,
acceptarea Vechiului Testament de către creştini făcându-
se doar dintr-o perspectivă novatoare, iniţiată de Isus, şi nu
în modul în care era acesta acceptat anterior, în iudaism.
38
The Christian Faith, §128, pp. 592-593.
Schleiermacher adoptă o perspectivă foarte realistă asupra
întemeierii credinţei comunităţii creştine, care nu este fundamentată
direct pe baza Bibliei, ci, mai degrabă, pe baza învăţăturii bisericii,
Biblia fiind astfel doar unul dintre elementele constitutive ale credinţei.
Vezi Catherine L. Kelsey, Thinking About Christ with Schleiermacher,
Westminster John Knox Press, Louisville, 2003, p. 11. Acceptarea
Scripturii pe baza autorităţii lui Christos, în Christine Helmer,
„Schleiermacher’s exegetical theology and the New Testament”, în
Jacqueline Mariña (ed.), The Cambridge Companion to Friedrich
Schleiermacher, Cambridge University Press, 2005, p. 231.
39
Conform lui Schleiermacher, în fazele sale incipiente,
o religie este vie, autentică, şi, prin aceasta, adeseori el se simte
îndreptăţit să aducă drept exemplu şi standard această etapă din
dezvoltarea unei religii.
Spiritus rector 89

Nu interpretarea Vechiului Testament precede constituirea


creştinismului, ci invers, pe baza propovăduirii lui Isus,
creştinii au pus bazele unei noi interpretări a corpusului
vetero-testamentar.40
Biblicismul teologiei tradiţionale reprezintă, în
opinia lui Schleiermacher, o formă de idolatrie, în care
scrierile canonice încetează a mai exprima un tip de trăire,
a mai indica către o anumită experienţă şi devin „doar un
mausoleu, o relicvă în care cândva a locuit un mare spirit,
dar care acum nu mai e acolo”.41 În loc de a mai incita la noi
trăiri, la fel de vii şi de autentice ca cele care au precedat
naşterea lor, textele canonice astfel considerate induc doar
o „reverenţă servilă”.42 O astfel de atitudine dogmatic-
idolatră nu conduce la o doctrină certă, infailibilă, cum
se consideră în teologia tradiţională, ci în instituirea
abuzivă a unor modalităţi de exprimare, a unor formule
propoziţionale aparţinând unei anumite epoci şi unui
anumit context cultural, drept adevăr absolut.43
Limbajul şi exprimarea religioasă nu doar că sunt
contextualizate cultural, dar adesea au şi un caracter
conotativ-metaforic, autorii încercând să redea, prin imagini
preluate din experienţa umană limitată şi combinate în
modalităţi ingenioase, o unitate şi o armonie de un nivel mult
mai înalt. Interpretarea literală, strictă, dogmatică, a unor
expresii ce redau mai degrabă frământarea şi ingeniozitatea
unui spirit dintr-o anumită epocă şi context cultural de
a-şi exprima nişte trăiri mult mai vaste şi mai înalte decât
cele ale realităţii imediat înconjurătoare, folosindu-se însă
de imagini preluate din mediul proxim, nu poate conduce
decât la mitologie, căreia teologia tradiţională îi ignoră
caracterul figurat şi o instituie drept adevăr.44 Dificultatea
interpretării este accentuată şi de distanţa temporal-
40
The Christian Faith, §128, Apud. Cross, Op. cit., p. 254.
41
On Religion, p. 91.
42
On Religion, p. 91.
43
Critica autorităţii biblice, în Stanley J. Grenz, Roger Olson,
Theology of the XX-th Century, Inter-Varsity Press, 1992, p. 47.
44
Cross, Op. cit., p. 150.
„Empatizarea” cu condiţia internă a autorilor textelor
biblice drept condiţie pentru o interpretare corectă a acestor texte,
în Dawn DeVries, Jesus Christ in the Preaching of Calvin and
Schleiermacher, Columbia Series in Reformed Theology, Louisville,
1996, p. 54. Accentul pus asupra subiectivităţii, în hermeneutica lui
Schleiermacher, în James M. Brandt, All Things New. Reform of
Church and Society in Schleiermacher’s Christian Ethics, Columbia
Series in Reformed Theology, Louisville, 2001, pp. 32-33.
Spiritus rector 90

culturală dintre autor şi cititor, Schleiermacher arătându-se


destul de sceptic în privinţa posibilităţii de a mai reconstitui
sensul iniţial al anumitor pasaje biblice.45 „Înţeleasă în
mod corect, uriaşa semnificaţie a Sfintelor Scripturi nu
contrazice limitaţiile sale hermeneutice”46.
Făcând apel la o hermeneutică critică („criticism
înalt” sau „criticism istoric”), Schleiermacher denunţă
numeroase pasaje din Biblie ca încorporând trăiri
subiective nereligioase ale autorilor sau relatări istorice
eronate. Astfel, i se impută lui Ioan că a amestecat propria-i
filosofie elenistică cu propovăduirea lui Isus, atribuindu-i
lui Isus concepţii şi idei pe care e puţin probabil să le
fi avut şi să le fi expus în mesajele sale.47 Mai mult decât
atât, Schleiermacher îşi exprimă serioase rezerve faţă de
întregul Vechi Testament, considerând că spiritul său
legalist nu este întocmai spiritul religiei creştine şi afirmând
că legăturile dintre acest corpus literar şi creştinism sunt
mai degrabă de ordin istoric-factual decât de ordin religios.
Vechiul Testament dă seama de contextul istoric al apariţiei
creştinismului, însă experienţa religioasă creştină se dezice
în mare măsură de propovăduirea vetero-testamentală.48

7. Revizuirea doctrinei creştine pe baza filtrului


scientist-existenţialist
Schleiermacher nu se raportează la doctrina creştină
într-o manieră strict descriptivă, cât, mai degrabă, într-
una reformatoare, căutând să găsească o formulare cât
mai conformă atât cu trăirea creştină autentică, cât şi cu
cosmologia scientistă a vremurilor moderne. Denunţând
stagnarea suferită de doctrina creştină timp de multe
secole, Schleiermacher se angajează într-o revizuire
şi o adaptare filosofico-ştiinţifică destul de radicală a
doctrinei. Reforma iniţiată de el şi continuată apoi de
teologia liberală va lua, întâi de toate, forma unei ajustări
doctrinare prin care se elimină tot ceea ce reprezintă
formulare arhaică, mitologică, neadecvată scientismului
modern, tot ceea ce este doar rezultat al speculaţiei
intelectuale. În demersul său revizionist, Schleiermacher
45
Brief Outline for the Study of Religion, §117, p. 137.
Imposibilitatea de a ajunge la o interpretare certă a Scripturii,
oricât de minimală ar fi aceasta, în Adams, Op. cit., 2004, p. 77.
46
Schleiermacher, Aphorisms on Hermeneutics, Apud.
DeVries, Op. cit., p. 1.
47
On Religion, p. 262.
48
The Christian Faith, §132, Apud. Cross, Op. cit., p. 256.
Spiritus rector 91

impune două filtre majore: cel existenţialist, prin care


intenţiona să elimine din corpusul doctrinar toate acele
elemente pur speculative, „gratuite”, care nu îşi găseau
nicio contraparte în trăirea religioasă creştină, şi cel
scientist, prin care urmărea debarasarea doctrinei de
elementele mitologice arhaice şi reformularea sa într-un
cadru descriptiv de factură scientist-iluministă.49
Domeniul religios îi este accesibil omului doar
prin prisma propriei sale experienţe directe. Analiza
fenomenologică a experienţei religioase reprezintă
criteriul ultim de relevanţă şi de validitate pentru orice
doctrină religioasă; ceea ce nu îşi găseşte nicio contraparte
la nivelul acestei experienţe reprezintă, pur şi simplu,
speculaţie gratuită şi chiar neinteligibilă.50 Schleiermacher
neagă posibilitatea ca fiinţei umane să îi fie comunicate
dinspre exterior experienţe religioase, neagă posibilitatea
unei revelaţii venite dinspre exterior. Ghidarea religioasă
are sens doar dacă conduce la certitudine interioară. Prin
aceasta, Schleiermacher circumscrie domeniul doctrinelor
religioase strict la domeniul a ceea ce îşi poate găsi un
corespondent la nivelul trăirii personale. Fiinţa umană
poate emite judecăţi cu privire la lume sau la divinitate doar
în măsura în care acestea se reflectă la nivelul conştiinţei
sale individuale; domeniul cunoaşterii nu este restrâns la
sfera interiorităţii umane, însă cunoaşterea umană este
întotdeauna relaţională, reflectând nu obiectul în sine,
ci modul în care acesta se reflectă în conştiinţa umană.
„Toate propoziţiile pe care un sistem de doctrină creştină
urmează să le stabilească reprezintă ori descrieri ale unor
stări omeneşti, ori concepţii referitoare la atributele şi
modalităţile de acţiune ale divinităţii ori afirmaţii cu
privire la constituţia lumii. Aceste trei tipuri de propoziţii
au coexistat dintotdeauna, una laolaltă cu cealaltă.”51 Ceea
ce este lipsit de contraparte în experienţa personală este,
pur şi simplu, non-inteligibil, lipsit de sens.52
49
Pietatea şi adecvarea intelectuală ca cele două polarităţi ale
oricărei doctrine religioase, în Curran, Op. cit., pp. 20-26.
50
Fundamentarea teologiei în experienţa umană, în
Grenz&Olson, Op. cit., pp. 43-46. O schiţă a modului în care
Schleiermacher derivă întreaga doctrină creştină pe baza
sentimentului dependenţei absolute, în John W. Cooper,
Panentheism. The Other God of the Philosophers. From Plato to the
Present, Baker Publishing Group, Grand Rapids, 2006, p. 83.
51
The Christian Faith in Outline, §30, p. 13.
52
Filtrul existenţialist impus doctrinei creştine, în Thornbury,
Op. cit., p. 18; Schwarz, Op. cit., p. 14; A. van Harvey, „A Word in Defense
Spiritus rector 92

Teologia tradiţională, constituită pe un fundament


antropologic mai degrabă pesimist, care vedea în om o
creatură iremediabil decăzută, considera că religiosul
i se comunică omului dinspre exterior. Negăsindu-şi
temeiul în experienţa umană, ci în revelaţia divină, sfera
religiozităţii era practic nelimitată; afirmaţii ontologice
dintre cele mai îndrăzneţe, referitoare la însăşi natura
ultimă a divinităţii (cum ar fi doctrina Trinităţii), relevări
ale unor misterioase şi greu de înţeles legi ale divinităţii
(cum ar fi doctrina jertfei substituţionare, cea a alegerii
dintru veşnicie, cea a judecăţii finale etc.) îşi găseau un
loc neîngrădit de nimic în corpusul doctrinar. Lipsa unei
validări la nivelul experienţei umane nu compromitea în
niciun fel aceste dogme întrucât, oricum, nimic din sfera
religiosului nu îşi găsea validare la nivelul experienţei
umane corupte. Ele erau acceptate doar pe baza autorităţii
sursei lor, cu un statut superior, de „revelaţie”, care le
făcea imune în faţa verificării factual-empirice, oricum
imposibil de realizat.53 Perspectiva naturalist-umanistă
asupra religiei adoptată de Schleiermacher respinge acest
tip de afirmaţii doctrinare, reţinându-le doar pe acelea ce
îşi găseau o confirmare la nivelul experienţei religioase.
Experienţa religioasă nu se constituie în mod izolat,
ci la nivelul global al personalităţii umane. Ea interferează
cu experienţele de alt tip, transferându-le acestora unitatea
intuiţiei religioase. Doctrina reflectă tocmai această
interpretare a Universului în lumina unităţii revelate în
experienţa religioasă. „Propoziţiile dogmatice au o dublă
relevanţă: una ecleziastică şi una ştiinţifică; nivelul lor de
perfecţiune este determinat atât de ambele tipuri de relevanţă,
cât şi de relaţia dintre acestea.”54 În felul acesta, pentru a
avea relevanţă, doctrina trebuie să înglobeze o reprezentare
asupra Universului agreată de cei cărora li se adresează.55
Pornind de la acest imperativ îşi instituie Schleiermacher
cel de-al doilea filtru pe baza căruia efectuează revizuirea
doctrinei creştine şi anume filtrul scientist. Mentalitatea
arhaică a ultimelor secole de înainte de Christos şi a primelor
of Schleiermacher’s Theological Method”, The Journal of Religion, Vol.
42, Nr. 3, 1962, pp. 154-155,159-160; Brandt, Op. cit., p. 36.
53
Antropologia pesimistă a teologiei tradiţionale şi „harul”
Scrip­turii, în Thornbury, Op. cit., p. 17.
54
The Christian Faith in Outline, §17, p. 9.
55
Necesitatea existenţei unei consonanţe între ştiinţă şi
doctrina religioasă, în Curran, Op. cit., p. 9, şi între filozofie şi
teologie, în Ibidem, p. 22.
Spiritus rector 93

secole de după el interpreta Universul făcând adesea apel


la personificări ale elementelor naturale. De exemplu, răul
din lume făcea obiectul unei astfel de explicitări ce face apel
la personificare, fiind pus pe seama unor fiinţe mitologice,
cum ar fi diavolii sau Satan. O doctrină creştină care face
apel la astfel de concepte era relevantă pentru omul acelor
vremuri, nu însă şi pentru cel al vremurilor moderne.
Progresele ştiinţei au relevat cauzele naturale ale multora
dintre formele răului şi astfel formulările doctrinare de
acum 2000 de ani şi-au pierdut actualitatea, ele trebuind să
fie adaptate la noua concepţie despre Univers. Progresele
filosofico-ştiinţifice denunţă elementele mitologice din
religie la o scară mult mai amplă. Însuşi conceptul teist de
„Dumnezeu” este eliminat, în favoarea unei perspective
holist-organice cu privire la divin. Filtrul scientist impune
debarasarea doctrinei creştine de elementele cosmologice
arhaice sau mitologice ale vremurilor străvechi în care a
fost elaborată şi reformularea ei pe baza unei cosmologii
moderne, scientiste.56

8. Respingerea escatologiei şi a cosmologiei


biblice
Filtrul existenţialist impus de Schleiermacher
teologiei a condus la expulzarea a numeroase concepţii
tradiţionale, care nu îşi găseau nicio contraparte la
nivelul experienţei umane, din sistemul doctrinar al
creştinismului. Escatologia, datorită faptului că, prin
însăşi natura sa, este focalizată asupra unei condiţii
ce urmează a se actualiza într-un viitor nedeterminat,
imposibil de anticipat în mod natural şi depinzând doar
de o intervenţie extraordinară a autorităţii divine, a fost în
întregime exclusă din sistemul doctrinar al creştinismului.
În primul rând, Schleiermacher respinge posibilitatea
epistemică a constituirii disciplinei escatologiei; pentru
el, profeţia nu ar reprezenta atât o viziune misterioasă,
extraordinară, asupra viitorului, cât, mai degrabă,
anticiparea naturală a cursului lucrurilor, mai ales în
domeniul religiei. Profeţia nu ar fi altceva decât sesizarea
unei direcţii de evoluţie deja iniţiată şi intuirea modului
în care se va continua, pe baza începutului său.57 Nu există
nimic premonitoriu, supranatural, în această perspectivă
asupra profeţiei, aceasta reprezentând o prognoză naturală
56
Necesitatea ajustării doctrinei la ştiinţă, în Grenz&Olson,
Op. cit., p. 48.
57
On Religion, p. 89.
Spiritus rector 94

a desfăşurării cursului evenimentelor, în special în ceea ce


priveşte fenomenele religioase.
O eventuală stare ultimă, desăvârşită, a Universului,
în care întreaga creaţie va fi racordată la armonia întregului,
experimentând dependenţa absolută faţă de întreg în
deplinătatea ei, nu poate face obiectul conştiinţei creştine
actuale. Descrierea unei astfel de condiţii de deplină
îndumnezeire nu stă în capacităţile minţii umane întrucât,
la nivelul experienţei actuale, nu sunt de găsit analogii
sugestive pentru această condiţie şi astfel reprezentarea ei
nu este cu putinţă.58 În istoria bisericii, s-au întâlnit astfel
de încercări, însă Schleiermacher consideră că acestea au
eşuat în demersul lor, rezultatele fiind, pur şi simplu, de
ordinul fanteziei, al mitologiei şi astfel nefiind îndreptăţite
să revendice un loc în sistemul doctrinar.59
În general, evenimentele escatologice erau
înfăţişate într-un cadru cosmologic mai larg; mitologicul
reprezentării escatologice se insera într-un context
cosmologic tot de sorginte mitologică, care presupunea
existenţa unor fiinţe cum ar fi îngerii, diavolii, Satan sau
a unor locuri cum ar fi Iadul. Aceste fiinţe, despre care se
vorbeşte în cosmologia creştină tradiţională, au, în primul
rând, un rol escatologic, ele fiind implicate în evenimente
cum ar fi căderea omului în păcat şi restaurarea sa finală.
Schleiermacher consideră că referinţa la aceste fiinţe
trebuie înţeleasă în mod figurativ şi nu literal; gândirea
creştină arhaică, încă dominată de mitologic, de tendinţa
spre antropomorfizare şi personificare, încerca să sugereze
anumite condiţii existenţiale (natura căzută a omului şi
restaurarea sa) făcând apel la personificări ale forţelor ce
animă aceste situaţii. Astfel, au luat naştere reprezentări
cum ar fi cele ale îngerilor, demonilor sau a lui Satan, ca
personificări ale forţelor spirituale din om şi din Univers,
fie ele cu o conotaţie pozitivă, favorabilă cultivării
experienţei religioase, sau una negativă, opusă cultivării
spiritualului.60 Împotriva interpretării literale a pasajelor
58
Imposibilitatea descrierii condiţiei escatologice, în Daniel
Pedersen, „Eternal Life in Schleiermacher’s The Christian Faith”,
International Journal of Systematic Theology, Vol. 13, Nr. 3, 2011, p. 347.
59
The Christian Faith, §157, p. 703.
60
Caracterul arhaic-mitologic al cosmologiei biblice, în
Erickson, Op. cit., pp. 96-98. O abordare critică devenită deja
clasică a acestei cosmologii, în R. Bultmann, „New Testament and
Mythology”, Kerygma and Myth, ed. Hans Bartsch, Harper and Row,
New York, 1961, pp. 1-44.
Spiritus rector 95

care discută despre astfel de fiinţe, Schleiermacher


remarcă imposibilitatea de a găsi, în literatura creştină, o
doctrină clar elaborată, coerentă, cu privire la acestea, ceea
ce sugerează caracterul lor figurativ.61 Mai mult decât atât,
o eventuală doctrină despre entităţi cum ar fi îngerii sau
Satan nu ar avea o relevanţă prea mare pentru experienţa
religioasă umană, ţinând mai degrabă de cadrul cosmologic
al religiei decât de însăşi fenomenologia religiosului.
Ca atare, ea ar fi mai degrabă o parte a ştiinţei naturale,
a cosmologiei, decât a sistemului doctrinar al religiei.
În această calitate a sa, de element al ştiinţei naturale, al
cosmologiei, o astfel de doctrină este nevoită să facă faţă
validării scientist-empirice, test pe care este foarte puţin
probabil să îl treacă.62 În aceste condiţii, Schleiermacher
se simte îndreptăţit să expulzeze doctrinele referitoare la
îngeri, demoni sau Satan din sistemul doctrinar, invocând
atât considerente de ordin religios (lipsa lor de relevanţă
existenţialistă), cât şi de ordin ştiinţific (ne-validarea şi
chiar infirmarea lor empirică). „Singurul lucru care poate
fi stabilit ca element doctrinar referitor la îngeri este
acesta: problema existenţei lor nu trebuie să exercite nicio
influenţă asupra comportamentului nostru religios şi nici
nu mai trebuie să mai aşteptăm ca ei să ni se reveleze.”63
I se impută doctrinei despre Satan şi o serie de grave
contradicţii interne, cât şi inconsistenţa sa cu sistemul
doctrinar al creştinismului. O fiinţă absolut şi iremediabil
opusă divinităţii ar compromite unitatea divină a lumii,
ar altera atotputernicia lui Dumnezeu. Este imposibil
de reconciliat existenţa unei astfel de „enclave” a răului
absolut în Univers cu reprezentarea unui Univers aflat
sub un control divin perfect. Pur şi simplu, Dumnezeu ar
înceta să mai fie, în mod absolut, Dumnezeu, divinitatea
sa fiind alterată prin existenţa unei fiinţe ca Satan.64 „Este
adevărat că Diavolul este frecvent menţionat în scripturile
Noului Testament, însă nici Christos şi nici apostolii nu
au formulat o doctrină nouă despre Diavol şi încă şi mai
puţin au implicat ei această idee în planul salvării. Aşadar,
singurul lucru cu relevanţă pentru sistemul doctrinar al
61
The Christian Faith, §42, pp. 157-158.
O trecere în revistă a diverselor forme ale doctrinei despre
îngeri, de-a lungul istoriei creştinismului, în Erickson, Op. cit., pp.
381-383.
62
The Christian Faith, §43, pp. 159-160.
63
The Christian Faith, §43, p. 159.
64
The Christian Faith, §44, pp. 162-163.
Spiritus rector 96

creştinismului pe care îl putem stabili referitor la acest


subiect este acesta: orice afirmaţie despre Diavol trebuie
făcută sub rezerva că credinţa în el nu trebuie să fie
niciodată instituită drept o condiţie pentru credinţa în
Dumnezeu sau în Christos. De asemenea, nici măcar nu
se poate pune problema ca Diavolul să aibă vreo relevanţă
cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.”65
De neajunsuri similare suferă şi doctrina despre
Iad, o altă enclavă a răului absolut şi ireversibil în
Universul restaurat, care şi-a redobândit condiţia divină.66
Iadului i se impută că distruge unitatea fundamentală a
umanităţii, prin separaţia eternă pe care o induce între cei
salvaţi şi cei pierduţi. Schleiermacher asociază conştiinţei
religioase un puternic sentiment al unităţii umane; în
felul acesta, Iadul ar afecta nu doar anumiţi indivizi, pe cei
damnaţi, ci, alterând unitatea rasială a omenirii, alterează
condiţia religioasă a fiecărui individ în parte, inclusiv a
celor „salvaţi”. Acest aspect a fost adesea sesizat la nivelul
mentalităţii comune; este vorba de remarca banală că
fericirea celor salvaţi nu mai poate fi deplină în condiţiile
în care unii semeni, cu care ei se simt uniţi în dragoste,
sunt sortiţi damnării irevocabile.67
Doctrinei despre Iad i se pot aduce şi obiecţii de
natură fenomenologic-existenţialistă şi anume faptul că
Iadul nu intervine cu nimic în experienţa creştină actuală,
ba chiar se presupune că există o incompatibilitate
fundamentală între experienţa Infernului şi trăirea
creştină. În aceste condiţii, orice speculaţie referitoare
la Iad devine cu totul irelevantă pentru cultivarea trăirii
religioase creştine, care este focalizată asupra unui cu
totul alt sistem de valori.68
Schleiermacher consideră că mult mai compatibilă
cu viziunea monist-unitară asupra Universului este teoria
salvării universale, conform căreia individualitatea, sub
toate formele ei, se reabsoarbe în mod implacabil în
totalitate.69
65
The Christian Faith, §45, p. 163
66
Incompatibilitatea naturii divine cu existenţa unor oameni
iremediabil damnaţi, în Matthias Gockel, Barth & Schleiermacher
on the Doctrine of Election. A Systematic-Theological Comparison,
Oxford University Press, 2006, p. 26. Universalismul lui
Schleiermacher este discutat pe larg în Ibidem, pp. 18-103.
67
The Christian Faith, §118, pp. 542-544, §162, pp. 715-716.
68
The Christian Faith, §159, pp. 704-705.
69
The Christian Faith, §118, pp. 542-544; §163, Apud. Cross,
op. cit., p. 283.
Spiritus rector 97

9. Respingerea „magiei” sacramentale


Imperfecţiunea naturii umane reprezintă nu doar o
constatare marginală, ci chiar un element de bază al tuturor
religiilor. În genere, religia a avut ca obiect de interes „re-
legarea” naturii umane imperfecte la un registru perfect.
De cele mai multe ori, religiile au sucombat în faţa
vicisitudinilor imanenţei şi au proclamat maleficitatea
lumii, a naturalului. În aceste condiţii, „re-legarea” omului
la registrul perfecţiunii lua forma unui „salt”, a unei
„salvări” din sfera lumescului către o sferă transcendentă,
caracterizată de perfecţiune. Caracterul corupt al
naturalului făcea ca şi cursul firesc, natural, al Universului
să reprezinte deopotrivă maleficitate. Salvarea, re-legarea,
presupunea un pas supranatural, ieşirea din natural către o
sferă transcendentă. Tocmai din acest motiv religia a făcut
aproape întotdeauna apel la „magic”, la „sacramental”;
era nevoie de anumite acţiuni, procedee, evenimente sau
persoane care, acţionând mai presus de legile naturii,
asistau fiinţele umane în vederea realizării saltului către
perfecţiunea transcendentă. De regulă, aceste procedee
„magice”, sacramentale, au luat forma ritualurilor sau
iniţierilor transfiguratoare, a unor intervenţii „salvatoare”
sau, pur şi simplu, exista speranţa într-o transgresiune
escatologică a registrului imperfecţiunii, către cel
transcendent, al perfecţiunii. Toate aceste procedee eludau
naturalul; operând la nivelul naturii, ele exercitau un efect
„magic”, supranatural. Prăpastia dintre naturalul corupt şi
supranaturalul perfect nu putea fi acoperită prin procedee
naturale, ci doar prin eficacitatea „magică”, „sacramentală”
a iniţierilor regeneratoare sau a intervenţiei salvatoare a
unui mântuitor magic.
Creştinismul tradiţional face adesea apel la astfel de
evenimente şi personaje magice, care şi-ar depăşi statutul
de simple ocurenţe naturale şi ar institui noi legături între
natural şi divin. Doctrina ecleziastică atribuie o astfel
de încărcătură „sacră”, supra-naturală, unui număr de
evenimente despre care relatează Biblia. Astfel, Potopul
nu ar fi doar o catastrofă naturală de mari proporţii, ci
totodată ar inaugura un nou tip de relaţie între divin şi
om, relaţie instituită prin Legământul lui Noe. Cel mai
important episod sacramental din istoria omenirii era însă
apariţia lui Isus Christos în lume; viaţa şi, mai ales, moartea
sa erau evenimente cu o enormă încărcătură „magică”,
care operau modificări importante în ceea ce priveşte
relaţionarea naturalului cu divinul. Multe din evenimentele
Spiritus rector 98

din viaţa lui Isus erau interpretate ca nereprezentând doar


rezultatul unor circumstanţe factuale, ci producerea lor
fiind dictată de raţiuni supranaturale. Astfel, naşterea din
fecioară era considerată drept expresia unei necesităţi de
ordin supranatural, ce reglementa modul în care divinul
se putea insera în lume; conform teologiei tradiţionale, nu
ar fi fost cu putinţă ca Dumnezeu să se întrupeze altfel
decât printr-un eveniment de acest tip. Tot astfel, moartea
lui Isus inaugura o nouă eră în relaţia om-divinitate, în
care zidul despărţitor al păcatului era anihilat ca rezultat
al sacrificiului christic. Nici învierea lui Isus nu reprezenta
un simplu miracol, ci un episod necesar din lupta divinului
cu moartea, episod care consfinţea victoria divinităţii.
Considerând că divinul pătrunde în mod natural
în imanenţă şi că maleficitatea lumii este doar rezultatul
considerării acesteia dintr-o perspectivă limitată, care
scapă din vedere perfecţiunea întregului, Schleiermacher
se debarasează de nevoia de a accepta existenţa unor
astfel de evenimente prin care, în mod magic, se instituie
noi relaţii între natural şi supranatural. În noul context
metafizic propus de Schleiermacher, care anulează
separaţia dintre natural şi divin şi consideră că acestea se
întrepătrund în mod firesc, astfel de evenimente „sacre”
care, într-un mod magic incomprehensibil minţii umane,
acţionau ca liant între lume şi divinitate nu mai sunt
nici necesare şi nici măcar posibile. Rolul atribuit lor în
teologia tradiţională se putea derula doar în condiţiile unei
ontologii dualiste, în care exista o separaţie de acoperit.
Pentru Schleiermacher, cursul firesc al Universului,
considerat în ansamblu, este perfect, reprezintă o expresie
divină şi astfel nu mai este nevoie de nicio intervenţie
supranaturală, de o evadare, de o salvare din lume către un
alt registru, pentru a se ajunge la desăvârşire. Participarea
naturală la cursul Universului conduce în mod firesc la
perfecţiune.
Viziunea atenuată asupra păcatului, înţeles de
Schleiermacher doar ca o limitaţie a naturii universale şi
nu ca o alteraţie radicală a naturii autentice, face posibilă
o astfel de perspectivă soteriologică naturalistă. Ţinând de
gradualitatea unei anumite trăiri naturale şi nu de alterarea
radicală a naturii, problema păcătoşeniei putea fi abordată
în mod natural, fără să fie nevoie de vreo intervenţie
extrinsecă naturalului. Distanţa dintre păcătoşenia umană
şi perfecţiunea universală este acoperită în mod natural,
prin libera cultivare a pietăţii. Fluxul Universului conduce
Spiritus rector 99

către estomparea acestei distincţii; mesajul triumfător al


Evangheliei nu este despre o intervenţie salvatoare supra-
naturală asupra lumii, ci despre perfecţiunea evoluţiei
naturale a Universului, despre menirea divină ineluctabilă
a lumii care, prin ea însăşi, se îndreaptă înspre divin, chiar
dacă adeseori etapele acestei căi îi apar minţii umane
limitate mult prea încărcate de maleficitate, punându-se
sub semnul îndoielii participarea lor la divin.
Saltul miraculos pe care, conform teologiei
ecleziastice, omul l-ar realiza prin credinţa în acţiunea
salvatoare a lui Isus Christos este calificat de Schleiermacher
drept un tip de „magie” religioasă. Pe tot parcursul dezbaterii,
Schleiermacher foloseşte termenul „magie” pentru a se
referi la presupusa eficienţă restauratoare a diverselor
episoade biblice cu încărcătură sacramentală, cu precădere
la cele legate de viaţa şi moartea lui Isus Christos. Conotaţia
peiorativă a termenului reflectă tocmai iraţionalitatea
acestor episoade sacramentale, imposibilitatea explicării lor
şi caracterul aleatoriu al relaţiei dintre evenimentele însele
şi pretinsele lor consecinţe în plan religios. Istoria sacră
nu ar reprezenta decât forma religioasă a magiei vulgare;
absurditatea, iraţionalitatea şi arbitrariul magiei se transmit
istoriei biblice, doar că sub un înveliş religios. Un eveniment
sacramental solemn, cum ar fi moartea sacrificială a lui
Isus, nu conţine nimic mai raţional şi mai verosimil decât
cea mai banală formă de magie profană. Diferenţa dintre
sacramentul religios şi magia vulgară ţine doar de aura
de venerabilitate, solemnitate şi sacralitate în care sunt
învăluite pretinsele episoade „magice” ale religiei.70
Mai mult decât atât, Schleiermacher aduce şi o
obiecţie de natură existenţialistă împotriva încorporării
unor astfel de relatări despre evenimente cu pretinsă
încărcătură supranaturală în doctrina religioasă.
Cultivarea experienţei religioase înseamnă cultivarea
relaţiei cu divinul la nivel personal, indiferent de contextul
cosmologic-metafizic în care s-a ajuns la instituirea unei
70
The Christian Faith, §100, p. 430; §101, p.436, §104, pp.
455-456.
Explicitarea evenimentelor sacramentale în termeni
de „magie” religioasă, în Jacqueline Mariña, “Christology and
anthropology in Friedrich Schleiermacher”, în Jacqueline Mariña
(ed.), The Cambridge Companion to Friedrich Schleiermacher,
Cambridge University Press, 2005, pp. 166-167; Mariña, op.cit.
2008, pp. 207-210; Trevor Williams, „Schleiermacher, F. D. E.
(1768–1834)“ în Leslie Houlden (ed.), Jesus in History, Thought and
Culture. An Encyclopedia, ABC Clio, 2003, p. 762.
Spiritus rector 100

astfel de legături. Chiar dacă relaţionarea dintre divin


şi lume ar fi fost influenţată de producerea anumitor
evenimente istorice cu eficienţă magică, relatarea acestor
evenimente şi evidenţierea rolului lor metafizic fac obiectul
ştiinţelor istorice sau metafizicii. Experienţa religioasă
presupune doar menţinerea şi cultivarea unei relaţii cu
divinitatea şi nu formularea unor ipoteze cu privire la
temeiul metafizic al acesteia. Astfel de teorii nu redau în
mod propoziţional trăirea religioasă însăşi şi, ca atare,
ele ies din sfera religiei, neexistând niciun temei pentru
includerea lor în sistemul doctrinar al creştinismului.
Schleiermacher remarcă rolul modic sau chiar nul pe
care îl joacă relatări precum cea despre ridicarea la ceruri
a lui Isus în viaţa religioasă creştină, susţinând că ele nu
intervin cu nimic în experienţa religioasă, reprezentând
doar speculaţii pe marginea acesteia, contextualizări
metafizic-cosmologice ale sale.71
În felul acesta, consimţământul dat unor astfel de
teorii, „credinţa” în ele, încetează a mai reprezenta un act
cu valenţe religioase, devenind mai degrabă o atitudine de
accept epistemic oferit unor doctrine cu conţinut factual
sau metafizic. Problema modului în care relaţionează
divinul cu naturalul ţine de domeniul metafizicii, religia
fiind preocupată doar de cultivarea acestei relaţii la nivel
individual, indiferent de temeiurile metafizice pe baza
cărora este ea instituită. Doctrinele referitoare la astfel de
evenimente „sacre”, „magice”, ţin de registrul ştiinţelor
factuale sau de cel al metafizicii şi, ca atare, trebuie evaluate
pe baza standardelor epistemice din aceste domenii.
Prin aceasta, Schleiermacher expulzează din principiu
acest tip de afirmaţii din registrul religiei, anterior unei
eventuale validări a lor. Evenimentele „sacre”, deprivate de
relevanţă religioasă, sunt trimise în domeniul metafizicii
sau cosmologiei, unde, pentru a fi acceptate ca adevărate,
vor trebui să facă faţă rigorilor şi standardelor epistemice
specifice acestor domenii. Evident, şansele lor de validare
ştiinţifică sau metafizică sunt minime, însă problema
validării lor pur şi simplu nu este o problemă religioasă.72
Prin aceasta, Schleiermacher se simte îndreptăţit să respingă
evenimente cum ar fi creaţia, căderea în păcat, potopul,
naşterea din fecioară, minunile din Vechiul Testament şi
cele ale lui Isus, moartea sacrificială şi reînvierea lui Isus
etc. din registrul doctrinei creştine invocând un dublu
71
The Christian Faith, §99 Apud. Cross, op.cit., p. 212.
72
The Christian Faith, §99 Apud. Ibidem.
Spiritus rector 101

argument: lipsa lor de relevanţă religioasă şi imposibilitatea


validării lor factuale.
În ceea ce priveşte rolul său religios, istoria sacră este
similară practicii sacramentale, diferenţa dintre ele ţinând
de localizarea strict în trecut a evenimentelor istoriei sacre,
spre deosebire de reiterabilitatea actelor sacramentale. Însă,
din punct de vedere religios, atât sacramentul cât şi istoria
sacră constituie evenimente fizice „magice”, ce comportă
consecinţe la un nivel mai presus de fizic; ambele induc
un tip special de relaţionare între fizic şi divin. Dincolo de
aspectul său fizic, botezul era considerat ca un act magic
ce instaurează o nouă condiţie spirituală în cel botezat;
tot astfel, euharistia, căsătoria sau maslul. Influenţată de
raţionalismul renascentist, Reforma respinge misterioasa
eficacitate supranaturală a sacramentelor; mai sunt
păstrate doar două dintre vechile practici sacramentale,
însă şi acestea doar cu titlul de simboluri. Totuşi, Reforma
nu a fost îndeajuns de fermă în respingerea posibilităţii ca
anumite evenimente fizice să inducă consecinţe spirituale,
supra-naturale, acceptând „istoria sacră” a Bibliei, în
interpretarea magică pe care i-o dă teologia tradiţională.
Reformatorii protestanţi au fost suficienţi de raţionali încât
să nu poată accepta eficacitatea supranaturală, magică, a
unor evenimente contemporane lor şi astfel s-au dezis de
sacrament; nu au fost însă îndeajuns de consecvenţi în
abordarea lor şi nu au supus în niciun fel scrutinului critic-
raţional evenimentele ce stăteau la adăpostul trecutului.
Ei au părut mai degrabă interesaţi de purificarea, de
raţionalizarea practicii religioase, eliminând procedurile
sacramentale magice ce contraveneau spiritului lor
raţionalist renascentist. Reformatorii au fost suficient
de lucizi încât să realizeze că practicile sacramentale ale
bisericii, la care ei erau nu doar martori, ci şi participanţi,
nu aveau eficacitatea iraţională şi misterioasă ce le era
atribuită, dar nu îndeajuns de lucizi încât să efectueze
şi o analiză retrospectivă a evenimentelor similare din
istoria creştinismului. Ei au eliminat doar ceea ce avea un
impact direct asupra lor şi asupra practicii lor religioase,
trecutul îndepărtat scăpând scrutinului lor critic. Astfel că
biserica reformată s-a dezis doar de sacramente, nu şi de
istoria sacră care, în fond, nu reprezintă decât o înşiruire
de evenimente de tip sacramental, desfăşurată însă la
adăpostul trecutului îndepărtat şi totodată respectat cu
reverenţiozitate. Respingerea istoriei sacre nu înseamnă
altceva decât aplicarea programului raţionalist al Reformei
Spiritus rector 102

cu un plus de consecvenţă, inclusiv asupra acelor zone care


au un impact mai degrabă teoretic decât practic.

10. Anistoricitatea doctrinei


În sistemul lui Schleiermacher, doctrina creştină este
redusă la o doctrină antropologică. Într-un anumit sens,
este cât se poate de firesc ca o doctrină a cărei însemnătate
se doreşte a fi, întâi de toate, una soteriologică, aşa cum
este cazul cu orice doctrină religioasă, să fie focalizată
asupra obiectului la a cărui salvare intenţionează să
contribuie. Cu toate acestea, cel mai adesea, în religiile
istorice, salvarea fiinţei umane era atribuită unei divinităţi
exterioare omului şi astfel soteriologia presupunea
cosmologie, teologie. Schleiermacher, interiorizând şi
imanentizând divinul (sau, alternativ, am putea spune,
divinizând imanenţa), scapă de nevoia de a mai ieşi în
exteriorul omului atunci când discută despre salvarea
acestuia şi îşi reduce soteriologia la antropologie.
Nu doar „istoria sacră” este exclusă din domeniul
dogmaticii ci, în genere, tot ceea ce înseamnă istoricitate.
Doctrina religioasă reprezintă un subdomeniu al
antropologiei generale (antropologia religioasă), modul în
care aceste aspecte antropologice generale s-au instanţiat
la nivel individual, inclusiv în situaţia în care este vorba
despre personaje religioase exemplare, cum ar fi fondatorii
unei anumite tradiţii religioase, reprezentând cel mult
ilustrări ale doctrinei, fără a putea fi şi părţi constitutive.
Drept urmare, datele istorice despre fondatorul unei
religii şi despre evenimentele ce au stat la baza constituirii
comunităţii religioase în cauză şi care, ulterior, devin
paradigmatice pentru exprimarea religioasă a respectivei
comunităţi nu constituie, ele însele, elemente doctrinare.
În ceea ce priveşte creştinismul, aceasta înseamnă că nimic
din istoricitatea lui Christos nu face parte în mod real din
sistemul doctrinar creştin. Informaţiile factuale despre
persoana lui Isus, inclusiv evenimentele paradigmatice
din viaţa sa, cum ar fi consimţirea la sacrificiul suprem,
nu îşi au locul într-un sistem al doctrinei creştine decât
cu rol ilustrativ.73
Doctrina creştină devine astfel o doctrină generală,
despre ideea medierii, care doar îşi găseşte ilustrare
într-un personaj istoric şi anume Isus din Nazareth.
Elementele istorice înglobate într-un sistem doctrinar
nu au un rol constitutiv, ci reprezintă doar exemplificări.
73
The Christian Faith, §30, pp. 125-127.
Spiritus rector 103

Nu personajul Isus din Nazareth reprezintă elementul


central al propovăduirii creştine, ci Christos, mediatorul,
care şi-a găsit o întruchipare istorică excepţională în
persoana lui Isus. Elementele istorice ale creştinismului,
care, de regulă, au fost considerate drept definitorii,
drept cele ce dădeau identitatea proprie a acestei religii
şi care adeseori au reprezentat temeiul unei atitudini
religioase fundamentalist-exclusiviste sunt trecute în plan
secund, fiindu-le atribuit un rol ilustrativ, religia creştină
constituindu-se pe baza ideii generale de „mediere”.
Respingând „istoria sacră” şi menţinând elementele
istorice doar sub aportul lor exemplificator, Schleiermacher
duce abordarea existenţialistă a doctrinei până la limitele
sale ultime, eliminând din corpusul doctrinar tot ceea
ce nu se poate regăsi la nivelul experienţei personale a
fiecărui adept.

Bibliografie

Schleiermacher, Friedrich, On Religion. Speeches to its


Cultured Despisers, trad. John Oman, Paul, Trench, Trubner & Co,
Londra, 1893.
Schleiermacher, Friedrich, Brief Outline for the Study of
Theology, trad. William Farrer, T&T Clark, Edinburgh, 1850.
Schleiermacher, Friedrich, The Christian Faith in Outline,
trad. D.M. Baillie, W.F. Henderson, Edinburgh, 1922.
Schleiermacher, Friedrich, The Christian Faith, ed. H.R.
Mackintosh, J.S. Stewart, introducere B.A. Gerrish, T.&T. Clark, 1999.
Adams, Nicholas, „F.D.E. Schleiermacher”, în McGrath, Alister
E. şi Marks, Darren C., The Blackwell Companion to Protestantism, pp.
66-82, Blackwell, 2004.
Adams, Robert Merrihew, „Faith and religious knowledge”,
în Mariña, Jacqueline (ed.), The Cambridge Companion to Friedrich
Schleiermacher, Cambridge University Press, 2005, pp. 35-52.
Brandt, James M., All Things New. Reform of Church and
Society in Schleiermacher’s Christian Ethics, Columbia Series in
Reformed Theology, Louisville, 2001.
Brito, Emilio, „Le sentiment religieux selon Schleiermacher”,
Nouvelle Revue Theologique, tom 114/2, 1992, pp. 186-211
Brito, Emilio, „Deux théories de l’esprit: Hegel et
Schleiermacher”, Revue Philosophique de Louvain, Quatrième Série,
tom 91, nr. 89, 1993, pp. 31-65.
Brito, Emilio, „Foi et philosophie selon Schleiermacher”,
Revue Philosophique de Louvain, Quatrième Série, tom 92, nr. 2-3,
1994, pp. 211-225.
Cooper, John W., Panentheism. The Other God of the
Philosophers. From Plato to the Present, Baker Publishing Group,
Grand Rapids, 2006.
Cramaussel, Edmond, La Philosophie Religieuse de
Schleiermacher, Imprimerie Cooperative Ouvriere, Montpellier, 1908.
Spiritus rector 104

Cross, George, The Theology of Schleiermacher. A Condensed


Presentation of his Chief Work, “The Christian Faith”, University of
Chicago Press, 1911.
Crouter, Richard, Friedrich Schleiermacher: Between
Enlightenment and Romanticism, Cambridge University Press, 2005 (a).
Crouter, Richard, „Shaping an academic discipline: the Brief
Outline on the Study of Theology”, în Mariña, Jacqueline (ed.), The
Cambridge Companion to Friedrich Schleiermacher, Cambridge
University Press, 2005 (b), pp. 111-128.
Curran, Thomas H., Doctrine and speculation in
Schleiermacher’s Glaubenslehre, de Gruyter, Berlin - New York, 1994.
DeVries, Dawn, Jesus Christ in the Preaching of Calvin and
Schleiermacher, Columbia Series in Reformed Theology, Louisville, 1996.
Erickson, Millard J., Teologie Creştină, Ed. Cartea Creştină,
Oradea, 2004.
Grenz, Stanley J., Olson, Roger E., Theology of the XX-th
Century, Inter-Varsity Press, 1992.
Gerrish, B.A.; Sorrentino, Sergio    “Schleiermacher,
Friedrich” în Jones, Lindsay, Encyclopedia of Religion, ed. a II-a, vol.
12,  Macmillan Publishers, 2005, pp. 8159-8167.
Gockel, Matthias, Barth & Schleiermacher on the Doctrine of
Election. A Systematic-Theological Comparison, Oxford University
Press, 2006.
Harvey, van A., „A Word in Defense of Schleiermacher’s
Theological Method”, The Journal of Religion, Vol. 42, Nr. 3, 1962, pp.
151-170.
Helmer, Christine, “Schleiermacher’s exegetical theology and
the New Testament”, în Mariña, Jacqueline (ed.), The Cambridge
Companion to Friedrich Schleiermacher, Cambridge University Press,
2005, pp. 229-248.
Kelsey, Catherine L., Thinking About Christ with
Schleiermacher, Westminster John Knox Press, Louisville, 2003.
Mariña, Jacqueline, “Christology and anthropology in
Friedrich Schleiermacher”, în Mariña, Jacqueline (ed.), The Cambridge
Companion to Friedrich Schleiermacher, Cambridge University Press,
2005, pp. 151-170.
Mariña, Jacqueline, Transformation of the Self in the Thought
of Friedrich Schleiermacher, Oxford University Press, 2008.
McGiffert, Arthur Cushman, „Modern Ideas of God”, The
Harvard Theological Review, Vol. 1, Nr. 1, 1908, pp. 10-27.
Pedersen, Daniel, „Eternal Life in Schleiermacher’s The
Christian Faith”, International Journal of Systematic Theology, Vol. 13,
Nr. 3, 2011, pp. 340-357.
Schwarz, Hans, Theology in a Global Context. The Last Two
Hundred Years, Eerdmans, Grand Rapids, 2005.
Thiel, John E., „Orthodoxy and Heterodoxy in Schleiermacher’s
Theological Encyclopedia: Doctrinal Development and Theological
Creativity”, Heythrop, XXV, 1984, pp. 142-157.
Thornbury, Gregory A., „A Revelation of the Inward:
Schleiermacher’s Theology and the Hermeneutics of Interiority”,
Southern Baptist Journal of Theology, Vol. III, Nr. 1, 1999, pp. 4-26.
Williams, Trevor, „Schleiermacher, F. D. E. (1768–1834)“
în Houlden, Leslie (ed.), Jesus in History, Thought and Culture. An
Encyclopedia, ABC Clio, 2003, pp. 757-764.
belle
arte
Belle arte 106

O dedicaţie pentru o artistă în


devenire de la un
„educator de prestigiu”

N umele Dorotheei (Lola) Schmierer-Roth este Camelia Toporaș,


Şef Serviciu Referințe,
astăzi un nume cu rezonanță în istoria artei românești
Biblioteca Județeană
și, cu preponderență, în comunitatea gălățeană, în
„V.A. Urechia” Galați
special după 1989, când a fost readus la o binemeritată Tel.: 0236/411037 (int. 112),
lumină, mai ales odată cu donaţia făcută, în anii 2004- e-mail: camitoporas@yahoo.com
2005, Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului
Brukenthal din Sibiu şi Muzeului de Artă Vizuală din
Galaţi, de către soţii Anne-Louise Roth (fiica
Lolei Schmierer-Roth) şi Alexandru Cezar
Ionescu. Donația a cuprins picturi, schițe și
gravuri ale artistei.
Fiică a consulului Țărilor de Jos din Galați,
Ludovic Leopold Schmierer, și a respectatei
profesoare Sylvia Schmierer, fondatoare și
directoare a Şcolii Israelito-Române de Fete1,
Lola Schmierer2 a avut oportunitatea de a primi
o educație aleasă, specifică elitei cosmopolite a
Galațiului, inclus la acea vreme printre cele mai
1
Școala a fost fondată în anul 1900 de Sylvia
Schmierer, care a condus-o timp de 47 de ani şi care
i-a purtat numele, începând cu anul 1929; în prezent
aceasta este sediul Școlii Gimnaziale nr. 16 din Galați.
2
Dorotheea (Lola) Schmierer-Roth (16 nov. 1893,
Galați – 3 apr. 1981, București), în Oameni în memoria
Galaţiului : Aniversări 2008, Galaţi, Axis Libri, 2009, pp.
423-435; Varianta electronică a volumului, ediția a II-a
revăzută și adăugită în 2021, este disponibilă la adresa: Lola Schmierer-Roth cu mama sa
http://tinread.bvau.ro/opac/bibliographic_view/704136
Belle arte 107

importante orașe ale vechiului regat, având statut de


porto-franco și găzduind sediul Comisiei Europene
a Dunării. Lola a crescut fără a cunoaște lipsuri,
existența familiei fiind asigurată de veniturile
aduse de compania de armatori a familiei, „M.
Schmierer & Co”. A crescut într-o casă care era și
sediu consular, situată pe str. Colonel Boyle nr. 11,
având o perspectivă extrem de interesantă asupra
clădirilor din zona portului şi asupra Dunării, ale
cărei arhitecturi şi elemente artistice pot fi observate
astăzi prin intermediul fotografiilor păstrate în
arhiva familiei, unele ajunse în colecțiile Muzeului
Național de Artă al României, altele, în format
electronic, în posesia profesorului și criticului de
artă Corneliu Stoica.
Lola a crescut într-un mediu elevat, învățând
mai multe limbi străine, studiind muzica și pictura,
călătorind peste hotare, fiind susţinută în tot ceea
ce făcea atât de mama sa, cât şi de bunicul ei,
reputatul lingvist Heimann Hariton Tiktin. La vârsta Haiman (Hariton) Tiktin,
de 15 ani, Lola urma cursurile Institutului secundar lingvist, bunicul după mamă
superior „Filipide” din Galaţi, în particular luând lecții 3
de pictură de la profesorul italian Antonio Zumino .
Pictorul italian a contribuit la perfecționarea abilităților
artistice ale tinerei, care ulterior a urmat studii artistice
şi în străinătate.
Dar înainte de a-şi lua zborul și de a-și începe
adevăratul parcurs artistic, în perioada când era încă pe
băncile școlii, Lola era deja apreciată pentru talentul de
care dădea dovadă de membri ai comunităţii gălăţene.
Dacă aceştia au fost mai mulţi nu putem şti, dar, cu
siguranţă, una dintre personalităţile care a apelat la
ajutorul adolescentei a fost profesorul de ştiinţele naturii
Teodor A. Bădărău4 (1872-1958).
Teodor Bădărău se trăgea dintr-o familie de răzeşi
cu puternice rădăcini în zona Fălciului şi a ajuns în
3
Antonio Zumino (n. 12 mai 1864, Majano, provincia Udine,
Italia – d. 25 nov. 1927, Roma, Italia), absolvent al Academiei de
Arte din Veneţia, profesor de pictură, desen şi gravură în Galaţi și
Brăila peste 30 de ani.
4
Teodor A. Bădărău, în Oameni în memoria Galaţiului :
Aniversări 2017, Galaţi, Axis Libri, 2018, vol. 9, pp. 255-284. Teodor A. Bădărău
Belle arte 108

Galaţi după absolvirea Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii


din Iaşi, în urma unui concurs de angajare la renumitul
Liceu „Vasile Alecsandri”. Chiar dacă nu a rămas foarte
mult timp în oraşul de la Dunăre, a avut o importantă
contribuţie la dezvoltarea învăţământului din aceste
locuri, elaborând şi o serie de lucrări didactice, printre
care se numără şi manualul de „Noţiuni de ştiinţe
naturale. II. Botanica pentru clasa II secundară”, alcătuit
după programa analitică din 1908, lucrare aprobată de
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1909 şi
editată în acelaşi an la Iaşi, la Editura Librăriei „Nouă”
P. & D. Iliescu. Volumul reprezintă a doua parte a
manualului structurat de Teodor Bădărău în trei
secţiuni: I. Zoologia; II. Botanica; III. Igiena, Anatomie
şi Fiziologie.
Exemplarul care se găseşte în colecţiile Bibliotecii
Judeţene „V.A. Urechia” poartă pe pagina a 5-a, care
include prefaţa autorului, o dedicaţie manuscrisă a
acestuia, cu semnătura sa autografă, cu următorul text:
„Domnişoarei Lola Schmierer în semn de mulţumire
pentru desemnele artistic executate, cari mi-au fost de
mare folos la publicarea acestei lucrări”.
Belle arte 109

Din cuprinsul dedicaţiei se poate deduce că, între


anii 1908-1909, când Lola avea 15-16 ani, aceasta a
contribuit la executarea unor desene destinate ilustrării
manualului de botanică semnat de Teodor Bădărău, în
care acesta descrie amănunţit tipurile de plante. Ilustraţia
a adus un plus de valoare manualului, despre care
autorul mărturiseşte, în prefaţă, că a fost „scris cu toată
dragostea cu care ar vrea să slujească şcoala”. Folosind
o abordare facilă, în scopul de a-i atrage pe elevi spre
studiul botanicii, autorul a structurat manualul, ce are un
număr de 269 de pagini, în trei părţi: Partea I: Organele
unei plante ierboase : Micşuneaua galbenă (Mixandra);
Partea a II-a: Plante cultivate în grădină, Plante cultivate
la câmp, Plante de câmp sălbatice, Plante de pădure şi
Câţiva din arborii mai comuni în păduri, Plante de baltă,
Plante de munte, Plante din
reg. Mediteranei şi din alte
continente, Plante fără flori,
Cele mai răspândite plante
otrăvitoare dela noi; Partea a
III-a: Înmulţirea plantelor.
O astfel de lucrare
necesita, bineînțeles, o
iconografie destul de
stufoasă, pentru lămurirea
învăţăceilor care urmau să o
parcurgă, astfel că manualul
a fost presărat cu numeroase
schiţe, desene şi ilustraţii,
pornind de la imaginea
mixandrei din debutul manualului până la cea a
seminţei de ricin din ultimele pagini, toate executate
cu minuţiozitate.
Surpriza exemplarului acestui manual, rod al
colaborării dintre cei doi, un profesor cu experienţă
de publicist, care a fost implicat în Galați în redactarea
revistei pentru popor şi şcoală Semănătorul (1899),
precum şi a ziarelor Vremea şi Dreptatea şi chiar ajutor
de primar pentru o scurtă perioadă (1911), şi tânăra
aflată la început de drum în viaţă, care aspira să devină
pictoriţă, de abia aici începe, pentru că între paginile
sale îngălbenite de vreme au rămas până în zilele
Belle arte 110

noastre o schiţă prototip şi o fotografie, al căror conţinut a


fost apoi inclus în planşele cu care este presărat manualul,
după cum se poate constata în imaginile alăturate.
Schiţa prototip, aflată pe suportul unei pagini
subţiri de hârtie, cuprinde câteva dintre desenele
conturate de artistă pentru manual, respectiv părţi
ale florii de mixandră, desene incluse apoi în manual
la paginile 8, 9 şi 10. În ceea ce priveşte fotografia,
aceasta reprezintă negativul imaginii folosită ulterior în
manual la pagina 180, ilustrând o plantă mediteraneană
(bananul) în cadrul specific locului de obârşie, adică al
unei ţări tropicale exotice.

Nu putem şti cu certitudine dacă toate ilustraţiile


au fost realizate de Lola Schmierer sau dacă unele au fost
doar reproduse de aceasta după alte lucrări şi bineînţeles
că, într-o astfel de lucrare, libertatea artistică este oricum
destul de limitată, fiind sesizabilă doar în ilustrațiile care
reproduc speciile de flori în mediul lor natural, dar aceste
aspecte nu diminuează cu nimic efortul și priceperea
autorului ilustrațiilor.
Ce putem afirma cu siguranţă este că ilustrațiile
științifice sunt lucrate cu finețe, în peniță, demonstrând
iscusința artistului, ceea ce pentru vârsta fragedă a Lolei
Belle arte 111

este de remarcat. Subiectele sunt redate cu acurateţe,


unele ilustrații având un grad de dificultate mai mare, prin
prisma subiectului strict științific. Se remarcă, de asemenea,
atenția pentru detalii şi capacitatea de a surprinde formele
complexe ale plantelor într-un mod controlat și rafinat.
Dincolo de caracterul ştiinţific şi didactic al lucrării
realizate de profesorul Teodor Bădărău, în perioada în
care a activat în Galaţi, înainte de a se muta la Iaşi, acolo
unde a devenit un reprezentant de seamă al renumitului
Liceu Internat, primind şi calitatea de membru
corespondent al Academiei de
Ştiinţe din România, manualul
din colecţiile bibliotecii gălăţene
demonstrează aportul calitativ
superior al unei artiste aflată la
început de drum, care abia începea
să își întindă aripile, pregătindu-se
pentru zborul aspirațional către o
carieră de pictoriță.
O ocupaţie care, pentru
o femeie care trăia în societatea
începutului de secol XX și care își
dorea să acumuleze cunoștințe
în domeniu, nu era cea mai
facilă alegere, având în vedere că
„era prezentă tendința de a nu
încuraja femeile să studieze, ci să
se concentreze asupra carierelor lor
viitoare de soții și mame”5, dorința acestora de a „face artă” Lola Schmierer-Roth
fiind privită de cele mai multe ori ca un moft.
Cu atât mai de admirat este atitudinea profesorului
Bădărău, care a dat o șansă unei tinere care aspira să
învețe și să experimenteze în domeniul picturii, ceea ce
Lola Schmierer a și reușit să facă peste hotare, în special în
Germania unde, pentru o perioadă, se stabilise și bunicul
ei, Heimann Hariton Tiktin6. Germania s-a numărat,
de altfel, printre primele țări care a reformat sistemul
5
Silvana Rachieru, „Includerea/excluderea socială a femeilor
în România modernă (1878-1914)”, în Despre femei și istoria lor în
România, București, Ed. Universității din București, 2004, p. 46.
6
Heimann Hariton Tiktin (n. 9 aug. 1850, Breslau, Prusia – d.
13 mart. 1936, Berlin, Germania), stabilit la Iaşi în urma căsătoriei,
important lingvist, membru de onoare al Academiei Române.
Belle arte 112

educațional, oferind și femeilor posibilitatea


de a urma studii artistice.
La Berlin a avut prilejul să asiste la
memorabilele expoziţii internaţionale ale
grupării artistice Secession, care a adunat
pictori precum Cezanne, Van Gogh, Seurat,
Toulouse-Lautrec, Matise, Derain, Munch,
Picasso etc., fapt care a avut o puternică
influență asupra Lolei, determinând-o să
studieze sub îndrumarea unor artişti care
făceau parte din mișcarea Secession din
Berlin, ce se împotrivea standardelor artei
conservatoare. Unul dintre aceștia a fost
Lovis Corinth7, care înființase o şcoală
destinată pictoriţelor în 1902, altul a fost
pictorul expresionist Willy Jaeckel, cu care
a studiat între 1919 și 1922.
Lola Schmierer s-a căsătorit destul de
târziu pentru standardele acelei perioade8, în 1924, la 31 Lola Schmierer-Roth
de ani, cu Wilhelm Roth, care provenea dintr-o familie
de negustori evrei şi va avea cu acesta două fiice, Ruth
(viitoarea soţie a criticului şi istoricului literar gălăţean
Ovid S. Crohmălniceanu) şi Anne-Louise. Urmează
studii artistice și după căsătorie, de această dată la Paris,
mai întâi la Academia Liberă Ranson din 1930, unde
întâlnirea cu profesorul Roger Bissière au dus-o spre
alte modalităţi de exprimare artistică, şi apoi cu Andre
Derain9 între 1932 şi 1935.
În 1935 își inaugura prima expoziţie personală,
exprimându-și astfel concepţia despre artă: „ceea ce mă
desparte de ceilalţi pictori nu este atât concepţia, cât
faptul că ai ideea că trebuie să lucrezi într-o anumită
manieră, ceea ce după mine este complet fals. Am avut
şi eu acum 15 ani o epocă în care am lucrat abstract,
s-a terminat însă. Maeştrii ca Matisse, Picasso, Derain
7
Pictorul german Lovis Corinth a fost unul dintre cei mai
impor­tanţi reprezentanţi ai impresionismului german.
8
Fetele aveau o libertate îngrădită, fiind sub controlul
părinţilor până la căsătorie, care era acceptată de la 15 ani, la vârsta
de 25 acestea fiind considerate deja fete bătrâne (Ingrid Bahamat,
„Spaţiu privat în oraşul Galaţi”, în Danubius, 26, 2008, p. 87).
9
Pictorul francez André Derain a fost apropiat de Henri
Matisse, intrând în grupul de artişti care a creat stilul fauvist.
Belle arte 113

m-au învăţat să văd. Un drum nou, dar greu se deschide


picturii viitoare”10.
După oportunitățile pe care le-a avut în prima
parte a vieții, a venit, după anul 1940, şocul schimbărilor
aduse de societatea comunistă, când activitatea didactică
a Lolei, desfășurată la liceul de fete al comunităţii evreieşti
din Galaţi a devenit principala sursă de întreținere pentru
întreaga familie. În finalul vieţii, „după experimentarea cu
fervoare a curentelor postimpresionist, cubist, expresionist,
abstracţionist şi art deco”, Lola a optat „pentru sinteză şi
reîntoarcerea la valorile clasicismului clasic”11.
Astfel, drumul vieții Lolei Schmierer Roth, început
cu avântul tinereții în Galațiul începutului de secol XX,
într-o familie de seamă a orașului, s-a încheiat într-un
bloc de pe str. Partizanilor (astăzi str. Regiment 11 Siret),
dar arta sa își continuă încă drumul, impresionând prin
extrema diversitate și libertate, prin tușele gestuale și
extrem de colorate, prin expresivitate sau, după cum se
aprecia la expoziția personală din 1935, prin „lumina
întunecată a pânzelor [ce] respiră o poezie suavă în care
şcolile trecutului şi în special culoarea maeştrilor flamanzi
te fac să te gândeşti la pulberea pe care modernismul şi Caricatură Lola Schmierer-Roth
concepţiile noi au aşternut-o peste tot ce-a fost”12. În: Adevărul, an. 49, nr. 15733,
27 apr. 1935, p. 2.

Rampa, an. 18, nr. 5187, 26 apr. 1935

10
Silvia Gruia, „Cu d-na Lola Schmierer Roth care expune la
Hasefer”, în Rampa, an. 18, nr. 5187, 26 aprilie 1935, p. 1.
11
Valentina Iancu, Egal. Artă şi feminism în România
Modernă, Bucureşti, Vellant, 2015, p. 106.
12
Silvia Gruia, „Cu d-na Lola Schmierer-Roth care expune la
Hasefer”, în Rampa, an. 18, nr. 5187, 26 apr. 1935, p. 1.
Belle arte 114

Evoluția tehnicii pastelului


în contemporaneitate,
interferențe cu alte tehnici
artistice în arta vizuală
românească

P astelul este tehnica picturală cea mai facilă Asist. univ. drd.
datorită modalității de aplicare a culorii pe suportul de Constantin-Adrian Corcăcel,
lucru, reprezentând, de fapt, imprimarea pulberii de Facultatea de Arte,
pigment pur prin simpla întindere cu ajutorul degetelor Universitatea „Dunărea de Jos”,
sau a unor instrumente specifice. Galați
În România ultimelor decenii, tehnica picturii e-mail: adriancocarcel@gmail.com
în pastel a atras atenția artiștilor datorită oportunității
de accesare a materialelor de lucru disponibile în
variante multiple pe noua piață liberă. În acest timp,
pictorii au experimentat formulele pigmentare, atât pe
cele uscate, cât și pe cele uleioase, unii dintre aceștia
reușind să includă definitiv pastelul în creația lor.
Astfel, numeroși plasticieni au
adoptat pastelul, căutând cu
predilecție perfecționarea în
această tehnică, pe când alții,
l-au întrebuințat în conceperea
unor lucrări realizate în tehnici
mixte, interferându-l cu
acrilicele, ceramica, fotografia
ori tapiseria. Astfel de lucrări
au fost prezentate în expoziții
de grup ori în cadrul saloanelor
oficiale, pastelul fiind
apreciat ca mediu de pictură
dar și de grafică. Datorită Fig. 1. Afișul ediției a IV-a, 2011, a taberei „Pastel urban”,
variatelor modalități de lucru, Timișoara, în cadrul căreia au participat
componenții grupării artistice „Prolog”.
a versatilității texturale și a
Belle arte 115

expresivității plastice, acest tip de pigment devine tot


mai prezent în creația contemporană românească.
Un prim exemplu este proiectul început în anul
2008, în Timișoara, unde a fost organizat un simpozion
de pastel, timp de nouă ediții, având denumirea
de „Pastel Urban”. Printre numele sonore ale artei
contemporane românești care au ales să participe la un
astfel de experiment, amintesc: Paul Gherasim, Horea
Paștina, Sorin Nicodim, Vasile Tolan, Suzana Fântânariu
ori Eugen Raportoru.
„[...]Tabăra „Pastel Urban” – Timișoara vizează
crearea de imagini-etalon reprezentative pentru orașul
de pe Bega, imagini care surprind arhitectura și spiritul
local, elemente determinante în procesul de constituire
a brandului orașului. În egală măsură, proiectul este un
exemplu militant activ în vederea depunerii candidaturii
Timișoarei la statutul de Capitală Culturală Europeană.”1
Astfel, pastelul poate fi un important mijloc de
exprimare plastică folosit de către pictori, graficieni sau
arhitecți la cercetarea și observarea frumuseții specifice
zonelor urbane. Facilitatea logistică, culorile cu saturație
mare, cât și modalitatea rapidă de execuție, au devenit
factorii care au condus la întipărirea emoției spontane și
efemere a creatorului în timpul procesului de lucru în aer
liber. Chiar dacă pictorii, graficienii și arhitecții invitați
la acest proiect sunt cunoscuți prin prisma altor medii
de lucru, ei au acceptat pastelul, certificând importanța
acestei tehnici picturale devenită liant în desfășurarea
unui astfel de proiect benefic pentru întreaga cultură
românească. Exemplul timișorean poate fi multiplicat la
nivel național, artiștii vizuali fiind dispuși să lucreze cu
pastelul în aer liber atât pentru propria lor plăcere, cât
și pentru beneficiul publicului, devenit astfel martor al
întregului proces de creație.
În Țara Făgărașului, în decursul edițiilor Taberei
de Documentare și Creație „ProBoholț”, artiștii au
adoptat cu succes lucrul după natură, inspirându-se din
frumusețea autentică a oamenilor și a locurilor, mijloacele
de exprimare plastică devenind tot mai diversificate de la
o ediție la alta. Creațiile au fost concepute atât în tehnici
de grafică, de sculptură, cât și în medii picturale de bază
sau în pigmenți de pastel.
1
https://www.modernism.ro/2011/11/15/grupul-prolog-pastel-
urban-timișoara/
Belle arte 116

În ceea ce privește portretul, datorită fineții


particulelor de pigment uscat și a modului de aplicare,
pastelul ajută la surprinderea în timp real a fizionomiei
personajului și a materialității vestimentare tradiționale.
Artiștii au ales realizarea portretelor după model
deoarece structura fizionomică și culorile locale nu pot
fi descoperite și redate decât prin interconectivitatea
dintre creator și muza acestuia. Astfel, autorul tinde să
pătrundă cât mai mult pe tărâmul afectiv-emoțional al
modelului, căutând să exprime prin creația sa trăirile
interioare ale personajului, acestea fiind particularități
fundamentale în elaborarea portretului. În cazul
exemplului din figura 2,
pastelul extramoale asigură
modalitatea tactilă de lucru
datorită manevrabilității
confortabile, pulberea
pigmentară acoperind
eficient suprafețele prin
întinderea acesteia cu mâna,
estompa sau cu un șervețel
uscat.
Tușele și liniatura
în pastel trebuie să fie
ferme, trasate cu siguranță,
deoarece pigmentul uscat
poate căpăta un aspect
murdar dacă sunt operate
prea multe suprapuneri, mai
puțin controlate. Fig. 2. Imagine din timpul
Deși aceste proiecte culturale au fost vizibile în realizării unui portret
arta contemporană românească, pastelul traversează după model în tehnica
de pastel extramoale
totuși o etapă diferită față de parcursul său occidental, Sennelier, surprinsă în
pe plan național fiind considerat o tehnică de eșalon timpul desfășurării Taberei
secund, întrebuințat mai mult în proiectarea schițelor de Documentare și Creație
pentru lucrările realizate în alte medii picturale. Puțini ProBoholț, ediția a VII-a
sunt artiștii profesioniști români consacrați cu titulatura (2018).
de pasteliști, aparițiile acestora pe simeze ori în cadrul
saloanelor oficiale fiind ocazionale, fără a avea o
rezonanță însemnată.
Dintre pictorii români, născuți în secolul al XX-
lea, care s-au evidențiat prin intermediul creațiilor în
acest medium, amintesc pe Myra Landau care, la vârsta
de 13 ani, din cauza conjuncturilor politice nefavorabile
Belle arte 117

este nevoită să părăsească țara, stabilindu-se în Brazilia


împreună cu familia sa. Aici, studiază gravura cu
Oswaldo Goeldi2, perioadă ce își va pune amprenta pe
specificul liniaturii sale. În 1959, se stabilește în Mexic, de
unde participă cu expoziții personale atât în Argentina,
Brazilia, Mexic, Statele Unite, dar și la numeroase
expoziții de grup de pe întreg mapamondul. Interesantă
este concepția Myrei Landau precum că naționalitatea ei
este pictura, arătând caracterul universal al creației sale
în această tehnică. Opera sa demonstrează că pastelul
poate fi întrebuințat și în creația non-figurativă, fiind
un exemplu de extrapolare a acestui mediu pictural prin
factura abstractă a lucrărilor care valorifică simplitatea
resurselor grafismelor în pastel.
Criticul mexican de artă Juan Acha a definit
foarte bine creația acesteia: „[…] Pictura sa e o sinteză
foarte personală a geometrismului și lirismului, a
prezenței în actualitate și în primitivism. Corespunde
crizei din epoca noastră, neaderenței față de prezentul
nostru și nostalgiei unui trecut îndepărtat, care obligă
artistul să actualizeze trecutul pentru a umaniza
prezentul”.3
Myra pare a fi un artist universal, nu numai prin
prezența personală pe diverse meridiane, ci și prin
lucrările care îmbină
elemente caracteristice
unor culturi diferite, de
la varietatea motivelor
decorative precolumbiene,
la ductilitatea liniei
aborigenilor din Australia.
„Ritmul visului”
(vezi fig. 3) este o imagine
dominată de labirintul
liniilor precise care
adoptă un limbaj abstract
al semnelor grafice.
Dinamica traseelor cursive
descrie viziuni arhaice
Fig. 3. Myra Landau (1926-
2
Myra Landau (n. 1926-d. 2018), pictoriță născută în 2018), „Ritmul visului”
România de origine evreiască, ce a trăit în America Latină, adeptă (1979), pastel, colecția Casa
a picturii abstracte. de los Americas, Cuba.
3
Oswaldo Goeldi (n. 1895-d. 1961), gravor și illustrator
Brazilian.
Belle arte 118

asimilate prin ritmurile mișcărilor de pastel ce dezvoltă


compoziții sofisticate. De asemenea, gama restrânsă
de culoare subliniază aspectul auster al compoziției,
reducând nota cromatică la disputa complementară a
câtorva accente de albastru și ocru roșu. Astfel de lucrări
dezvăluie puterea de expresie a pastelului, prezența
acestui mediu pictural în contemporaneitate fiind
posibilă prin traversarea în timp a diverselor curente
artistice, de la expresionism, noul realism, hiperrealism
și până la cel abstract.
Prin opera Myrei Landau tehnica de pastel devine
conexiunea între arta rupestră din preistorie și prezent
ca o amprentă permanentă a libertății de exprimare a
spiritului creator.
Pastelul a devenit unul dintre mijloacele de
exprimare plastică, care, alăturat sau suprapus tehnicii
picturii în acuarelă, a fost întrebuințat în reprezentarea
frumuseții unor locuri deosebite din natură. A fost și
cazul pictorului ieșean Adrian Podoleanu (1928-2010)
care, debutând ca acuarelist, pe parcursul creației sale
artistice a combinat tehnica acuarelei cu cea a pastelului,
de preferință a pastelului gras sau cerat, obținând efecte
plastice originale, de structură și prețiozitate a suprafețelor
pictate. Și la Adrian
Podoleanu, facilitatea
logistică, cât și viteza de
execuție, au constituit
factori esențiali care au
condus la imprimarea
emoției creatorului
în timpul procesului
de lucru în aer liber.
De aici, până la
mixarea pastelului
cu tehnica picturii în
ulei, preponderentă
în creația ulterioară a
pictorului, nu a mai fost
decât un pas.
În lucrarea intitu­ lată „Oraș dalmat” (vezi fig. Fig. 4. Adrian Podoleanu
4) întrebuințând pigmentul de pastel și acuarela, (1928-2010), „Oraș dalmat”
Adrian Podoleanu a surprins într-o imagine expresivă (1973), 63 x 84 cm., acuarelă
atmosfera orașului cu iz mediteranean, urmărind în și pastel, colecția Muzeului de
Artă din Iași.
Belle arte 119

acest fel întipărirea în memoria colectivă a specificului


urbei. Pe un fundal difuz, gri-albastru, realizat în culori
de apă, pictorul a evidențiat cu ajutorul pastelului linia
ascendentă a acoperișurilor care se adună piramidal
către centrul tabloului, „accentuând atmosfera unui
topos învăluit de un tăcut mister. Elementele naturii
se contopesc unele în altele, întregul peisaj citadin
revărsându-se din albastrul molcom al mării”4.
Prin valoroasa sa creație artistică în care
experimentul tehnic, dublat de cel artistic, a fost unul
dintre preocupările sale de căpătâi, Adrian Podoleanu
a rămas un reper important în arta contemporană
românească, prin inventivitatea și curajul de a-și
asuma descoperirea unor noi teritorii de investigare
a tehnicilor picturii în acuarelă și în ulei, mixate cu
pastelul.
Printre puținii pictori contemporani care expun
cu predilecție pastel este Costin Neamțu, activitatea
sa creativă cuprinzând mai multe expoziții personale
în această tehnică, remarcându-se prin diversitatea
temelor abordate și prin abilitatea tehnică de a
îmbina în mod armonios culorile de pigment uscat.
În general, lucrările sale de factură postimpresionistă
sunt obținute prin utilizarea gamelor cromatice sobre,
cu o dominare subtilă a nuanțelor de pământ, evitând
în acest fel exaltările de culoare specifice modului
de lucru cu pigmenți uscați. Astfel, pastelurile sale
surprind cu sensibilitate realitatea înconjurătoare
lucrările având ca tematică naturile statice și peisajele
rurale. Lucrările lui Costin Neamțu transmit o notă
de calm și de liniște interioară, publicul „simțind
duhul pe care acele umile oale și ulcele îl emană, duh
care te cuprinde și căruia îi aparținem”5, așa cum
afirma istoricul de artă Doina Mândru la vernisajul
expoziției personale „Pastel” care a avut loc la Cercul
4
Myra Landau, Ritmos, 1985, Universidad Nacional
Autonoma de Mexico; Text preluat în lucrarea autorului Ionel
Jianou, Les artistes roumains en occident, Library of Congres Catalog
Card Number 86-723, Washington D.C., Editată de American
Romanian Academy of Arts and Sciences, Los Angeles, California
90027 , U.S.A.
5
Minola Iutiș, Adrian Podoleanu (1928-2010) Pictura și
grafica din Patrimoniul Muzeului de Artă Iași, Editura Palatul
Culturii, Iași, 2011, pag. 118.
Belle arte 120

Militar Național din București, în toamna anului 2013


(vezi fig. 5).

Alexandru Bunescu6 este tânărul ce ocupă un loc Fig. 5. Fotografie cu lucrări


aparte în arta plastică din România, în ceea ce privește din cadrul expoziției
tehnica de pastel, prin atracția inovativă a propriei sale personale Pastel a pictorului
lucrări „My Princess” (vezi fig. 6). Astfel că, tânărul Costin Neamțu din anul 2013
artist a reprodus imaginea unei locomotive cu aburi (Centrul Militar Național din
din perioada interbelică la scara de 1:1, folosind 32 București).
panouri de pânză, fiecare având dimensiunile de 1,12 x
2,5 m. Această imagine este o reprezentare a locomotivei
trenului regal al României, artistul readucând în atenția
publicului contemporan un simbol al valorilor trecutului
istoric de început de secol XX, fiind o pictură demnă

de Noul Realism european prin veridicitatea detaliilor, Fig. 6. Alexandru Bunescu,


monumentalitate și complexitatea compozițională. „My Princess”, 4,5 x 20 m.
(32 panouri cu dimensiunea
6
În: https://www.sensoarte.ro/Clipa-de-arta-4734/costin- de 1,12 x 2,5 m.),
neamtu/ pastel pe pânză.
Belle arte 121

În acest exemplu
autorul demonstrează
că este un virtuos al
pastelului ce reușește
acoperirea unei su­
prafețe monumentale,
întrebuințând doar
batoanele de pigment
uscat. Calitatea detaliilor
care compun acest spațiu
(de altfel impropriu
unei astfel de abordări
tehnice) este mărturie a
versatilității tehnice și a
posibilităților multiple
de exprimare plastică pe care acest mediu le poate facilita Fig. 7. Fotografie din timpul
vernisajului expoziției
în demersul creativ al pictorului.
„Princess” ce a avut loc la
Bunescu accentuează expresivitatea de ansamblu, Palatul Băncii Naționale a
prezentând degradarea fizică a locomotivei interbelice României în anul 2013
ca simbol al conștientizării schimbării ireversibile, (foto Claudiu Popescu).
specifice vieții, dar și ca respect pentru valorile ce țin de
trecutul istoric al României. De remarcat este faptul că
artistul a pornit în proiectul său de la conceperea întregii
garnituri a trenului regal, urmând să execute în câțiva
ani și celelalte componente, toate în tehnica de pastel
uscat.
Pe lângă faptul că Alexandru Bunescu
demonstrează aspectul versatil al acestui mediu de
lucru, punând accent pe capacitatea pigmentară de
descriere a diverselor tipuri de materialități și pe puterea
de acoperire a acestuia, lucrarea atrage atenția și prin
faptul că este cea mai mare operă de artă din lume de
până acum pusă în vânzare publică, fiind unul dintre
proiectele remarcabile care dă posibilitatea readucerii
pastelului în atenția artiștilor și a publicului.
Mihai Ciplea7 este unul dintre performerii
pasteliști români care s-au remarcat în cadrul Bienalei
Internaționale de Pastel „Nowy Sacz” din Polonia prin
lucrările executate în clar-obscur, cu stratificări multiple
de pigment uscat, maleabil, care au permis autorului
să transpună pe suprafața suportului un întreg proces
7
Alexandru Bunescu (n. 1988), tânăr artist plastic român
adept al lucrărilor monumentale după obiecte de mari dimensiuni
executate în tehnica pastelului pe pânză, la scara 1:1.
Belle arte 122

de tranziție între imagini (vezi fig. 8). Așa cum afirmă


artistul: „Pastelul este șters și recompus pe suprafața
hârtiei de nenumărate ori, ajungându-se la efectul de
fuziune care permite păstrarea memoriei unui proces
tranzitoriu. Lucrarea capătă formă în urma corectărilor
succesive și pendulează permanent între cele două

Fig. 8. Lucrări realizate în pastel ale artistului plastic Mihai Ciplea expuse pe simezele
Atelierului 030202, București, 2016.

stări - construcție/deconstrucție.”8 Pastelurile sale dau


senzația de incertitudine prin exprimarea unei anume
dinamici interioare care impune atât liniște, cât și o stare
de încordare prin jocul de deschis-închis al structurilor
incerte. Întinderea subtilă a particulelor de pigment
uscat relevă aspectul diafan al subiectelor sale, lucrările
remarcându-se prin delicatețea aparte a formelor
efemere.
În expoziția personală „Nominous”, artistul se
remarcă printr-o serie de imagini ce reprezintă focalizări
ale unor detalii monocrome, aflate la granița dintre
8
Mihai Ciplea (n. 1984), plastician român evidențiat prin
nume­roasele lucrări în pastel, câștigător al Marelui Premiu în cadrul
Bienalei Internaționale de Pastel Nowy Sacz din Polonia, în anul
2013.
Belle arte 123

umbră și lumină. Fuziunea formelor sinusoidale aflate


pe fundalurile închise estompează nota perspectivală
a lucrării, iar accentele discrete de lumină degajă o
atmosferă de austeritate, încărcată de mister (vezi fig. 9).

Fig. 9. Lucrare în pastel realizată de Mihai Ciplea în cadrul expoziției personale „Nominous”
(2016, ATELIER 030202, București).

În concluzie, pastelul dă posibilitatea artistului


vizual să îmbine calitățile desenului cu particularitățile
pictura­le, îngăduind totodată realizarea contrastelor și
acordurilor de culori vii, luminoase, datorită purității
cromatice specifice. De asemenea, tehnica de aplicare
Belle arte 124

a pudrei pigmentare, prin îmbinarea culorilor direct pe


suprafața su­portului de lucru, modelând și modulând în
același timp culoarea, poate duce la obținerea unor efecte
texturale din cele mai diverse și mai expresive. Rămâne
de văzut dacă plasticienii din România vor rezona
din ce în ce mai mult cu particularitățile pastelului
și dacă vor studia calitățile de necontestat ale acestuia
pentru a observa că poate deveni unul dintre cele mai
spectaculoase și mai benefice modalități de lucru în
exprimarea lor artistică.

Bibliografie

Iutiș, Minola, Adrian Podoleanu (1928-2010)


Pictura și grafica din Patrimoniul Muzeului de Artă Iași,
Editura Palatul Culturii, Iași, 2011.
Landau, Myra, Ritmos, 1985, Universidad Nacional
Autonoma de Mexico; Text preluat în lucrarea autorului
Ionel Jianou, Les artistes roumains en occident – Library
of Congres Catalog Card Number 86-723, Washington
D.C., Editată de American Romanian Academy of Arts
and Sciences, Los Angeles, California 90027, U.S.A.
Rațiu, Dan Eugen, Disputa modernism-
postmodernism. O introducere în teoriile contemporane
asupra artei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.
Sava, Valentin, Tehnicile artistice, între tradiție și
modernitate, Editura Artes, Iaşi, 2009.

Albume, cataloage:
Adrian Podoleanu – desen și pictură : [catalog],
Editura DANA ART, Iași, 2010.

Surse online:
https://www.modernism.ro/2011/11/15/grupul-
prolog-pastel-urban-timișoara/
https://www.modernism.ro/2016/02/09/mihai-
ciplFea-numinous-atelier-030202-bucuresti/
https://www.sensoarte.ro/Clipa-de-arta-4734/
costin-neamtu/
mozaic
documentar
Mozaic documentar 126

Minoritățile din Austro-Ungaria

I ncepând cu cea de-a doua jumătate a secolului Dr. Ana-Maria Cheșcu,


al XIX-lea, Austro-Ungaria a devenit un teritoriu populat Str. Portului, nr. 63,
de diverse naționalități germanice. Încheierea dualismului bl. SNG, ap. 89
e-mail: iond21708@gmail.com
austro-ungar, în anul 1867, a reprezentat un compromis
între curtea de la Viena și cea de la Berlin, pe fondul
descreșterii Imperiului Otoman, precum și al accentuării
problemei dunărene, în contextul politicii occidentale. Mai
mult decât atât, unificarea celor două principate dunărene,
prin numirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1857),
crearea celor două partide naționale, conservator (1880)
și liberal (1875), precum și instituirea regalității (1888), a
dat posibilitatea României să promoveze o politică externă
abilă, care a avut drept urmare retrocedarea Transilvaniei
(1918). Încheierea acestui compromis nu a avut câștig de
cauză, deoarece maghiarii nu au înțeles ce înseamnă să ții
sub două coroane mai multe naționalități, cu o istorie mai
mult decât tumultoasă. Din această cauză, elitele slave,
precum și cele românești, s-au revoltat de nenumărate ori,
prin memorii, mișcări naționale, procese penale.
În acest studiu, vom analiza situația naționalităților
slave și germanice. Boemia era populată, în mare parte,
din cehi și germani; Croația avea populație majoritar
croată, plus slovacă, în timp ce Transilvania era un
mozaic interetnic1.
1
Pentru mai multe informații vezi Teodor Pavel, Diplomația
europeană și mișcarea memorandistă (1892-1894), Editura Arhivele
Statului, București, 1895, p. 603.
Mozaic documentar 127

Legea electorală
În perioada procesului memorandist, și nu
numai, principala discuție din presa străină s-a purtat
în jurul luptei electorale, mai exact încercarea de a
introduce votul universal în locul celui cenzitar. Există
mai multe cauze care au cerut introducerea acestui
sistem: nivelul de trai scăzut al minorităților a creat
nedreptate între cei bogați și cei săraci, incapacitatea
sau capacitatea de a obține avantaje în monarhia
dualistă a ținut de dreptul de cetățenie și capacitatea de
a nu primi în cadrul parlamentului imperial minorități,
politica fiind un lux al celor mari. Există diferențe între
modul în care se obținea cetățenia în Austria și în
Ungaria. Dacă în Ungaria dreptul de a fi cetățean se
putea acorda prin indigenare, descendență, legitimare
și căsătorie, în Austria acest drept era acordat doar
după ce străinul dovedea că poate obține anumite
funcții oficiale, era activ în stat pentru o perioadă
de mai bine de 10 ani și nu avea la activ nici un fel
de condamnare2. Din punct de vedere statistic, între
anii 1875-1914, peste 77 % din deputații maghiari
aparțineau marilor proprietari funciari. În această
perioadă, partidul liberal și funcționarii au dominat
viața politică a Ungariei, excluzând naționalitățile
de la dreptul de vot3. Legea electorală dădea foarte
puține șanse minorităților, deoarece majoritatea nu
avea posibilitatea de a plăti cei 84 de florini, necesari
pentru a obține dreptul de vot, față de ,,peasant-ii”
maghiari. Între anii 1865-1868, deputații români cer
menținea codului. Potrivit acestuia, fiecare român care
plătea un impozit funciar în valoare de 8 florini și 40
de creițari putea vota. În Ungaria, exercitarea dreptului
de vot era condiționată de achitarea impozitului
funciar pe un sfert de sesie, mai exact 20 florini și 40
creițari4. De regulă, nobilii și libertinii aveau dreptul
de vot asigurat. În ultima decadă de monarhie dualistă,
2
Vezi Codul Civil General Austriac (trad. Ioan Corjescu),
București, Imprimeria Statului, 1921, pp. 24-25 și pp. 399-341.
3
Istoria românilor, vol. VII, tom II, Transilvania, Bucovina,
Basarabia și românii din dreapta Dunării (1878-1918), Editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 349.
4
Diplomația austro-ungară..., pp. 346-347.
Mozaic documentar 128

ponderea moșierilor maghiari a scăzut cu aproximativ


20 de procente, dar asta nu a schimbat procesul de cens
electoral5. Paragraful 5, al codului austriac, stipula că
cetățenia putea fi obținută prin drept de naștere de
către copiii austrieci și presupunea folosința completă
a tuturor drepturilor civile. În lege, posibilitatea de a
avea drepturi civile, ca şi naționalii, nu era condiționată
de calitatea de cetățean. În Ungaria, cetățenia era
obținută prin cele 4 modalități amintite mai sus.
Prin legitimare, atât copiii nelegitimi, cât și legitimi,
dobândeau acest drept chiar și cei din străinătate.
Prin căsătorie, chiar dacă femeia era străină, devenea
natională, prin indigenare, cetățean devenea cel care
obținea această calitate de la Majestatea Sa împăratul și
jura supunere în fața coroanei6. Descendența era atunci
când copilul dobândea dreptul de la părinții săi. Tot la
fel, cetățenia se putea pierde prin lepădare, decizia
autorităților dualiste, absența din stat pe o perioadă
de 10 ani, legitimare și căsătorie. Important este că
în Austria judecata străinului se făcea după locul de
proveniență. Există aici multe discuții despre modul de
împroprietărire, dar nu insistăm.

Croația
Stat cu populație majoritar slavonă, de rit greco-
catolic, cu capitala la Agram (actuala Zagreb), Croația
reprezenta, în interiorul Austro-Ungariei, una din
cele mai problematice zone7. Formată din croați, serbi
și alte naționalități, zona era una din promotoarele
yugo-slavismului, curent ce promova unirea slavilor
de sud într-un stat indepedent față de Ungaria. Din
punct de vedere statal, era condusă de către un ban, iar
administrativ, aparținea, prin legea din anul 1872, de
statul ungar. Obligați să coabiteze cu populația croată,
ungurii au protestat considerând că, nu numai aceștia,
ci și serbii reprezentau o amenințare în fața „prétendus
5
Corneliu Mihail Lungu, Relațiile romano-austro-ungare
(1875-1900), Editura Tipo Moldova, Iasi, 2010.
6
Codul Civil General Austriac…, p. 400.
7
Ecouri externe din presa străină referitoare la Memorandum
(articole din fondul colecțiilor speciale ale Bibliotecii Județene V.A.
Urechia), „Le Justice”, 7 ianuarie 1896, p. 165.
Mozaic documentar 129

opprimés des maghyars ne se génent pas pour se faire les


oppresseurs des serbes leurs concitoyens et ne cessent
de considérer la moindre manifestation de la nationalité
serbe comme un attentat contre l’omnipotence croate”8.
După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, se
vor forma state independente. Motivația este cât se
poate de clară, mai ales că mai multe rase, adunate
sub aceeași coroană, de religie diferită, nu aveau
un punct de comunicare comun. Drept urmare, în
anul 1895, a avut loc o mișcare de revoltă contra
dualismului, în Agram: ,,Ce pays slave, vu d’ancien
droits historiques, a obtenu satisfaction sur tous les
points où les autres nationalités de la Hongrie sont
encore en instance. Il forme un etat nationellement
croates, au milieu de la Hongrie maghyare, ayant son
administration croate, croates sont des écoles, il ny a
pas une seule école en Croatie, qu’on dise, croates ses
autorites, croates ses corps savants, il n’y autonomie
de justice, d’instruction publique”9. Din această
cauză, populația nu erau mulțumită, într-un teritoriu
care părea mai mult o federație. Pe lângă 1400000
croați, acest teritoriu cuprindea încă 600000 de serbi
și alte naționalități. Mozaicul etnic reprezenta un
adevărat pericol la adresa stabilității Croației care,
deși oprimase pretențiile maghiare, avea de luptat cu
cele ale serbilor.
În anul 1896, partida națională croată a creat un
stat croat independent pus sub dominație maghiară.
Aceștia cereau autonomia, bazându-se pe revendicarea
dreptului naționalităților, în virtutea căruia s-au grupat
mai multe etnii10.
8
Idem, ,,Radical”, 2 noiembrie 1893, p. 72. ,,Presupușii
oprimați ai maghiarilor nu se jenează să se facă opresorii serbilor și
nu încetează să considere cea mai mică manifestare a naționalității
sârbe ca un atentat contra omnipotenței croate”.
9
Idem, p. 72. ,,Acest ținut slav, cu vechi drepturi istorice, a
obținut satisfacție în toate punctele unde celelalte naționalități ale
Ungariei sunt încă în așteptare. Ei au format un stat național croat
în mijlocul Ungariei, având propria sa administrație: croate sunt
școlile, nu există o singură școală în Croația, să spunem croate sunt
autoritățile, croați sunt savanții, nu există autonomie de justiție, de
instrucție publică”.
10
Idem, „Le Justice”, 7 ianuarie 1865, f. 165.
Mozaic documentar 130

Galiția
Un al stat cu probleme a fost Galiția, actuala
Cehie, unde erau active două popoare, cel ceh și
cel german. Dieta boemiană era compusă din 97 de
cehi, 68 germani și alți mari proprietari funciari. La
finele anului 1893, doctorul Petak, unul din marii
reprezentanți ai elitei cehe a cerut, prin vot, în cadrul
consiliului municipal din Pilsen, colegiului numărul 1,
o subvenție de 5000 florini pentru un teatru german
și o subvenție de 10000 florini pentru o Societate de
Gimnastică Germană. Doctorul a mai adăugat că,
într-o perioadă în care multe voci cereau reconcilierea
germano-cehă, în cadrul acestui teritoriu, crearea
acestor două instituții era mai mult decât bine primită.
Drept urmare, rezoluția a fost votată în unanimitate11.
În lupta națională au existat momente cruciale.
Încercarea de atentat contra împăratului austro-ungar,
Francis Joseph, de către seminariștii polonezi din Ternipoli,
Galiția, unde exista un adevărat cuib de anarhiști12.
Întregul complot a fost deconspirat de unul dintre
studenții seminariști. Mai mult decât atât, cu ocazia vizitei
împăratului la Marienburg, au fost organizate manifestații
de către anarhiști. În mai multe puncte ale orașului, au fost
postate pancarte cu lozinci îndreptate contra regimului
dualist13. Polonezii aveau semiautonomie, încrederea
coroanei și un guvern care îi aprobau. Astăzi - ne spune
autorul articolului - ,,președintele consiliului de miniștri
și ministrul de finanțe sunt polonezi, plus un ministru al
afacerilor străine”14.
Tot în acest registru, mai devreme cu 3 ani, aveam
o altă mișcare, de data asta a slovenilor. În anul 1892,
minoritățile slave avuseseră o reuniune în care ceruseră
completa egalitate a tuturor minorităților din cadrul
Imperiului dualist, implicit cu transilvănenii. Ziua
reuniunii fusese fixată exact când ungurii sărbătoreau
data stabilirii lor în Hungaria (așezarea ugro-finicilor în
Câmpia Panoniei), ceea ce reprezenta mai mult decât o
provocare la adresa statului ungar. Intenția acestora nu
11
Idem, ,,Journal de Débats”, p. 41.
12
Francisc Josif, împărat al Austro-Ungariei (1830-1916).
13
Articole din presa…, ,,Soir”, 17 septembrie 1894, f. 86.
14
Idem, ,,Le Temps’’, f. 166. Vezi cazul contelui Badeni.
Mozaic documentar 131

a rămas fără urmări, parlamentul maghiar


votând, pe 4 iulie, interdicția de a organiza
manifestări cu caracter politic pentru alte
naționalități decât cele maghiare. Mai mult,
autoritățile au cerut, în mod expres, arestarea
și expulzarea celor cu asemenea intenții.
Măsura i-a vizat mai ales pe cehi și pe românii
transilvăneni, care se pregăteau să organizeze
manifestații anti-maghiare în sânul imperiului.
Pe 23 iulie, același an, a avut loc o întâlnire a
românilor transilvăneni la Hermanstadt. După
discursul lui Ion Rațiu, manifestanții au votat
rezoluțiile congresului. La data de 30 august,
Aurel C. Popovici, unul dintre capii mișcării
memorandiste, a fost arestat la Predeal de
către autoritățile maghiare15. Pe 6 august, în
contrapondere, contele Ignatief, președintele
Societății de Binefacere Slave, a trimis o
proclamație slovacilor, care sărbătoreau la
Saint-Marton centenarul poetului lor Kollar16.
Junii cehi din Boemia, reprezentați de
către deputatul Eim, erau o adevărată autoritate în cadrul
dietei cehe. Exista aici o discrepanță foarte mare între
junii cehi și seniori, care nu aprobau atitudinea radicală
a primilor. Acesta dorea ca: ,,qu’il fût possible de faire
alliance en Bohême et dans les autres provinces avec les
Allemands de memes principes”17. Eim era considerat
democratic și anticlerical în Dieta boemiană. În această
problematică s-a implicat și contele Badeni, interesat să
obțină postul de guvernator al Boemiei. Fost funcţionar
de carieră, acesta era descendent al unei familii de
italieni, emigrat de câteva decenii în Galați18.
15
Mișcarea memorandistă a fost organizată între anii 1892-
1894, de către elita transilvăneană, cu scopul de a obține respectarea
drepturilor minorității românești din cadrul imperiului austro-ungar.
Principalii reprezentanți au fost Aurel C. Popovici, V.A. Urechia, Ion
Rațiu. După arestarea memorandiștilor, în urma unui proces, întreaga
Europă va urmări firul evenimentelor procesului. Drept urmare, va
apărea volumul de adeziuni ,,Voci latine. De la frați la frați”.
16
Articole din presă…, Număr necunoscut, p. 159.
17
Idem, ,,Le Temps”, 21 septembrie, f. 166. ,,Acesta dorea să
facă posibilă o alianță cu Boemia și celelalte provincii cu germanii,
pe aceleași principii”.
18
Idem, ,,Le Siècle’’ , 4 octombrie 1895, f. 82.
Mozaic documentar 132

Pentru a obține majoritate parlamentară, era


nevoie de cehi. La ultimele alegeri din Boemia ,,au
élu quatre vingt onze députes tcheques et seulement 6
députes d’une autre couleur et j’avoue humblement ne
connaitre aucune partie politique en Europe qui soit
représente par unde majorité si écrassante”19.
Nu putem ști în ce măsură discuțiile despre
preluarea mandatului de la Thun au fost viabile, din
moment ce relatările de presă nu ne oferă informații.

Concluzii
În consecință, prezentul studiu ne-a relevat o
discuție interesantă despre minoritățile din Austro-
Ungaria. Principalele probleme au fost grupate în jurul
luptei naționale, Austria a fost mult mai tolerantă decât
Ungaria în această privință. Avem o facțiune poloneză,
anti-dualistă, care chiar încearcă un atentat contra
Împăratului Francisc Joseph, precum și o grupare
cehă, foarte concentrată în Boemia. Din acest punct
de vedere, există un avânt către ideea de independență
națională. Lucru pe care îl vom vedea după eliberarea
memorandiștilor, în anul 1892, mai apoi după
destrămarea Imperiului Austro-Ungar.

Bibliografie

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, Ecouri externe din presa


străină referitoare la Memorandum.
Codul Civil General Austriac, Imprimeria statului, București,
1921.
Istoria romanilor, vol. VII, tom II, Transilvania, Bucovina,
Basarabia și romanii din dreapta Dunării (1878-1918), Editura
Enciclopedica, București, 2003.
Lungu, Mihail Corneliu, Relațiile româno-austro-ungare
(1875-1900), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
Pavel, Teodor, Diplomația europeană și mișcarea
memorandistă (1892-1894), Editura Arhivele Statului, București,
1895.

19
Idem, ,,Le Siècle’’, f. 165, ,,a ales 91 de deputați cehi și 6
deputați de altă culoare și eu unul nu cunosc nici un partid politic
care să fie reprezentat cu o majoritate atât de covârșitoare”.
Mozaic documentar 133

Căile vechi navigabile ale


Dunării maritime (I)

Strâmtori erau multe în veacurile trecute, iar Tudose Tatu,


Str. I. L. Caragiale, nr. 83,
lumea marinărească le știa, dar ca Bogazul Sulinei au
Sünne Boğazı nu era niciunul. Galați
Corăbierii osmani, ghimigiii, vozarii sau năierii ce e-mail: teddytatu@yahoo.com
călăreau talazurile nărăvașe ale Mării Negre în drumul
lor spre schelele Dunării împărătești năpădite de aurul
grânelor de Eflak și Bogdan aveau la îndemână mai multe
posibilități de a pătrunde pe fluviu, dar doar trei erau
cele mari. Fie pe Hidrelias Boğazı ori Strâmtoarea Sfântul
Gheorghe, pe Sünne Boğazı au Sulina, sau pe Kili Boğazı
ori Strâmtoarea Kilia, Porticza Boğazı și Malkova Boğazı
erau prea mici, pipernicite în adâncimi bune de apă.
Se știe că în timp, Dunărea, stăpâna tuturor apelor
mici, mijlocii și mari ale Europei, croindu-și drumul său
spre mare, lenevindu-și goana și-a împărțit curgerea în
cele trei pomenite ramuri, după cei mai vechi ba 6, ba 5,
ba 4, două mai mari, una mai mică iar alta și mai și.
Domoală, obosită până peste poate avea să-și caute
drum, ba șerpuind, când la stânga, când la dreapta, de
parcă era amețită pe primele două, ba răsfirându-se și
apoi răzgândindu-se spre a-și recăpăta puterea pe cel ram
dinspre amiază-noapte, vârsându-se apoi într-un evantai.
Asta nu o impiedica însă să născocească mulțime de
praguri ascunse ori bancuri de nisip și argilă tare, capcane
pentru corăbiile reisilor mai căscați, iar la gurile lor de
vărsare, arinișurile ori numite modern, barele.
Primul dintre cele ramuri despre care avem
mărturii nautice, și acestea documentare, este Brațul
Kilia. Acesta ca și gura lui de acces, urmare situării
Mozaic documentar 134

cetății pomenite prima oară posibil la 12 Septembre


1185 ca fiind bizantină, apoi la 11 Ianuarie 1274 la fel de
către Nicolae Iorga, pe urmă tătară și la 1381 genoveză, a
constituit drumul cel mai bătut de marinarii Mării Negre
spre porturile Dunării maritime. Însă și acesta ridica
dificultăți.
Răsfirate ca degetele unei mâini, brațele sale
multe îi cam încurcau pe ghimigii și sunt menționate
într-un document otoman, după cucerirea Kiliei de
către sultanul Baiazid II, în data de 14 iulie 1484, de la
moldovenii lui Ștefan cel Mare după un asediu de 10 zile.
Este vorba de regulamentul au Yasak name sau Kanun,
emis în ultima zi a lunii Regeb 889 al Hegirei, respectiv
în ziua de 22-23 august 1484 de către amintitul sultan
și adresat dregătorilor otomani din Eski Kili, - aceasta
exista la acea dată sublinierea noastră - privind pescuitul
în cursurile de apă din ținutul aferent cetății cucerite.1
Ele se aflau în delta Kiliei, la vest de locația subliniată, nu
pe delta devenită secundară, cea situată la est.
Succesiunea de la nord spre sud a brațelor/
canalelor/strâmtorilor/bogazurilor, prezentată de
Nicoară Beldiceanu și citată de Alexandrescu Dersca-
Bulgaru însă nu este valabilă.2
Informația celor doi istorici am coroborat-o cu
un material cartografic de mare precizie, anume harta
rusească, hidrografică a Deltei Dunării, aparținând
ofițerului țarist Ivan Ivanovici Nagatkin din 1771/2.
1.Yvan = Dunai Ivăneșci este al 3-lea braț în
ordine de la nord la sud. El era ramul cel mai adânc al
Kiliei și astfel cel mai folosit de navigatori.
2.Tapyağk/Tapyagik = Tabiagik unde p-ul era b,
vezi și Prut în documente turcești Brut la 1645, cel mai
probabil un braț de la Kilia Veche.
Brațul Tabiei, tabya în turcă-osmană însemnând
bastion, redută situată probabil pe o insulă chiar la gura
brațului/bogazului Dunai klecesuli de pe harta rusească,
un braț de mică lungime, mai degrabă un capăt, între 3
insule.
Situația o regăsim și astăzi pe teren, anume canalul
ce desparte cetatea de orașul propriu-zis, cât și în cele
1
M.M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, „Pescuitul în Delta
Dunării în Vremea stăpânirii Otomane” în Peuce, 1971, II Studii
şi Comunicări de Istorie Etnografie şi Muzeologie. Muzeul Delta
Dunării, Tulcea, p. 268.
2
Idem.
Mozaic documentar 135

menționate ulterior de către Evlya Celebi, în descrierea


Kiliei:
Cetatea din lăuntru
În partea de răsărit a cetăţii mari < a Kiliei> în
colţul de pe malul Dunării şi la capătul cetăţii din afară se
află o cetate mică şi frumoasă, în formă pătrată, având de
jur împrejur 500 de paşi – 189,43 (metri n.n.).
Ea are numai o poartă mică de fier ce se deschide spre
cetatea cea mare. În cele două rânduri de şanţuri adânci
din jurul ei se găsesc mulţi peşti ce se joacă între ei…3
3. Nitek – Venetic,Venitic – Dunai Venedikuli la
1771 apoi Veneukul/Danube Venedikoul
Venediakouli pe alte hărți4 al doilea braț de la
nord la sud. Numele avea să-i fie transformat de mâna
calemgiului turc, prescurtat, „ve” însemnând „și” în turcă
osmană, iar acest fapt i-a încurcat mințile. Și acesta era
abordabil navigatorilor pe nave cu pescaj puțin mai mic.
4. Tatar - Dunai bolșoi tatari și Dunai maloi
tatari al 4 lea de la nord la sud
Braț care nu era navigabil corăbiilor ca și cel ce
urmează.
5. Trbus - Gârla Taranova dintre gârla Tătărașul și
gârla Vâlcioc, conform lui M.M. Alexandrescu Dersca-
Bulgaru
O mențiune ulterioară pomenește - Grindul lui
Tarara. Tararovca îi zic Ruşii. Numele unui vechiu târlaş
basarabean. Nemenționat în H<arta> P<escăriilor>
S<statului>. E un grind jos şi în fiecare primăvară e
inundabil. Tarara îşi cosea fân pe el.5
Cu titlu de ipoteză numele originar al brațului s-ar
putea sa fi fost Taraba Su.
De la Tarabya în turcă osmană Tarabye, în grecește
Θεραπειά/Therapeia amintind probabil de niște greci
originari din zona respectivă a Bizanțului, refugiați după
1453 la Kilia?!
3
Evlija Celebi – Călători străini... Vol. VI
4
Veneukul – harta austriacă, 1769-1774, Biblioteca
Academiei României, Hărți DXXVII, 4
Danube Venedikoul, hartă franceză, Gh.Vâlsan, Carte du
Danube depuis Hirsova…
Venediakouli, Harta generala a Turciei, Lapie 1821, BAR
Hărți IV, 393
5
Ion Constantinescu, învățător, Constanța, Note asupra
toponimiei grindurilor şi apelor din Delta Dunării. În: Analele
Dobrogei, an. XI, 1930, fasc., 1-12, pp. 153-165
Mozaic documentar 136

Ori pornind de la termenul de tarábă în turcă fiind 


tarab conform lui Lazăr Șăĭneanu din arabul darabah
fiind vorba de tarabele de scânduri pe care se expunea
marfa de vânzare, desigur pește.
6. Klhsu – bogazul sau brațul propriu-zis al Kiliei,
termenul fiind format din Kili, denumirea cetății și Su
însemnând apă, deci Apa Kiliei, așa cum specifica M.M.
Alexandrescu Dersca-Bulgaru.
Tot el specifica existența termenului de Danube
Klesetchou pe harta Turciei europene din 1821 și Danube
Kleseszu pe harta lui Fried.6
Însă din păcate pentru respectatul istoric, acesta
este identificat de noi ca fiind brațul/bogazul Dunai
klecesuli, de pe harta hidrografică rusească a lui I.I.
Nagatkin având în vedere apropierea de nume prin
intercalarea vocalei e.
Klhsu ar putea fi bine și Kaleh Su – Apa cetății.
Era un braț și el navigabil, primul de pe harta alăturată.
7. Yardun – Pardeno
Y și P în alfabetul arab se deosebesc doar că prima
literă are desept două puncte, iar p, trei puncte.
Braț ce nu era navigabil pentru corăbii, adâncimile
nefiind marcate.
8. Ruska - Bogaz Ruska este gârla cu acest nume
care leagă brațul Sulina de brațul Sf. Gheorghe.
Identificat se pare greșit, având în vedere cele ce
urmează.
Istoricul și cercetătorul turc Dr. Şenay Özdemir
GÜmÜș de la Universitatea din Mersin într-un articol
intitulat „1763 Yilinda Kili dalyanlarinda balik avi ve
av gelirleri”, respectiv „Pescuitul și venitul pescuitului la
gardurile de Kilia în 1763”, menționează un număr doar
de 7 pe brațele de la Kilia la același an 1484.7
Yvan, Tabyacık, Niteki, Tatar, Gülceşne, Bardun,
Duşka.
Aceasta ne face să venim cu următoarele remarci:
Între cele două semnalări există mici deosebiri, în
varianta lui Özdemir GÜmÜș nu apare Trbus și Klhsu.
Apare în schimb Gülceşne. Iar Ruska este trecută drept
Duşka.
6
MM. Dersca Bulgaru, nota 26, 27. BAR Hărți IV 393; BAR
Harti II 121.
7
Şenay Özdemir GÜmÜș - În 1484 cele 7 bogazuri în care
se prindea pește - Yvan, Tabyacık, Niteki, Tatar, Gülceşne, Bardun,
Duşka. p. 38.
Mozaic documentar 137

Un alt document datat ulterior, în 1496, ne indică


instalațiile de pescuit, dalianele ca operând în zonă și erau
dispuse pe bogazurile/brațele: Yuvaneş, Tabyacık, Tatar,
Barnur (Bardun?) și Usturka (Duşka?)8
Cel mai posibil ultimul termen este un exonim,
nume de locație folosit de cei ce nu erau originari din acel
loc, nume ce diferă de cel oficial sau de numele originar
al respectivei locații. Turcii erau mari meșteri în asta.
Exemple: Struga = Ustruga, Usturga, Usturka ori Strumica
= Ustrumca, Usturumca.
Rădăcina ar putea proveni de la pasărea zisă și
Stârc, cu obișnuita terminație turcească „cea” precum în
Isaccea, Tulcea sau, de ce nu, chiar de la un nume de
persoană ori poreclă Stârcea?! Această ultimă variantă
cu titlul de ipoteză.
Notăm că dalianele/talianele numai peste 12 ani
de la cucerirea otomană a Kiliei erau mai puține, doar
5, semn că unele fuseseră desființate, din care una era
denumită altfel.
În concluzie, plecând de la cetatea Kiliei în amonte
un număr de trei rute de navigație erau abordabile datorită

8
Şenay Özdemir GÜmÜș p. 44. See. BOA, MAD, no: 6.
Mozaic documentar 138

adâncimilor bune pe care le prezentau marinarilor


otomani, între anii limită 1484-1771, cu pescaje mari la
început, apoi din ce în ce mai reduse, odată cu înnămolirea
brațelor, și anume: Klhsu = Dunai klecesuli, Nitek/
Venetic/Venitic = Dunai Venedikuli și Yvan = Dunai
Ivneșci. Vor deveni în timp și în ordine Stepovoi, la 1857,
pe o altă hartă aparținând hidrografului britanic T.A.B.
Spratt, astăzi Kisliskii, Parachia și Ivănești în amintitul an.
În ordinea lor firească de veac XIV-XVIII, brațele
Kiliei erau:
1. Rezvon
2. Dunai Clececuli
3. Dunai Venedicului
4. Dunai Ivănești
5. Pardeno
Conform hărții întocmite de căpitanul Ivan I.
Nagatkin la anul 1771/2.
Mărturii despre brațele Dunării din deltă și
navigabilitatea acestora nu se găsesc decât în mențiunile
călătorilor, fiindcă în lumea veche a corăbierilor, ziși și
năieri ori vozari, sau ghimigii de Marea Neagră nu aveau
să se inventeze jurnalele de bord și cărțile de pilotaj decât
abia începând cu veacul XVIII.
Poate primul vest-european care a pătruns pe al
doilea braț al deltei, cel numit Sünne Boğazı, și a aflat
zăvorul ei de mâl a fost negustorul englez John Newberie,
în 19 aprilie 1582:
…Și la intrarea fluviului, spre sud este un far și
partea mai adâncă este la nord, dar niciodată nu trece de 8
picioare de apă…9 Respectiv 2,440 metri, încă de pe atunci.
Apoi un spaniol, Diego Galan, la capăt de același
veac, rob pe o galeră turcească, avea să intre și să navigheze
în amonte, dar pe Hîzîr Ilias, a cărui intrare era extrem de
dificilă chiar și în luna aprilie a anului 1595.
...De la acest cap de Sf. Gheorghe (de fapt din context
mănăstirea Kilghra Sultan a lui Evlija Celebi de la cap
Kaliakra, nn.) - am navigat spre Dunăre în care stăpânul
meu nu a îndrăznit să intre până când nu a încercat cât
era până la fundul apei să vadă dacă era destulă adâncime
astfel încât galerele să nu eșueze.
Trebuie să vă avertizez că acest râu Dunărea are
7 guri prin care el comunică cu marea și unele din ele au
adâncimi mici până la fundul apei din care cauză stăpânul
9
Călători straini..., Vol. 2, p. 15.
Mozaic documentar 139

meu a căutat pe bâjbâite și în prima gură a găsit fundul


potrivit de adânc, gură prin care am intrat cu galerele și am
început să navigăm împotriva curentului fără a zări timp
de 3 zile pământ uscat unde se putea debarca pentru a face
rost de unele lucruri pentru scurtarea călătoriei…”10
Cel mai mare geograf osman, Khadji Kalfa alias
Evlija Celebi, peste vreo 60 și ceva de ani va face niște
precizări binevenite privind navigația și avea să ne lase:
Descrierea marelui fluviu Dunărea, Tuna
Marele fluviu Tuna de i se zice Dunăre – izvorăşte
din munţii Alman (adică Germania nn.) dintr-un loc ce se
află la o distanţă de 11 popasuri în partea de soare apune
a cetăţii Viena, capitala Austriei. Începând de acolo curge
spre soare răsare şi străbate 205 cetăţi şi oraşe. Curgând
spre răsărit pe o distanţă de 117 popasuri se varsă în Marea
Neagră prin cinci brațe.
Primul dintre acestea se varsă în Marea Neagră prin
braţul cetăţii Kilia, ce se afla odată în Ţara Românească, la
locul de confluenţă al Dunării cu marea.
De aici, mii de şăici şi corăbii de trecere navigă încolo
şi încoace, la Ismail, Ibrail, Kalas/Galați, Isaccea, Hârşova,
Silistra, Rusciuk şi până la Buda.
Al doilea braţ se varsă în mare pe la Sulina, de lângă
cetatea Tulcea.
Al treilea braţ ce se formează de la Silistra, se varsă
în Marea Neagră prin strâmtoarea Sfântul Gheorghe –
Hîzîr-Ilias.
Braţul al patrulea se varsă în Marea Neagră lângă
Beş-Tepe – 5 coline, iar braţul al cincilea se amestecă cu
Marea Neagră lângă cetatea Kara-Harman. Corăbiile mari
se leagă şi iernează aici; când sunt prea multe, corăbiile
încărcate nu pot intra şi ieşi. Iată aşa se varsă Dunărea în
Marea Neagră.”11
«…Apa Dunării se varsă în Marea Neagră lângă
cetatea Kilia, în partea stângă a acestei insule. În partea
dreaptă a acestei insule se află Dunărea cea mică. În locul
unde ea se varsă în Marea Neagră prin brațul cetății Tulcea
se bifurcă, una din ele purtând denumirea de Sünne Boğazı
iar celălalt braț se numește Hizir Ilias Boğazı. Pe amândouă
aceste brațe trec vase mici. De la brațul Tulcea se separă încă
10
Diego Galan - Relación del cautiverio y libertad de Diego
Galán, natural de la villa de Consuegra y vecino de la ciudad de
Toledo. 1589 a 1600, Madrid, MCMXIII.
11
Călători straini… Vol VI, p. 360.
Mozaic documentar 140

o parte a Dunării, și după ce trece prin 5 comune, se varsă


în Marea Neagră lângă cetatea Kara Harman. Corăbierii
din Marea Neagră spun acestui râu Portița/Yurdicsa. Este
un braț mic unde iernează în fiecare an mai multe sute de
vase…12.
Din cele specificate și subliniate, reiese clar faptul că
principalul braț de acces pe Dunăre la mijloc de veac XVII,
mai precis anii 1650-1658, pentru vasele de mare capacitate,
era doar brațul Kilia, Kili Boğazı, unde exista și un far după
cum reiese din următorul pasaj al aceluiași autor osman.
Cetatea Kilia, cea cu 170 de tunuri cum e descrisă
de Evliya Celebi, avea unele cele mai solid construite şi
anume: turnul lui Ghedik Ahmed Paşa, după numele
vizirului sultanului Baiazid Veli, turnul roşu – Kîzîl kule,
turnul comandantului de pază – Dizdar kulesi, turnul
închisorii - Zindan kulesi, turnul plat – Yassi kule.
Dar dintre acestea cel mai important pentru
navigație era turnul cu far – Fener kulesi, căci aici şi în
prezent arde în fiecare noapte un felinar, ceea ce înseamnă
o binefacere şi un semnal mare pentru corăbiile care circulă
noaptea.13
Între brațele amintite ale fluviului măreț se afla ceea
ce va fi numită Delta Dunării care pe atunci purta cu totul
alt nume.
Descrierea Insulei Tulcea adică Insula Şerpilor
În partea de amiazănoapte şi în partea de amiazăzi
ea este înconjurată de Apa Dunării, iar lungimea ei ce
ajunge până la Marea Neagră este de 8 ceasuri. Lăţimea e
de 5 ceasuri de la oraşul Tulcea // până în dreptul oraşului
Ismail. Dar este o insulă acoperită cu pădure sălbatică încât
numai Allah ştie numărul animalelor sălbatice, al şoarecilor
şi al păsărilor. Însă pasărea numită vultur trăieşte acolo în
număr foarte mare; vânătorii le vânează şi întrebuinţează
penele lor pentru aripi de săgeată.
Pe această insulă în fiecare an se taie 70-80 000 de
vite, iar din carnea lor se face „pastrama de Kilia” (Kilia
pastirmasi în original nn.)
Există şi case speciale de măcelarie.
Sunt atat de multi ţânţari, încât spre asfinţit îi fac pe
oameni şi pe cai să dorească mai degrabă moartea.
Când femeile uşuratice din cetăţile Ismail, Kilia
şi Tulcea sunt prinse, ele sunt aduse pe această insulă şi
lăsate acolo dezbrăcate, încât mor într-o noapte din pricina
12
Idem, p. 447.
13
Idem, pp. 405-406.
Mozaic documentar 141

ţânţarilor, a ţânţarului zis „dilim”precum şi a ţânţarului zis


„Tatargic sineghi”.
Într-un cuvânt trecând cu bine peste această insulă în
3 zile, am străbătut cu 500 de corăbii marea apă a Dunării
în faţa orașului Ismail şi am ajuns la cetatea sa14.
Zona fusese rebotezată însă în veacul XVII. Mai
înainte purta alt nume. Într-un registru de recensământ
detaliat (mufassal defteri) păstrat în arhivele Președenției
Consiliului (Bașbakanlik arșivi) la Istanbul sub cota TT 483
privind provinciile Akerman și Silistra se află informații
interesante cu privire la numele pe care-l aveau Insulele
Ceatal, Letea și Sfantul Gheorghe în veacul precedent, la
distanță de circa 70-80 de ani.
Registrul a fost alcătuit în prima decadă a lunii
ramazan anul 977 al Hegirei, respectiv 7-16 februarie
1570, de către Mehmed fiul lui Ibrahim, originar din
circumscripția Varna din sangiak-ul de Silistra15.
S-a constatat de către cercetători că aceste
reglementări au fost recopiate fără schimbări în alt registru
al acelorași provincii databil 1597-1598 16 (Bașbakanlik
arșivi, TT 701 și Tapu ve Kadastro mudurlugu, Ankara,
no.83) care se aflau în vigoare la data respectivă, după 27-
28 ani.
Este vorba de taxa percepută de pe urma dreptului
de a ierna în câșlele ori adăposturile de animale de pe
ostroavele din Delta Dunării, taxă ce purta titulatura de
resm-i qišlaq.
Nu mai puțin de 29 de câșle sunt citate a se afla pe
insulele Qara ada, respectiv Insula cea Neagră și Qara
deňiz adasi, precis Insula Mării Negre.
Fiecare câșlă ori qislaq era taxat anual cu suma de
30 de piaștri.17
Putem identifica insulele ca fiind, prima Insula
Sfântul Gheorghe de mai târziu, cu pădurea Caraorman
ori Armanul Negru, iar a doua, insulele Ceatal și Sulina.
Insula Mării Negre. [va urma]
14
Călători străini despre ţările române, Vol. VI, Evlia Celebi,
p. 405-406
15
Mihnea Berïndei, Gilles Veinstein - Règlements fiscaux et
fiscalité de la province de Bender-Aqkerman, 1570. În: Cahiers du
monde russe et soviétique. Vol. 22 N°2-3. Avril-Septembre 1981.
(TT 483, p. 10).
16
(Bașbakanlik arșivi, TT 701 și Tapu ve Kadastro mudurlugu,
Ankara, no.83) c
17
Idem, p. 285 şi Nota 73. (TT 483, pp. 136, 149).
Mozaic documentar 142

O raritate bibliofilă în colecțiile


Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” -
Bock, Hieronymus.
„Kreutterbuch”, Strasbourg, 1595

I n fondul de carte străină veche al Bibliotecii Camelia Bejenaru,


bibliotecar, Biblioteca Județeană
Județene „V.A. Urechia” se păstrează, printre alte
valori bibliofile, o lucrare științifică rară, excepțional „V.A. Urechia” Galați
Tel.: 0236/411037 (int. 113);
ilustrată – Bock, Hieronyus. Kreutterbuch, Strasbourg, e-mail: bejenaru_camelia@
1595. Lucrarea este importantă atât în studiul istoriei yahoo.com
botanicii, fiind prima lucrare cu caracter taxonomic din
acest domeniu, cât și ca sursă a limbii populare germane,
așa cum era vorbită în secolul al XVI-lea. Cartea provine
din donația fondatorului bibliotecii gălățene, Vasile
Alexandrescu Urechia.
În secolul al XVI-lea botanica a devenit, ca și
celelalte domenii ale științei, obiectul unei cercetări
asidue. Naturaliști din toată Europa s-au dedicat
studiului și documentării
diversității plantelor. Explo­
rând natura în căutarea
plantelor descrise în Anti­
chitate, ei au descoperit
plante noi și au încercat
pentru prima dată în istorie
să catalogheze toate speciile
cunoscute până atunci.
Una dintre figurile
cele mai importante ale
timpului a fost Hieronymus
Bock (n. în 1498,
Heidersbach, Germania
Mozaic documentar 143

– d. în 1554, Hornbach)1, botanist, medic


și pastor luteran, cunoscut sub numele
latinizat Hieronymus Tragus. Alte ortografii
ale numelui său sunt Hieronymus Bockius,
Jérôme Bock, Geronimo Caprone sau
Hiernoymus Herbarius, ultimul fiind
cel sub care și-a publicat primele lucrări.
Bock a avut o contribuție importantă la
tranziția botanicii medievale târzii către
o botanică modernă bazată pe observații
și descrieri după natură. Despre viața sa se
știu puține lucruri. Părinții săi au dorit, încă
de la naștere, în anul 1498, să se formeze la
mănăstire, dar s-a dovedit mai târziu, că nu
are vocație pentru viața monahală. După ce
a trecut printr-un curs universitar a primit
postul de profesor la școala din Zweibrücken
și de supraveghetor al grădinii contelui
palatin Ludwig. După moartea contelui,
în anul 1552, s-a mutat în Hornbach, unde
a predicat Evanghelia și a practicat medicina, timpul
liber dedicându-l botanicii. Bock a dobândit cunoștințe
semnificative în domeniu studiind plantele în mediul
lor natural. În timpul numeroaselor drumeții prin
podișurile și munții Germaniei, prin Alpii Elvețieni sau
pe malurile Rinului, a înregistrat și a descris un număr
impresionant de plante pe care le-a clasificat după
sistemul creat de el, împărțindu-le în trei clase: arbori,
arbuști și plante (comestibile, furajere și sălbatice) și nu
în ordine alfabetică așa cum se obișnuia. Acest mod de
a crea cunoștințe noi a făcut ca Hieronymus Bock să fie
considerat, alături de Otto Brunfels și Leonhard Fuchs,
unul dintre „părinții germani” ai biologiei.
Cea mai importantă lucrare a sa - Neue Kreutterbuch
(Strasboug, 1539) a fost publicată de zece ori în același
oraș și în același secol2. Prima ediție a apărut în anul
1539, fără ilustrații, pentru că Bock nu își putea permite
să plătească un gravor, el fiind nevoit astfel să descrie
1
Nouvelle biographie universelle depuis les temps les plus
reculés jusqu’a a nos jours . Tome 42, Renoult - Saint-André, 1866,
col. 569.
2
Ibidem, col. 570.
Mozaic documentar 144

plantele cât mai exact. Descrierile sale de


plante, în limba germană vernaculară, sunt
mai complete decât ale predecesorilor săi,
fiind îmbogățite cu comentarii bazate pe
observațiile sale făcute direct în natură și
pe experiența sa de medic. Bock aduce o
mulțime de informații noi referitoare la
aspectul plantelor, la dezvoltarea lor în
timpul perioadei de vegetație și la regiunile
unde pot fi întâlnite.
Prima ediție ilustrată a apărut în anul
1546 (477 il.), însă cea mai apreciată datează
din 1595, datorită completărilor aduse de
Melchior Sebitz și Nicolaus Agerius. Ediția
latină a operei lui Hieronymus Bock a
apărut în 1552, cu o introducere savantă
semnată de Conrad Gesner, prietenul
autorului. Planșele, desenate de David
Kandel (1520-1592), tânăr artist din
Strasbourg, au contribuit foarte mult la
succesul lucrării. Dacă ilustrațiile plantelor
au fost copiate în mare parte din lucrările Otto Brunfels
sau Leonhart Fuchs, în scenele din secțiunea dedicată
copacilor, Kandel își dezvăluie talentul artistic în scene
și compoziții sugestive. Ilustrațiile devin mult mai
interesante, chiar umoristice prin introducerea figurilor
de oameni și animale în diverse ipostaze.
Edițiile postume ale Kreutterbuch au fost revizuite
de Melchior Sebitz cel Bătrân (1539-1625), doctor,
botanist, rector al Universității din Strasbourg. Acesta
a încorporat în textul lucrării, începând din anul 1557,
tratatul gastronomic al lui Hieronymus Bock, publicat în
anul 1550, fără ilustrații -Teutsche Speisskammer (Cămara
germană). Tratatul abordează subiecte diverse, de la cele
patru elemente (aer, foc, apă și pământ), la vinuri (este
menționat pentru prima dată termenul Riesling), carne
conservată, brânzeturi, diverse sortimente de pâine
germană, miere și zahăr, ierburi și condimente, până
la săruri alchimice și non-alchimice. În anul 1580, la
comanda lui Melchior Sebitz, doi artiști elvețieni - Tobias
Stimmer și Christoph Murer ilustrează cu xilografii acest
tratat, patru dintre acestea fiind reprezentări fanteziste
Mozaic documentar 145

ale celor patru elemente, iar restul de cincisprezece ale


meseriilor și comercianților din secolul al XVI-lea, cum
ar fi măcelarii, brutarii, pescarii și fermierii.
Volumul păstrat în colecțiile Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia” face parte din tirajul ediției a cincea
revizuite de Melchior Sebitz, aceasta fiind a paisprezecea
și penultima din totalul edițiilor tipărite. Volumul se află
într-o stare de conservare bună, cu o legătură din carton
îmbrăcat în pânză. Exemplarul nu mai păstrează pagina
de titlu, ci doar partea de text cu 32 f. nenum. + 470 f.
cu il. + 20 f. nenum. (index). Iconografia este completă,
fiind compusă din 570 de desene de plante în culori și
alb-negru, executate de David Kandel. Culorile foarte
vii și-au păstrat toată prospețimea. Pe majoritatea filelor
se regăsesc însemnări manuscrise marginale în limba
latină nedescifrate încă.
Fiind un tratat de botanică și, parțial, de zoologie,
cartea cuprinde referințe din sfera tematică daco-
romanica, sub forma: „Zu Strasbourg wurt die Mellisa
Turcica oder Moldavica Matth. Theod. Und anderer mit
weissen ...”, cu adnotarea marginală tipărită:
„Mellisa Moldavica seu Turcica Matth.
Theo. Camerar” (f. 6). Mellisa Turcica sau
Moldavica (denumire populară mătăciune,
busuioc mănăstiresc, busuiocul stupilor,
melisa turceacă) este o plantă erbacee, anuală,
aromatică și meliferă, originară din Siberia
orientală, cu flori albastre sau albe care
formează spic, bogate în nectar și cu frunze
aromate, utilizate la prepararea apei de melisă.
În România această plantă există în flora
spontană sau este cultivată în sudul Moldovei,
Transilvania, Câmpia Crișurilor, Câmpia
Bărăganului și Dobrogea.
Volumul reprezintă cea mai veche
publicație care conține ilustrații color,
existentă în colecțiile Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia”.
Mozaic documentar 146

V.A. Urechia, la rampă!

D ebutul literar al lui Vasile Alexandrescu Urechia Prof. Letiția Buruiană,


are loc în anul 1850, cu fabula Zimbrul și vulpea, în bibliotecar, Biblioteca Județeană
publicația Zimbrul. De-a lungul vieții sale, a abordat „V.A. Urechia” Galați
Tel.: 0236/411037 (int. 113);
cam toate genurile și speciile literare. În anul 1854, își
e-mail: letitia_buruiana@yahoo.fr
grupează în volumul Mozaic de novele, cugetări, piese și
poezii câteva dintre lucrările sale de debut. În 1855, scrie
romanul Coliba Măriucăi, inspirat din realitățile vieții
comunității roma și de romanul Coliba unchiului Tom al
scriitoarei americane H. Beecher Stowe, fapt pentru care
este considerat unul dintre pionierii romanului românesc.
Teatrul lui V.A. Urechia este reunit în două volume din
Opere complete. Teatru – Drame, Bucureşti, 1878 (Vornicul
Bucioc, 1867; Porcarul şi Măria Sa Vodă, 1872; Banul
Mărăcine, 1872; Curtea lui Neagoe Vodă, 1875) şi Opere
complete. Comedii – Scenete, Bucureşti, 1878 (Oda la Elisa,
1868; Balul mortului, 1863; Fidanţata imperatorului, 1869;
Vestea cea de bucurie, 1869; Alecsandri la Mirceşti, 1894).
Alte scrieri dramatice cu tematică istorică sunt: Episod de
sub Alecsandru cel Bun (1872), Răpirea Bucovinei (1875).
V.A. Urechia s-a bucurat de succes la rampă, pe
timpul vieții sale fiindu-i reprezentate câteva dintre
piesele sale de către mari artiști ai momentului. Îi întâlnim
numele, de asemenea, cu prezentări de promovare
generoase în revista de specialitate, „Programa
teatrelor”1, alături de nume sonore precum Aristizza
1
Programul theatrelor. An 1, nr. 1 (1 oct. 1898) - (30 apr.
1899), (25 sept. 1899) - (8 ian. 1900) .- Bucureşti : Editura ziarului
Mozaic documentar 147

Romanescu, V. Alecsandri sau I.L. Caragiale. Totodată,


Biblioteca „V.A. Urechia” deține o corespondență bogată
care relevă prietenia artistică rodnică legată cu primii
doi, anterior menționați. De pildă, referitor la prietenia
cu Aristizza Romanescu, aflăm că „într-o scrisoare din
colecţiile bibliotecii către V.A. Urechia din 1894, artista
caută să-l convingă că reprezentarea piesei «Alecsandri
la Mirceşti» la Ateneu sau Conservator, cum
dorea autorul, este foarte dificilă. Ar fi mai bine
dacă ar accepta ca spectacolul să aibă loc la
Naţional sau la Teatrul Liric. (Ms. II 666). Iar
într-o altă epistolă, din 6 august 1896, adresată
lui Urechia şi păstrată de asemenea la Galaţi,
marea artistă îşi exprima dorinţa de a se deplasa
la Sinaia, unde istoricul avea o vilă, în vederea
lecturii unei piese de teatru (Ms. II 665)”2.
Contextul realizării reprezentărilor
teatrale, distribuția actorilor, amănuntele de
culise și succesul repurtat ca dramaturg au fost
descrise pe larg în scrierile sale memorialistice,
din care spicuim doar câteva fragmente. Alăturat
reproducem pagini din revista ”Programul
theatrelor”.

Vornicul Bucioc (1867)


„Într-una din reuniunile intime ale Ateneului,
ne ocuparăm de starea Teatrului Național și găseam că
repertoriul acestuia nu corespundea, din punctul de
vedere al operelor naționale.
„Adevěrul”, 1898- Apare între 1 oct. 1898-30 apr. 1899 şi 25 sept.
1899-30 apr. 1900. Cota: P II 617.
2
Valentina Oneț. Donaţia actriţei Aristizza Romanescu către
Biblioteca „V.A.Urechia” Galaţi. În: Axis Libri, an. 3, nr. 8, septembrie
2010, p. 3; V. și : „Numele celor trei personalităţi ale scenei culturale
româneşti [V. Alecsandri, Aristizza Romanescu și V.A. Urechia, n.r.]
se leagă desigur de începuturile teatrului românesc. Toţi trei născuţi
în zorii literaturii noastre dramatice, la începuturile teatrului în limba
română, au pus umărul la înflorirea artei dramatice româneşti, la
înrădăcinarea ideii de teatru la români, la evoluţia acestei idei, care
urmărea formarea artiştilor, zidirea clădirii proprii şi a repertoriului
naţional. I-a unit cu siguranţă o pasiune comună şi arzătoare – teatrul
- dorinţa de a contribui, fiecare cu forţe proprii, la consolidarea
dramaturgiei naţionale, au susţinut cu entuziasm dramaturgia
românească originală, prestigiul artei dramatice.” În: Ibidem, p. 2.
Mozaic documentar 148

Ne hotărârăm câțiva să scriem piese noi pentru


teatru, dar de cuvânt nu ne ținurăm decât trei: Hasdeu,
eu și Gârleanu, bibliotecarul statului.
Piesa acestuia fu înlăturată la cetire de colegii
ateneiști, ca nereușită.
Primul care termină lucrarea fui eu, cu drama
Vornicul Bucioc.
Rolul principal îl încredințai lui Ștefan Vellescu.
[...]
De o prestanță frumoasă, cu o voce sonoră, clară
și armonioasă, Ștefan Vellescu făcu din rolul său, în
Vornicul Bucioc, o splendidă creațiune. [...]
La prima reprezentațiune, înaintea unei săli plină
peste seamă din tot ce Bucureștii aveau mai ales, piesa fu
primită cu un entuziasm extraordinar. [....]
Sosise la București, în vizită la curtea domnitorului
Carol, M. Sa Miloș, domnitorul Serbiei. La a doua
reprezentațiune a Vornicului Bucioc, curtea anunță că
ambii domnitori vor asista. Suflorul se îmbolnăvise.
Cum la ultimele repetițiuni, în actul al II-lea, făcusem
schimbări, adause și tăieri, pe cari numai primul suflor
le știa, era spaimă mare între actori că nu vor fi ajutați de
suflorul al doilea.
Mozaic documentar 149

Atunci fui nevoit să mă bag însumi în cușca


suflorului.
Întreg actul al doilea îndeplinii funcția de suflor.
La căderea cortinei, sala urla de aplauze.
Domnitorii se crezură datori să trimită un adjutant să
mă invite în loja domnească.
Acesta mă luă din cușca suflorului!
Măriele Lor mă felicitară cu multă bunătate”3.

Oda la Elisa (1868)


„Reîntors în țară, mă îmbolnăvii de boala ce
doctorii o puseseră la modă în toamna acestui an: angina
difterică.
Era desigur o simplă angină, dar medicii o
confundau cu cea difterică, despre care nu se prea
vorbise în țară.
În timpul cât am fost închis în casă din cauza
boalei, am scris comedioara Oda la Elisa, care, jucată de
Pascaly, Matilda Pascaly și Maria Flechtenmacher, avu

3
V.A. Urechia. Din tainele vieţei : Amintiri contimporane :
(1840-1822); Ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic,
note şi glosar de Leonidas Rados.- Iaşi : Polirom, 2014 (Iaşi: Print
Multicolor), pp. 179-180.
Mozaic documentar 150

un mare succes. Neuitata soție a lui C.A. Rosetti făcu în


Românul o dare de seamă admirabilă despre noua mea
lucrare”4.
Banul Mărăcine (1872)
„La 16 noiembrie 1872 prima reprezentațiune a
piesei mele, Banul Mărăcine, sub direcția lui M. Pascaly.
Succes foarte mare. La reprezentațiunile
următoare, se desfundară toate mahalalele.
Era luptă la casă să se ia bilete cu 2-3 zile mai
înainte.
De pe la țară veneau trăsuri de hereasca cu amatori
de teatru la Banul Mărăcine.
Era pentru mult în acest succes și aluziunile
numeroase din piesă la războiul franco-german ...
Receta serală a unei reprezentațiuni a Banului
Mărăcine am trimis-o marchizului [sic!] Haussonville,
președintele comitetului alsacienilor-loreni, cu o adresă
în care îi ziceam că acești bani să nu-i întrebuințeze în
favoarea alsacienilor cari abandonă Alsacia ca să fie
colonizați în Algeria, ci să ajute cu ei aceia cari rămân
cetățeni francezi în provinciile cucerite de germani.

4
Ibidem, pp. 193-194.
Mozaic documentar 151

«Ați greșit – după mine – calea:


dacă este să strămutați din Alsacia
și Lorena pe toți cei rămași cu
sentimente franceze, n-aveți
nevoie să adunați bani din lume,
căci Prusia vă va da oricât numai
să duceți din provincia cucerită pe
acei cari nu pot avea simțăminte
germane...»”5
Cu tot succesul repurtat
la scenă, datorat resuscitării
interesului publicului pentru
valorile naționale, prin temele
istorice abordate, filtrate prin
spiritul său fin, aluziv, Urechia era
conștient de limitele sale artistice
și s-a simțit dator să le explice,
preîntâmpinând criticile exegeților
care-i reproșau o prea evidentă
influență externă (spaniolă, mai
ales!), argumentând prin faptul
că lucrările sale erau „documente
utile istoriei literaturei noastre
dramatice”, în condițiile în care „arta dramatică nu se
născu într-o zi la nici un popor”6. Poate că în același
sens poetul Mihai Eminescu, evaluând producția
dramaturgică națională a momentului, aprecia cumva
„piesele sale sporadice dar excelente ale Dlui Urechia, a
căror păcat mare e acela că nu sunt mai multe”7.
Remarcăm în cele din urmă la Urechia și o calitate
de speculare abilă a cadrului de receptare, aplicată în
spiritul binecunoscutei sale aserțiuni: „o națiune care
aspiră să trăiască trebuie să știe însă a-și aminti”, în
scopul promovării crezului românismului.

5
Ibidem, p. 246.
6
V.A. Urechia. Opere complete, seria A, Tom. I, Teatru-
Drame. București, Imprimeria statului, 1898, p. I.
7
M. Eminescu, Opere, IX. București, 1980, p. 85.
Mozaic documentar 152

V.A. Urechia
1
Traducere din „Boletín de la Biblioteca-Museo-Balaguer”

1
L a câteva zile după publicarea articolului Mihaela-Ana Buganu,
anterior, am avut plăcerea de a primi primul număr al Masterand Universitatea
revistei ilustrate Buletinul Fundațiunii Urechia, ecou București
oficial al Bibliotecii Muzeu, întemeiată în Galați în 1890 Bd. Galați, nr. 8, bl. Y7, ap. 23,
Galați
de către intelectualul istoric, scriitor, profesor universitar, e-mail: mihaela_buganu@
academician, senator și ministru al Instrucțiunii publice, hotmail.es
V.A. Urechia, renumit și mult stimat în mod deosebit,
de către popoarele latine, ca fiind o glorie națională a
României, patria sa, asemenea Fondatorului nostru
pentru a sa, i-a dedicat eforturile unei vieți întregi de
activitate constantă și talent deosebit.
Acest număr este cu atât mai interesant, deoarece
cuprinde istoria și descrierea Fundației Urechia, date
statistice care evaluează viața intelectuală dar și bogăția
ei, ce constă în (40.000 volume), manuscrise, stampe,
hărți, medalii și obiecte cu valoare istorică; lucrări
savante, reproduceri ale unor documente vechi, articole
biografice și literare, ilustrații cu fațada Bibliotecii-
Muzeu-Urechia, portretul distinsului său Fondator,
fotografii ale sălilor de lectură, a salonului dedicat
marelui poet român Vasile Alecsandri, o arhivă și o poză
care demonstrează dovezile de afecțiune primite ca tribut
de către dl. Urechia la puțin timp după ce acesta a părăsit
catedra de Istorie a României din cadrul Facultății de
istorie și filosofie a Universității București.
1
Boletín de la Biblioteca-Museo-Balaguer. (1902) an 3, nr. 25-
36, 1902, pp. 3-4.
Mozaic documentar 153

Aproximativ în același timp am primit o


corespondență afectuoasă din partea Academiei Române
din București, semnată de către dl. Urechia, ca Președinte,
în care ni se comunică faptul că, la propunerea prietenului
drag al Institutului nostru, acea organizație intelectuală
a convenit să ne trimită publicațiile sale, o donație
inestimabilă ce conține patruzeci și șase de volume, a cărei
titluri le vom publica în curând.
Pe de altă parte, ne aminteam cu gratitudine
articolul necrolog adus ca omagiu lui Balaguer, publicat
în ziarul bucureștean Apărarea Națională de către dl.
Urechia, atunci când acesta a aflat de moartea lui, de
asemenea am citit cu recunoștință și descrierea Instituției
noastre, care sub semnătura intelectualului român s-a
publicat în Buletinul Fundațiunei Urechia, despre care
tocmai am vorbit, ne-a emoționat aflarea veștii că acesta
a decedat în București la începutul lunii Decembrie,
anul trecut.
Nu doar pentru numeroasele dovezi de afecțiune
pe care le-a dat Instituției noastre spre memoria
Mozaic documentar 154

Fondatorului nostru, vor fi cele care vor conserva


intactă amintirea numelui său în Biblioteca noastră;
vor contribui de asemenea la faptul că îl vom păstra
mereu în inimile noastre, dovezile neîncetate de
dragoste dăruite patriei sale din cele mai înalte posturi
pe care le-a ocupat și în primul rând pentru crearea și
promovarea Instituției Urechia în Galați, sora geamănă,
datorită originii, istoriei și dezvoltării sale, a Instituției
Balaguer din Villanueva.
Fundației Urechia, Academiei Române și distinsei
familii a generosului nostru protector român, transmitem
sincere condoleanțe pentru pierderea suferită.

***

Victor Balaguer: 1824-1901: [foaie volantă].


În: Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer. (1901) an 2, nr. 13-24, 1901. Cota: P II 121
abstracte
Abstracte 156

Abstracts

V.A. Urechia’s National-Political Activity Reflected in the Pages of


Hungarian Magazines (late 19th century – early 20th century)
Professor PhD Constantin Ardeleanu / 10

Abstract: As president of Liga Culturală (Romanian Cultural League), senator


and professor of the University of Bucharest, V.A. Urechia was often the subject of
some articles in the Hungarian press, due to its cultural and national-political activity.
This article aims at presenting the way in which his image was displayed in the pages
of the following magazines: Pester Lloyd and La Revue d’Orient et de Hongrie. Journal
politique, économique et culturel. Studying the issues of these magazines, from the
period between 1890-1901, one notices that Urechia was a well-known politician in
Budapest, an activist on the front-line of pan-Romanian national movement, but also
a highly-skilled speaker, who succeeded in influencing the national and international
public opinion, by press campaigns designed to reveal evil effects of the dualist system
for the national life of Romanians from Hungary.
Keywords: V.A. Urechia, Liga Culturală Română (Romanian Cultural League),
pan-Romanian national movement, Romanian-Hungarian relations, Hungarian press
(1890-1901)

Vasile Alexandrescu Urechia and the Spanish Model of


Multifunctional Library: the Story of a Cultural Twinning
Letiția Buruiană / 20

Abstract: Vasile Alexandrescu Urechia, the one credited with creating and
promoting the idea of Romanian spirit, succeeded in bringing and implementing
models of institutional structures and adapting examples of good practices, previously
observed in foreign cultural and educational framework, in public libraries. Such
an example is the establishment of V.A. Urechia Public Library and its subsequent
development, with its sub-components – the museum and art gallery – as part of a
long-term, visionary project, inspired by a similar process, result of the private initiative
of  Victor Balaguer, leader of Catalan movement, writer and Spanish minister, at the
Abstracte 157

end of the 19th century. The twinning institutions exchanged publications, as it appears
from the pages of the magazines founded by exactly these two scholars: Buletinul
Fundațiunei Urechia (Bulletin of the Urechia Foundation) and Boletin de la Biblioteca-
Museo-Balaguer, as well as by other sources.
Keywords: V.A. Urechia, ”V.A. Urechia” Public Library, Biblioteca-Museo-
Balaguer, Buletinul Fundațiunei Urechia (Bulletin of the Urechia Foundation), Romanian-
Spanish cultural relations, Inter-Library Loan

A Poorly Known Aspect in the History of Romanian Libraries:


Purging and Removing Books after 1945
PhD Elena Chiaburu / 30

Abstract: After WW2, Romania had to purge the periodicals collections from
its libraries, according to the legal grounds included in the Paris Peace Treaty, 1947.
After the initial stage of eliminating all the Fascist elements from the administration,
tuition system, press and culture, as the Communist regime was gradually installing,
purging publications became  more and more aggressive and unprecedented in
our history. Synthetically, there were banned the following: all the works written
by the members of the royal family or works about them; statutes of the interwar
political parties, not only the Fascist or legionary ones; any works of specific authors
(war criminals, persons fleeing the country, undesirable persons for the regime);
specific works of certain authors, while the rest of their works were still available
to the public; all handbooks published between 1920-1948; all calendars, popular
year-books of any kind, from the period between 1918-1944; any maps that include
territories that belonged to Romanian state until WW2 and which do not belong
to it anymore; royal coat of arms and insignia of the dynasty; military literature,
regulations, treaties starting with 1916, next to laws and instructions following
them, from 1920 to 1945; history and geography books on the issue of Bessarabia.
Furthermore, in 1948, Romanian tuition system was reorganized and hence, the next
generations of pupils and students were deliberately deprived of the compulsory
or highly interesting works of the interwar period. Actually, Romanian culture
following 1918 was systematically hidden from the public, by the political regime of
Bolshevik origin, which was imposed on the country, after WW2. Many top political,
cultural, scientific and religious personalities were removed from public life and
simultaneously with their physical suppression, there was an attempt to delete the
results of their work, by concealing their written work. For restoring the historical
truth, it is necessary to return to the informational resources of that period and re-
editing those works, which still preserve their importance and validity. Only so, the
gaps can be eliminated and get the right and complete image on the evolution of
Romanian society. In the same time, this undertaking represents a cultural imperative
and a moral obligation towards all ill-treated ones, by the history of the second half
of the 20th century, whose activity has to be known, reconsidered and appreciated
to its true value, also by bringing to light their writings. On the other hand, library
Abstracte 158

professionals have the duty of preserving, processing and harnessing those extremely
valuable bibliophile items that
​​ had the chance to be saved from the destructions of
decades of Communist regime, but also to make really known the history of our
libraries.
Keywords: history of Romania, history of libraries, censorship, purging of
publications, Communism

Legal Deposit Importance in Developing the Periodicals Collection


of the National Library of Romania
Teodora Ușurelu / 38

Abstract: The purpose of this paper is to highlight the importance of


legal deposit for the development of the current public collection of printed and
electronic offline periodicals available - in the National Library of Romania, in
addition to developing the intangible fund of publications, mainly the written
national cultural heritage. This study has set as objective to present the stages
that periodicals, received in the National Library of Romania as legal deposit,
according to the Law 111/1995, republished, go through until the development
of the current collection of publications, namely: receiving publications as legal
deposit following their identification in the pre-publication phase by ISSN code,
processing of publications in the Legal Deposit Department and assigning the
unique number of legal deposit, communicating periodicals to legal beneficiaries,
developing the current collections of periodicals and the intangible heritage fund
of these publications at the National Library of Romania. The pragmatism of legal
deposit is significant, as well, being the main indicator of the national coverage of
publishing production. It is also the main provider of statistical information for
the National Institute of Statistics, and a reference point for the accreditation of
publications by the National Council for Scientific Research.
Keywords: legal deposit, the development of current collection, periodicals written
cultural heritage

Cataloging the Copies of Monographic Resources


Catrina Căluian / 48

Abstract: The republication of various works, by reproducing them in


facsimile or anastatically has been practiced by some Romanian publishing houses,
in the last three decades. The bibliographic description areas of a copy, of any type
of resource, have bibliographic elements that make reference to the copy, while the
information on the original is included in the notes area. In a computerized system,
one can relate the original with the copy, as long as the library holds both variants
and there are distinct bibliographic descriptions for each of them.
Keywords: descriptive cataloging, copies of monographic resources, bibliographic
description areas, recording bibliographic elements
Abstracte 159

The First Congress of Secondary School History Teachers from


Romania, Galați-1908
Teacher & PhD Sorin Langu / 58

Abstract: In the context of organizing a modern education system, the Minister


of Education, Spiru Haret, organizes in Galați the first congress of history teachers in
Romania. The congress is led by the historian Dimitrie Onciul. The theme included seven
topics and was applied in four practical lessons. The main debate, both in speeches and in
lessons, was the dispute between the expository and the heuristic method.
Keywords: history congress, teachers, teaching methods, Spiru Haret

Modernization and Development Projects in the City of Galați


PhD Valentin Bodea / 61

Abstract: In the interwar period, the Interim Commission of the City of Galați
deeply contributed to the town development, by the airport construction and property
assignment to the persons that came back from war. In the same time, the Interim
Commission contributed to the modernization of the town, by creating cultural edifices,
administrative and housing buildings. The town development and modernization was
interrupted by the outbreak of WW2.
Keywords: property assignment to those who came back from war, cultural
buildings, airport, administrative buildings, housing buildings

Christianity and Pedagogy. A Conceptual and Genetical Analysis


Teacher&PhD Doru Valentin Căstăian / 68

Abstract: In this article, I present some hypotheses about the cultural filiation and
genetic relationship between some memes and ideas specific to modern pedagogy and
some ideas and topoi of the Christian imagination and theology. I think that particularly
interesting is the way in which the Christian memes survive in a time when there is
increasing pressure for scientific approaches and we see a “culture of measurement”
growing all around us. That`s why I think my analysis is useful, because it brings forth
the problem of the difference and the relationship between various cultural levels in
modern pedagogy and it sets the premises for a humanistic perspective in education.
Keywords: Pedagogy, Christianity, Measurement, Science, Educational
Humanism

A Scientific and Humanistic Revision of Christian Doctrine,


in the Theology of Fr. Schleiermacher
PhD Ovidiu Nedu / 75

Abstract: Influenced by his Romantic environment, Schleiermacher engaged


in an attempt to deny the essentiality of doctrine in religion. Doctrine is no longer
considered the divine message through which religion starts, but a secondary product,
Abstracte 160

the verbal formulation, depending on a cultural setting, of religious affections. All


doctrines embed a particular cosmology; the religious element of any doctrine is simply
the idea of unity, which is applied to the cosmological representation taken from the
cultural environment. Being a human product, religious doctrine, like any other type
of human knowledge, is prone to error, permanently under revision. The static view
of religious dogma is replaced by a dynamic and fallible one. Schleiermacher rejects
all kind of revelation received “from above”, limiting religious knowledge to what is
confined within the limits of human religious experience.
By a scientific and phenomenological critical approach, he dismisses several ma-
jor traditional Christian doctrines, such as Eschatology, all “sacred history”, many ele-
ments of Biblical cosmology, such as the doctrines about angels, devils, Satan or Hell.
Keywords: Schleiermacher, religious fallibility, heterodoxy, existentialist
approach, scientism, general revelation, archaic cosmology, demythologization.

A Dedication for an Aspiring Artist from a “Prestigious Educator”


Camelia Toporaș / 106

Abstract: A natural sciences textbook has been identified in the collections of


V.A. Urechia Public Library; the author of this textbook is the teacher and journalist
Teodor Bădărău and contains a signed dedication for Lola Schmierer Roth. A name of
highly resonance in the history of Romanian art, the artist was only 16 years old at that
time and she contributed to the illustration of that work. This textbook was written in
the period when Teodor Bădărău worked as a teacher in Galați.
Keywords: painters from Galaţi, teachers from Galaţi, biographical data, library
collections, signed dedication

The Evolution of the Pastel Technique in Contemporaneity, Interferences


with Other Artistic Techniques in the Romanian Visual Art
PhD Candidate Constantin-Adrian Corcăcel / 114

Abstract: In the props of visual artists in Romania after 1989, pastel became
much more present, by the appearance on the free market of diversified ranges of dry and
oily pigments, specific work supports, fixatives and other ancillary materials necessary to
achieve professional artistic creations.
Some of the artists adopt the pastel by definitively implementing it in their work,
thus seeking a continuous improvement in this work environment, while others use
it only to discover new formulas of plastic expression, interfering with other artistic
techniques such as watercolor, ceramics, photography or tapestry. Regarding the
working symposia or group exhibitions, pastel has been assimilated to a large extent,
as evidenced by the editions of the creative camp “Pastel Urban” in Timișoara, a
project that wants to capture, in terms of this artistic technique, architecture and local
spirit. Another example, such as the “ProBoholț” creative camp, supports diversity in
plastic expression, bringing to the public’s attention the peculiarities of the local rural
tradition captured by professional artists in as varied work environments as possible,
Abstracte 161

from oil or water colors to sculpture, engraving or pastel. In Romania, there are few
artists who can be called pastelists thanks to the perfect personal exhibitions only
in this work environment or the conception and realization of some monumental,
large-scale projects, executed through pastel. However, even if nationally the pastel
does not have the same massive presence on the walls of art galleries, as in Western
art, due to its chromatic versatility, textural expressiveness and easy application, it is
gaining new followers among contemporary visual artists, and can become, in time,
one of the best, most beloved and most used work techniques.
Keywords: pastel, visual art, expressiveness, painting, creation

La minorité de l’Autriche-Hongrie
PhD Ana-Maria Cheșcu / 126

Résume: Une question de haute importance et qui présente un intérêt eu-


ropéen est celle des rapports politique et économique entre Autriche et Hongrie. Ces
rapports, réglé par le compromise de 1867, produisent dans tous les négociations
difficultés. En conséquence, le présent recherche est un moyenne plus naturel et de
plus efficace de plaider la cause de minorité. Cet article est reconstitué par les livres,
archives, articles des presse et documents édites. Tous ceux-ci, décrivent le contexte
légal et historiographique de la minorité nationale dans l’Autriche-Hongrie enleve en
évidence l’universalité impériale en contraste avec l’identité nationale.
Mots clés: minorité, compromise, czech, ministère, presse.

Ancient Waterways of Maritime Danube (I)


Tudose Tatu / 133

Abstract: The Danube Delta, from its discharge into the Black Sea, still
represents an unknown territory in what navigability across ages is concerned, and
the present paper brings into light, in an unedited way, less known aspects of per-
manently or occasionally navigable arms/branches/channels, islands, ancient for-
tresses and places, with the etymologies of their names, as revealed by corroborat-
ing bibliographic resources of Romanian and foreign authors, with ancient maps,
such as the highly precise map of the Danube Delta, from 1771, which belonged to
the czarist officer Ivan Ivanovici Nagatkin, or the one of the British sea researcher
and vice-admiral of British Royal Navy, Thomas A.B. Spratt, from 1857.
Keywords: history of the Danube Delta, the Danube’s arms, hydrography, navi-
gation charts, etymology

A Bibliophile Rarity in the Collections of “V.A. Urechia” Public


Library - Bock, Hieronyus. ”Kreutterbuch”, Strasbourg, 1595
Camelia Bejenaru / 142

Abstract: The old foreign book collection of V.A. Urechia Public Library pre-
serves, among other bibliophile treasures, a rare scientific work, exceptionally illustrat-
Abstracte 162

ed - Bock, Hieronyus. Kreutterbuch, Strasbourg, 1595. This work is very important for
both studying the history of botany, being the first taxonomic work in this field, and as
a source of popular German language, as it was spoken in the 16th century. This book is
part of the donation made by Vasile Alexandrescu Urechia, the founder of the library
from Galaţi.
Keywords: old foreign books, 16th century, botany treaty, plant taxonomy, V.A.
Urechia book donation

V.A. Urechia, on Stage!


Letiția Buruiană / 146

Abstract: V.A. Urechia has enjoyed stage success, some of his plays being
staged, during his lifetime, and played by the greatest artists of his time. Generous ad-
vertising presentations are published in the specialized magazine, “Programul theatre-
lor” (1898-1900) (Theatres’ Program), his name featuring next to other famous names
of Romanian stage, like Aristizza Romanescu, V. Alecsandri or I.L. Caragiale. There
are fully descriptions of theatrical performances, cast, backstage details and success as
a playwright, which were also published in Urechia’s memoirs, rendered in fragments
in this article, next to chronicles published in this theater magazine, that all reveal the
programatic character of his artistic approaches.
Keywords: V.A. Urechia, “Programul theatrelor” (1898-1900) (Theaters’ Pro-
gram), theatrical performances, Romanian theatre, historical dramas

V.A. Urechia: Translation from ”Boletin de la


Biblioteca-Museo-Balaguer”
Translated by Mihaela Buganu / 152

Abstract: The translation of the article published in the Spanish magazine


“Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer” reveals two important events in the history
of V.A. Urechia Public Library: the issue of Buletinul Fundațiunei Urechia (Bulletin of
the Urechia Foundation) and the death of the founder himself. This unsigned article
emphasizes the importance of the institution created by Urechia, seen as a ”twin-sister”
of Víctor Balaguer Museum and Library from Villanueva y Geltru (Barcelona).
Keywords: V.A. Urechia, Buletinul Fundațiunii Urechia (Bulletin of the “Urechia”
Foundation), Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer, history of “V.A. Urechia” Public
Library, Romanian-Spanish intercultural relations
Cuprins
Editorial..........................................................................................................................................7

testimonia
Activitatea național-politică a lui V.A. Urechia reflectată în paginile a două publicații
maghiare (sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea)
Constantin Ardeleanu ....................................................................................................................10
Vasile Alexandrescu Urechia și modelul spaniol de bibliotecă multifuncțională:
povestea unei înfrățiri culturale
Letiția Buruiană .............................................................................................................................20

pro domo
Un aspect insuficient cunoscut din istoria bibliotecilor românești:
epurarea și expurgarea cărților după 1945
Elena Chiaburu..................................................................................................................30
Importanţa depozitului legal în dezvoltarea colecţiei de publicaţii periodice a
Bibliotecii Naţionale a României
Teodora Ușurelu ..............................................................................................................................38
Catalogarea reproducerilor resurselor monografice
Catrina Căluian ..............................................................................................................................48

localia
Primul congres al profesorilor secundari de istorie din România, Galați-1908
Sorin Langu .....................................................................................................................................58
Proiecte de dezvoltare și modernizare în orașul Galați (1920-1939)
Valentin Bodea ....................................................................................................................61

spiritus rector
Creştinism şi pedagogie: o analiză conceptuală şi genetică
Doru Valentin Căstăian..............................................................................................................68
O revizuire scientist-umanistă a doctrinei creştine, în teologia lui Fr. Schleiermacher
Ovidiu Nedu................................................................................................................................75

Belle arte
O dedicaţie pentru o artistă în devenire de la un „educator de prestigiu”
Camelia Toporaș .......................................................................................................................106
Evoluția tehnicii pastelului în contemporaneitate, interferențe cu alte tehnici artistice
în arta vizuală românească
Constantin-Adrian Corcăcel ....................................................................................................114

mozaic documentar
Minoritățile din Austro-Ungaria
Ana-Maria Cheșcu ...................................................................................................................126
Căile vechi navigabile ale Dunării maritime (I)
Tudose Tatu ...............................................................................................................................133
O raritate bibliofilă în colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” - Bock, Hieronymus.
„Kreutterbuch”, Strasbourg, 1595
Camelia Bejenaru .....................................................................................................................142
V.A. Urechia, la rampă!
Letiția Buruiană .......................................................................................................................146
V.A. Urechia: Traducere din „Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer”
Trad. Mihaela-Ana Buganu .....................................................................................................152
Abstracts....................................................................................................................................................156
Contents
Editorial..........................................................................................................................................7

testimonia
V.A. Urechia’s National-Political Activity Reflected in the Pages of Hungarian Magazines
(late 19th century – early 20th century)
Constantin Ardeleanu .................................................................................................................... 10
Vasile Alexandrescu Urechia and the Spanish Model of Multifunctional Library:
the Story of a Cultural Twinning
Letiția Buruiană ............................................................................................................................. 20

pro domo
A Poorly Known Aspect in the History of Romanian Libraries: Purging and
Removing Books after 1945
Elena Chiaburu............................................................................................................................... 30
Legal Deposit Importance in Developing the Periodicals Collection of the
National Library of Romania
Teodora Ușurelu .............................................................................................................................. 38
Cataloging the Copies of Monographic Resources
Catrina Căluian .............................................................................................................................. 48

localia
The First Congress of Secondary School History Teachers from Romania, Galați-1908
Sorin Langu ..................................................................................................................................... 58
Modernization and Development Projects in the City of Galați
Valentin Bodea .................................................................................................................... 61

spiritus rector
Christianity and Pedagogy. A Conceptual and Genetical Analysis
Doru Valentin Căstăian.............................................................................................................. 68
A Scientific and Humanistic Revision of Christian Doctrine, in the Theology of
Fr. Schleiermacher
Ovidiu Nedu................................................................................................................................ 75

Belle arte
A Dedication for an Aspiring Artist from a “Prestigious Educator”
Camelia Toporaș ....................................................................................................................... 106
The Evolution of the Pastel Technique in Contemporaneity, Interferences with
Other Artistic Techniques in the Romanian Visual Art
Constantin-Adrian Corcăcel .................................................................................................... 114

mozaic documentar
La minorité de l’Autriche-Hongrie
Ana-Maria Cheșcu ................................................................................................................... 126
Ancient Waterways of Maritime Danube (I)
Tudose Tatu ............................................................................................................................... 133
A Bibliophile Rarity in the Collections of “V.A. Urechia” Public Library - Bock, Hieronyus.
”Kreutterbuch”, Strasbourg, 1595
Camelia Bejenaru ..................................................................................................................... 142
V.A. Urechia, on Stage!
Letiția Buruiană ....................................................................................................................... 146
V.A. Urechia: Translation from ”Boletin de la Biblioteca-Museo-Balaguer”
Translated by Mihaela-Ana Buganu ........................................................................................ 152
Abstracts.................................................................................................................................................... 156
Il
ust
raț
iacopert
el
or:
Copert
a1:Ur ec
hiaV. A.laSinai
aîn1890:[ Grac ă]
.-Sinaia:[s
n],1890Cota:FI I
I169
Copert
a2:Col a
jfotodinPa lat
ulCED,actua l
ulsedi
ua lBibli
oteci
iJudeț
ene„V.
A.Ur e
chia”
Copert
a3:V.A.Ur echia,f
otograeinedi
tăr eal
iz
a t
ăîna t
elier
ulluiF.Hil
d,Gala
ți,[1894]
Pagi
nilederubri
că:ima gi
nipreluc
rat
edin„ Oratori
uc upri
nz â
ndOr a
ţi
unil
eșiRuge le
..
.”
/Me l
chis
ede
c,
EpiscopAlRoma nului,Bucureșt
i,1869.Edita
tăsubîngr
iji
realuiV.A.Urechi
a