Toxicologie NOȚIUNI DE TOXICOCINETICĂ

- Absorbția
Text din : Bălălău, D., Baconi, D. (2005). Toxicologie - Distribuția, depozitarea și
acumularea
generală. Editura Tehnoplast Company S.R.L., București.
Șuțeanu et al. (1995). Toxicologie și toxicoze. Editura - Metabolizarea
Didactică și Pedagogică, București. (biotransformarea)
Tamba-Berehoiu, R. (2014). Noțiuni de Toxicologie Consecinţe toxicologice ale
generală. U.Ș.A.M.V. Atelierul de multiplicat cursuri, biotransformărilor
București. (bioactivare, detoxifiere)
Internet: https://toxtutor.nlm.nih.gov/index.html - Eliminarea

Noțiuni de toxicocinetică
(absorbția, distribuția, metabolizarea și eliminarea toxicilor – ADME)
Toxicocinetica studiază comportarea substanţelor toxice în organism. La
contactul unei substanțe toxice cu organismele, au loc o serie de fenomene
precum:
- absorbția, difuzia, distribuția,
- localizarea, acumularea, depozitarea,
- biotransformarea,
- eliminarea.

Absorbția
Pentru a exercita un efect toxic asupra organismului, toxicul trebuie să
pătrundă din mediu în organism (trebuie absorbit), deși în unele cazuri poate
apărea și toxicitate locală. Acțiunea toxică locală se produce la nivelul locului inițial
de contact al toxicului cu organismul (fără absorbție) – de exemplu pe piele,
mucoase și are importanță limitată la un număr mic de toxici (de exemplu acizi
corozivi, baze caustice, detergenți etc.). Acțiunea toxică generală se produce după
pătrunderea toxicului în organism, respectiv în celule și este caracteristică
majorității toxicilor.
Absorbția este procesul pătrunderii în sânge a toxicului de la locul de
expunere. Substanțele ingerate sau inhalate pot fi considerate practic încă în afara
organismului, până când traversează barierele celulare (membranele biologice).
Traversarea se face în funcție de natura membranei respective și de proprietățile
fizico-chimice ale toxicilor.
Astfel, există transport PRIN membrană – pentru ioni și molecule de
dimensiuni mici și transport CU membrana (prin vezicule care se desprind din
membrană) pentru molecule mari și particule. Transportul prin membrană poate fi
transport pasiv, fără consum de energie sau transport activ - prin sisteme de
transport care necesită ATP (adenozin trifosfat). De exemplu, substanțele cu grad
ridicat de liposolubilitate pătrund rapid în celulă prin difuziune iar cele
hidrosolubile de mici dimensiuni pătrund prin canale de apă (ambele tipuri
reprezintă transport pasiv prin membrană).
1
 Absorbția toxicilor poate fi: transcutanată, prin mucoase (oculară, nazală,
rectală, vaginală), la nivelul aparatului digestiv, la nivelul aparatului respirator.
Absorbția transcutanată: Prin tegumentul intact toxicul pătrunde greu,
datorită stratului protector de sebum, de păr, blană, sau pene. Sensibilitatea
tegumentului depinde de specie, rasă, sex, vârstă, doză și concentrație toxică.
Tegumentul cu escoriații, inflamații, plăgi, arsuri, micoze, parazitoze sau regiuni
pliate, bogate în glande sebacee sau sudoripare, favorizează pătrunderea toxicului.
Traversarea tegumentului de către substanțele liposolubile se poate face
transepidermic, adică prin epiderm (care este o barieră lipoproteică), sau
transfolicular, adică prin foliculii piloși și glandele sebacee (hidrocarburi clorurate,
pesticide organoclorurate - de exemplu diclor-difenil-tricloretan (DDT),
hexaclorciclohexan (HCH), nitroderivați, H2S, CO, CO2, HCN, hidrocarburi alifatice,
săruri de Hg, ioduri alcaline).
Absorbția toxicului prin mucoase (oculară, nazală, rectală, vaginală): Acest
mod de pătrundere este facil, deoarece mucoasele sunt bogat vascularizate, având
rețeaua capilară chiar la suprafață, spre deosebire de tegument.
Absorbția toxicului la nivelul aparatului digestiv: Efectul toxicului pătruns
pe această cale este întârziat, deoarece toxicul trebuie să depășească bariera
hepatică pentru a ajunge în circuitul sangvin. La nivelul tubului digestiv se disting
câteva zone care prezintă caracteristici diferite:
• Cavitatea bucală are o capacitate redusă de absorbție, dar cianura de potasiu,
nicotina, cocaina (în soluție) se absorb rapid la acest nivel.
• Esofagul – absorbția este redusă din cauza tranzitului rapid și a structurii
mucoasei.
• În stomac la unele substanțe le crește toxicitatea: clorura mercuroasă (Hg2Cl2)
în clorură mercurică (HgCl2), cianurile în acid cianhidric (HCN); la altele le scade.
Iritarea mucoasei gastrice determină vomă și în consecință, eliminarea toxicului.
• Intestinul subțire – are o suprafață mare de absorbție, vascularizație puternică
și mucoasă ușor permeabilă atât pentru substanțe liposolubile, cât și pentru cele
hidrosolubile, acesta fiind locul principal de absorbție al căii digestive. Astfel,
substanțele toxice ajung în sistemul sangvin și limfatic, ajungând prin vena portă
la ficat și după aceea prin capilare la toate celulele.
• Intestinul gros – în colon absorbția are loc în proporții reduse, iar la nivelul
rectului se produce absorbție prin clismă medicamentoasă, supozitoare. Există
toxice care intră în circuitul sangvin prin venele plexului hemoroidal, se unesc
cu vena hipogastrică și ocolesc ficatul (factor principal de detoxifiere), având
astfel o acțiune energică.
Sau, anumiți agenți toxici (Hg, NH3), după ce depășesc bariera hepatică, intră în

2
 circuitul enterohepatic * sau enterosalivar†.
Un rol important îl joacă gradul de umplere a sistemului digestiv, ca și tipul de
alimente ingerate. De exemplu, substanțe cu tanin‡ existente în stomac, transformă
alcaloizii în produși aproape insolubili. Proteinele declanșează reacția de
precipitare a sărurilor metalelor grele (sărurile de Cu, precipătă cu S din
aminoacizi). Absorbția stomacală a toxicului este potențată de alcool sau chiar de
mediu acid. În general, toxicele introduse pe cale digestivă ajung la ficat, care are o
poziție centrală metabolică, beneficiind de mecanisme de detoxifiere care reduc
sau suprimă toxicitatea.
Absorbția toxicelor la nivelul aparatului respirator: Suprafața întinsă a
plămânului, vascularizația bogată și schimburile gazoase ce au loc aici fac ca
substanțele gazoase, vaporii și aerosolii cu particule fine lichide sau solide (1-10
µm) să se absoarbă cu viteză mare. Toxicul trece prin cavitatea nazală, faringiană
(mucoasa rinofaringiană are o capacitate de absorbție limitată), prin trahee,
bronhii, bronhiole iar după difuzarea prin membrana alveolară și capilarele
pulmonare, ajunge rapid în sânge (în venele pulmonare) și apoi în întreg
organismul.
După absorbție, substanțele toxice trec în lichidele circulante ale
organismului (sânge, limfă), prin care sunt vehiculate în lichidul interstițial și celule.
În timpul circulației, unele toxice rămân libere sau active, iar altele se leagă de
proteinele plasmatice (exemple de proteine plasmatice: albumina, alfa- și beta-
lipoproteinele) sau de hematii. Acest fenomen întârzie biotransformarea și
eliminarea toxicelor din organism.

Distribuția, depozitarea și acumularea

Distribuția reprezintă transferul sau transportul substanței din sânge în
țesuturi și organe sau în alte lichide biologice. Distribuția se face în funcție de
proprietățile fizico-chimice ale substanțelor și de permeabilitatea membranară a
unor celule.
Spre deosebire de majoritatea membranelor, peretele capilar prezintă
permeabilitate crescută, fapt care permite trecerea substanțelor cu greutate

*
Circuit enterohepatic: circulația acizilor biliari, a bilirubinei, a unor medicamente sau a altor
substanțe de la ficat în bilă, apoi în intestinal subțire, aborbție de către enterocite și transport
înapoi la ficat. Din punct de vedere toxicologic aceste aspecte sunt foarte importante deoarece
multe xenobiotice lipofile trec prin acest proces, cauzând lezarea hepatică repetată.
†
Circulația enterosalivară. De exemplu în cazul nitratului - circulația enterosalivară a nitratului –
se referă la faptul că nitratul din surse alimentare este înghițit și absorbit rapid în sânge în
porțiunea proximală a tubului digestiv, fiind secretat ulterior în salivă unde bacteriile reduc
nitratul la nitriți. Nitritul re-circulă apoi către sistemul digestiv în urma secreției de salivă și este
aborbit în fluxul sanguin. Astfel, saliva umană reprezintă 93% din ingestia totală zilnică de nitriți.
‡
Taninuri - sunt substanțe cu caracter fenolic, precipită proteidele din soluțiile apoase
coloidale.
3
moleculară mare. Pătrunderea în creier a xenobioticelor prezintă unele
particularități, datorită barierei hematoencefalice§. Aceasta este alcătuită din mai
multe membrane. Pereții capilarelor cerebrale tind să se asemene mai mult cu
membranele celulare decât cu cele capilare.
Substanțele liposolubile (anestezice, organoclorurate) se distribuie în
țesuturile bogate în lipide (sistemul nervos, depozite de grăsime). Cele hidrofile
ajung în ficat și rinichi.
Depozitarea reprezintă fenomenul de fixare selectivă a substanțelor toxice
în țesuturi sau organe. Acest fenomen este foarte important de cunoscut pentru
examenul toxicologic din organe; recoltarea organelor pentru a fi expediate la
laborator se face în funcție de toxicul incriminat. Țesuturile în care se distribuie cele
mai frecvente substanțe toxice sunt:
- țesutul adipos: insecticide organoclorurate, solvenți organici, nitroderivați;
- țesutul osos: plumbul, fluorul, fosforul, calciul;
- fanerele (= unghii, păr, pene): arsen, seleniu;
- organele bogate în proteine (ficat, rinichi): cuprul, mercurul, arsenul, cadmiul;
- organele hematopoetice: benzenul.
În unele situații, se poate realiza o mobilizare rapidă a toxicului din depozit, cu
apariția bruscă a intoxicației acute. Este cazul insecticidelor organoclorurate
depozitate în grăsimea mezenterică și a cuprului depozitat în ficat.
Acumularea. Se realizează în cazul substanțelor cu toxicitate redusă, a celor
care pătrund în organism în doze mici, dar repetate. La un moment dat, prin
cumulare se realizează doza toxică și manifestarea clinică corespunzătoare.
Exemple: cuprul, organocloruratele, plumbul, fluorul etc.

Metabolizarea (biotransformarea)
Biotransformarea reprezintă un ansamblu extrem de variat – atât ca natură
cât și ca localizare – de procese chimice din organismul viu, prin care xenobioticul
trece în unul sau mai mulți metaboliți cu toxicitate variată, de cele mai multe ori cu
o hidrosolubilitate accentuată, deci ușor eliminabili. Biotransformarea toxicelor
poate avea loc:
- înainte de trecerea toxicului în sânge sau limfă (spre exemplu în rumenul
ierbivorelor, microflora metabolizează toxice ca ureea, în colon sulful și
combinațiile sale organice se transformă în hidrogen sulfurat H2S, în plămâni
toxicele se combină cu H2O sau CO2).
- după trecerea în sânge (după absorbție). Sediul principal al biotransformării
toxicelor este ficatul, deoarece sângele venit din tractul gastrointestinal, care
§
Bariera hematoencefalică (BHE) este un perete semipermeabil care înconjoară vasele de
sânge din creier. Spre deosebire de capilarele obișnuite, la nivelul cărora celulele endoteliului
capilar prezintă joncțiuni deschise de tip gap, celulele endoteliale ale capilarelor cerebrale
prezintă joncțiuni impermeabile. În afara celulelor endoteliului capilar, în alcătuirea barierei
hematoencefalice mai intră următoarele celule: astrocite, pericite.
4
 conține substanțele absorbite, traversează mai întâi ficatul și apoi ajunge în
circulația generală. Nu există reacții speciale de apărare contra substanțelor
străine și a celor care vizează metaboliții normali, endogeni. Toxicele care ajung
în circulația portală la ficat sunt metabolizate în funcție de asemănarea lor
chimică cu substanțele fiziologice.

Biotransformarea substanțelor toxice se realizează în două faze: ÎN PRIMA

FAZĂ biotransformările se realizează prin reacții de oxidare, reducere și hidroliză,
ce introduc în molecula toxicului grupări reactive cu polaritate crescută -OH, -SH, -
COOH, -NH2 reacții controlate de enzime din categoria oxidaze, reductaze,
hidrolaze.
Reacții de oxidare: Prin oxidare înțelegem o reacție chimică în care un
substrat pierde electroni. De exemplu, un substrat pierde electroni prin adiția
oxigenului, prin dehidrogenare (îndepărtarea hidrogenului din moleculă), sau prin
transfer de electroni.
- Oxidarea microzomală (sau microsomală) este catalizată de sistemul enzimatic
microsomal localizat la nivelul reticulului endoplasmic hepatic. Acest sistem
are o mare plasticitate adaptativă, răspunzând la creșterea substratului natural
sau exogen prin creșterea masivă a cantității componentelor, prin proliferarea
reticulului endoplasmic cu consecințe importante asupra vitezei oxidării
compușilor respectivi (inducție enzimatică chimică, medicamentoasă etc.).
Exemple de oxidare microsomală: oxidarea alifatică, hidroxilarea aromatică,
epoxidarea, dezaminarea oxidativă, N-dealkilarea, O-dealkilarea, S-dealkilarea,
N-oxidarea, N-hidroxilarea, P-oxidarea, sulfoxidarea, desulfurarea (înlocuirea S
cu O).
Termenul de citocrom P450 (CYP450) face referire la o familie de proteine-enzime
ce conțin ca grupare prostetică hemul (deci sunt hemoproteine), cu localizare
microsomală și rol în oxidarea a numeroase xenobiotice, dar și a unor substanțe
endogene.
- Oxidarea nemicrosomală se întâlnește în cazul aminelor, procesul fiind localizat
la nivelul mitocondriilor și catalizat de monoaminoxidază (MAO).
Reacții de reducere: Prin reducere înțelegem o reacție chimică în care un
substrat primește electroni. Reducerile pot să se desfășoare la nivelul legăturilor
duble dintre doi atomi de azot (N=N) sau la nivelul grupării nitro (-NO2). Deseori,
compușii cu azot rezultați sunt mai departe oxidați și se formează astfel metaboliți
toxici. În cazul unor substanțe, de exemplu tetraclorura de carbon CCl4,
xenobioticul este redus și formează radicali liberi foarte reactivi. Deci, în mod
frecvent, prin reacțiile de reducere nu se produce o detoxifiere, ci se formează
metaboliți mai toxici decât cel inițial. Un exemplu de reacție de reducere la
gruparea nitro: nitrobenzenul prin reducere se transformă în anilină. Reducerea
este catalizată de reductaze microsomale sau nemicrosomale (unele sunt enzime

5
citosolice), este mai frecventă la nivelul bacteriilor intestinale și mai puțin la nivelul
țesuturilor.

Reacții de hidroliză: Hidroliza este o reacție chimică în care adiția de

molecule apă rupe toxicul în două sau mai multe fragmente (subunități mai mici).
Gruparea hidroxil (-OH) a apei este încorporată într-unul dintre fragmente și
atomul de hidrogen în altul. În general prin hidroliză sunt metabolizate molecule
mai mari, cum sunt esteri, amide, hidrazine, carbamați. Enzimele care catalizează
hidroliza compușilor corespunzători se găsesc în țesuturi, dar și în plasmă.

ÎN FAZA A DOUA principalele reacții de biotransformare sunt reprezentate

de reacțiile de conjugare sau de biosinteză iar compușii rezultați, în cea mai mare
parte hidrosolubili, mai mult sau mai puțin polari, sunt eliminați din organism pe
cale renală și biliară. În cazul reacțiilor de conjugare, o moleculă care se găsește în
organism în mod normal se leagă de gruparea reactivă a moleculei obținute în urma
primei faze de metabolizare. Tipuri de reacțiile de conjugare:
- glucuronoconjugarea (agentul de conjugare este acidul glucuronic) ** este cea
mai frecventă și cea mai importantă conjugare, catalizată de enzime
microsomale din toate țesuturile (microsomii hepatici, intestin, rinichi, plămâni,
piele); alte reacții de conjugare sunt
- sulfoconjugarea (cu gruparea sulfat) se face sub influența sulfuril-transferazelor
sau sulfokinazelor;
- conjugarea cu glicocol (acid aminoacetic);
- conjugarea cu glutamină;
- conjugarea prin metilare (cu gruparea metil) este catalizată de metil-
transferaze;
- conjugarea acetică (acetilarea) (cu radicalul acetil) reacția este catalizată de N-
acetil-transferaza;
- conjugarea tiocianică: ionul cian (-CN) se detoxifică prin transferal sulfului de pe
un compus cu S (aminoacizi cu sulf, radicali tiolici; tiosulfații sunt folosiți ca
antidoturi în intoxicația cianhidrică) pe –CN, cu formarea tiocianatului, în
prezența enzimei trans-sulfurază;
- conjugarea mercapturică – constă în formarea unor complecși mai toxici
câteodată, decât compusul inițial, dar care se pot elimina rapid. Agentul de
conjugare este o substanță cu grupări tiolice, precum cisteina (aminoacizi cu

**
Glucoza prin oxidare în ficat se transformă în acid glucuronic
6
 sulf, în general), glutationul (tripeptid)††. Conjugarea mercapturică are loc în
rinichi și nu în ficat.
Există substanțe care au deja grupări funcționale și care pot trece direct la
conjugare (fără să mai treacă prin reacțiile din prima fază), de exemplu fenolul. Alte
substanțe se metabolizează total în prima fază, de exemplu etanolul, dar cele mai
multe se metabolizează prin cele două faze.

Consecinţe toxicologice ale biotransformărilor (bioactivare,

detoxifiere)
S-a constatat că uneori, în urma biotransformărilor unor substanțe chimice
cu reactivitate redusă, apar metaboliți cu reactivitate chimică deosebit de mare.
Acest proces se numește “bioactivare” (activare hepatică). Compușii chimici
hiperactivi, rezultați prin bioactivare, sunt epoxizii și radicalii liberi.
Epoxizii se leagă covalent la molecule esențiale ale marilor cicluri metabolice,
generând necroze și cancer. Apar epoxizi din biotransformarea furosemidului,
alchenelor, bifenililor polihalogenați, tricloretilenei, clorurii de vinil, naftalinei,
antracenului, organocloruratelor complexe ca Aldrinul etc.
Radicalii liberi produc peroxidare lipidică, leziuni tisulare, inhibiție
enzimatică, atacă acizii nucleici. Apar radicali liberi din biotransformarea
tetraclorurii de carbon, brom-triclor-metanului, diferitelor alimente, radiațiilor
ionizante, a majorității compușilor halogenați etc. De asemenea, radicali liberi se
pot forma în urma uciderii microorganismelor de către fagocitele activate, în urma
acțiunii enzimei ribonucleotid reductaza, prin scăpări accidentale ale căilor
transportoare de electroni, în urma unor procese de oxidare catalizate de metale,

††
Glutationul este o tripeptidă formată din 3 aminoacizi: acid glutamic, cisteină și glicină
7
sub acțiunea unor compuși toxici etc.
Radicalii liberi sunt atomi sau molecule care prezintă unul sau mai mulți
electroni neîmperecheați. Datorită electronilor liberi, radicalii sunt foarte reactivi,
putând reacționa cu orice moleculă vecină, prin preluarea sau cedarea unui
electron. În sistemele biologice, acțiunea radicalilor liberi se poate solda în
consecință, cu distrugeri celulare și tisulare importante.
Rolul antioxidanților în protejarea organismului de radicali liberi este foarte
important. Printre antioxidanți enumerăm: superoxid dismutaza (SOD), catalaza,
tocoferolul, acidul ascorbic, glutationul, glutation peroxidaza. De asemenea, o serie
de procese reparatorii enzimatice, contribuie direct sau indirect la prevenirea
formării radicalilor liberi, anume procesele reparatorii ale membranelor lipidice în
care intervin lipaze, peroxidaze și acil transferaze sau procesele reparatorii ale ADN.
Protecția oferită de antioxidanți este eficientă într-o măsură dependentă de
nivelul stresului oxidativ la care este supus organismul. În cazul unui stres oxidativ
puternic, bariera de antioxidanți nu face față și pot apărea o serie de injurii celulare
și tisulare sau chiar moartea.

Se desprind câteva concluzii generale privind biotransformarea, și anume:

- transformarea unui xenobiotic se poate face pe mai multe căi;
- transformările in vivo nu depind de stabilitatea compușilor respectivi in vitro;
- calea de metabolizare a unui toxic diferă în funcție de specie;
- organele au roluri diferite în detoxifiere. Ficatul sănătos are rolul central, fiind
considerat barieră fiziologică, urmează rinichii și intestinul;
- produșii de metabolizare ai xenobioticelor nu au întotdeauna o toxicitate mai
redusă decât toxicul inițial. Uneori metaboliții au toxicitate mai mare decât
toxicul inițial.

Dacă în mod excepțional, xenobioticele pot interfera cu marile căi

metabolice și pot lua parte la reacții de biosinteză în organism (practic, xenobioticul
substituie compusul fiziologic normal, prin asemănare structurală) din care rezultă
compuși toxici, incompatibili cu viața atunci au loc “Sinteze letale”. Un exemplu
tipic pentru sinteza letală este ionul fluorură. La administrarea de doze mari de
fluorură se poate petrece reacția acestuia cu acidul citric din ciclul acizilor
tricarboxilici, cu formarea acidului fluorocitric și întreruperea consecutivă a ciclului
Krebs și producerea morții. Similar se produc lucrurile și în cazul fluoracetatului
(CH2FCOOH). Având în vedere că ionul fluorură interferă într-un proces metabolic
comun majorității celulelor mamiferelor, ar trebui ca efectul toxic să fie același
pentru toate speciile animale și chiar pentru celulele tuturor organelor. Cu toate
acestea, deși mecanismul toxic este bine stabilit, nu s-au găsit explicații privind
diferențele între specii, ca și între locurile atacului toxic.

8
 Eliminarea substanțelor toxice
Eliminarea reprezintă procesul îndepărtării toxicului și/sau metaboliților lui
din organism. Cu cât viteza de eliminare este mai mare, cu atât nocivitatea toxicului
scade. Căile de eliminare sunt: rinichiul, diferite glande, plămânii, pielea, părul,
unghiile, tractul digestiv, mucoasele.
• Calea renală (eliminarea prin rinichi) este principala cale de eliminare,
majoritatea xenobioticelor trebuie să fie transformate în compuși hidrosolubili
pentru a fi eliminate renal.
• Calea digestivă – eliminarea pe cale digestivă se face prin intestinul gros,
mucoasa gastrică, glandele salivare, și glandele anexe ale tubului digestiv care
elimină multe toxice. Se consideră glande anexe ficatul, vezica biliară și
pancreasul.
• Calea pulmonară – pentru gaze (H2S, CO2, amoniac NH3) și substanțe volatile‡‡
(eter, cloroform, alcool).
Alte căi de eliminare, cu importanță secundară sunt:
• Eliminarea prin piele (excreția sudorală). Pielea este o cale minoră de eliminare
a toxicelor gazoase, volatile și a unor metale.
• Eliminarea prin glanda mamară (prin secreția lactată). Prin glanda mamară se
elimină multe substanțe toxice. În lapte se pot concentra unele medicamente
(de exemplu unele antibiotice) și diverse substanțe toxice: alcaloizi §§, metale și
semimetale (plumb, mercur, arsen), pesticide, aflatoxine etc.
Substanțele toxice pot fi eliminate ca atare sau biotransformate. Se elimină
nealterate CO, cloroformul, eterul etilic, alcoolul etilic și aproape toți alcaloizii. De
obicei, se elimină ca atare anumiți toxici, atunci când s-au absorbit cantități prea
mari, care au depășit capacitatea de biotransformare a organismului.



 Opțional

https://www.youtube.com/watch?v=Jiml3iGBs88
Aspirin Journey through the body - 3D Animation

‡‡
Volatil (despre diferite substanțe lichide) Care se evaporă cu ușurință la temperatura
obișnuită
§§
Alcaloizii sunt compuși azotați de origine vegetală cu structură heterociclică
9
Anexa curs 2 (https://ro.wikipedia.org/)
Acidul ascorbic: Vitamina C sau acidul ascorbic este o vitamină solubilă în apă, necesară
organismului pentru sinteza colagenului, L-carnitinei și neurotransmițătorilor. De
asemenea, vitamina C este implicate în metabolismul proteic. Vitamina C este un
antioxidant puternic.
Amidele: Amidele sunt derivați funcționali ai acizilor carboxilici în care grupa hidroxil (-
OH) din carboxilul acidului este înlocuită de grupa amino (-NH2). Toate amidele refac
acidul carboxilic corespunzător prin reacții de hidroliză. Formula generală a amidelor

este:

Amoniacul: Amoniacul este un compus chimic format dintr-un atom de azot și trei atomi de
hidrogen. Starea de agregare a amoniacului fiind gazoasă, având proprietățile chimice
unei baze, toxice cu miros înțepător, mai ușor ca aerul. Amoniacul are un important
rol, fiind precursor sau constituent al multor compuși organici, printre care se
numără: aminele, amidele, aminoacizii (și de aici peptide, proteine) etc.
Anilina se utilizează în numeroase ramuri ale industriei chimice de sinteză organică, fiind
printre materiile prime fundamentale. Anilina se utilizează la fabricarea de coloranți;
medicamente, antioxidanți, acceleratori de vulcanizare și materiale plastice.
Antracenul: Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară, cu inele condensate
liniar și cu formula chimică C14H10. Structura sa este izomeră cu a fenantrenului și
constă din trei cicluri aromatice condensate. Antracenul este insolubil în apă; solubil
în hidrocarburi, în alcool, în eter, în cloroform. Este o substanță cancerigenă. Se
întrebuințează în sinteza organică și în analiza organică. Este folosit și ca materie
primă sau intermediară la fabricarea substanțelor colorante și coloranților
antrachinonici.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Antracen)
Carbamat: Un carbamat este un compus organic derivat de la acidul carbamic (NH2COOH).
Grupa carbamat, esterii carbamați (de exemplu etil-carbamat) și acizii carbamici
sunt grupe funcționale asemănătoare structural. Esterii carbamaților mai sunt
cunoscuți și ca uretani.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Carbamat)
Cianurile: Cianurile sunt substanțe chimice care conțin cel putin un grup cian (C≡N), care
constă într-un atom de carbon în legătură triplă cu unul de azot. Anionul CN- este de
asemenea cunoscut ca ion cianură. Cianurile metalelor alcaline sunt cunoscute ca fiind
otrăvuri, în acest scop folosindu-se în principal cianură de potasiu (KCN). Acidul
10
 cianhidric (HCN) are un miros vag de migdală amară. Multe cianuri sunt extrem de
toxice. Dintre cianuri, compusul cel mai periculos este acidul cianhidric, care, pentru
că este un gaz la temperatură și presiune normală, poate fi inhalat. În timpul celui de-
al doilea război mondial naziștii au folosit gazul de luptă Ciclon B (HCN) în lagărele de
exterminare iar capsulele folosite de agenții secreți conțineau între 100 și 250 mg de
cianură de potasiu, având un efect mortal imediat la om.
De ce este toxică cianura? Cianura inhibă procesul fosforilării oxidative care duce la sinteza
ATP-ului care reprezintă sursa de energie în celulă. Acest lucru se datorează legării
cianurii de complexul citocrom-oxidazei din lanțul transportor de electroni
mitocondrial.
Cloroformul: Cloroformul sau „triclormetanul” este o hidrocarbură clorurată cu formula
chimică CHCl3. Triclormetanul este un lichid incolor, inflamabil cu un miros dulceag.
Are o densitate mai mare decât apa, fiind solubil numai în solvenți organici. Vaporii de
cloroform determină prin inhalare pierderea conștinței și reducerea sensibilității la
durere. Din cauza efectului toxic asupra inimii, ficatului și altor organe interne, în
prezent nu mai este folosit ca narcotic. Se presupune că ar avea și un
efect cancerigen. Cloroformul în prezența oxigenului la lumină se descompune
formându-se fosgen, clor și acid hipocloros (HClO). Cloroformul existent în comerț
este un amestec cu 0,5–1,0 % etanol ca stabilizator.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Cloroform)

Clorură de mercur (I): Clorură de mercur (I), denumită și clorură mercuroasă sau calomel este
un compus anorganic, o sare a acidului clorhidric cu mercurul, cu formula chimică
Hg2Cl2
Clorura de mercur (II): Clorura de mercur (II) sau clorura mercurică, biclorură de mercur,
folosit în trecut în medicină sub denumirea sublimat corosiv, este o sare a acidului
clorhidric cu mercurul divalent cu formula chimică HgCl2
Clorura de vinil: Clorura de vinil este o organoclorură cu formula H2C=CHCl care se mai
numește clorură de vinil monomer (VCM) sau cloroeten. Se folosește în industria
chimică. Clorura de vinil este un contaminant comun întâlnit în apropierea depozitelor
de deșeuri. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Clorur%C4%83_de_vinil)
DDT-ul: Diclor-Difenil-Tricloretanul denumirea prescurtată DDT este un insecticid care a fost
folosit din anii 1940 ca un toxic de contact. Datorită acțiunii eficiente în combaterea
insectelor și toxicității reduse față de mamifere ca și costului relativ redus de producție
a fost folosit pe scară largă timp îndelungat. Dezavantajul DDT-ului constă în
stabilitatea chimică, remanența și efectul de cumulare în sol, alimente și corpul uman.
În decursul timpului s-a constatat că unele substanțe chimice rezultate prin
descompunerea lui cauzează tulburări endocrine, s-a presupus că ar avea și un efect
cancerigen. Toate aceste efecte secundare nedorite au dus în anii ‘70 la interzicerea
utilizării DDT-ului în țările industrializate, iar din anul 2004 prin „Convenția de la
Stockholm” s-a interzis folosirea lui pe tot globul pentru agricultură, dar este în

11
 continuare folosit pentru combaterea insectelor care sunt vectori ai unor boli
transmisibile, ca de exemplu malaria sau tifosul exantematic.

Epoxizi: Un epoxid e un eter ciclic cu 3 atomi într-un inel. Acest inel seamănă cu un triunghi
echilateral. Inelul face epoxizii mai reactivi decât alți eteri. Reacțiile în urma cărora se
obțin epoxizi se numesc reacții de epoxidare. Structura generală a unui epoxid:

Esterii: Esterii sunt derivați funcționali ai acizilor carboxilici, formați prin eliminarea apei între
o grupare carboxil și una hidroxil de tip alcoolic sau fenolic. Au formula generală:

(unde R, R’ = cei doi radicali)

Etanol (alcool etilic) CH3-CH2-OH
Eter sau eter dietilic: Eterul dietilic, cunoscut și ca eter de etil, eter sulfuric, simplu eter,
sau etoxietan, eu un compus organic din clasa eterilor cu formula (C2H5)2O. E un lichid
incolor, flamabil și foarte volatil. E folosit, de obicei, ca solvent, și a fost folosit
ca anestezic general. Are proprietăți narcotice și e cunoscut ca și cauzând dependențe
psihologice temporare, uneori numite eteromanii.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Eter_dietilic)
Eterii sunt o clasă de compuși chimici organici care au în moleculă o grupă funcțională eter -
un atom de oxigen legat de doi radicali alchil sau aril. Au formula generală R–O–R′,
unde R și R′ reprezintă grupările alchil sau aril. Un exemplu tipic este solventul și
anestezicul dietil eter, denumit în mod simplu doar "eter", (etoxietan, CH3-CH2-O-CH2-
CH3).
Fenol

12
Fluoracetat
CH3COOH = acid acetic
CH2FCOOH = fluoracetat
Hidrazina: Hidrazina este un compus anorganic cu formula chimică N2H4. Este denumită
și diazan, fiind o hidrură de azot cu doi atomi de azot, al doilea membru al
seriei azanilor după amoniac și înaintea triazanului. Este un lichid inflamabil incolor cu
un ușor miros asemănător cu cel al amoniacului. Este foarte toxică și foarte instabilă
în stare pură necesitând vehiculare sub formă de soluție de hidrat. Se produc anual
circa 260 mii tone fiind folosită ca agent în prepararea de spume polimere, dar având
și alte aplicații ca precursor al catalizatorilor de polimerizare sau uz farmaceutic. Este
produsă prin oxidarea amoniacului cu peroxid de hidrogen. De asemenea este folosită
în diverși combustibili pentru rachete, și pentru a produce gazul folosit în airbaguri.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Hidrazin%C4%83)
Hidrocarburi clorurate (organoclorurate) precum: dioxine, furani, PCB, Aldrin, endrin,
dieldrin, hexaclorbenzen, mirex, toxafen, heptachlor, clordan, DDT etc., au invadat
practice lumea modern, în cantități urișe, fiind utilizate în industria maselor plastic
(polivinili clorurați), ca solvenți, în agricultură (pesticide), în farmacie la prepararea
medicamentelor. Aceste pesticide prezintă riscuri de toxicitate pentru sistemele
imunitare ale organismelor (distrug vitaminele și atacă tiroida, favorizează infecțiile
microbiene repetate și determină dereglări reproductive), argument în favoarea
denumirii lor cu termenul de imunotoxice.
Hidrogenul sulfurat sau acidul sulfhidric este un acid anorganic slab. În stare pură este un gaz
incolor, inflamabil, toxic, cu un miros puternic. Formula chimică H2S. În concentrație
redusă are miros neplăcut de ouă clocite. În concentrație ridicată paralizează simțul
mirosului și nu poate fi detectat de om. Hidrogenul sulfurat este foarte toxic. Acțiunea
sa toxică este una complexă, el afectând diverse funcții ale organismului. Cea mai
importantă este cea asupra sângelui, unde, prin formarea unui complex cu fierul,
blochează transportul oxigenului. În funcție de concentrație și de durata de expunere
poate produce efecte cronice sau acute. La concentrații peste 0.1% poate ucide în
câteva secunde. În natură se poate găsi în regiunile cu gaze naturale, petrol sau cu
vulcanism activ. Mai poate lua naștere prin procesele de putrefacție a substanțelor
organice. În minerit gazul se formează prin putezirea lemnului folosit la susținerea
lucrărilor miniere. Mai este prezent și pe fundul Mării Negre la o adâncime mai mare
de 200 de metri.
Insecticidele organoclorurate. Se obţin prin clorurarea hidrocarburilor în proporţie de 33-
77%. Au remanenţă mare în mediu, care poate atinge secole. În prezent, legal, s-au
scos din uz, dar se mai utilizează, chiar fraudulos. Printre insecticidele organoclorurate
cu importanţă actuală se numără: diclor-difenil-tricloretan (DDT), hexaclorciclohexan
(HCH), Toxafene, Aldrin, Dieldrin, Endrin.
Monoxidul de carbon: Monoxidul de carbon reprezintă o combinație între un atom de
carbon și un atom de oxigen (formula chimică: CO). Este un gaz asfixiant, toxic, incolor

13
 și inodor, care ia naștere printr-o ardere (oxidare) incompletă a substanțelor care
conțin carbon. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Monoxid_de_carbon)
Naftalina este cel mai simplu exemplu de hidrocarbură aromatică policiclică (HAP).

Nitroderivații: Nitroderivații sunt compuși organici cu azot, care conțin una sau mai multe
grupe funcționale nitro, -NO₂. Majoritatea lor sunt compuși explozivi, și au nevoie de
o manipulare atentă, altfel se riscă detonarea acestora. Un exemplu cunoscut este
nitroglicerina – folosită în fabricarea explozivilor, însă datorită acțiunii sale
vasodilatatoare era utilizată la tratarea crizelor de angină pectorală, insuficiență
cardiacă și în cazurile acute de infarct cardiac, prin administrare sublinguală.
Tetraclorura de carbon (cunoscută în chimia organică și sub numele de tetraclorometan) este
un compus al carbonului cu clorul cu formula chimică CCl4. Tetraclorura de carbon nu
este o sare deoarece ea nu este formată din ioni, ci din molecule covalente.
Actualmente este în general recunoscută ca fiind deosebit de toxică, utilizarea sa fiind
din ce in ce mai restransă ca solvent, agent de curățire, etc. Toxicitatea acută este
foarte ridicata, doze de ordinul 90-100 ml fiind considerate fatale la om, dar exista o
mare varietate individuală. În acest sens sunt citate cazuri letale la doze de 5-10 ml.
Tetraclorura de carbon se absoarbe pe toate căile uzuale de expunere: respiratorie,
transcutanata, mai rar digestivă. (sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tetraclorur%C4%83_de_carbon)
Tiol: În chimia organică, un tiol este un compus organic care conține unul sau mai mulți atomi
sulf, legați de catena de carbon prin legături de tipul R–SH (unde R reprezintă un
radical alchil sau un alt substituent organic, iar -SH este o grupă sulfhidril). Tiolii mai
sunt denumiți câteodată mercaptani. Mercaptanii sunt adăugați în gazele
combustibile, întrucât au un miros extrem de neplăcut și ajută la semnalarea pierderii
accidentale de gaz.
Tocoferolii: Tocoferolii sunt o clasă de compuși organici (derivați fenolici metilați), câțiva
reprezentanți fiind vitamine E

14