Ministerul Educaţiei Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de stat din Tiraspol (cu sediul în Chişinău)

Facultatea Biologie Chimie

GRUPAREA VB DIN SISTEMUL PERIODIC

V, Nb, Ta
Referat la chimia metalelor rare și bioelementelor

Realizat: Dogoter Tatiana, masterandă chimie MCc1

Verificat: Melentiev Eugenia, doctor, conferenţiar universitar
 Chişinău 2019

Cuprins
Caracteristicile grupei
Istorie
Starea naturală
Obținerea
Proprietăți fizice și chimice
Compuși ai vanadiului
Impliații fiziologice
Combinațiile niobiului și tantalului
 Bibliografie
 GRUPAREA V B DIN SISTEMUL PERIODIC
Caracterizarea grupei
Grupa V B din sistemul periodic cuprinde elementele rare vanadiu, V,
niobiu, Nb, tantal, Ta și elementul cu Z = 105 ( dubnium). În tabelul 1.1 sunt
prezentate principalele proprietăți ale acestor metale:
Tabelul 1.1. Proprietățile mai importante ale metalelor grupei V B

Elementul VANADIU NIOBIU TANTAL

Simbolul V Nb Ta

Număr atomic Z 23 41 73

Masa atomică 50,941 92,906 180,948

Configurația electronică [Ar]3d34s1 [Kr]4d45s1 [Xe]4f145d36s

2

Raza atomică (A0) 1,35 1,47 1,47

Raza ionică M5+ (A0) 0,59 0,69 0,68

Energia de ionizare (kj/mol)

(1) 650 664 760
(2) 1414 1381 1560
(3) 2828 2416 2151,6
(4) 4600 3700 3193,7
(5) 6291 4776 4341,8

Electronegativitatea 1,6 1,6 1,5

Potențialul de electrod -1,5 -0,6 -0,7

standart (V), M5+/M

Duritatea (scara Mohs) 6,0 6,0 6,0

Densitatea (g/cm3) 6,1 8,4 16,6

Temperatura de topire (ºC) 1890 2500 2996

Temperatura de fierbere 3450 3300 5425

(ºC)

Cei cinci electroni conferă elementelor grupei V B starea de oxidare maximă +5.
Dar, ca și elementele din grupa V A, elementele din grupa V B pot apărea și cu
stări inferioare de oxidare, întrucât la formarea legăturilor atomice, elementele pot
interveni cu doi sau cu unul din electronii ns, cum și cu trei electroni (n-1)d.
La vanadiu, stările de oxidare mai stabile sunt +5 și +4; niobiul și tantalul
formează cele mai stabile combinații în starea de oxidare +5. În stările de oxidare
inferioare +2, +3 aceste elemente manifestă un caracter reducător.
Toate elementele au tendința de a forma combinații complexe, în diferite
stări de oxidare.
Datorită razelor atomice și ionice aproape identice se poate constata o
asemănare între niobiu și tantal. Aceste metale sunt rezistente la acțiunea
agenților chimici, prin urmare prezintă activitate chimică redusă.
Reacționează la cald cu O2, X2, S, N2, Si, B, C, formând combinatiile
corespunzatoare : M2O5; MX5; M2S3; MN; MSi2; MC; MB2.
Agenții oxidanți puternici, ca apa regală, atacă V, iar amestecul HNO 3 și
HF atacă Nb și Ta.
Istorie. Oxidul de vanadiu (V2O5) a fost cunoscut încă din 1801, dar
numai în 1830 Sefstroim a izolat noul element dintr-un mineral de fier de la
Taberg (Suedia). El a numit noul element vanadium, după zeiţa Vanadis din
mitologia scandinavă, mitologia Wikingilor. În anul 1867 chimistul englez
G.Rosko a obţinut vanadiul metalic prin reducerea VCl2 cu hidrogen.
Stare naturală. Vanadiul este destul de abundent în litosferă şi constituie
~0,02 %, dar este dispersat. Rocile de vanadiu sunt foarte rare, însoţeşte
minereurile de fier, plumb, cupru, aluminiu. Cele mai importante minerale de
vanadiu sunt patronita (V2S5 cu SiO2 şi Al2O3), vanadinita [Pb5(VO4)3Cl sau
3Pb3(VO4)3·PbCl2 , carnolitul [K2(UO2)2(VO4)2·3H2O la prelucrarea căruia se
extrage U şi V. În cantităţi mici se află în cenuşa unor plante, cenuşă de petrol, în
sângele unor animale nevertebrate marine, unde îndeplineşte aceeaşi funcţie ca
fierul în sângele animalelor superioare.
Obţinere. Vanadiu la temperatură are afinitate mare faţă de oxigen, azot,
carbon se obţine relativ greu. Extragerea din minereu se efectuează după schema:
 Minereul (patronita) arde V2O5 topire NH3 NH4VO3 calcinare
O2 NaOH NaVO3
NH4Cl

V2O5 Al V
Ca

Minereul (vanadinita)- 3Pb3(VO)2 3Pb3(VO4)2.PbCl3 tratare PbCl2 VO2Cl NH3

HClconc. NH4Cl

NH4VO3 calcinare V2O5 Al V

Prin urmare vanadiul se reduce din oxidul V 2O5 cu Al sau Ca, prin metoda
aluminotermică sau metalotermică.

V2O5 + 5Ca → 2V + 5CaO

3V2O5 + 10Al → 6V + 5Al2O3
2VCl3 + 3H2 → V + 2HCl
Proprietăți fizice și chimice
Vanadiul, niobiul și tantalul sunt metale cu aspect argintiu, care
cristalizează în sistemul cubic, având rețele cubice centrate intern, ca și metalele
alcaline. Au puncte de topire ridicate și sunt foarte rezistente fața de agenții
chimici; nu reacționează cu acizi, la rece (cu excepția HF, HNO3 şi apa regală ).
Pot absorbi cantități mari de hidrogen pe care îl cedează la temperaturi înalte.
Vanadiul reacționează cu halogenii la cald, formând VF5, VCl4, VBr3, VI3.
Sub formă de pulbere la încălzire se combină cu oxigenul, sulful, clorul,
fluorul.
4V + 5O2 → 2V2O5
2V +5F2 → 2VF5
V+ 2Cl2 → VCl4
2V + 12HF → 2H[VF6] +5H2
2V + 10HNO3 → V2O5 +10NO2 + 5H2O
2V + 10HNO3 + 12HF → 2H[VF6] +10NO2 +5H2O
4V +4NaOH +5O2 → 4NaVO3 +2H2O
Din punct de vedere chimic, Nb se încadreaza între metalele cu stabilitate
mare fața de diferiți agenți chimici. La temperatura obișnuită, în stare compactă
nu se oxidează la aer sau în contact cu apa. Vaporii de apă, la 250ºC oxidează
niobiul formând un strat superficial NbO. Este rezistent la atacul acizilor, dar se
dizolvă în hidroxizi alcalini 30%.
Tantalul se caracterizează prin rezistență chimică deosebită, deci rezistent
și la coroziune. Tantalul este rezistent fața de acizi, dar este atacat de topitura de
NaOH.
Compuși ai vanadiului
Oxizi – VO, V2O3, VO2 şi V2O5
Monoxidul de vanadiu, VO, este un solid de culoare gri închis.
2VOCl + H2 → 2VO +HCl
Nu se dizolvă în apă, dar e solubil în acizi:
VO +HCl → VCl2 + H2O
soluţia se colorează în violet. La interacţiunea cu bazele se formează:
VCl2 +2NaOH → V(OH)2 + 2NaCl

V2O3 – praf negru, oxid bazic se formează:

V2O5 + 2Na → V2O3 + 2H2O
V2O3 + 6HF → 2VF3 + 3H2O
soluţiile se colorează în verde. La tratare cu bazele se obţine:
VF3 + 3NaOH → V(OH)3 + 3NaCl
VO2 (V2O4) – oxid amfoter, se obţine:
V2O5 +C → V2O4 + CO
În reacţie cu acizii formează sărurile de vanadil VO 2+ sau divanadil –
V2O24+
2H2SO4 + V2O4 → 2VOSO4 + 2H2O
–culoare albastră. La dizolvare în baze se formează sărurile acidului
polivanadic H2V4O9 numite vanadiţi.
2V2O4 + 2NaOH → Na2V4O9 + H2O
V2O5 - oxid acid, se obţine:
4V + 5O2 → 2V2O5
 2NH4VO3 → V2O5 +2NH3 + H2O
În apă este puţin solubil cu un mediu slab acid, interacţionează cu bazele
şi formează sărurile vanadaţi.
V2O5 + 2NaOH → 2NaVO3 + H2O
Oxidul V2O5 are proprietate de oxidant
V2O5 + SO2 → SO3 + 2VO2
În reacţie cu gazul clorura de hidrogen formează oxoclorură de vanadil (V)
V2O5 + 6HCl (gaz) → 2VOCl3 + 3H2O
Iar cu acidul clorhidric concentrat degajă clor
V2O5 + 2HCl ↔ 2VO2 + Cl2 + H2O
Hidroxidul de V(III) posedă proprietăţi de bază în baze alcaline şi nu se dizolva:
2V(OH)3 + 3H2SO4 →V2(SO4)3 +6H2O
Sarea sulfatul de vanadiu (III) formează săruri duble:
H2SO4 ∙ V2(SO4)3 ∙ 24H2O și CsSO4 ∙ V2(SO4)3 ∙ 24 H2O
Oxidul V2O3, este o pudră neagră cu structura corindonului. Este un oxid
bazic și se obține prin:
V2O5 + 2Na → V2O3 + 2H2O
V2O3 + 6HF → 2VF3 + 3H2O
Hidroxidul de V(III) posedă proprietăţi de bază în baze alcaline şi nu se
dizolva:
2V(OH)3 + 3H2SO4 →V2(SO4)3 +6H2O
Vanadaţii. Se deosebesc 3 tipuri de vanadaţi:
Ortovanadaţii: Me3VO4, pirovanadaţi Na4V2O7 şi metavanadaţi: NaVO3,
au fost obţinute şi sărurile hexavanadaţi ai acidului hexavanadic
H4V6O17 → 3V2O5 ∙ 2H2O.
Aceste săruri se obţin la transformările:
2VO43- + 2H+ → V2O74- + H2O pirovanadat
3V2O74- +6H+ → 2V2O33- + 3H2O metavanadat
2V3O93- + 3H+ → HV6O73- +H2O hexavanadat
În soluţiile cele mai stabile sunt metavanadații (NaVO3) mai puţin stabile sunt
ortovanadaţii, care se supun hidrolizei:
2Na3VO4 + H2O ↔ Na4V2O7 + 2NaOH
Metavanadaţii se dizolvă în apă. Cea mai importantă sare este metavanadatul de
amoniu NH4VO3.
NaVO3 + NH4Cl → NH4NO3 + NaCl
Se foloseşte la obţinerea vanadiului, ca o substanţă intermediară.
Metavanadaţii se obţin prin diverse metode:
V2O5 +Na2O → 2NaVO3
V2O5 + Na2CO3 → 2NaVO3 + CO2
2NH4VO3 + CaCl2 → Ca(VO3)2 + 2NH4Cl
Metavanadatul de calciu este puţin solubil în apă şi se aplică la sedimentarea
vanadiului. De asemenea au fost obţinute sărurile Fe (II) şi Fe (III). Fe(VO 3)2 şi
FeVO4 care sunt puţin solubile în apă şi se utilizează la sedimentarea vanadiului.
Halogenurile de vanadiu – prin acţiunea halogenurilor asupra vanadiului se obţin
halogenurile respective în diferite stări de valenţă după condiţiile de lucru.
Fluorurile de V, VF5 –se obţin:
2V + 5F2 → 2VF5
În soluţiile apoase se hidrolizează:
2VF5 + 5HOH ↔V2O5 + 10 HF
VOF3- ortofluorura de vanadiu se obţine în reacţia:
VOCl3 + 3HF → VOF3 + 3HCl
Este o substanţă cristalină, hidroscopică, formează săruri duble cu fluorurile de K
sau Na
3KF + 2VOF3 → 3KF∙2VOF3
VF4 – tetrafluorura de vanadiu (IV) –se obţine
VCl4 + 4HF → VF4 + 4HCl
Sarea este un praf de culoare galbenă – cafenie, care se descompune în apă
VF4 + HOH → VOF2 + 2HF
La t~300oC se descompune:
 2VF4 → VF3 + VF5
VF3 – trifluorura de vanadiu (III) se obţine
VCl3 + 3HF → VF3 + 3HCl
Sau
V2O3 + 6HF → 2VF3 + 3H2O
Clorurile de vanadiu. Pentru vanadiu sunt studiate clorurile: VCl 2, VCl3, VCl4 şi
oxoclorurile: VOCl2,VOCl.
VCl4 – se obţine :
V + Cl2 → VCl4
Acestă substanţă este un lichid, se hidratează în aer şi în apă:
VCl4 + HOH ↔ VOCl4 +2HCl
VCl3 – se obţine :

2VCl4 t o 2VCl3 + Cl2

⃗
Sunt nişte cristale de culoare roşie-violete bine solubile în apă:
VCl3 + HOH → VOCl + 2HCl
La temperatură se descompune, şi se oxidează:

2VCl3 ⃗o VCl2 + VCl4

t

3VCl3 + 3O2 → V2O5 + VOCl3 + 3Cl2

VCl2 se obţine:
VCl4 + H2 → VCl2 + 2HCl
Este un reducător puternic, reduce metalele Au şi Ag din compuşii lor.
Bromurile şi iodurile vanadiului. Au fost obţinute: VBr3, VBr2, VI3 şi VI2 ,
VOBr3.
VBr3 şi VI3 se obţin prin reacţiile:
2V + 3Br2 → 2VBr3
2V + 3I2 → 2VI3
Sunt substanţe cristaline, se dizolvă în apă şi alcool se descompun la temperatură:

2VI3 t o 2VI2 + I2
⃗

VI2 ⃗o V + I2
t
Sulfurile de V: V2S2 (VS), V2S3, V2S5
V2S2 (VS) se obţine:
V2S3 + H2 → V2S2 + H2S
Substanţă cristalină, se oxidează în aer:
2V2S2 + 4O2 → 2V2O5 + 4SO2
V2S3 se obţine:

V2O5 + 5H2S ⃗o
t V2S3 + 5H2O + 2S
Este un preţ de culoare neagră, la încălzirea în aer se descompune:
2V2S3 + 11O2 → 2V2O5 + 6SO2
În reacţie cu sulful s eobţine:
V2S3 + 2S → V2S5
V2S5 – substanţă neagră, se dizlvă în sulfură de amoniu cu formarea tiovanadatului
de amoniu:
V2S5 + 3(NH4)2S → 2(NH4)3VS4
La încălzire fără oxigen se descompune:

V2S5 ⃗o V2S3 + 2S
t

V2S3 ⃗o V2S2 + S
t

Nitrurile de vanadiu: VN2 şi VN se obţine:

V + N2 → VN2
–praf negru, se oxidează în aer cu formare de amoniac
Carbura de vanadiu – VC se obţine:
V2O3 + 5C → 2VC + 3CO
V2O5 + 7C → 2VC + 5CO
O substanţă solidă cu aspect de metal şi o temperatură înaltă de topire (~2750°C).
Peroxovanadații: La tratarea unei soluții de V2O5 puternic alcalinizată cu
apa oxigenată 30% se formează ionul albastru-violet [V(O2)4]3-. În prezența unui
mare exces de apă oxigenată se formază ioni peroxovanadici galbeni [V(O)
(O2)3]3-. La concentrații mai mici de H2O2 și în domeniu mai puțin alcalin se
formează ionii peroxovanadați galbeni [V(O)2(O2)2]3-, care pot trece în specia
dimera [V2(O)3(O2)2]4-. În domeniu aproape neutru se formează peroxovanadatul
galben-portocaliu [V(O)(O2)2]-. În mediu acid este stabil cationul roșu [V(O)(O 2)]
+
.
Vanadiu – hidrogen. Vanadiul dizolvă hidrogenul gaz. Cantitatea
maximală de hidrogen absorbit de vanadiu constituie ~42 % din masa lui. Careva
compuşi a V cu hidrogenul n-au fost determinaţi
Implicațiile fiziologice
Vanadiul este un oligoelement posibil esențial pentru om. Rolul său
biochimic a fost pus în evidență doar în organsimele inferioare, în enzime
vanadiu-depenedente (nitrogenaze, care reduc N2 la ion amoniu, iodoperoxidaze
și brom-peroxidaze, care catalizează oxidarea ionilor X - de către peroxidul de
hidrogen, facilitând astfel formarea de legături C-X).

Combinațiile niobiului și tantalului

Niobiul și tantalul formează un număr redus de compuși în stările de
oxidare +2, +3, +4 și un număr mare de compusi pentavalenți. Aceste elemente au
o comportare cationică foarte scăzută, ele formând însă mulți complecși.
Tantalul metallic se obține prin:
‒ reducerea fluorurilor complexe cu Na:
K2[TaF7] + 5Na → Ta + 5NaF + 2KF
‒ electroliza topiturilor de K2[TaF7] cu oxizi de tantal și fondanți;
‒ reducerea pentaclorurii cu magneziu, în absența aerului la 750ºC:
2TaCl5 + 5Mg → Ta + 5MgCl2
Niobiul pur se obține prin:
‒ reducerea Nb2O5 cu C în vid;
‒ reducerea Nb2O5 cu H2 sau Ca metalic în prezență de CaCl2;
‒ disociere termică a NbI5:
2NbI5 → 2Nb + 5I2
 Compuși la starea de oxidare IV
Pentru niobiu și tantal se cunosc halogenuri simple în stări de oxidare +4
și +5, cele în stări de oxidare joase fiind compuși cluster.
Cristalele de NbCl4 sunt formate din lanțuri liniare cu punți de clor si
legături Nb-Nb alternante.
În stare de oxidare +4 se cunosc 6 oxohalogenuri de tip M IVOX2 cu M =
Nb sau Ta și X = Cl, Br, I.
NbO2 și TaO2 se obțin prin reducerea pentaoxizilor cu hidrogen la
temperature cuprinse între 800 și 1350ºC. Ambii oxizi sunt negri cu structuri
constituite din octaedre MO6, care sunt unite prin octaedre cu vârfuri comune.
Sunt insolubili în acizi, dar sunt dizolvați de hidroxidul de sodiu sau de săruri de
sodiu oxidante cu care formează niobați, respectiv tantalați.
NbS2 și TaS2, se prepară prin încalzirea unui amestec de sulf și metalele
respective aflate sub formă de pulbere.
În cazul niobiului și tantalului în stare de oxidare +4 se cunosc numai
complecși anionici și neutri.
Halogenurile și pseudohalogenurile sunt ioni cu geometrie octaedrică
[MX6]2- (unde X=Cl, Br, SCN), bipiramidă pentagonală [NbF 8]3- sau dodecaedrală
[Nb(CN)8]4-..
Se cunosc aducți de tip MX4Ln (n=1-4) și numeroși complecși cu liganzi
micști.
Compuși în stare de oxidare V
Pentafluorurile se obțin prin fluorurarea directă a metalelor sau a
pentaclorurilor, ambele fiind solide slab volatile cu structură tetrameră. Acești
compuși sunt higroscopici, se dizolvă în apă, iar din soluția obținută, la adăugare
de NaOH sau NH3 precipită pentaoxidul, care în exces de hidroxid de sodiu
formează niobiați, respectiv tantalați.
Pentaclorurile sunt compuși obtinuți prin încalzirea metalului în clor.
Acestea se prezintă sub forma unor solide de culoare galbenă, solubile în alcool,
eter, cloroform. Clorurile sunt monomeri în vapori la 275-300ºC și dimeri în stare
solidă.
Pentabromurile sunt solide de culoare galbenă pâna la roșu.
Se cunoaște un număr mare de oxohalogenuri ale celor două metale în
stare de oxidare +5, care se pot grupa în două tipuri MVOX 3 si MVO2X.
Compușii de tip MOX3 (X= Cl,Br) se obțin de obicei prin reacții controlate între
MX5 și O2. Toate sunt ușor hidrolizabile, iar din soluții concentrate de HX se
precipită sărurile ionilor, de exemplu: [NbOCl5]2-, [NbOF5]2-, [NbOCl4]-.
Deorece toate pentahalogenurile funcționează ca acizi Lewis, se cunosc
complecși cu ioni halogenură de forma [MX6]- sau cu baze Lewis neutre care
conțin atomi donori N,O,P de forma MX5L.Cu aminele simple metalele
pentavalente formează foarte puțini complecși, dar se cunosc mulți compuși de tip
M(NR2)xX5-x. Prin reactia M(NR3)5 cu alcoolii se obțin alcoxizi, iar prin reacția cu
CO2 și CS2 se obțin carbonați, respectiv tiocarbonații respectivi.
Complecși cluster
Niobiul și tantalul au o tendința mare de a forma compuși cluster în
stările lor de oxidare joase. Complecșii cluster cei mai cunoscuți se obțin prin
reducerea pentahalogenurilor cu metalul singur, au în prezență NaCl. Unitatea
structurală de bază este grupul [M6X12]n+ . Reacția de obținere a complexului
cluster este la 850ºC, timp de 12h:
14NbCl5 + 16Nb + 20NaCl → 5Na4Nb6Cl18
Prin tratarea topiturii cu HCl diluat se obține o soluție verde, din care prin
adaugare de HCl concentrat se obține un solid negru Nb6Cl14·8H2O.
Destul de recent s-au obținut compuși Nb6I11, CsNb6I11, Nb6I11H, care
conțin clusteri octaedrici Nb6, dar de un tip diferit și anume ei conțin opt punți
exterioare de atomi de iod. Se cunosc compuși MINb4X11 care conțin un cluster
Nb4, care de fapt reprezintă doi clusteri triunghiulari legați împreună.
 Bibliografie

1. Licea I., Fizica metalelor, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986

2. Matei Gh., Teoria structurala a proprietatilor metalelor, Lito IPCN, 1986
3. C.Dragulescu, E.Petrovici, Chimie structurala moderna, Bucuresti, 1977
4. C.Daescu, Chimia si tehnologia medicamentelor, Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti, 1994.
5. T.Jurca, S.Cavalu, Laura Vicas, G. Damian, F.Banica, Revista Chimia
nr.7, vol 55, p.492-494, 2004.
6. D. Marian, Metale de înaltă puritate, Editura Tehnică, 1988
7. Chimia metalelor. Suport de curs ” ,Ion Bulimescu, Nelea Popa, Chișinău
2013
8. „Chimia modernă a elementelor metalice” ,Gh.Marcu , Editura Tehnica
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Niobiu
10. https://www.academia.edu/10215599/Chimia-metalelor-tranzitionale