In gradina Ghetsemani – Vasile Voiculescu

Traditionalismul este o mișcare literară, cristalizată – ” Gândirea”- ”

schimbare de atitudine”, ” sentiment de simpatie și solidaritate ”, ” nu mila, nu
vina”/ orizont filozofic mai amplu ; reacție împotriva modernismului, ”
maimuțăreală și snobism” – G.Călinescu- ” literatura este expresia cea mai directă
a sufletului unui popor, ea nu poate fi împrumutată” ( Mihai Ralea)/ ” apărarea
românismului” ( Cezar Petrescu).

Traditionalismul a aparut in secolul XX, în plină mișcare modernistă;

anticipat de alte 2 curente literare, cu specific național, poporanism- ” Viața
românească”, Garabet Ibrăileanu și sămănătorism, ” Sămănătorul”, Ardeal; ”
Gândirea”, Cluj – 1921.

Trasaturile traditionalismului sunt: Istoria, folclorul, conștiința religioasă

ortodoxă –domenii relevante ale specificului ”spiritului național”; absolutizarea
autohtonismului/primitivismului; valorificarea miturilor autohtone, credințele
străvechi; elogierea elementarului, teluricului, vigorii rurale; atașarea excesivă de
valorile trecutului , privit in opoziție cu prezentul.

Opera “In gradina Ghetsemani” a aparut in anul 1921, in volumul “Parga”.

Geneza operei o reprezeinta” Evangheliile” creștine: Matei, Luca, Marcu.

Încadrarea în epocă a scriitorului: poet/prozator interbelic, tradiționalist:

G.Călinescu , ” ortodocsiști; momentul ˈ26, iconografie mistică și doctrina
miracolului”. Poet religios, prin formare, nu prin vocație: anii copilăriei; religia
înțeleasă în sensul ei filozofic cel mai înalt, în spiritul ”Evangheliilor”; ” Dumnezeu
nu se află în altă parte decât în noi înșine, la fel ca Împărăția Cerurilor, trebuie
numai să știi să- L descoperi”. Casa copilăriei: ” jocul de -a biserica”, atmosferă
plină de religiozitate; ”În casa noastră s-a citi mult, mai ales cărți religioase și
rituale. Biblia cu Vechiul și Noul Testament, Viețile sfinților...din toate lecturile,
cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare, de
dramă jumătate pământească, jumătate divină.”
 La nivelul ideilor, se pot recunoaște patru secvențe poetice: primele trei
corespund momentelor celor trei rugăciuni din textele evanghelice; strofa a patra
este un pastel.

In prima secventa poetica este prezent motivul literar “Paharul”. Sinonim

cu păcatele oamenilor, pe care Iisus trebuie să le ia asupra sa, să-i izbăvească;
apare o relație de egalitate între Soartă=Pahar „Iisus lupta cu Soarta şi nu primea
Paharul...”. Personajul biblic nu este pregătit să își accepte destinul, se răzvrătește
împotriva lui D-zeu “Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna”. cConflict
particularizat cromatic: albul= binele si puritatea; roșul= sângelesi latura vie,
umană; pradă unui conflict interior între latura lui umană și dumnezeiască
“Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în
slăvi furtuna”.

In secventa a doua, cuvantul-cheie este “Cupa”. Mai apare o prezență,

denumită prin metonimia mâinii “O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, / Se
cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...”. Face legătura între planul terestru și cel
ceresc; are o identitate duală, este și bună și rea această prezență și îi dă
posibilitatea să aleagă între a fi D-zeu și a rămâne om; dar Iisus nu e pregătit să- și
accepte destinul “Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă... / Dar nu voia s-atingă
infama băutură”.

Tema literară o constituie religia, credința, este o poezie religioasă.

Titlul este analitic; format din doua substantive, unul comun si unul propriu;
anticipează locul rugăciunii și tema discursului liric. In sens conotativ, rugăciunea
lui Iisus (”singurul drum spre viața veșnică și vocea lăuntrică este drumul crucii,
drumul jerfei, al răstignirii, al sacrificiului zilnic.” - V.V.) are dublu sens, ca moment
intim cu Dumnezeu și ca identificare a cititorului cu Iisus, trebuie să înțelegem, ca
el, că drumul spre viața veșnică presupune suferință și sacrificii.

Opinia mea despre textul poetic este aceea ca „Fara indoiala, poetul isi
alegea cuvintele cu grija, facand o opera lucida. Plictisit sa calce in «pulberea de
vorbe tocite»,el isi scoala gandul «slabanog, deprins numai la ses», promitandu-i
sa-l poarte «prin vorbele cele mai colturoase», ca sa-l inglodeasca si sa-l doara.
Era, asadar, de asteptat ca tocmai V. Voiculescu sa sistematizeze cel mai bine stilul
ortodoxist.”