Sunteți pe pagina 1din 76

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspecte conceptuale si fundamentale privind finantele publice

INTRODUCERE

De la bun început, ne punem în mod firesc întrebarea dacă FINANŢELE PUBLICE


reprezintă o ştiinţă. Cum ştiinţa ca noţiune distinctă e definită “ansamblu sistematic de
cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă”* putem da un răspuns afirmativ
la întrebarea de mai sus fără nici un fel de reţinere.
Pentru a afla ce fel de ştiinţă e ştiinţa FINANŢELE PUBLICE nu ne rămâne decât
varianta studiului sistematic şi cronologic a realităţilor atât de pe tărâmul economic cât şi de
pe cel social. Cum cele două noţiuni economic respectiv social, nu pot fi despărţite, atunci
ştiinţa finanţelor publice este o ştiinţă social-economică.
Afirm social fiindcă în prim plan trebuie să avem în vedere existenţa fiinţei umane iar
apoi economic deoarece nu este de ajuns să privim doar existenţa fără progres şi când spunem
progres, automat ne orientăm privirea spre economic.
Celelalte cunoştinţe, noţiuni din cadrul ansamblului, ca: politic, buget, inflaţie, etc.,
le-am putea încadra în vederea studiului, pe de o parte, într-o categorie distinctă, iar pe de altă
parte, ca elemente de legătură şi funcţionalitate a ştiinţei FINANŢE PUBLICE.
Totodată din analiza elementelor constitutive ale acestei ştiinţe desprindem caracterul
istoric, dar şi complex al finanţelor publice.
Dacă la început finanţele publice îşi căuta graniţele pentru a-şi identifica cu exactitate
obiectul de activitate, astăzi ne confruntăm cu o serie de fenomene economico-sociale
complexe care nu fac decât să crească rolul acestei ştiinţe în descifrarea tuturor realităţilor ce
ne înconjoară.

CAPITOLUL 1

FINANŢELE – GENEZĂ, CONCEPT, ŞTIINŢĂ

Pagina 1 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

1.1. Finanţele –categorie economică cu caracter istoric


O dată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste a apărut necesitatea unei instituţii
care să protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi,
să ocrotească interesele stăpânilor împotriva asupriţilor. Această instituţie, care era statul, şi-a
făcut apariţia.
Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia în
aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii. El îşi procură resursele
necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul constrângerii, pe care o exercită
asupra membrilor societăţii.1
În primele stadii de dezvoltare a orânduirii sclavagiste, caracterizată în cea mai mare
parte printr-o economie naturală, unele funcţii publice erau asigurate pe calea prestaţiilor în
muncă şi a dărilor în natură la care erau obligaţi supuşii statului. De abia când a început să se
dezvolte economia de schimb, statul sclavagist a utilizat şi resurse băneşti pentru acoperirea
cheltuielilor publice. Din acest moment se poate vorbi de apariţia primelor elemente de
finanţe (impozite, împrumuturi etc.).
În orânduirea feudală, relaţiile bani-marfă au cunoscut o mai mare amploare decât în
sclavagism cu toate că veniturile sub formă de bani aveau o importanţă relativ redusă în
acoperirea cheltuielilor publice.
Abia în capitalism, producţia de mărfuri devine predominantă, relaţiile băneşti capătă
o largă dezvoltare, iar acoperirea cheltuielilor publice se bazează exclusiv pe folosirea
resurselor băneşti.
În capitalism două funcţii fundamentale caracterizează activitatea statului: funcţia
internă (principală) de menţinere a ordinii interne şi de asigurare a funcţionării specifice şi
funcţia externă, de apărare a ţării.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea are loc o intensificare a rolului intervenţionist al
statului. Aceasta conduce la creşterea vertiginoasă a necesităţilor de resurse băneşti ale
statului.
În orânduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziţia sa o parte
importantă din venitul naţional şi să o utilizeze în scopul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor
sale.

1
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.31.

Pagina 2 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Indiferent de orânduirea socială (afară de comuna primitivă) în procesul procurării şi


repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale
se nasc anumite relaţii sociale. Aceste relaţii sunt de natură economică şi exprimă repartizarea
unei părţi din produsul social, prin intermediul statului, între diferite grupuri sociale. Relaţiile
acestea apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului sunt
relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe. Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de
dezvoltare a societăţii pune în evidenţă caracterul istoric al acesteia.2
Finanţele publice poartă amprenta condiţiilor economice, politice şi sociale în care se
înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare, astfel:
a) la formarea fondurilor necesare statului participă atât persoanele care-şi desfăşoară
activitatea în sfera producţiei materiale cât şi cele din sfera producţiei nemateriale;
b) prelevările au un caracter obligatoriu;
c) de pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi, precum şi societatea în
ansamblul său.3

1.2. Conceptul despre finanţele publice


În literatura de specialitate se folosesc mai multe expresii ce fac parte din familia
cuvântului finanţe în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe publice, finanţe private,
finanţe publice locale, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea – al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria în sensul de „plată în bani”.4
Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de
“termen de plată”.
În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financier
pentru desemnarea arendaşilor de impozite; finance înseamnă o sumă de bani şi mai ales un
venit al statului, iar finances întregul patrimoniu al statului.

2
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.33.
3
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.34.

4
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.35.

Pagina 3 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVI-lea se întâlneau expresiile “finanz”


care înseamnă plată în bani şi “finanzer”, care desemna pe cămătar.
Cu vremea cuvântul finanţe a căpătat un sens mai larg incluzând: bugetul statului,
creditul, operaţiile bancare şi de bursă etc., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.
Concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sunt la unison. Astfel, finanţele sunt
considerate:
- fonduri băneşti la dispoziţia statului;
- bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
- totalitatea resurselor şi sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice;
- gospodărirea statului, precum şi regulile şi principiile care stau la baza administrării
bunurilor şi banilor;
- mijloace de intervenţie a statului în economie;
- ansamblul de activităţi din sectorul public inclusiv administrarea finanţelor publice
şi politicile financiare;
- relaţii sociale de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor
publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.5
De-a lungul anilor, concepţiile despre finanţe au evoluat, conturându-se două etape
distincte: prima corespunde capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar cea de a doua
dezvoltării monopolurilor (secolul XX). Prima concepţie este considerată clasică, iar
următoarea modernă.
Concepţia clasică pune în evidenţă faptul că activitatea economică se desfăşoară în
conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui même, urmărindu-
se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba legile
obiective ale pieţei. Păstrarea echilibrului între venituri şi cheltuieli bugetare erau considerate
cheia de boltă a finanţelor publice. Principiile pot fi sintetizate astfel:
- cheltuielile publice reduse la minim; caracterul neproductiv al unor instituţii (armată,
flotă etc.) conduc la diminuarea capitalului productiv;

5
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.36.

Pagina 4 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- cheltuielile publice ar trebui finanţate pe seama impozitelor suportate de membrii


comunităţii numai în măsura în care ele se fac în interesul general al societăţii şi nu pot fi
integral acoperite de către beneficiarii direcţi ai serviciilor prestate de instituţiile publice;
- impozitele constituie un rău, deoarece influenţează procesul reproducţiei;
- veniturile bugetare ar trebui să acopere cheltuielile publice;
- apelul la împrumut este nefast.
Locul statului jandarm este luat de către statul providenţă, afirmându-se rolul activ în
viaţa economică a acestuia. Această modificare de poziţie, care pune în evidenţă cea de-a
doua concepţie (modernă) a fost determinată de adâncirea contradicţiilor interne şi externe ale
modului de producţie capitalist şi de necesitatea de a găsi soluţii la problemele complexe cu
care e confruntată economia.
Studiul finanţelor publice îşi propune să răspundă unor diferite şi variate probleme:
- care sunt efectele sectorului public şi politicii guvernamentale de dezvoltare asupra
pieţei?
- cât de mari trebuie să fie cheltuielile publice şi care sunt cauzele creşterii lor?
- cum sunt formele eficiente de formare a veniturilor statului şi care sunt limitele lor?

Sunt probleme interesante şi utile pentru dezvoltarea economiei în ansamblul ei, dar şi
pentru orientarea poziţiilor întreprinzătorilor privaţi.6

1.3. Finanţele ca ştiinţă şi disciplină de studiu


Economiştii recunosc caracterul ştiinţific al cunoştinţelor cu privire la finanţe, statutul
de ştiinţă al acestora. Fiecare ştiinţă în parte se individualizează, se defineşte însă prin
obiectul său de studiu şi prin metoda sa de cercetare sau de analiză.
Finanţele au ca obiect de studiu:
- relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare
şi extrabugetare ale autorităţilor publice centrale, ale instituţiilor administrativ teritoriale şi
ale altor instituţii de drept public, denumite generic fonduri de resurse financiare publice;
- metode de gestiune folosite în cadrul sectorului public;
- modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor
nefiscale;

6
Cezar Basno – Introducere în teoria finanţelor publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,
pag.9.

Pagina 5 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- metode de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi


beneficiari;
- procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi
extrabugetare;
- întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli
publice la diferite eşaloane ale instituţiilor publice;
- modalităţi de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor
goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;
- organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diversele organe;
- plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat;
- metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
- metodele de planificare, proiectare şi prognoze financiară;
- politica financiară promovată de stat;
- criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi
finanţării cheltuielilor publice;
- efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice ale
repartizării şi utilizării acestora asupra procesului reproducţiei sociale;
- metode de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt utilizate fondurile
publice;
- alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare.7
Studierea şi explicitarea fenomenelor financiare necesită folosirea unor metode şi
procedee speciale adecvate.
Un loc deosebit şi important în cadrul acestor metode şi procedee speciale de
cercetare îl deţin, printre altele, desemnarea fenomenelor financiare, analiza şi evidenţierea
corelaţiilor dintre aceste fenomene.
Fenomenul economic are la bază elementul social în corelaţie cu cel material,
cercetându-l în raporturile dintre oameni. Când însă fenomenul economic îşi creiază raporturi
între colectivitatea socială pe deoparte şi Stat pe de altă parte, raporturi cu caracter material,
atunci putem sesiza existenţa fenomenului financiar.8
Prin urmare, finanţele publice studiază relaţiile economice ce apar în procesul de
repartizare a produsului intern brut, relaţii care iau naştere cu prilejul formării şi distribuirii

7
Alexandru Lăzărescu – Finanţe publice, Editura Naţional, 2000, pag.8.
8
Augustin Tătaru – Fenomen economic şi fenomen financiar, pag.23.

Pagina 6 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fondurilor bugetare şi extrabugetare ale administraţiei centrale, locale, precum şi ale


instituţiilor publice.

1.4. Contribuţii româneşti la dezvoltarea finanţelor publice ca ştiinţă


Multe personalităţi româneşti, de-a lungul istoriei, au fost preocupate direct sau
indirect de ştiinţa finanţelor publice. În acest context nu putem trece cu vederea primele
congrese economice ţinute la Iaşi în anii 1882 şi 1884 al căror rol şi importanţă nu a scăpat
neobservat de N. Titulescu. Se arată că aceste congrese pot să aibă un statut de parlament
economic sau de constituţie economică.
Ultima denumire a fost întrebuinţată şi de N. Titulescu în 1921, când cerea întocmirea
unui program de refacere care să rămână “un fel de constituţie economică, care să nu poată să
fie atinsă de fluctuaţiile vieţii noastre politice”9.
Problemele de natură financiară au fost analizate încă de la primul congres (1882).
Amintim faptul că M. Minovici a propus reuniunea a adoptat impozitul pe venituri “singura
cale de a restabili justiţia şi egalitatea în dări. Hotărârea din 1882 a rămas în stare de
proiect”10.
Conform gândirii lui M. Minovici, ajungerea la o dezvoltare naţională nu e posibilă
fără a se introduce, în prealabil, în sistemul dărilor publice, principiul de egalitate prin
adoptarea impozitului asupra venitului şi taxa capitalurilor mobiliare.
Un alt autor este P.S. Aurelian (1833-1909) care este considerat de specialişti ca fiind
“primul economist român care formează o doctrină, elaborând un sistem al creşterii
economice, este totodată primul care introduce, încă de la sfârşitul veacului trecut, noţiunea
de program economic” 11.
Cultura economică are în A.D. Xenopol (1847-1920) un remarcabil economist. El
afirma că pentru România este necesară restructurarea economiei naţionale, diversificarea
ramurilor acesteia unde rolul principal îi revine industriei căreia statul trebuie să-i acorde
toată atenţia.
Mai aproape de zilele noastre, avem obligaţia morală de a-i aminti pe C.K. Kiriţescu,
I. Văcărel, care prin operele lor au contribuit la dezvoltarea finanţelor publice ca ştiinţă.

10
C. Botez, I. Saizu - Pagini vitale de cultură economică. Congresele ec. din România, Ed. Litera, Bucureşti
1983, pag.137, pag.137.
11
Costin Murgescu - P.S. Aurelian, Opere economice, - Editura Academiei, R.S.R. Bucureşti, 1967, pag.LV.

Pagina 7 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 2

CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

2.1. Nevoi individuale şi nevoi sociale, bunuri private şi bunuri publice


Printre nevoile primordiale de trai ale omului se înscrie nevoia de hrană,
îmbrăcăminte, încălţăminte, adăpost etc. Aceste nevoi au un caracter individual, adică depind
de preferinţele fiecărui om. Aceste bunuri se pot cumpăra direct de la producători sau de la
cei ce le comercializează, iar preţul se stabileşte la piaţă în funcţie de raportul existent între
cererea consumatorilor şi oferta producătorilor. Aceste bunuri sunt denumite private.
Prin bun privat se înţelege un bun al cărui consum de către individ reduce cantitatea
disponibilă pentru ceilalţi indivizi.12 Bunurile private se află în cantităţi limitate, iar
consumul unei persoane intră în concurenţă cu consumul celorlalte persoane.
Nevoile oamenilor nu se limitează numai la nevoi individuale, care pot fi satisfăcute
pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pieţei. Pe lângă acestea, oamenii mai
au multiple alte nevoi sociale.
Nevoile colective reclamă existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor
utilităţile publice, denumite de unii economişti bunuri publice sau bunuri sociale, de care
aceştia au nevoie şi pe care nu le pot dobândi prin mijlocirea pieţei. Prin bun public se
înţelege un bun ce poate fi consumat de un individ fără ca acesta să împiedice consumul lui şi
de către alţi indivizi.13 De foloasele acţiunilor publice beneficiază întreaga colectivitate
indiferent dacă aceştia au participat sau nu la efortul de finanţare a acestora. Consumul
utilităţilor publice este indivizibil şi neconcurenţial.
În afară de bunurile private şi publice există bunuri mixte. Un bun mixt are atât
caracteristici specifice unui bun privat cât şi caracteristicile unui bun public. În viaţa de toate
zile există puţine bunuri private ori publice pure. Exemplu: un automobil care traversează un
pod la o oră de vârf afectează oferta din bunul public reprezentând posibilităţi de trecere
„peste pod” prin congestionarea traficului şi întârzieri. Similar un bun privat poate avea şi
elemente specifice bunurilor publice, de exemplu: televizorul fiind un bun privat, iar privitul
la televizor acasă alături de vecini şi prieteni are şi elemente caracteristice bunurilor publice.
Prin urmare există o întreagă gamă de bunuri mixte şi că bunurile publice pure şi cele private
pure nu există decât în cazuri extreme. Producătorii depind de alţi producători, dar şi de

Pagina 8 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

consumatori în tentativa lor de a-şi maximiza profiturile. Consumatorii depind la rândul lor
de alţi consumatori, dar şi de producătorii în intenţia de a-şi maximiza utilitatea. Datorită
interdependenţei dintre comportamentele consumatorilor şi cele al producătorilor, analiza
externalităţilor are o mare importanţă.
Externalităţile sunt acele câştiguri şi pierderi suportate de o parte din indivizi ca
urmare a acţiunilor iniţiate de producători, fie de consumatori, fie de ambii, şi pentru care nu
se plăteşte nici o compnesaţie.13 Externalităţile se pot naşte atât din activitatea de producţie,
cât şi din cea de consum.
Satisfacerea nevoilor membrilor societăţii nu se poate realiza întotdeauna pe seama
bunurilor private, prin mecanismul pieţei, şi de aceea se recurge la prestaţiile efectuate de
diferite autorităţi publice specializate, care se călăuzesc în activitatea lor, după deciziile
autorităţilor publice. Participarea autorităţilor publice la satisfacerea nevoilor sociale
(colective) este determinată de imposibilitatea sectorului privat de a oferi anumite bunuri şi
servicii, deoarece:
- nu este organizat sub aspect tehnic să desfăşoare astfel de activităţi;
- nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le solicita plata preţului
datorat;
- deşi este capabil să producă anumite bunuri şi servicii , nu-şi asumă o asemenea
sarcină, din cauza incapacităţii beneficiarilor de a suporta costul acestora.
În toate aceste cazuri, producerea bunurilor şi a serviciilor este încredinţată de
autorităţile publice sectorului public, care încasează costul acestora de la fondurile de resurse
financiare publice, iar nu de la fiecare beneficiar în parte.
Într-o economie mixtă, raportul dintre producţia de bunuri şi servicii publice şi cea de
bunuri şi servicii private suferă modificări de la o perioadă la alta. Prin urmare o piaţă
perfectă nu există decât în teorie, în realitate este imperfectă determinată de:
- existenţa bunurilor publice şi a externalităţilor;
- competiţia imperfectă care face ca beneficiile să crească peste măsură;
- informaţia incompletă a agenţilor şi incertitudinea.
Aceşti factori fac necesară intervenţia statului în viaţa economică în tripla sa calitate:
producător, consumator şi de autoritate care dirijează funcţionarea pieţei.14
Prin urmare este justă şi corectă aprecierea lui Musgrave în legătură cu rolul alocativ,
distributiv, regulator şi stabilizator al guvernului.

2.2. Fenomenele financiare în opinia unor economişti clasici şi moderni

Pagina 9 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Fenomenele la care dă naştere satisfacerea nevoilor sociale – cheltuieli publice,


impozite, taxe, contribuţii şi împrumuturi – denumite generic fenomene financiare, au fost (şi
continuă să fie) diferit interpretate de către economişti. După unii economişti fenomenul
financiar este plasat într-o anumită fază a procesului reproducţiei sociale, iar după alţii acesta
este implicat în toate fazele reproducţiei.15
Adam Smith – după opinia acestuia fenomenul financiar se situează în sfera
consumului. El considera neproductivă munca funcţionarilor de stat, a militarilor, a
slujitorilor cultelor şi a altor categorii sociale care nu crează bunuri materiale. Toţi aceştia
consumă o parte din valoarea creată de lucrătorii din manufacturi, agricultură etc., prelevată
la dispoziţia statului pe calea impozitelor. Fără a nega necesitatea şi utilitatea aparatului de
stat a justiţiei etc., avertizează asupra consecinţelor negative pe care le pot avea cheltuielile
publice supradimensionate, consumul neproductiv excesiv. Nu numai cheltuielile publice dar
şi împrumuturile de stat, ca fenomene financiare sunt intens legate de consum şi produc
efecte dintre cele mai nefaste asupra economiei naţionale.
Jean Baptiste Say – el consideră că fenomenul financiar se situează în sfera
consumului dar apreciază ca productivă şi munca celor ocupaţi în administraţie.
Adolf Wagner – plasează fenomenele financiare în sfera producţiei, pornind de la
ideea că statul pentru a-şi îndeplini sarcinile ce-i revin, produce mai cu seamă bunuri
nemateriale, adică prestează servicii. Pentru a acoperi cheltuielile antrenate de producerea de
bunuri nemateriale, statul are nevoie de bunuri materiale, şi mai ales de bani.
Gaston Jeze - operaţiunile financiare (cheltuieli publice, taxele, impozitele,
împrumuturile) constau în repartizarea sarcinilor publice între indivizi.
Bastiat, Stein ş.a. – scot în evidenţă ideea de schimb, de circulaţie. Serviciile publice
sunt schimbate contra bani. De aici concluzia că fenomenele financiare ar fi mai presus de
orice fapte de schimb, de circulaţie.
Vicenzio Tangorra – Fenomenul financiar prezintă aspectul productiv, de consum, de
distribuţie.
Gh.N. Leon – se situează pe aceeaşi poziţie ca şi Tangorra.
Augustin Tătaru – fenomenul economic a apărut în centrul preocupărilor oamenilor
relativ târziu.
Dacă fenomenul economic are la bază elementul social în corelaţie cu cel material,
cercetându-l în raporturile dintre oameni, atunci reţinem aspectul dublu şi caracterul său
general. Când însă fenomenul economic suferă o deviaţie şi creindu-se raporturi între

Pagina 10 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

colectivitatea socială pe de o parte şi Stat pe de altă parte, raporturi cu caracter material,


atunci putem sesiza existenţa fenomenului financiar.

2.3. Conţinutul economic al finanţelor publice


Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia statului. Aceste fonduri se formează pe seama unor
părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes
naţional cât şi local.16
Fondurile se constituie pe seama transferului de valoare, de puterea de cumpărare de
la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi
locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari – persoane fizice şi juridice. Au loc fluxuri de resurse băneşti în dublu sens – către
şi de la fondurile publice – ceea ce generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest
proces. Este vorba de:
- relaţii ce apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume, agenţii economici pe de o parte şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe
de altă parte;
- relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi
beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie, pe de altă parte.
Relaţiile sociale apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse
băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia
produsului intern brut. Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul
repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
constituie relaţii financiare sau pe scurt finanţe. Nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul
repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera
finanţelor, mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti cuprinde numai relaţii băneşti care
exprimă un transfer de valoare nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare se impun câteva
precizări:

16
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.63.

Pagina 11 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul în formă bănească, de


valoare de la persoane juridice sau persoane fizice la fondurile ce se constituie în economie
sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de
valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare. În cazul în care
transferul se face în natură, aceasta exprimă relaţii de repartiţie, nedând naştere la relaţii
financiare. Numai după valorificare rezultă relaţii financiare;
- transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează, de
regulă, fără contraprestaţie directă. Transferul de valoare care se realizează prin actul de
vânzare-cumpărare a unor bunuri, reflectă o schimbare a formelor valorii – din forma marfă
în forma bani sau invers – iar nu o cedare definitivă şi fără contraprestaţie de putere de
cumpărare. Aceasta nu constituie relaţie financiară ci relaţii băneşti. Între relaţiile financiare
şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o legătură strânsă, cele dintâi
fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă;
- transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează,
parţial, în condiţii de rambursabilitate (exemplu, împrumuturile).17
Relaţiile financiare se particularizează:
- relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil;
- relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pentru care se percepe dobândă;
- relaţii care exprimă un transfer facultativ sau obligatorie de resurse băneşti în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu;
- relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderii în vederea desfăşurării activităţii.18
Primele sunt relaţii financiare clasice, următoarele relaţii de credit, apoi de asigurări şi
finanţele întreprinderii.
În literatura de specialitate, noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens:
- în sens larg, ea cuprinde toate categoriile de relaţii descrise anterior;

17
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.64.
18
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.66.

Pagina 12 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- în sens restrâns ea cuprinde pe cele ce au la bază principiile prelevării fără


contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti şi al alocării acestora cu titlu nerambursabil
către diverşi beneficiari, adică finanţele publice.

2.4. Funcţiile finanţelor publice


2.4.1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice constă în mobilizarea, la dispoziţia statului, a
unei părţi din produsul intern brut şi în repartizarea acesteia în vederea înfăptuirii de către stat
a sarcinilor şi atribuţiilor sale.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic
legate între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
La constituirea fondurilor participă:
- întreprinderile indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de
forma juridică de organizare a acestora;
- instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
- populaţia;
- persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme


diferite, şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale; amenzi, penalităţi,
vărsăminte din veniturile instituţiilor publice; redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri
de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat, venituri din valorificarea unor bunuri proprietăţi
de stat şi a bunurilor fără stăpân, împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice,
rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi aferente împrumuturilor acordate,
donaţii, ajutoare şi transferuri primite, alte venituri.
Deci, resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare, îşi
au izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în
transferuri primite din străinătate. Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul
distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe
de altă parte, şi stat, pe de altă parte.19
19
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.6.

Pagina 13 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă de fapt dimensionarea volumului


cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume pentru: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări
sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordinea
publică, acţiuni economice, alte acţiuni, datorie publică. Aceste fluxuri de resurse financiare
iau forma cheltuielilor pentru: plata salariilor şi a altor drepturi de personal, procurări de
materiale şi plata serviciilor, subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi,
transferuri către diverse persoane fizice, investiţii etc.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces
unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie şi joacă un rol
important la înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în
vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, demonstrează că funcţia de repartiţie are un
caracter obiectiv.
Procesul de dirijare a resurselor, mijlocit de finanţe, au un caracter subiectiv,
depinzând de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale la un
moment dat, de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării, de politica promovată de
partidele politice aflate la guvernare.

2.4.2. Funcţia de control a finanţelor publice


Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin societăţii. Aceasta este
interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale, dirijarea
resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate,
utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, eficacitate socială
şi de altă natură, armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la
dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor
locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.20
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar
are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează pe lângă constituirea şi
repartizarea fondurilor din economie şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii
există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei

20
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.72.

Pagina 14 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de control, iar funcţia de control generează uneori forme de manifestare a funcţiei de


repartiţie.
Controlul financiar îşi îndeplineşte rolul său economico-social prin funcţiile pe care
acesta le îndeplineşte, şi anume: funcţia de evaluare, funcţia preventivă, funcţia recuperatorie,
funcţia instructiv-educativă.
Controlul efectuat prin intermediul finanţelor publice se execută în toate fazele
reproducţiei economice, adică, în faza repartiţiei, în faza producţiei, în faza schimbului şi în
faza consumului.
În ţara noastră controlul financiar se exercită de: organele Curţii de Conturi, de
Ministerul de Finanţe şi alte organe ale ministerelor, departamentelor etc.
Importanţa funcţiei de control a finanţelor publice reiese din Constituţia României.
Astfel, controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public este exercitat de Curtea de Conturi.21 Această
instituţie trebuie să prezinte anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale
bugetului public naţional cuprinzând şi neregulile constatate.

21
Constituţia României.

Pagina 15 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 3

MECANISMUL FINANCIAR

3.1. Sistemul financiar


Termenul de finanţe, în sens larg, include: - relaţii ce exprimă un transfer de resurse
băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţe publice): - relaţiile care exprimă un
împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este purtător de
dobândă (creditul); - relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse
băneşti în schimbul unor contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu
(asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă); relaţiile care apar în procesul formării şi
repartizării fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor (finanţele
întreprinderii).22
Finanţele ca sistem pot fi privite: - ca sistem de relaţii economice, în expresie
bănească, ce exprimă un transfer de resurse financiare, ce se produc în anumite condiţii; - ca
un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi
se utilizează în scopuri precis determinate; - ca un sistem de planuri financiare, care reflectă
anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp
determinate; - ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la
constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul
planurilor financiare.23
Sistemul financiar, privit ca relaţii economice este alcătuit din: - relaţiile care se
reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale; - relaţiile care se reflectă în bugetul
asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin
de domeniul asigurărilor sociale; - relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor
speciale extrabugetare; - relaţiile de credit bancar; - relaţiile de asigurări şi reasigurări de
bunuri, persoane şi răspundere civilă; - relaţii generate de constituirea fondurilor la dispoziţia
întreprinderilor. Primele trei componente, împreună luate formează sistemul financiar public
iar ultimele trei alcătuiesc sistemul financiar privat.
Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe fonduri
de resurse financiare. Fondurile pot fi grupate după diferite criterii: - după nivelul la care se

Pagina 16 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

constituie; - după destinaţie; - după forma de proprietate; - după titlul cu care se fac prelevări
la fonduri şi plăţi de la acestea.
După nivelul la care sunt constituite, există fonduri: la nivel macroeconomic sau
central (fondul bugetului de stat, fondul asigurărilor sociale, fondurile asigurărilor de bunuri,
persoane şi răspundere civilă, fondurile de creditare); la nivel mediu (fondurile bugetare ale
judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor); - la nivel microeconomic (fond de rezervă
etc.).
După destinaţie: - de înlocuire; - de dezvoltare; - de consum; - de rezervă; - de
asigurare; - de intervenţie.
După forma de proprietate: - ale proprietăţii private; - ale proprietăţii publice.
După titlu cu care se fac prelevări de fonduri şi plăţi de la acestea; - cu titlu definitiv; -
cu titlu rambursabil.

3.2. Mecanismul financiar – parte integrantă a mecanismului de funcţionare a


economiei naţionale
Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte
atât similitudini, cât şi deosebiri faţă de mecanismele altor economii.
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există
condiţionări istorice comune sau ţeluri politice – ideologice, sociale, economice sau de altă
natură asemănătoare sau foarte apropiate. Printre acestea se numără: - forma (formele) de
proprietate predominantă asupra mijloacelor de producţie; - sistemul de conducere a
economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de piaţă sau a planului de stat
cu caracter imperativ); - sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de
participare la capitalul social, de munca depusă etc.); - regimul politic ideologic (democraţie,
pluripartidic sau totalitar, monopartidic); - acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea mai
multor ideologii; - participarea la alianţe politice militare sau la uniuni cu caracter economic,
constituite după criterii regionale etc.24
Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de: - nivelul forţelor de
producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile naturale şi
dimensiunea teritoriului; - structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de
producţie, a suprastructurii şi a democratismului economic; - gradul de independenţă a
economiei faţă de străinătate; - obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.25
În fiecare ţară, interesele economice joacă un rol extrem de important: interesele
individuale ori de grup, locale sau regionale nu întotdeauna sunt convergente cu cele

Pagina 17 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

naţionale; interesele imediate, de moment, conjuncturale intră adeseori în contradicţie cu


interesele pe termen lung ale naţiunii; - dorinţa de satisfacere neîntârziată şi în cât mai mare
măsură a nevoilor sociale intră în conflict cu caracterul limitat al resurselor materiale şi
financiare de care dispune economia naţională la un moment dat. Dar nevoia naţională
acţionează ca un factor stimulator al dezvoltării forţelor de producţie, iar aceasta ca un factor
de multiplicare a resurselor economiei naţionale, de creştere a gradului de satisfacere a
trebuinţelor sociale, ca un mijloc de soluţionare a contradicţiilor de interese.
Pentru depăşirea acestor contradicţii, se caută soluţii, se elaborează politici, se adoptă
legi, se iau decizii de către agenţii economici şi de către organele centrale şi locale ale
administraţiei de stat. Metodele şi mijloacele folosite ieri cu succes pentru soluţionarea
contradicţiilor nu mai corespund condiţiilor de azi. De aceea, mecanismul economic al ţării
trebuie continuu adoptat cerinţelor şi posibilităţilor economiei naţionale. Acesta nu înseamnă
că mecanismul de funcţionare a economiei se poate schimba de la o zi la alta. Mecanismul de
funcţionare a economiei trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate relativă şi nu prin
rigiditate.
Pentru tratarea cât mai fidelă în viaţă a cerinţelor legilor obiective, este necesară
constituirea unui mecanism care să faciliteze funcţionarea normală, neîntreruptă şi eficientă a
economiei naţionale.
Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în care el corespunde
nevoilor obiective de dezvoltare a economiei naţionale, ca şi modul în care oamenii
acţionează pentru buna funcţionare a acesteia.
Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de
conducere şi/ sau reglare, de către factorii de conducere societali ai funcţionării economiei
naţionale împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul
sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează.26 Acest mecanism este chemat să
îndeplinească mai multe funcţii, între care un loc deosebit ocupă funcţia de conducere şi
reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele naţionale.
Statul influenţează selectiv activitatea economică. Tot el este acela care crează cadrul
instituţional şi juridic necesar activităţii economice. Dintre modalităţile de influenţare a
activităţii economice de către stat, numai unele au un caracter financiar sau produc efecte
financiare (constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare publice; participarea
statului la activităţi economico-financiare în calitate de agent economice etc.). Prin urmare,
mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de componente de natură
financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul financiar.

Pagina 18 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: - sistemul financiar; -


pârghiile financiare;
- metode administrative folosite în domeniul finanţelor;
- cadrul juridic format din legi, hotărâri etc.

3.3. Pârghii economice şi financiare


Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţională, sunt
alimentate pe seama unor prelevări obligatorii ori facultative, de la diferite persoane juridice
şi fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau
populaţiei, cu titlul definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în
funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.27
Funcţionarea normală, eficientă a mecanismului de conducere a economiei de piaţă
presupune sau necesită, printre altele, utilizarea unui ansamblu de instrumente sau de pârghii,
cu ajutorul cărora pot fi înfăptuite anumite obiective economico-sociale.
Un loc deosebit de important în cadrul acestui ansamblu de instrumente îl deţin
pârghiile economico-financiare.
Pârghiile economico-finaniare sunt acele categorii valorice (de natură economică,
financiară, monetară şi valutară) care pot fi utilizate de către stat ca instrumente de
influenţare a interesului economic al unităţilor administrativ-teritoriale şi economico-sociale,
al tuturor participanţilor la viaţa economică, pentru realizarea unor obiective economice,
sociale, politice, demografice, dar şi ca metode de coerciţie, de sancţionare a acelora care nu-
şi respectă obligaţiile legale sau contractuale ca le revin.28
Un mecanism de conducere a economiei naţionale încorpozează o multitudine de
instrumente financiare. Scopurile urmărite cu ajutorul instrumentelor financiare sunt: -
estimarea de resurse financiare necesare dar şi posibilitatea de procurare a acestora la nivel
microeconomic; - determinarea efortului financiar reclamat de realitatea unor obiective sau
acţiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect: -
constituirea fondurilor publice de resurse financiare; - repartizarea şi dirijarea resurselor
financiare ; - repartizare şi dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi
beneficiari; - influenţarea proceselor economice a acţiunilor sociale, a fenomenelor
demografice, etc. în direcţia indicată de către autorităţile publice.29
Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de
resurse financiare pot constitui pârghii numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente

Pagina 19 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

anumite funcţii economice, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor probleme


în condiţii mai bune decât s-ar putea face privi metode administrative.
Instrumentele de conducere economică, respectiv pârghiile economico-financiare,
îndeplinesc o funcţie dublă în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, şi
anume: - de prelevare şi repartizare a resurselor financiare; - de influenţare a proceselor
economico-sociale. De exemplu, impozitele, taxele etc. pot fi folosite de către stat la
constituirea fondurilor publice de resurse financiare, şi, totodată, la repartizarea acestora către
diverşi beneficiari, iar alocaţiile, subvenţiile etc., pot fi utilizate de către autoritatea publică la
influenţarea proceselor economice, a fenomenelor demografice etc.
Utilizarea pârghiilor economico-financiare nu exclude şi folosirea unor metode
administrative de conducere: precum: - elaborarea de prognoze, planuri sau programe
economice; - exercitarea controlului financiar; supravegherea şi coordonarea de către
autoritatea publică a operaţiilor de import-export; - reglementarea de către stat a
împrumuturilor publice etc.
Pârghiile economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul
acţionează pentru stimularea interesului economic al unei activităţi determinate sau al
membrilor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv sau obiective.

Pagina 20 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 4

POLITICA FINANCIARĂ

4.1. Conceptul de politică financiară


Fiecare partid sau formaţiune are un caracter politic şi elaborează propriul său
program care stabileşte liniile directoare ale activităţii sale în vederea ajungerii la putere sau a
păstrării şi consolidării acesteia.
Ca atare, programul trebuie înţeles şi aprobat prin intermediul votului. Interesul
fiecărei formaţiuni politice este să înţeleagă preferinţele votantului pentru a obţine votul
majoritar.
Votantul se orientează în funcţie de propriile interese, respectiv: - utilitatea adusă de
obiectivul prevăzut (exprimată prin utilitatea marginală ca o cheltuială adiţională privind
bunurile publice); - costul necesar (considerat un cost marginal).
La nivelul societăţii se stabileşte beneficiul marginal net ca diferenţă între utilitatea
marginală şi costul marginal. Aceasta trebuie să fie pozitivă.
Utilitatea pentru diferite categorii sociale (bogaţi şi săraci) este diferită ca şi nivelurile
cheltuielilor. Astfel: în condiţiile unei impozitări uniforme, cei cu venituri mari preferă
dezvoltarea cheltuielilor publice, iar cei cu venituri modeste preferă un nivel mai redus al
acestora; în cazul unei impozitări progresive, bogaţii vor dori mai puţine bunuri publice
(adică mai puţine cheltuieli), iar săracii mai multe bunuri publice.
Programul acceptat de forul legislativ stabileşte obiectivele economice, sociale şi de
altă natură care urmează să fie realizate de echipa guvernamentală în perioada pentru care a
primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum şi măsurile de luat
în acest scop.
Programul guvernamental defineşte politica statului atât pe plan intern cât şi pe plan
extern.
Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de clasele, păturile sau
grupurile sociale în lupta pentru realizarea intereselor lor, precum şi metodele şi mijloacele cu
ajutorul cărora sunt promovate aceste interese.
În cadrul politicii interne, un loc aparte ocupă obiectivele cu caracter economic, social
la care se adaugă obiectivele şi acţiunile legate de apărare naţională, creşterea eficacităţii
activităţii desfăşurate de organele de ordine, securitate civilă şi administraţie. Pe plan extern

Pagina 21 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

se definesc relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale, militare şi de altă natură


cu statele vecine, cu celelalte state etc. Atingerea obiectivelor stabilite reclamă importante
resurse financiare din partea statului.
Realitatea obiectivelor prevăzute presupune, pe lângă asigurarea resurselor financiare
publice necesare, intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor economice şi al
instrumentelor, instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.
Politica economică reprezintă forma sub care se realizează intervenţia statului în
economie.
Politicile economice urmăresc: stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă,
creşterea economică, echilibrul extern, controlul deficitului bugetar.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare,
precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie
componentele politicii financiare a acesteia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt următoarele: -
domeniul cheltuielilor publice; domeniul resurselor financiare publice care vizează: -
veniturile ordinare cu caracter fiscal şi nefiscal; resursele financiare extraordinare procurate
pe calea împrumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privatizării unor fabrici,
uzine, locuinţe şi altor bunuri proprietate de stat; - domeniul creditului bancar; - domeniul
asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.30
4.2. Politica financiară a României reflectată în programe de guvernare
Tranziţia de la economia centralizată, în care majoritatea covărşitoare a mijloacelor de
producţie se aflau în proprietate de stat sau cooperatistă, iar întreaga activitate era dirijată prin
planul naţional unic de dezvoltare economico-socială a ţării, obligatoriu de sus până jos, spre
economia de piaţă, descentralizată, reclamă elaborarea unei strategii adevărate care să
prevadă obiectivele urmărite, mijloacele şi instrumentele necesare şi, pe această bază,
stabilirea de măsuri hotărâte pentru traducerea acestora în viaţă.
În acest scop o comisie guvernamentală a elaborat Schiţa privind strategia înfăptuirii
economiei de piaţă în România care a fost aprobată de Guvern în aprilie 1990.
Potrivit acestei schiţe, obiectivele principale constau: - înlocuirea repartizării de tip
administrativ a resurselor pentru producţie şi investiţie, cu alocarea bazată pe criteriile pieţei
ale cererii şi ofertei de fonduri, ale eficienţei economice; - transformarea bugetului de stat, a
monedei şi creditului în instrumente principale politicii macroeconomiei – afirmarea

Pagina 22 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

iniţiativei şi creativităţii, asigurarea ocupării forţei de muncă, stabilitatea monetară,


menţinerea sub control a tendinţelor inflaţioniste.31
Cu toate acestea, politica financiară a României pe perioada 1989-1990 s-a manifestat
într-un mod ineficient. Desfiinţarea principalelor structuri, sisteme şi mecanisme economice,
fără a le înlocui cu altele viabile, a avut drept efect: producţia industrială a înregistrat în anul
1990 faţă de 1989 o scădere de 23,7%; producţia agricolă a scăzut cu 2,9; volumul
investiţiilor s-a diminuat cu 38,3%; exportul pe devize convertibile a scăzut de la 6 miliarde $
în 1989 la 3,5 miliarde $ în 1990.
Programele ce au stat la baza procesului transformării a unei economii planificate într-
o economie de piaţă conţin trei mărimi fundamentale: - liberalizarea economică prin
desfiinţarea controlului asupra preţurilor şi producţiei, stabilitatea macroeconomică prin
controlul masei monetare şi prin eliminarea deficitului bugetar; vânzarea proprietăţii de stat
către persoane şi corporaţii particulare.32
În anii tranziţiei au fost elaborate mai multe programe de guvernare pe unul, doi ani
sau pe durata unei legislaturi.
Strategia de reformă economică-socială a programului de guvernare, dată publicaţiei
în februarie 1993 constă în angajarea Guvernului să acorde prioritate stabilirii
macroeconomice, opririi declinului producţiei şi creării bazelor economice, precum şi
susţinerea acestui proces, în direcţia unei economii de piaţă funcţionale şi performante.
În iunie 1995 a fost adoptată Strategia naţională a aderării României la uniunea
Europeană. Obiectivele acestui program erau următoarele: - asigurarea stabilităţii economice,
crearea unui sistem economic deschis, spre exterior, descentralizat şi competitiv şi, în
perspectivă, realizarea convergentei financiare şi monetare cerute de integrarea în Uniunea
Europeană; perfecţionarea sistemului fiscal; - adaptarea instrumentelor şi metodelor
financiare precum şi a legislaţiei financiare la cerinţele mecanismelor pieţei unice şi ale
Uniunii Economice şi Monetare: - sprijinirea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă şi
competitivă în ramurile economiei naţionale.

Pagina 23 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 5

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

5.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi structura acestora


Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului
de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au un caracter limitat, în
timp ce cererea de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere.
Prin resursă se înţelege rezerva sau sursa de mijloace susceptibile de a fi valorificate
într-o împrejurare dată. Sursa, locul unde se produce, unde se poate găsi sau de unde se
propagă ceva.33
Prin resurse economice se înţelege totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor
utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri
economice.34
Pentru satisfacerea întregului sistem de nevoi socio-umane, oamenii apelează la
resursele economice de care dispune societatea la un moment dat. Acestea reprezintă
totalitatea elementelor materiale, umane şi financiare care pot fi atrase şi utilizate în procesul
de producţie a bunurilor economice, în scopul satisfacerii trebuinţelor sau nevoilor socio-
umane.35
În cadrul resurselor economice necesare societăţii în vederea satisfacerii nevoilor sale,
un loc deosebit de important îl deţin resursele financiare. Această categorie de resurse constă
în totalitatea mijloacelor băneşti, de care dispune societatea într-o perioadă de timp
determinată, pentru realizarea unor obiective economice şi sociale.
La nivelul întregii societăţi, resursele financiare includ: - ansamblul resurselor
financiare de care dispun autorităţile şi instituţiile publice; - resursele financiare aparţinând
întreprinderilor publice şi private; - resursele care se află la dispoziţia organismelor fără scop
lucrativ şi resursele populaţiei.36
Mărimea resurselor financiare ale societăţii la nivel macroeconomic depinde de
dimensiunile produsului intern brut, de proporţiile în care acesta serveşte pentru consum şi
pentru formarea brută de capital, de nivelul preţurilor, de volumul şi structura producţiei,
precum şi de posibilităţile pe care le are societatea în ansamblul ei de a apela la resurse
financiare externe (împrumuturi, donaţii, ajutoare etc.).

Pagina 24 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Deosebirile care există între finanţele publice şi finanţele private se reflectă şi în


domeniul resurselor financiare. Astfel, resursele financiare publice şi resursele financiare
private sunt părţi constituente ale resurselor financiare ale societăţii. Resursele financiare
publice reprezintă o parte a resurselor financiare ale societăţii, între acestea existând un raport
ca de la parte la întreg.
Resursele financiare publice cuprind: - resursele administraţiei de stat centrale care
sunt formate din: a) impozite şi taxe; b) venituri nefiscale; c) împrumuturi interne şi externe; -
resursele administraţiei de stat locale care sunt formate din: a) impozite şi taxe şi venituri
nefiscale; b) transferuri sau subvenţii de la bugetul de stat; c) împrumuturi şi alte resurse; -
resursele asigurărilor sociale de stat care provin din: a) cotizaţiile pentru asigurări sociale de
stat plătite de agenţi economici, instituţii publice şi alte persoane juridice şi fizice; b)
cotizaţiile plătite de persoanele asigurate; c) alte resurse; - resursele instituţiilor publice cu
caracter autonom care provin din: a) veniturile obţinute din valorificarea produselor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii; b) subvenţii de la bugetul de stat; c)
împrumuturi etc.
Resursele administraţiei de stat centrale şi locale, împreună cu resursele instituţiilor
publice autonome şi resursele asigurărilor sociale de stat formează SISTEMUL UNITAR AL
RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE.37

5.2. Factorii care influenţează mărimea resurselor financiare publice


Cererea de resurse financiare este determinată, în primul rând, de nivelul şi evoluţia
cheltuielilor publice care trebuie efectuate într-o anumită perioadă de timp, precum şi de
evoluţia altor fenomene economico-sociale, ca: tendinţele de scădere a consumului populaţiei
(care impun luarea unor măsuri de creştere a impozitelor) sau de sporire a masei monetare în
circulaţie deţinută de populaţie (ceea ce necesită recurgerea la împrumuturi publice interne)
etc.
Mărimea cererii de resurse financiare publice este influenţată de mai multe categorii
de factori, şi anume de: - factori economici care pot influenţa evoluţia P.I.B. şi, pe această
bază, sporirea veniturilor impozabile; - factori monetari (creditul, nivelul dobânzilor, masa
monetară etc.) a cărei influenţă poate fi transmisă prin intermediul preţurilor. Astfel,
creşterile de preţuri, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează, în anumite conjuncturi,
creşteri ale salariilor şi ale profiturilor care, la rândul lor, impun sporirea resurselor financiare
prin impozite şi taxe; - factori sociali a căror influenţă se manifestă tot mai pregnant în

Pagina 25 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

condiţiile unor nevoi de resurse financiare sporite pentru învăţământ, protecţie, sănătate, etc.;
- factori demografici a căror influenţă asupra resurselor financiare se manifestă prin creşterea
sau scăderea numărului populaţiei active, a numărului de contribuabili plătitori de impozite şi
taxe; - factori politici şi militari care pot influenţa creşterea producţiei şi a veniturilor,
sporirea contribuţiilor asupra asigurărilor sociale, creşterea fiscalităţii etc., ca urmare a
măsurilor de politică economică, socială şi financiară adoptate; - factori de natură financiară,
care reflectă de fapt, în mod sintetic, influenţele celorlalte categorii de factori, îndeosebi prin
dimensiunile cheltuielilor publice, a căror creştere atrage după sine necesitatea sporirii
resurselor financiare publice.38

5.3. Clasificarea resurselor financiare publice


Clasificarea resurselor financiare publice prezintă o importanţă deosebită pentru
studierea acestora din punct de vedere economic.
În funcţie de conţinutul lor economic, resursele financiare publice sunt constituite din:
- prelevări cu caracter obligatoriu sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
veniturilor provenite de la întreprinderi publice, private şi de la populaţie; - resurse de
trezorerie; - resurse provenite din împrumuturi publice; - resurse provenite din finanţări pe
calea emisiunilor monetare cote băneşti inflaţioniste.39
După regularitatea cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice se
împart în: - resurse ordinare (curente); - resurse extraordinare (incidentale). Resursele
ordinare sunt formate din: - venituri fiscale; - contribuţiile pentru asigurări sociale de stat; -
contribuţiile care alimentează fondurile speciale; - veniturile nefiscale. Resursele
extraordinare (incidentale) sunt formate din veniturile la care statul apelează în situaţii
deosebite, respectiv: - emisiunile monetare peste nevoile reale circulaţiei băneşti; -
împrumuturi de stat interne şi externe; - ajutoare, donaţii şi alte transferuri de resurse băneşti
primite din exterior; - sume rezultate din lichidare participanţilor de capital în străinătate sau
din valorificarea bunurilor economice pe care statul le deţine în afara graniţelor sale.40
În funcţie de provenienţa lor, resursele financiare publice se grupează în: - resurse
interne; - resurse externe.41
În funcţie de structura organizatorică a statelor, resursele financiare publice pot fi
grupate în: resurse ale statelor de tip federal; - resurse ale statelor de tip unitar.42
Resursele financiare publice ale statelor de tip federal include: resursele bugetului
federal; resursele bugetelor statelor regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei statale
respective şi resursele bugetelor locale ale acestor state. Resursele financiare publice ale

Pagina 26 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

statelor de tip unitar sunt formate din: resurse publice ale bugetului central şi din resursele
publice ale bugetelor locale.43
În funcţie de natura bugetelor la care sunt mobilizate şi prin intermediul cărora sunt
gestionate, resursele financiare publice se grupează în: - resurse financiare ale bugetului de
stat; - resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat; - resurse financiare cu destinaţii
speciale; - resursele financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.44
În ţara noastră principalele categorii de resurse financiare publice sunt: - resursele
bugetului administraţiei centrale de stat; - resursele bugetului asigurărilor sociale de stat; -
resursele bugetelor locale; - resursele fondurilor speciale; - resursele bugetului trezoreriei
publice; - resursele instituţiilor publice autonome.
Resursele bugetului administraţiei de stat centrale sunt constituite din: A. Venituri
curente. 1. Venituri fiscale: a) impozite directe: - impozite pe profit; - impozit pe salarii; -
impozit pe venit; - alte impozite directe; b) impozite indirecte: - T.V.A; - accize şi impozite
pe circulaţie; - taxe vamale; - alte impozite directe. 2. Venituri nefiscale: - vărsăminte din
profitul net al regiilor autonome, de la instituţii publice; - diverse alte venituri. B. Venituri din
capital: - venituri din valorificarea unor bunuri ale statului.
Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat constau din: A. Venituri fiscale –
contribuţii pentru asigurări sociale de stat; - alte venituri fiscale; B. venituri nefiscale: -
subvenţii.
Resursele bugetelor locale sunt formate din: - venituri curente proprii fiscale şi
nefiscale; - prelevări de la bugetul de stat; - subvenţii cu destinaţie specială de la bugetul
statului; - cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.
Resursele fondurilor speciale sunt constituite din: -venituri fiscale; - venituri
nefiscale.
Resursele bugetului trezoreriei publice constau din: - fondurile sau depozitele
corespondenţilor; - emisiuni de bonuri de tezaur; - avansuri acordate de banca centrală.

Pagina 27 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 6

IMPOZITELE

6.1. Conţinutul şi rolul impozitului


Din punct de vedere etimologic, noţiunea de impozit este de sorginte latină provenind
de la impozitum, care determină o obligaţie publică.
Definit, în general, prin prisma funcţiilor sale clasice, impozitul reprezintă o
contribuţie solicitată pentru asigurarea serviciului obligaţiilor publice ale statului şi ale
activităţilor locale.
Fiind o categorie financiară cu caracter istoric, a cărui apariţie şi utilizare este legată
de existenţa statului şi a banilor, care reflectă relaţiile interne dintre elementele sistemului
fiscal, impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice în vederea satisfacerii unor nevoi publice*.
Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
directă din partea statului.
Impozitul are următoarele caracteristici: - este o prelevare cu caracter obligatoriu,
efectuată în numele autorităţii publice, în sensul că plata acestuia datorată statului este impusă
tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venituri din surse legale sau posedă
un anumit gen de avere pentru care, în conformitate cu dispoziţiile legii, datorează impozit; -
nu presupune un serviciu sau o prestaţie directă şi imediată din partea autorităţii publice,
realizarea unor contraservicii publice de către stat se face pentru întreaga colectivitate umană,
adică în interesul general al societăţii şi nu al unuia sau altuia, în mod separat; - reprezintă o
prelevare la buget cu caracter definitiv şi nerambursabil.
Dreptul de a institui şi a percepe impozite revine în exclusivitate organelor statului:
Parlamentului – la nivelul întregii ţări – şi consiliilor – la nivelul entităţilor administrativ
politice locale, în virtutea suveranităţii fiscale a statului.
Prin instituirea şi perceperea impozitelor de către stat se realizează o importantă
redistribuire a produsului intern brut. În cadrul acestui proces se manifestă rolul impozitelor
pe plan financiar, economic şi social. În plan financiar, rolul impozitului constă în faptul că el
reprezintă instrumentul sau mijlocul principal de procurare a fondurilor băneşti de resurse

Pagina 28 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

financiare necesare statului pentru acoperirea cheltuielilor publice. În plan economic, rolul
impozitului se manifestă ca instrument de stimulare sau formare a unei activităţi. În plan
social, rolul impozitului se concretizează prin utilitatea lui de către stat ca instrument de
redistribuire a unei părţi importante din P.I.B.
Din definiţiile contemporane date impozitului45: 1. După Gaston Jèze – impozitul
este o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Ioan Talpoş – impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din veniturile sau averea unei
persoane fizice şi/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice.
C. Tulai – impozitele reprezintă, ..., obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de
către autoritatea publică, de la persoane fizice şi persoane juridice, în raport cu capacitatea
contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie imediată
şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrument de
armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor*.
În ceea ce priveşte teoriile în legătură cu impozitul din literatura de specialitate
reţinem: 1. Teoria impozitului schimb – se bazează pe presupunerea că impozitul este preţul
plătit de fiecare contribuabil pentru securitatea şi serviciile primite din partea statului.
Reprezentanţii ai acestei teorii: Th. Hobbes; Vauban, J. Locke; J.J. Rousseau, A. Smith,
Montesquieu.2. Teoria surplusului economic – conform acestei teorii trebuie taxat ceea ce
depăşeşte “ce este fizic şi moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producţie
producător de venit pentru proprietarul acestuia”. Adept J.A. Hobson; 3. Teoria impozitului
solidaritate – această teorie conduce la necesitatea ca impozitarea să ţină seama de
capacitatea contributivă a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a impozitului
care să constituie un instrument de redistribuire şi egalizare a avuţiei în societate. În afară de
impozitul progresiv, teoria impozitului - solidaritate poate apela la impozitul negativ.
Impozitul negativ constă într-o alocaţie degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un
venit minim garantat.

6.2. Clasificarea impozitelor

*
C. Tulai, H. Tulai – Probleme actuale ale fiscalităţii în Finanţele şi controlul financiar în actualitate, Tg-
Mureş, 1998.

Pagina 29 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În scopul identificării cu o mai mare uşurinţă a implicaţiilor diferitelor categorii de


impozite în plan economic, social şi politic este utilă gruparea sau clasificarea lor în funcţie
de anumite criterii socio-politice sau socio-economice.
În funcţie de principalele lor trăsături de fond şi de formă impozitele se grupează în
două categorii: - impozite directe şi impozite indirecte.
Impozitele directe au o incidenţă fiscală directă şi definitivă asupra contribuabililor
plătitori nominalizaţi, datorită faptului că încasarea lor se face direct de la aceştia în funcţie
de mărimea veniturilor şi/sau a averilor acestora, la anumite termene dinainte stabilite şi pe
baza unor cote de impunere prevăzute de lege. Subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi
persoană. În funcţie de criteriile care stau la baza lor, impozitele directe pot fi: reale
(obiective) şi personale (subiective). Cele reale sunt aplicate unor obiecte materiale (terenuri,
clădiri etc.) făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil. Cele
personale sunt aşezate asupra veniturilor sau averilor diferiţilor contribuabili plătitori,
ţinându-se seama de situaţia personală a acestora.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării, respectiv al circulaţiei unor bunuri
comerciale, atât directe sau de consum final, cât şi indirecte sau de producţie, precum şi al
prestării unor servicii. Aceste impozite nu sunt stabilite asupra subiectului impunerii în mod
direct şi nominal, ci indirect, asupra vânzării unor bunuri şi prestări de servicii.
Dacă impozitele directe vizează direct veniturile şi/sau averea contribuabililor, cele
indirecte vizează utilizarea sau cheltuirea acestor venituri şi averi.
În funcţie de formele de manifestare, pot fi grupate: taxe de consumaţie; - venituri
aferente monopolurilor fiscale; - taxe vamale; -taxe de timbru şi de înregistrare.
După obiectul impunerii: - impozit pe venit; - impozit pe avere; - impozit pe consum
(cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la instituirea lor: - impozite financiare obişnuite
(cu caracter fiscal); - impozite de ordine (fără caracter fiscal – ex – limitarea unui consumuri).
După frecvenţă: - permanente sau ordinare; - incidentale sau extraordinare. Cele
permanente sunt încasate cu regularitate la buget iar cele incidentale sunt instituite o singură
dată (ex. – impozite instituite asupra unor averi fabuloase).Ele nu sunt înscrise în buget.
După instituţia care le administrează: în ţări cu structură federală există: impozite
federale; impozite ale statelor; landurilor; cantoanelor; regiunilor sau provinciilor membre ale
federaţiei şi impozite locale ale departamentelor, provinciilor, judeţelor precum şi ale
municipiilor, oraşelor, comunelor. În ţări cu structură unitară avem: - impozite ale
administraţiei centrale de stat; impozite ale organelor administraţiei de stat locale.

Pagina 30 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

6.2.1. Impozite directe


6.2.1.1. Impozitul pe venit46
Este subiect al impozitului pe venit persoana fizică rezidentă denumită contribuabil:
persoana fizică română cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute atât în România
cât şi din străinătate; persoana fizică română fără domiciliul în România, pentru veniturile
obţinute din România prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o
perioadă ce depăşeşte în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind
în anul calendaristic vizat; persoana fizică străină, pentru veniturile obţinute din România
prin intermediul unei baze situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte în
total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul calendaristic vizat.
Sunt deasemenea, contribuabili, persoane fizice Române fără domiciliul în România,
precum şi persoane fizice străine, care realizează veniturile din România şi în alte condiţii
decât cel menţionate mai sus, dar şi potrivit convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
Sfera de aplicare o reprezintă: venituri din activităţi independente; venituri din salarii;
venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din dividende şi dobânzi; venituri din pensii
(pentru suma ce depăşeşte un anumit nivel); venituri din activităţi agricole; alte venituri.

6.2.1.2. Impozitul pe profit47


Contribuabilii acestui impozit direct sunt: a) persoane juridice române, pentru profitul
impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate; b) persoane juridice
străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul
impozabil aferent acestui sediu permanent; c) persoane juridice sau fizice nerezidente care
desfăşoară activităţi în România ca beneficiari ori parteneri împreună cu o persoană juridică
română într-o asociere sau o altă entitate ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru
profitul realizat în România; d) persoanele juridice şi persoanele fizice rezidente, pentru
veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri care nu dau naştere unei
persoane juridice. În acest caz impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi
se varsă de către persoana juridică; e) persoanele juridice care obţin venituri din proprietăţi
imobiliare, din exploatarea resurselor materiale localizate în România, din înstrăinarea unui
drept de proprietate, precum şi din orice alt venit realizat pe teritoriul României, pentru
profitul impozabil aferent acestor venituri.

Pagina 31 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Cota de impozit pe profit este de 25% cu următoarele excepţii. În cazul BNR cota de
impozit pe profit este de 80%; 5% pentru contribuabilii care deţin venituri din activităţile
desfăşurate pe bază de licenţă în zona liberă (până la data de 31.XII.2004); 6% pentru partea
din profitul impozabil care corespunde activităţii de export (această cotă va fi de 12,5
începând cu 1 ianuarie 2003 şi de 25% începând cu 1 iunie 2004).
Plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a
primei luni din trimestrul următor cu excepţia BNR şi a băncilor care efectuează plata lunar,
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se calculează impozit.

6.2.2. Impozite indirecte


6.2.2.1. Taxă pe valoarea adăugată48
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect. Se cuprind în sfera de aplicare
operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) să constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o
operaţiune asimilată acestora;
b) să fie efectuate de persoane impozabile;
c) să rezulte din una din activităţile economice: activităţile producătorilor,
comercianţilor, prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi cele ale
profesiunilor libere sau asimilate şi exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul
obţinerii de venituri.
Contribuabili sunt acele persoane, indiferent de statul juridic, care efectuează de o
manieră independentă activităţi economice.
Plafonul de impozitare este de 1,5 miliarde lei, iar cota de impozitare este de 19%.
Pentru evidenţierea distinctă a taxei pe valoarea adăugată se utilizează:
1. taxa pe valoarea adaugată de plată; 2. taxa pe valoarea adaugată de recuperat; 3.
taxa pe valoarea adaugată deductibilă; 4. taxa pe valoarea adăugată colectată; 5. taxa pe
valoarea adăugată neexigibilă.
Taxa pe valoarea adăugată de plată reprezintă taxa ce trebuie plătită bugetului de stat.
Taxa pe valoarea adăugată de recuperat reprezintă taxa de recuperat de la bugetul de stat.
Taxa pe valoarea adăugată deductibilă evidenţiază taxa înscrisă în facturile emise de
furnizori. Taxa pe valoarea adăugată colectată evidenţiază taxa aferentă vânzărilor de mărfuri

Pagina 32 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

şi bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de bunuri. Taxa pe valoarea adăugată


neexigibilă. Evidenţiază taxa rezultată din vânzări şi cumpărări de bunuri, servicii etc. cu
plata în rate, precum şi cea inclusă în preţul de vânzare cu amănuntul (19:119).

6.2.2.2. Accize49
Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului de stat
pentru anumite produse din ţară şi din import. Produsele pentru care se datorează accize sunt;
alcoolul brut, alcoolul etilic rafinat, băuturile alcoolice şi orice alte produse destinate
industriei alimentare sau consumului, care conţin alcool etilic; produse din tutun; produse
petroliere; alte produse. La plata accizelor se are în vedere echivalentul/U.M., iar cota e
stabilită prin acte normative.

6.2.2.3. Taxe vamale


La introducerea sau la scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate la vamă, autoritatea
vamală stabileşte un regim vamal.
Regimurile vamale sunt definitive sau suspensive. Din categoria regimurilor vamale
definitive fac parte: importul, exportul; introducerea şi scoaterea din ţară de bunuri aparţinând
călătorilor sau altor persoane fizice necomerciante. Regimurile vamale suspensive sunt
următoarele: tranzitul mărfurilor; antrepozitul mărfurilor; perfecţionarea activă a mărfurilor;
transformarea sub contul vamal al mărfurilor; admiterea temporară a mărfurilor;
perfecţionarea pasivă a mărfurilor.

6.2.3. Taxe
6.2.3.1. Timbru judiciar50
Timbru judiciar se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa
tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerul Justiţiei, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie, precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii publici.
Au fost prezentate foarte succint o parte din impozite directe, indirecte şi taxe.
Motivaţia o constituie schimbările dese legislative din domeniul fiscal.
Cu toate acestea nu putem trece cu vederea ceea ce afirma David Ricardo în legătură
cu impozitele, respectiv „Impunerea tuturor mărfurilor, fie că ele sunt obiecte de primă

50
Legea nr.123/1997 (M.Of.nr.149/11 iulie 1992).

Pagina 33 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

necesitate, fie obiecte de lux, atâta timp cât valoarea monedei rămâne neschimbată, va ridica
preţurile acelor mărfuri cu o sumă cel puţin egală cu impozitul.”51

6.3. Principiile impunerii


Impunerea constă într-un ansamblu de măsuri şi operaţiuni efectuate de organele
financiare, în conformitate cu dispoziţiile legale cu privire la stabilirea, calcularea şi
perceperea impozitelor care revin în sarcina unor persoane fizice sau juridice şi la acordarea
de facilităţi fiscale de care acestea au dreptul să beneficieze.
Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele socio-
economice ale politicilor fiscale promovate de către fiecare stat în parte sunt elementele
esenţiale ale sistemului fiscal propriu al fiecărei ţări, care se bazează pe respectarea
următoarelor cerinţe sau principii ale impunerii, şi anume: de echitate fiscală, de politică
financiară, de politică economică şi socio-politice. Aceste principii au fost formulate de
Adam Smith în Avuţia Naţiunilor.
Conform opiniei acestuia, prelevările fiscale ale statului trebuie să se bazeze pe
următoarele principii ale impozitării şi ale sistemelor de venituri publice: - principiul justeţii
impunerii sau al echităţii fiscale, se bazează pe ideea ca fiecare plătitor de impozite să
contribuie la plata acestora în funcţie de veniturile obţinute pentru care statul îi asigură
protecţia; - principiul certitudinii impunerii vizează legalitatea impunerii şi presupune ca
mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană statului, să fie certă şi nu arbitrară; -
principiul comodităţii perceperii impozitelor, înseamnă că perceperea impozitelor să se facă
la termenele şi în modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabili; - principiul
randamentului impozitelor urmăreşte ca instituirea acestora să fie cât mai puţin apăsătoare
pentru plătitori, iar încasarea lor să se facă cu minim de cheltuieli.
Principiul echităţii fiscale, semnifică dreptatea socială în materie de aşezare şi
percepere a impozitelor. Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozite este
necesară; - stabilirea unui minim neimpozabil; - sarcina fiscală a contribuabililor să fie
stabilită în funcţie de puterea contributivă a acestora; - la o anumită putere contributivă,
sarcinile fiscale ale unei anumite categorii sociale de plătitori să fie stabilite în comparaţie cu
sarcinile fiscale ale altei categorii sociale de contribuabili iar sarcina fiscală a unei persoane
să fie stabilită prin comparaţie cu sarcina fiscală a altei persoane, care face parte din aceeaşi
categorie socială de plătitori; - impunerea să fie generală.

51
David Ricardo - Principiile de economie politică şi de impunere, Ed. Antet XX Pres, pag.165.

Pagina 34 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Principii ale politicii financiare sunt acele condiţii sau cerinţe de natură financiară pe
care trebuie să le îndeplinească un nou impozit şi anume să aibă un randament fiscal ridicat,
stabilitate şi elasticitate. Un nou impozit introdus în practica fiscală va avea un randament
fiscal ridicat dacă pot fi îndeplinite condiţiile: - universalitatea impunerii; - stabilitatea
impozitului şi elasticitatea. Universalitatea presupune ca noul impozit introdus în practica
fiscală să aibă un caracter universal. Stabilitatea presupune menţinerea constană a
randamentului fiscal, adică să nu crească odată cu sporirea volumului producţiei în perioadele
de avânt economic şi să scadă în perioadele de criză. Elasticitatea presupune adaptarea
permanentă la necesităţile de venituri ale statului.
Principii ale politicii economice, adică prin nivelul şi structura impozitelor se poate
influenţa direct sau indirect volumul producţiei unor bunuri economice, echilibrul economic
poate fi afectat sau se pot corecta unele dezechilibre.
Principii socio-politice urmăresc realizarea unor obiective sociale, demografice şi
politice.
6.4. Elementele impunerii
În vederea realizării de către stat, prin intermediul impozitelor, a unor obiective
financiare economice şi sociale, este necesar ca la caracterizarea şi individualizarea fiecărui
impozit în parte să fie cunoscute şi respectate atât de organele de specialitate ale statului, cît
şi de contribuabili plătitori, a reglementărilor fiscale privind: a) persoanele obligate să
plătească impozitul; b) materia impozabilă; c) mărimea relativă a impozitului; d) termenele
de plată a impozitelor; e) sancţiunile aplicabile persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi
onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite sau care sustrag materia impozabilă de la
impunere.
La constituirea şi individualizarea fiecărui impozit în parte trebuie să se ţină seama de
următoarele elemente tehnice ale impunerii, şi anume: a) subiectul impozitului; b)
suportatorul impozitului (destinatarul); e) obiectul impunerii; d) sursa impozitului; e) unitatea
de impunere; f) cota impozitului; g) asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului); i)
termenul de plată a impozitului.
Subiectul impozitului este acea persoană fizică sau juridică ce are obligaţia legală să
plătească impozit.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în mod efectiv
impozitul.
În cazul impozitelor indirecte, suportatorul efectiv al impozitului este persoana care
cumpără produsele sau achită serviciile ce sunt supuse impozitării, iar subiectul sau plătitorul

Pagina 35 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

impozitului este persoana care are obligaţia de a plăti impozitul. În cazul impozitelor directe,
suportatorul impozitului este una şi aceeaşi persoană cu suportatorul acestuia.
Obiectul impozitului constă în materia supusă impunerii ce poate fi veniturile, averea
iar în unele cazuri cheltuielile.
Sursa impozitului indică sau arată din ce se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.
La impozitul pe venituri, sursa impozitului coincide întotdeauna cu obiectul impunerii. În
cazul impozitelor pe avere, sursa impozitului nu coincide, de regulă, cu obiectul impunerii.
Explicaţia rezidă în faptul că, în aceste cazuri, impozitul se plăteşte din venituri realizate, ca
urmare a utilizării averii respective (chirii, dividende etc.).
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care este exprimată
dimensiunea obiectului impozabil (exemplu: mp, kg, litrii, etc.).
Cota impozitului este mărimea impozitului stabilit pentru fiecare unitate de impunere
(exemplu: proporţional, progresiv, regresiv).
Asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului) constă în ansamblul măsurilor luate de
organele fiscale pentru identificarea fiecărui subiect impozabil în parte stabilirea
dimensiunilor materiei impozabile şi a mărimii impozitelor datorate statului.
Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul datorat statului trebuie plătit.

6.5. Aşezarea şi perceperea impozitelor


Aşezarea impozitelor constă în efectuarea unui ansamblu de operaţiuni succesive
privind: - stabilirea mărimii obiectului impozabil; - determinarea cuantumului impunerii; -
perceperea sau încasarea impozitului.
Stabilirea mărimii obiectului impozabil presupune constatarea şi evaluarea materiei
impozabil. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea mărimii acesteia. Această
operaţie se poate efectua prin două metode, şi anume: metoda evaluării indirecte sau pe bază
de prezumţie şi metoda evaluării directe sau pe bază de probe. Evaluarea indirectă se poate
efectua în următoarele variante: - evaluarea pe baza semnelor sau a indicilor exterioare ale
obiectelor impozabile (exemplu: impozitul funciar, impozitul pe clădiri etc.). Evaluarea
forfetară se caracterizează prin aceea că organele fiscale, de acord cu subiectul impozitului,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evaluarea administrativă se efectuează de
către organele fiscale pe baza datelor sau a elementelor de care aceste organe dispun.
Evaluarea directă se poate face în două variante, şi anume: - pe baza declaraţiei unei terţe
persoane; - pe baza declaraţiei contribuabilului plătitor de impozit.

Pagina 36 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil este o operaţie care


constă în calcularea efectivă a acesteia şi se realizează în mod diferit în cazul impozitelor de
repartiţie şi impozitelor de cotitate. În cazul impozitelor de repartiţie, statul în funcţie de
nevoile sale de resurse financiare, stabileşte suma globală a impozitelor pe care urmează să le
încaseze de pe întreg teritoriu al ţării. Această sumă este apoi defalcată pe unităţile
administrativ teritoriale. La nivelul entităţilor administrativ teritoriale de bază, defalcarea se
face pe subiecte sau obiecte ale impunerii. Impozitele de cotitate constă în aplicarea unei cote
procentuale pe fiecare plătitor de impozite sau obiect impozabil în parte ţinându-se seama de
mărimea materiei impozabile de care dispune fiecare contribuabil, precum şi de situaţia
personală a acesteia.
Perceperea impozitelor constă în a încasa impozitele la termenele şi în modalităţile
specifice fiecăruia dintre ele. În practica fiscală, modalităţile de percepere a impozitelor au
cunoscut mai multe variante, şi anume: - strângerea impozitelor datorate statului de către unul
dintre contribuabilii plătitori (primar) ai localităţii în care acesta există şi vărsarea lui la
tezaurul public; - încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari (arendaşi, zapcii)
situaţia la care aceştia avansau statului sumele de bani estimate că se vor încasa pe un anumit
teritoriu şi pe care ei urmau să le recupereze de la contribuabil; - perceperea impozitului
printr-un aparat specializat al statului cunoscut sub denumirea de fisc. Încasarea impozitelor
prin intermediul unui aparat specializat al statului se practică în felul următor: direct de la
plătitori de către organele fiscale ale statului; - prin stopaj la sursă şi vărsarea acesteia la
buget de către terţe persoane; - prin aplicarea de timbre fiscale.

6.6. Presiunea fiscală


6.6.1. Semnificaţia presiunii fiscale
Presiunea fiscală se măsoară ca raport între suma prelevărilor obligatorii (impozite
plus contribuţia la asigurările sociale de stat) şi produsul intern brut. Chiar dacă termenul de
presiune sau povară fiscală este înlocuit uneori cu alţi termeni, precum coeficient fiscal,
tensiune fiscală etc., pentru a evita conotaţiile negative ale cuvântului presiune
(povară), aceştia exprimă, în fond, aceeaşi idee a obligaţiei, prin impozit, faţă de stat şi a
diminuării veniturilor private.52
Creşterea presiunii fiscale înregistrată în cursul ultimelor două secole este legată, fără
nici o îndoială, de extinderea rolului economic şi social al statului, iar, deoarece prelevările
obligatorii sunt sursa fundamentală de acoperire a cheltuielilor publice, prelevărilor
52
N. Hoanţă – Economie şi Finanţe Publice, Editura Polirom, 2000, pag.

Pagina 37 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obligatorii şi presiunea fiscală au aceeaşi tendinţă de creştere în decursul timpului ca şi


cheltuieli publice.
În tabelul următor prezentăm evoluţia din ultimii ani a presiunii fiscale în unele ţări
OECD şi în România.

Evoluţia recentă a presiunii fiscale în unele ţări ale OECD


şi în 19 19 19 199 199 19 19 19
România 90 91 92 3 4 95 96 97
Ţara
Franţa 43, 43, 43, 43,9 44,2 - - -
7 8 6
Germani 36, 39, 38, 39,0 39,2 - - -
a 7 1 9
Italia 39, 39, 42, 47,8 42,3 - - -
1 7 1
Marea 36, 35, 35, 33,6 34,0 - - -
Britanie 4 8 4
SUA 29, 29, 29, 29,8 29,7 - - -
4 5 5
Japonia 31, 30, 29, 29,1 29,1 - - -
3 8 2
OECD 39, 40, 40, 41,4 39,4 - - -
6 1 8
România - 35, 34, 31,3 28,2 28, 28, 26,
2 0 8 1 8

Surse: 1. Michel Bouvier, Marie-Christine Esclassan, Jean-Pierre Lassale, Finances


publiques, 3e édition, 1996.
2. Xavier Greffe, Économie des politiques, seconde édition, Dalloz, 1997.
3. Pentru România: Anuarul statistic al României, Buletinele lunare ale Ministerului
Finanţelor şi Raportele anuale ale BNR.

Potrivit unor economişti liberali, o presiune fiscală prea mare va descuraja


contribuabilii (persoane fizice şi persoane juridice) să investească, să economisească, să
producă şi să muncească. Astfel, Arthur Laffer, un proeminent economist al ofertei,
argumentează că micşorarea ratelor de impozitare este comparabilă cu veniturile din impozite

Pagina 38 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

constante sau chiar cu venituri mai mari decât cele iniţiale. În anul 1980, el a transpus grafic
(“curba Laffer”) o idee exprimată prin 1776 de către Adam Smith, conform căreia rate ale
fiscalităţii prea ridicate distrug baza asupra căreia acţionează fiscalitatea.
Curba Laffer este un grafic care înfăţişează relaţia dintre ratele impozitelor şi
veniturile totale din impozite. Laffer estimează că există un prag al presiunii fiscale maxime
de la care încolo orice creştere generează o diminuare a randamentului fiscal.

6.6.2. Limitele presiunii fiscale şi optimizarea fiscală


Autorităţile publice percep impozite pentru că guvernele au nevoie de resurse,
colectarea lor fiind obiectivul numărul unu urmărit de ele. În acelaşi timp, guvernele trebuie
să fie atente în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, ca această situaţie să nu se
întoarcă împotriva propriilor interese, contribuabilii putând să-şi modifice comportamentele
economice în sens invers. În aceste condiţii, se pune întrebarea: de ce cresc prelevările
obligatorii, dacă acest lucru se reflectă într-o diminuare a încasărilor fiscale?
Această contradicţie încearcă să o explice modelul prezentat de J.M. Buchanan şi
D.B. Lee53. Principiul modelului se bazează pe două idei:
- contribuabilii reacţionează la modificările ratei medii de impozitare oferind un nivel
mai mare sau mai mic de activitate şi deci de resurse fiscale;
- se operează o distincţie între comportamentele pe termen scurt şi cele pe termen
lung. Elasticitatea cererii este considerată ca fiind mai puţin puternică pe termen scurt decât
pe termen lung. Adaptarea se face după o perioadă lungă şi numai după un anumit timp o
modificare a ratei de impozitare îşi va face simţită efectele aşteptate. În cadrul acestui model,
efectele pe termen lung se fac simţite la începutul perioadei următoare.
Unul din mijloacele pe care se bazează guvernele pentru a preleva maximum de
resurse fiscale este apelarea la iluzia (anestezia fiscală). Acest fenomen constă în a preleva
impozite fără ca simplii contribuabili să perceapă acest lucru. O definiţie a iluziei fiscale este
atitudinea contribuabililor care nu dau atenţie decât la modificările valorilor nominale ale
impozitului fără a ţine cont de modificările reale. Această iluzie fiscală face astăzi parte tot
mai mult din strategia de impozitare a guvernelor lumii. Apelând la ea, guvernele rezolvă
două probleme majore: minimizează costuri politice şi limitează proporţiile evaziunii
fiscale.54

53
Xavier Greffe, op.cit., pag.163-164

Pagina 39 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Iluzia fiscală a constituit şi constituie obiect de studiu şi pentru teoreticieni. Astfel,


pentru Wagner, cu cât structura fiscală este mai complexă, cu cât contribuabilii au o
înţelegere mai neclară a preţului exact al impozitelor plătite de ei, cu atât costul suportat
pentru a avea informaţia exactă este mai ridicat pentru ei. Incertitudinea informaţiei nu
garantează totuşi că toţi contribuabilii cad pradă iluziei, adică faptul că ei vor suporta fără să
reacţioneze creşterea presiunii fiscale.
Maximizarea încasărilor fiscale ale statului cunoaşte cel puţin o limită: cea a costului
politic al opoziţiei ce poate rezulta în urma creşterii fiscalităţii.
Pentru a minimiza acest cost politic, guvernele pot să aibă în atenţie diferite tipuri de
impozite şi să aleagă cu prioritate pe cele care vor fi cel mai bine admise, chiar pe cele mai
anesteziante.55
Pentru minimizarea costului politic al maximizării încasărilor fiscale se pot avea în
vedere următoarele:
- cel mai bine este să se pună accentul pe impozite a căror creştere este mecanică,
chiar silenţioasă (neobservabilă);
- cel mai bine este ca fiscalitatea să se sprijine pe impozite puţin sensibile la
fluctuaţiile economice şi puţin susceptibile să-l conducă pe contribuabil la revizuirea
planurilor sale de cheltuieli;
- cel mai bine este ca fiscalitatea să lovească grupurile de contribuabili a căror putere
de contestare este cea mai slabă.
Pragul fiscalităţii suportabile a fost înălţat mereu în timp de către teoreticieni, iar
practica se pare că l-a depăşit de fiecare dată. Din această cauză, dacă există un prag maxim
pentru presiunea fiscală, el este dificil de determinat ştiinţific.

6.2.3. Forme de exprimare a presiunii fiscale


Din moment ce impozitul este privit şi analizat, din punct de vedere al
contribuabilului, ca amputarea a avuţiei efectuată de puterile publice, este normal să se
admită şi ideea măsurării cuantificării acestei amputări, resimţită de contribuabili ca o
presiune (povară) fiscală.

1. Presiune fiscală naţională

55
N. Hoanţă – Economie şi Finanţe Publice, Editura Polirom, 2000, pag.165.

Pagina 40 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Presiunea fiscală este în general dată de rata fiscalităţii, care se calculează ca raport
între încasările fiscale (de la nivelul central şi cel al colectivităţilor locale), inclusiv
contribuţia la asigurările sociale de stat, într-o anumită perioadă, de regulă un an, şi valoarea
produsului intern brut (PIB), realizat în aceeaşi perioadă, de o economie naţională. O astfel de
presiune fiscală la nivel naţional mai poartă numele de presiune fiscală globală şi se
calculează astfel:

PFG = (Impozite + Contribuţii la asigurări sociale de stat)/ PIB


Dacă din expresia de mai sus eliminăm la numărător contribuţia la asigurările sociale
de stat (CAS), se obţine presiunea fiscală stricto sensu.
În practica fiscală se folosesc şi alţi indicatori derivaţi de măsurare a presiunii fiscale
la nivel naţional, dintre care amintim:
a. Rata fiscalităţii consolidate elimină anumite prelevări cu caracter redundant, cu
scopul de a exprima mai bine (mai corect) partea de venituri fiscale destinată finanţării
activităţii administraţiilor publice.
Primul nivel de consolidare constă în eliminarea CAS şi a inarea CAS şi a ite de
administraţiile publice. Al doilea nivel de consolidare se obţine prin eliminarea tuturor
prelevărilor obligatorii autofinanţate (adică nu numai cele care sunt suportate de
administraţiile publice, ci şi cele care sunt alimentate prin veniturile vărsate de administraţiile
publice).
b. Rata fiscalităţii nete se obţine eliminând din prelevările obligatorii partea
redistribuită direct agenţilor economici, în special sub forma prestaţiilor sociale pentru familii
şi a subvenţiilor pentru întreprinderi. Se obţine în acest fel suma prelevărilor obligatorii
necesare propriei funcţionări a administraţiilor publice şi sunt excluse toate elementele care
tranzitează doar trezoreriile publice (transferuri, subvenţii sau alocaţii).
c. Rata fiscalităţii lărgite rezultă din luarea în calcul şi a altor surse de finanţare a
cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii.
d. Alte tipuri de rate ale fiscalităţii rezultă din diverse combinaţii posibile ale
criteriilor de definire a numărătorului relaţiei.

2. Presiunea fiscală individuală


Presiunea fiscală calculată la nivel naţional este o presiune fiscală obiectivă
determinată tehnic în funcţie de necesităţile de finanţare a cheltuielilor publice. Pe lângă
această presiune, există o presiune fiscală psihologică (resimţită) care măsoară pragul

Pagina 41 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

toleranţei la impozite. Cel mai adesea, acesta din urmă ia forma presiunii fiscale individuale,
care este raportul dintre totalul prelevărilor fiscale suportate de către contribuabil şi totalul
veniturilor obţinute de acesta înainte de impozitare.
Presiunea fiscală individuală exprimă sacrificiul pe care contribuabilul este nevoit să
îl consimtă privitor la avuţia obţinută de el în cursul unei perioade date. Ca urmare, expresia
presiunii fiscale individuale dă posibilitatea să se ţină seama de elementele subiective ale
vieţii sociale*.
Prin simpla sa existenţă, impozitul este în măsură să modifice comportamentul
economic şi social al contribuabilului prin influenţa exercitată asupra consumului şi gradul de
economisire al acestuia. Din acest punct de vedere trebuie luată în considerare şi noţiunea de
presiune marginală, şi ea este legată de existenţa progresivităţii impozitului.
Această formă de presiune trebuie să fie tratată separat de presiunea fiscală globală,
deoarece între ele există deosebiri esenţiale. Astfel, în timp ce presiunea globală poate fi
ridicată, rata marginală poate fi scăzută şi invers. De asemenea, poate fi nesemnificativă
referirea la o rată medie de impozitare fără a se ţine seama de presiunea marginală, care este,
psihologic, cea mai resimţită de către contribuabili.
Presiunea fiscală apare totuşi şi este foarte dificil de a fi fixată între anumite limite cu
precizie, atât timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatorii care ţin de diversitatea
prelevărilor, caracterul adesea ocult al incorporării lor în preţuri, volumul de servicii pe care
contribuabilul îl primeşte din partea colectivităţii şi care este foarte dificil de evaluat, de
elementele subiective cât şi de intenţiile tehnice de încasare, care anihilează sensibilitatea
fiscală a subiectului impozabil56.
Presiunea fiscală individuală nu trebuie analizată numai într-un mod rigid matematic,
ca raport între veniturile prelevate de la contribuabili şi veniturile primare obţinute de aceştia.
Presiunea fiscală individuală, mărimea acesteia, este relevantă mai ales dacă este
analizată în strânsă corelaţie cu puterea de cumpărare a veniturilor monetare nete (rămase
după impozitare), adică gradul în care veniturile individuale după impozitare satisfac nevoile
de subzistenţă, de petrecere a timpului liber şi de economisire/investire.
De exemplu, o presiune fiscală de 40% trebuie judecată într-un fel în cazul unei
economii în care cele 60 de procente de venit rămase contribuabilului nu-i asigură acestuia
decât mijloacele indispensabile subzistenţei, şi în alt fel în cazul unei economii în care cele 60
de procente de venit acoperă toate nevoile de trai ale contribuabilului şi permit, în plus,
economisirea/investirea unei părţi din veniturl net57.

Pagina 42 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

3. Presiunea fiscală la nivelul agentului economic


În rândul contribuabililor, pe lângă persoanele fizice, se regăsesc şi agenţi economici.
Impozitele percepute de stat de la aceştia se constituie, din punctul lor de vedere, în elemente
de presiune fiscală, care este cu atât mai pronunţată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată
realizată de contribuabili agenţi economici este mai mare.
Presiunea fiscală este resimţită şi amplificată indirect şi din partea impozitelor
indirecte (accize şi TVA) care, deşi nu sunt suportate de firme, afectează volumul ieşirilor
(vânzărilor) şi competitivitatea prin intermediul preţurilor, cu repercursiuni directe atât asupra
numărătorului, cât şi a numitorului expresiei care defineşte presiunea fiscală.

Nivelul presiunii fiscale la care este supusă o firmă (PFF) se calculează cu formula:

PFF = Impozite plătite de firmă/ valoarea adăugată de firmă =


= (Impozit pe profit + CAS + alte impozite)/ Valoarea adăugată de firmă
În categoria altor impozite intră impozitul pe clădiri, pe teren etc.
Presiunea fiscală a firmei depinde, pe de o parte, de ponderea fiecărui tip de prelevare
în totalul prelevărilor şi, respectiv, în valoarea adăugată, iar, pe de altă parte, de mărimea ratei
fiecărui tip de prelevare fiscală.

6.2.4. Factorii de influenţă a presiunii fiscale


În viziunea multor cercetători ai fenomenului, explicaţia evoluţiei presiunii fiscale, în
sensul creşterii acesteia, trebuie căutată în inexorabila creştere a cheltuielilor publice, care la
rândul lor sunt supuse anumitor “legităţi” economice, sociale şi politice*. Nivelul fiscalităţii
este determinat şi influenţat de mai mulţi factori, dintre care amintim: performanţele
economiei la un moment dat, eficienţa folosirii cheltuielilor publice finanţate din impozite,
structura proprietăţii, necesităţile publice stabilite prin politica guvernamentală şi aprobate de
Parlament, gradul de înţelegere de către contribuabili a necesităţilor bugetare şi de adeziunea
la politica guvernului, stadiul democraţiei într-o ţară sau alta etc. Aceasta face ca între nivelul
fiscalităţii şi baza sa reprezentată prin PIB să nu existe o corelaţie riguroasă.
Chiar dacă apelarea la împrumutul public pentru finanţarea unor cheltuieli publice
crescătoare poate apărea pe termen scurt ca un factor de reducere a presiunii fiscale, pe
termen lung ea nu “slăbeşte” deloc presiunea fiscală, ba, dimpotrivă, poate să o “întărească”,
în cazul finanţării unor cheltuieli publice neraţionale sau ineficiente. Totuşi, modul de

Pagina 43 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

finanţare a unor cheltuieli publice cu tendinţă crescătoare este nerelevant în privinţa presiunii
fiscale care, pe termen lung, are aceeaşi tendinţă ca şi cheltuielile publice.

Pagina 44 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 7

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

7.1.Conţinutul cheltuielilor publice


Cheltuielile publice concretizează cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economice-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.58
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia
lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând
valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor
curente, iar altele exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului
la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera
nematerială.
În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,
prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează
direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de
transformare al mediului, respectiv pentru a-l ameliora.
Cheltuielile publice înglobează: a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile
publice centrale de stat din fondurile bugetare şi extrabugetare; b) cheltuielile colectivităţilor
locale; c) cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; d) cheltuielile
organismelor internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.

Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de


administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse
financiare între administraţiile publice. Un asemenea calcul conduce la determinarea
cheltuielilor publice totale consolidate.
Cheltuielile publice totale consolidate înglobează59:
1. Cheltuielile administraţiei centrale (Cpc) care cuprind:

Pagina 45 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cheltuielile administraţiei publice, finanţate din bugetul de stat (din bugetul


guvernului central);
cheltuielile finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale
de stat);
cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale;

2. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare (Cpi)


finanţate din bugetele acelor subdiviziuni;
3. Cheltuielile colectivităţilor locale (Cpl) finanţate din bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale. Suma acestora reprezintă totalul cheltuielilor publice neconsolidate,

∑C pj = C pt
conform relaţiei j=1 . Cheltuielile publice totale consolidate se stabilesc, prin
deducerea, din această sumă a transferurilor între componentele sistemului de bugete,

C Cpt =C pt − Tig C cp ; C ip ; C lp ; C pt =
conform relaţiei , unde: Cpj = cheltuieli publice:

C cpt
cheltuieli publice totale neconsolidate; = cheltuieli publice totale consolidate; Tij =
transferuri între administraţiile publice centrale şi locale; j = numărul treptelor de bugete sau
fonduri speciale.

4. Cheltuielile autorităţilor supranaţionale.


Trebuie făcută distincţia între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul
instituţiilor publice.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi
aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în
conformitate cu legile în vigoare:
- nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-
au aprobat aceste sume;

Pagina 46 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu


numai de constituirea resurselor băneşti;
- finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar;
- exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice.
Cheltuielile bugetare sunt acoperite din resurse financiare publice: bugetul de stat;
bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele locale; bugetele instituţiilor publice autonome.
Cheltuielile publice sunt acoperite din: fonduri cu destinaţie specială; cheltuieli
extrabugetare acoperite din resurse financiare constituite în afara bugetului şi cheltuieli
extrabugetare ale instituţiilor publice şi cele efectuate din bugetul trezoreriei.

7.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice


Necesitatea cunoaşterii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta ilustrează
modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective: economice,
sociale, culturale, politice, financiare etc.
În literatura şi practica financiară şi statistică se folosesc următoarele tipuri de
clasificaţii60: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de
rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi
g) clasificaţii mixte sau combinate.
Clasificaţia administrativă – are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice
autonome; unităţi administrativ teritoriale etc. Gruparea este utilă deoarece alocaţiile bugetare
se stabilesc pe beneficiarii. Ea însă suferă prin faptul că un minister, departament etc.
reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi în plus structura ministerelor se modifică periodic.
Criteriul este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
Clasificaţia economică – în cadrul ei se folosesc două criterii de grupare: primul
conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de
capital (cu caracter investiţional); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale
serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire). Cheltuielile
curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instalaţiilor publice. Ele reprezintă un

60
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşneanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
150-153.

Pagina 47 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. Cheltuieli de capital
se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată destinate sferei
producţiei materiale sau nemateriale. Cheltuielile administrative cuprind în general
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor necesare funcţionării instituţiilor publice. Cheltuielile
de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane
juridice, unor persoane fizice sau a unor bugete ale administraţiilor locale (vezi Anexa 3).
Clasificaţia funcţională – foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferite niveluri ale administraţiei publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele
reflectă obiectivele politicii financiare ale statului (vezi Anexele 1-2).
Clasificaţia financiară – în funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în
care afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli
definitive; cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau
posibile. Cheltuielile definitive sunt cuprinse ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice ci se gestionează separat prin
trezoreria publică. Cheltuielile virtuale reprezintă cheltuielile pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii (exemplu –garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi).
Clasificative după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei – cheltuielile se
împart în reale (negative) şi economice (pozitive). Cele reale se referă la menţinerea aportului
de stat în cele pozitive la înfiinţarea unor unităţi economice, având efect crearea de valoare
adăugată.
Clasificaţia folosită de instituţiile O.N.U. – au la bază două criterii principale:
clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie;
definitive sau provizorii, speciale sau globale.
Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează conform principiului
“cheltuielile sunt plafon maxim” deoarece nivelul cheltuielilor aprobate de Parlament, ca
limită maximă, poartă denumirea de credite bugetare.
Suma totală a cheltuielilor efectuate este formată din repartizarea resurselor financiare
interne la care se adaugă intrările de credite externe (Cpt = Cp int + CR ex). Deficitul total se
determină astfel:
Dt = Da + C R ex
, unde Da este deficitul anului.

Pagina 48 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

7.3. Structura cheltuielilor publice


Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată din punct de vedere
al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai
importante grupări sunt: clasificaţia economică şi cea funcţională. Stabilirea ponderii
(greutăţii specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice se face pe baza relaţiei:61

C pi
gs
C pi = ⋅100
C pt
, unde:
gs
C pi
- ponderea categoriei de cheltuieli publice i, în totalul cheltuielilor publice
Cpi – cheltuieli publice ale grupării i
Cpt – cheltuieli publice totale.
i = 1,…..,n – grupări de cheltuieli.
gs
C pi
Cu ajutorul ponderilor se poate stabili în ce proporţie au fost orientate
resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare,
economice etc.
Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte la urmărirea în dinamică a
modificărilor opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor.

7.4. Finanţarea cheltuielilor publice


7.4.1. Nivelul cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice totale şi ale diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază
atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp), pe baza
următorilor indicatori:
- volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;
- ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
- volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.
Indicatorul, volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile
curente ale anului considerat în monedă naţională) serveşte la caracterizarea politicii

C np
financiare a fiecărui stat, în diferite perioade, îl notăm cu . Deoarece preţurile curente

61
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşneanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.161.

Pagina 49 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

sunt influenţate de inflaţie, pentru expresia efortului financiar real, cheltuielile publice se
recalculează în preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresia reală,

C rp
notat . Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu
ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în
anul considerat 0 sau 1, faţă de anul de bază, pentru preţurile constante, notat Cst.
Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:62
IPo/Cst = PIBo/PIBCst · 100
IP1/Cst = PIB1/PIBCst · 100
unde:
IPo/Cst – indicele preţurilor anului 0 faţă de anul Cst
IP1/Cst – indicele preţurilor anului 1 faţă de anul Cst.

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:


C rp o = C np o IPo / Cst ; C rp1 = C np1 IP1 / Cst

unde:
C rp o
- cheltuielile publice reale anului 0;
C rp1
- cheltuielile publice reale anului 1.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta
volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice
şi a dinamicii acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut. Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Cp / PIB = C np / PIB n ⋅100


, în care: Cp/PIB - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern

C np
brut; - cheltuieli publice în expresie nominală; PIBn – produsul intern brut în expresia
nominală (în preţuri curente).
Un alt indicator sugestiv îl constituie cheltuielile publice medii pe un locuitor, în
dolari SUA, şi se calculează pe baza relaţiei:
Cp / loc = C np
, în $/N = $/loc;
în care:

Pagina 50 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cp/loc – cheltuieli publice medii pe un locuitor;


C np
- în $ = cheltuielile publice, exprimate în preţurile curente ale anului, recalculate
în $, pe baza cursului de schimb (moneda naţională ce revine la un $ SUA); N = numărul de

C np C np
locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul; în $ = : numărul de unităţi
monetare naţionale/$.

7.4.2. Dinamica cheltuielilor publice


Dinamica cheltuielilor exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.63 Pentru o perioadă considerată, indicatorii
dinamicii cheltuielile publice sunt64: creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor
publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB; modificarea volumului mediu al
cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice;
indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea produsului
intern brut; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.
Creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice – este necesară să se facă
distincţie între creşterea nominală şi cea reală a acestora. Creşterea nominală rezultă din
comparaţia cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente, iar creşterea reală rezultă din
comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri constante.
∆C np = C np1 − C np 0 ; ∆C rp = C rp1 − C rp 0
1/ 0 1/ 0
;
unde:
∆C np ∆C rp
şi exprimă creşterea nominală, reală absolută a cheltuielilor
publice în perioada 1 faţă de 0.
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală)
poate da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară,
care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, o criză economică, o criză monetară care să
determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor. Dacă în
perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate
proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţuri perioadei de bază, cu ajutorul
63
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşneanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.165.
64
Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşneanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.165-168.

Pagina 51 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

C rp1 = C np1 : Ip 1 / 0 C npo = C rpo


indicelui de creştere a preţurilor, prin relaţia: ; considerând că ,

C rp1 / 0 = C rp1 − C rpo


obţinem , unde Ip1/0 = indicele de modificare a preţurilor în perioada
curentă faţă de perioada de bază.
De asemenea, analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie
completată cu analiza creşterii relative a acestora, folosindu-se indicele cheltuielilor publice,

C np1 C rp1
1/ 0 = ⋅100 1/ 0 = ⋅100
n r
IC Cp IC Cp
C npo C rpo
calculat astfel: → pentru cheltuieli nominale; →
pentru cheltuieli reale.
Creşterea nominală relativă se calculează astfel:
∆C np1 / 0
C nrcp = ⋅100
% C nr cp = I nc p1 / 0 −100 C np 0
sau .
Creşterea reală relativă se calculează astfel:
∆C rp1 / 0
%C r
rcp = ⋅ 100
% C rr cp = I cc p1 / 0 −100 C rp 0
sau .
Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB – calculul se efectuează astfel:

∆ C p/ P I B = C1p / P I B* ⋅ 1 0 0− C p0 / P I B ⋅ 1 0 0
PIB - 1 0

unde :
∆C p / PIB
- modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB.

Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor – calculul se


efectuează cu ajutorul formulei :
∆Cp / loc = Cp / loc 1 − Cp / loc 0 ,

unde:
∆Cp / loc = modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe locuitor.

Modificarea structurii cheltuielilor publice –calculul se efectuează astfel:


∆gsC = gsC −gsC
pi pi 1 pio
,
Unde:

Pagina 52 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

∆gsC pi
- modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării în totalul
cheltuielilor publice.

Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea


PIB – se calculează astfel:
ICp 1 / 0
K=
IPIB 1 / 0

Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB:


∆C p 1/ 0 ∆PIB
e Cp = / 1/ 0
;
C po PIB 0

e cp >1.

7.4.3. Tehnica finanţării


Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară
anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite.
Totodată cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor
altui capitol.
Repartizarea pe trimestre a cheltuielilor prevăzute în buget se aprobă de către:
- Ministerul Finanţelor – pe capitole, la propunerea ordonatorilor principali de credite
şi a organelor teritoriale ale Ministerului Finanţelor, pentru cotele sau sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat, pe structura aprobată pentru bugetele locale;
Ordonatorii principali de credite – pentru bugetele proprii şi bugetele unităţilor
subordonate, precum şi pe celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite numai după deschiderea
de credite sau alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor a conturilor deschise pe
seama acestora la trezoreria statului.
Acordarea fondurilor de la buget se face în limita creditelor bugetare şi potrivit
destinaţiilor aprobate.

Pagina 53 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin buget pe


unităţile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective şi
aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu.
Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi
repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate
numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate.

7.5. Teorii cu privire la evoluţia cheltuielilor publice


Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt: factorii demografici,
factorii economici, factorii sociali, urbanizarea, factorii militari, factorii de ordin istoric,
factorii politici.
Pentru a se putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica
cheltuielilor publice, este necesară construirea unor modele capabile să folosească în
ansamblu factorii economici, politici şi sociali care determină cheltuielile publice şi creşterea
lor. Sintetizarea unor asemenea influenţe se regăseşte în macromodelele creşterii cheltuielilor
publice. Printre aceste modele enumerăm:
- modele ale dezvoltării creşterii cheltuielilor publice;
- Legea lui Wagner;
- Studiul clasic al lui Peackock şi Wiseman.
Modele ale dezvoltării creşterii cheltuielilor publice – această abordare este foarte
bine reprezentată de R.A. Musgrave şi W.W. Rostow. În stadiile de început ale creşterii şi
dezvoltării economice, investiţiile sectorului public, ca pondere în investiţiile totale ale
economiei, erau considerente mari. Sectorul public era chemat să asigure infrastructura
socială globală, ca de exemplu: drumurile, sistemul de transporturi, sistemul de canalizare,
respectarea legii şi ordinii, sănătatea şi învăţământul şi alte investiţii în resurse umane. În
stadiile de mijloc ale creşterii, guvernul continuă să asigure investiţii, dar de această dată,
investiţiile publice sunt complementare creşterii investiţiilor private. De-a lungul tuturor
stadiilor de dezvoltare, insuficienţele pieţei există şi pot împiedica saltul către maturitate.
Creşterea implicării guvernamentale capabilă să trateze cu insuficienţele pieţei este susţinută
teoretic şi practic. Astfel, Musgrave susţine că, după perioada de dezvoltare, în timp ce
investiţiile totale, ca proporţie în PIB cresc, proporţia investiţiilor sectorului public în PIB
scade. Argumentele lui Rostow sunt că, odată ce economia ajunge la stadiul de maturitate,

Pagina 54 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

preponderenţa cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice pentru


infrastructură, în cheltuieli publice sporite pentru educaţie, sănătate şi asistenţă socială.
Legea lui Wagner, definită de autor “lege a extinderii crescânde a activităţilor publice
şi în special ale statului”. Putem formula legea lui Wagner în următorii termeni: dacă
veniturile pe locuitor, într-o economie cresc, mărimea relativă a sectorului public creşte, de
asemenea. Wagner a recunoscut că, cu cât economia devine mai industrializată, cu atât natura
relaţiilor dintre pieţele extinse şi operatorii de pe aceste pieţe va deveni şi mai complexă.
Această complexitate a interacţiunii pieţei va solicita stabilirea unui sistem de drept care să
administreze asemenea legi. Urbanizarea şi marea densitate a locuitorilor vor conduce la
externalităţi şi suprapoluarea care vor necesita intervenţia sectorului public. Wagner a
explicat de ce el a observat apariţia serviciilor sectorului public ca servicii legale, servicii
politice şi servicii bancare. Creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreaţie, cultură
etc. era explicată de Wagner în termenii elasticităţii cererii în funcţie de venituri. Aceste
servicii reprezentau cereri superioare sau elastice în funcţie de venit. De aceea, cheltuielile
publice pentru aceste servicii cresc, pe măsura creşterii veniturilor reale din economie, în
proporţii mai mari decât aceea a cheltuielilor publice totale în PIB.
Analiza lui Peackock şi Wiseman – aceştia şi-au bazat analizele pe o teorie politică a
determinării cheltuielilor publice, conform căreia guvernele trebuie să ţină seama de dorinţele
cetăţenilor lor: să nu plătească impozite mari şi să beneficieze de servicii publice sporite.
Peackock şi Wiseman au văzut alegătorul ca un individ care se bucură de avantajele bunurilor
şi serviciilor publice, dar căruia nu-i place să plătească impozite. Ei au abordat impozitarea ca
având o influenţă asupra cheltuielilor publice. Astfel, dacă economia şi veniturile cresc într-
un ritm egal, impozitele cresc, de asemenea, paralel la cote constante de impunere, ceea ce
face posibilă creşterea cheltuielilor publice în ritmul creşterii PIB. În perioadele de
transformare socială, tendinţa graduală a creşterii cheltuielilor publice este dereglată, după
cum apar fenomene de criză economică, foamete, dezastre care necesită o creştere rapidă a
cheltuielilor publice. O asemenea creştere determină guvernul să mărească nivelurile de
impozitare, care pot fi privite ca acceptabile de electorat în perioadele de criză.Peackock şi
Wiseman au numit aceasta “efectul de transfer”: în perioadele de criză – cheltuielile private
sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada următoare crizei, cheltuielile publice nu vor
reveni la nivelul iniţial. Un război nu este plătit în întregime din impozite, pentru că nici o
naţiune nu are o asemenea capacitate de impozitare. De aceea ţările se împrumută şi sporesc
datoriile pe care le suportă în perioadele următoare. Autorii au definit şi un alt efect: “efectul
inspecţiei”. Ei au sugerat că aceasta provine din vigilenţa mai mare a electoratului cu privire

Pagina 55 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

la problemele sociale în timpul perioadei de transformare. Astfel guvernul îşi exprimă scopul
programului său de îmbunătăţire a condiţiilor sociale pe baza percepţiei electoratului faţă de
nivelul tolerabil de impozitare, mai mare decât în perioada anterioară, capabil să finanţeze
niveluri înalte de cheltuieli publice determinate de scopul de consum al guvernului şi datoriile
existente.
Teoria poate fi aplicată fenomenului creşterii cheltuielilor publice şi presiunii fiscale
înregistrate în perioadele de criză economică, contribuind la explicarea presiunii fiscale în
asemenea perioade.

Pagina 56 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 8

ASIGURĂRILE SOCIALE ŞI DE SĂNĂTATE

8.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale şi de sănătate


8.1.1. Necesitatea asigurărilor sociale şi de sănătate
Necesitatea asigurării ocrotirii cetăţenilor, sub diferite forme, a apărut o dată cu
dezvoltarea factorilor de producţie.
Necesitatea înfăptuirii asigurărilor sociale şi de sănătate decurge din faptul că
participarea cetăţenilor la desfăşurarea procesului de producţie poate să pună salariaţii în
anumite situaţii, respectiv în imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiţii normale.
Cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci şi, deci, de a-şi dobândi prin muncă
bunurile şi serviciile necesare traiului datorită diferitelor cauze: accidente, bolile,
maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârstă, când
omul nu mai poate muncii cu plenititudinea forţelor sale. În aceste situaţii, se impune ca
statul, unităţile economice să ia din timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia
cetăţenilor.
Necesitatea realizării asigurărilor sociale şi de sănătate este determinată de grija pe
care statul trebuie să o manifeste de cetăţenii săi. Fiind o problemă de stat, drepturile de
asigurări sociale şi de sănătate ale cetăţenilor sunt garantate de constituţie dar şi de alte acte
normative.
Conţinutul economic al asigurărilor sociale şi de sănătate este determinat de
trăsăturile societăţii economice.
Asigurările sociale şi de sănătate constituie aceea parte a relaţiilor social-economice
băneşti cu ajutorul cărora în procesul repartiţiei produsului naţional brut se formează , se
repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a
salariaţilor, a întreprinzătorilor aflaţi în incapacitate temporară sau permanentă de muncă.

8.1.2. Conţinutul economic al asigurărilor sociale şi de sănătate


Bugetul asigurărilor sociale de stat ca şi bugetul fondului special de sănătate este
planul financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti

Pagina 57 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie precum şi a persoanelor


care se află temporar în incapacitate de muncă.
Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită în condiţiile legii, prin
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, funcţionează descentralizat, asiguraţii
au dreptul alegerii libere a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate.

8.2. Principiile, organizarea şi rolul asigurărilor sociale


Sistemul public naţional de asigurări sociale este organizat pe baza următoarelor
principii:
a) unicitatea – Potrivit acestui principiu este organizat şi funcţionează un singur
sistem public naţional de asigurări sociale, garantat de stat. Prin instituirea sistemului unic se
urmăreşte diminuarea riscurilor care decurg din existenţa mai multor sisteme de asigurări
sociale. Unicitatea este expresia solidarităţii sociale în general, şi a solidarităţii între generaţii
în special.
b) obligativitatea – persoanele fizice care desfăşoară activităţi aducătoare de venituri
şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege sunt cuprinse, prin efectul legii, în sistemul public
naţional de asigurări beneficiind de drepturi şi având obligaţii reglementate;
c) garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale – statul este garantul
acestui drept exercitat prin sistemul public naţional al asigurărilor sociale;
d) cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a
capacităţii lor de muncă, iar mamele se bucură şi de ocrotirea socială deosebită în caz de
sarcină, lehuzie, pentru creşterea şi îngrijirea copiilor , când au copii mici, bolnavi etc.
e) contributivitatea – fondurile se constituie pe seama contribuţiei atât a angajatului
câr şi a angajatorului cât şi din alte surse;
f) egalitatea – persoanele asigurate beneficiază de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
obligaţii;
g) ocrotirea cetăţenilor se realizează în concordanţă în cerinţele eticii şi echităţii
sociale;
h) pensiile până la un anumit nivel sunt scutite de impozite sau taxe;
i) imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi la indemnizaţiile sociale;
j) pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial;
k) autonomia şi descentralizarea.

Pagina 58 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În acest sens s-a înfiinţat CASA NAŢIONALĂ DE PENSII ŞI ALTE DREPTURI DE


ASIGURĂRI SOCIALE (CNPAS). În subordinea CNPAS s-au înfiinţat case judeţene de
pensii, în fiecare municipiu – reşedinţă de judeţ, precum şi Casa de pensii a municipiului
Bucureşti.

8.3. Principiile şi organizarea asigurărilor sociale de sănătate


Asigurările sociale pentru sănătate din România sunt organizate şi funcţionează pe
baza următoarelor principii:
a) cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico- sanitar
coerent de protecţie socială;
b) solidaritatea socială cuprinzătoare între toate categoriile sociale;
c) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-sanitare;
d) finanţarea autonomă şi echilibrul financiar;
e) conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate.

Administrarea fondului de asigurări sociale de sănătate se face prin CASA


NAŢIONALĂ DE SĂNĂTATE şi prin casele de asigurări de sănătate judeţene şi a
municipiului Bucureşti.

8.4. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat


În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limita de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.

Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ,


condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în
sistemul public de pensii. Vârsta standard de pensionare este diferită de la o ţară la alta.
În România vârsta standard este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani, iar
stagiul complet de cotizare este de 30 ani pentru femei şi 35 ani pentru bărbaţi. Asiguraţii

Pagina 59 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

care au realizat stagiul complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat activitatea, total sau
parţial, în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu
reducerea vârstelor standard. Vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 ani
pentru femei şi 55 ani pentru bărbaţi. Reducerea vârstelor standard de pensionare operează
numai în condiţiile realizării stagiului complet de cotizare.
Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite şi speciale se aprobă prin hotărâre
de guvern.
Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă,
prin decizia organului de conducere constituit avizat de inspectoratul teritorial de muncă. Prin
lege s-a stabilit lista locurilor de muncă în condiţii speciale, respectiv: în unităţile miniere;
cercetarea, explorarea, exploatarea materiilor nucleare; aviaţia civilă; activităţi artistice
(civile); activitatea de pe platforme petroliere marine. Asiguraţii care şi-au desfăşurat
activitatea într-unul dintre aceste locuri de muncă şi care au realizat un stagiu complet de
cotizare de cel puţin 20 de ani în aceste condiţii, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă
începând cu vârsta de 45 de ani.
Totodată beneficiază de reducere la vârsta de pensionare persoanele cu handicap.

Pensia anticipată – asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin
10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de
pensionare.

Pensia anticipată parţială – asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare,


precum şi cei care au depăşit stadiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensia
anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

Pensia de invaliditate – au dreptul la pensii de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut


total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă ca urmare: accidentelor de muncă,
bolilor profesionale şi tuberculoză, bolilor obişnuite şi accidentelor ce nu au legătura cu
munca. Invaliditatea este de gradul I, II şi III.

Pensia de urmaş – au dreptul la pensie de urmaş copii şi soţul supravieţuitor, dacă


persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Pagina 60 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Alte drepturi de asigurări sociale sunt: indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de


muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă, indemnizaţie pentru maternitate, indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea
copilului bolnav, ajutor de deces.
Sunt beneficiari de aceste drepturi asiguraţii care au un stagiu de cotizare de cel puţin
6 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului.

8.5. Asiguraţi. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor de sănătate


Calitatea de asigurat se dobândeşte din ziua încheierii contractului individual de
muncă al salariatului şi se păstrează pe toată durata acesteia. Persoanele care nu sunt salariate
dobândesc calitatea de asigurat din ziua în care s-a achitat contribuţia. Au calitatea de
asigurat, fără plata contribuţiei cei ce-şi satisfac serviciul militar în termen, cei ce se află în
concediul medical de lehuzie, de îngrijirea copilului bolnav, cei ce execută o pedeapsă privată
de libertate sau arest preventiv şi cei ce fac parte dintr-o familie ce beneficiază de ajutor
social.
Asiguraţii au dreptul la servicii medicale individuale, medicamente şi materiale
sanitare.

8.6. Surse de constituire a bugetului asigurărilor sociale şi a fondului asigurărilor de


sănătate
Sursele de constituire a bugetului asigurărilor sociale sunt: asiguraţii care datorează
contribuţii individuale de asigurări sociale, angajatorii, persoanele juridice la care îşi
desfăşoară activitatea asiguraţii, ce-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, precum şi membrii
cooperatori şi persoanele care exclusiv au încheiate convenţii civile realizând un venit brut pe
an calendaristic echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute pe economie; Agenţia Naţională
pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi persoanele care încheie contract de asigurare.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de
muncă normale, deosebite sau speciale. Aceste cote se aprobă anual prin legea bugetului
asigurărilor de stat.
Sursele de constituirea a bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate sunt:
contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice în părţi egale, subvenţiile de la bugetul de stat şi
bugetele locale, alte venituri.

Pagina 61 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 9

TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

9.1. Conţinutul, necesitatea şi organizarea trezoreriei


Înfiinţarea trezoreriei finanţelor publice în România completează cadrul instituţional
prin care statul şi-a creat posibilitatea de a-şi stabili şi aplica politica de venituri şi cheltuieli,
organizându-şi activitatea financiară atât la nivel central, cât şi în teritoriu. Prin trezorerie
sunt posibile de cunoscut şi rezolvat toate implicaţiile specifice gestiunii financiare publice.
Trezoreria facilitează folosirea de către Ministerul Finanţelor, cu ocazia întocmirii, aprobării
şi execuţiei bugetelor autonome publice centrale şi locale, a instrumentelor de analiză
fundamentală şi de supraveghere a realizării echilibrului financiar, monetar şi valutar şi a
datoriei publice.
Necesitatea înfiinţării trezoreriei finanţelor publice în ţara noastră a decurs din:
1. reorganizarea băncilor şi consecinţele acesteia asupra execuţiei finanţelor publice;
2. schimbarea concepţiilor privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare
publice;
3. necesitatea echilibrului finanţelor publice, în cadrul fiecărei componente a
sistemului fondurilor de resurse financiare publice;
4. scoaterea bugetului asigurărilor sociale de stat în afara bugetului de stat;
5. întărirea autonomiei finanţelor locale;
6. înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale;
7. creşterea şi diversificarea fondurilor extrabugetare.

Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar atât la nivel central, în


cadrul Ministrului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor.
Contul curent general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a
României.
Soldul activ al acesteia se formează din disponibilităţile trezoreriei centrale şi din
disponibilităţile trezoreriilor din cadrul serviciilor publice descentralizate ale Ministerului
Finanţelor. Soldul contului curent general al trezoreriei statului se cuprinde în bilanţul B.N.R.
Disponibilităţile aflate în cont pot fi utilizate în următoarea ordine: acoperirea
temporară a deficitului curent al bugetului de stat, acoperirea temporară a golurilor de casă

Pagina 62 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

înregistrate în bugetele locale, acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului


asigurărilor sociale de stat şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale,
efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt prin B.N.R., împrumuturi pe termen lung
şi mediu pentru finanţarea şi refinanţarea deficitelor anuale ale bugetului de stat pe seama
disponibilităţilor pe termen mediu şi lung din contravaloare în lei a împrumuturilor externe.
B.N.R. nu percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general
al trezoreriei, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
Pentru activitatea proprie a instituţiei trezoreriei se întocmeşte bugetul de venituri şi
cheltuieli al acesteia. La venituri se cuprind: dobânzi încasate din plasamente financiare din
contravaloarea în lei a împrumuturilor externe guvernamentale, dobânzi din plasamente
financiare din soldul contului general al trezoreriei statului, dobânzi încasate pentru
finanţarea temporară a deficitului bugetar din contul general al trezoreriei statului, dobânzi,
comisioane şi alte venituri încasate de la beneficiarii interni din derularea împrumuturilor
externe guvernamentale, venituri din recuperarea creanţelor interne şi externe preluate la
datoria publică, majorări de întârziere aplicate potrivit legii, alte venituri. La partea de
cheltuieli se cuprind: dobânzi, comisioane şi alte speze plătite pentru împrumuturi externe
guvernamentale privind susţinerea proiectelor macroeconomice, cheltuieli de rate şi dobânzi
la datoria publică, dobânzi la depozite şi disponibilităţi păstrate în trezoreria statului,
comisioane şi alte cheltuieli ale trezoreriei, cheltuieli de capital.

9.2. Funcţiile generale ale trezoreriei în finanţele publice


Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus,
pentru început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar mai târziu la crearea şi
centralizarea unei instituţii sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea
ansamblului de reguli specifice casieriei şi contabilităţii publice.
Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri: la desemnarea casieriilor propriu-
zise ale statului; la desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie. Cele două sensuri ale
termenului sunt legate între ele şi vizează şi funcţiile pe care le îndeplineşte trezoreria.
Funcţiile trezoreriei publice sunt astăzi influenţate de diversificarea şi complexitatea
rolului statului modern, care a impus regândirea şi redimensionarea fluxurilor monetare prin
instituţia trezoreriei.
Funcţia originară a trezoreriei este cea atribuită de către finanţele clasice care
considerau trezoreria ca o casierie unde sunt depuse şi gestionate fondurile statului şi ca o

Pagina 63 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

bancă cu activitate de credit pe termen scurt, însărcinată să elaboreze în orice moment


intrările şi ieşirile de fonduri.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a
controlului asupra ansamblului activităţii financiare a statului.
Activitatea care se manifesta distinct în executarea funcţiilor tradiţionale ale
trezoreriei (de casier public şi bancă a sectorului public) se bazează pe două principii:
centralizarea şi gestionarea fondurilor publice. Centralizarea presupune că statul trebuie să-şi
încaseze toate veniturile la care are dreptul, pentru a-şi finanţa toate cheltuielile pe care le-a
angajat. Gestionarea fondurilor în timp se relatează în anul financiar. Gestiunea în spaţiu se
referă la compensaţiile între diferitele casierii din teritoriu, unele fiind excedentare altele fiind
deficitare.

9.3. Analiza funcţiilor de bază ale trezoreriei


Trezoreria în calitate de casierie implică două aspecte: Execuţia de casă a
operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de stat; asigurarea existenţei de disponibilităţi
suficiente pentru a face faţă angajamentelor statului în cadrul exigibilităţilor.
În calitate de cazier al statului, trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de
împrumut public şi gestiunea datoriei statului.
Sarcina fundamentală a trezoreriei este de a veghea ca în fiecare moment să existe
fonduri disponibile într-un cuantum suficient pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale
corespondenţilor săi.
Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel încasările şi plăţile
sunt obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli există o anumită
regularitate în ceea ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie. La venituri,
regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta depinde de ritmicitatea activităţii
economice. Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:
1. utilizarea fondurilor corespondenţilor – adică din depozitele corespondenţilor
(colectivităţi, instituţii publice etc.);
2. emisiunea bonurilor de tezaur – adică încasări ale împrumuturilor pe termen scurt şi
mediu. Există bonuri în formular, care sunt plasate în public şi bonuri în cont curent sunt cele
cumpărate de diferite instituţii financiare;
3. avansuri acordate de banca de emisiune.
Trezoreria în calitate de bancher cunoaşte două forme. În primul rând trezoreria
activează ca o bancă de depozit şi în al doilea rând ca o bancă de emisiune (folosirea

Pagina 64 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

resurselor disponibile aflate în contul general al trezoreriei statului, emisiunea în primele 10


luni ale anului de bonuri de tezaur şi împrumuturi acordate de B.N.R.).
Conform unor abordări moderne, trezoreria îndeplineşte cinci funcţii: administrator al
banilor publici, intermediar financiar, mandatar al puterii politice, agent al intervenţiei
financiare publice în economie, supraveghetor al marilor echilibre.

Pagina 65 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 10

SISTEMUL BUGETAR

10.1. Principii bugetare


Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi în acelaşi timp este un
tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă.
Bugetul trebuie să reflecte resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora dar şi
posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare clasice: unitatea, universalitatea,
anualitatea şi specializarea bugetară. Unele dintre aceste principii şi-au pierdut într-o oarecare
măsură semnificaţia iniţială iar altele au fost adaptate cerinţelor epocii contemporane.

10.1.1. Anualitatea bugetului


Anualitatea este primul principiu bugetar aplicat în practică care s-a menţinut de-a
lungul timpului. Semnificaţia acestui principiu constă în autorizarea dată prin lege privind
efectuarea cheltuielilor şi încasarea veniturilor pe o perioadă de douăsprezece luni. Principiul
anualităţii a fost impus din considerente de natură politică. Eficienţa controlului parlamentar
asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală decât în condiţiile în care aprobarea
cheltuielilor se realizează pe perioade de timp nu foarte îndelungate. Puterea legislativă a
fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise
în bugetul pentru anul următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite şi
analiza modului de realizare a veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în perioada precedentă.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de
timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în
care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile înscrise în autorizaţia dată Guvernului
de către Parlament.
De regulă, bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni. Anul bugetar
poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. Factorii care influenţează data începerii anului
bugetar sunt diferiţi. Printre acestea se numără: caracterul economiei, nivelul de dezvoltare a
acesteia etc.
Perioada de timp în care se execută bugetul, acesta poate să coincidă sau nu cu
perioada pentru care acesta a fost aprobat. Adesea unele venituri se încasează, iar unele

Pagina 66 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cheltuieli se efectuează după expirarea anului bugetar. Această problemă este soluţionată
diferit de la o ţară la alta. Astfel, unele state practică aşa numitul sistem “de gestiune”, iar
altele sistemul “de exerciţiu”. Primul presupune că la finele anului bugetar, bugetul se închide
în mod automat, iar veniturile neîncasate şi cheltuielile angajate dar neefectuate urmează a se
reflecta în bugetul anului în care se vor realiza. Cel de-al doilea presupune existenţa unei
perioade de 3-6 luni din momentul expirării anului bugetar până la încheierea controlului de
exerciţiu bugetar, timp în care se continuă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.

10.1.2. Universalitatea bugetului


Universalitatea bugetului este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile
publice trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări
reciproce.
Semnificaţia acestui principiu constă în faptul că veniturile totale ca şi cheltuielile
trebuie să fie înscrise în buget, impunându-se două reguli: interdicţia de a compensa
cheltuielile cu veniturile corespondente, neafectarea unui venit pentru efectuarea unei
cheltuieli. Scopul urmărit este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între
cheltuieli şi venituri proprii.
În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele
totale.
Bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget “brut” permite analiza corelaţiilor
existente între diferitele categorii de venituri şi cheltuieli corespunzătoare acestora, precum şi
cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de încasat. În locul
bugetelor “brute” întocmite cu includerea tuturor veniturilor şi cheltuielilor în sume totale s-a
trecut la elaborarea de bugete “mixte” în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice
figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile (ex. subvenţiile).
10.1.3. Unitatea bugetară
Principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor
statului, în sumele lor globale, într-un singur document.
Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în
cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului
cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Principiul tradiţional al unităţii bugetare a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice
moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de debugetizare.
Debugetitarea presupune două accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la finanţarea publică la

Pagina 67 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cea privată, iar pe de altă parte semnifică un proces de dezangajare a statului prin glisarea
unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturi speciale de
trezorerie. Bugetele anexe sunt bugetele distincte de bugetul general al statului, votate separat
de parlament şi supuse controlului puterii legislative (exemplu bugetele unor întreprinderi
proprietate de stat). Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un
venit propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăti care nu au un caracter definitiv. Bugetele
extraordinare sunt distincte de cele ordinare în care se înscriu cheltuielile considerate
excepţionale, ocazionate de situaţii deosebite, cum sunt: crizele economice, calamităţile etc.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu
largă autonomie funcţională.

10.1.4. Specializarea bugetară


Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie
să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele
bugetare pe categorii de cheltuieli.
Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat
este necesar ca veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară.
Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis
determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după
provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.
Clasificaţia trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de provenienţă a veniturilor
şi să permită identificarea impozitelor directe, să evidenţieze nivelul impozitelor indirecte şi
să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.

10.1.5. Neafectarea veniturilor bugetare


Cerinţa acestor principii rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se
depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea
tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice cu un anumit venit bugetar să fie afectat
acoperirii unei anumite cheltuieli.

10.1.6. Echilibrul bugetar


În teoria finanţelor clasice, cerinţa de bază a echilibrului bugetar o constituia
acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar.

Pagina 68 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aceste principiu, cu timpul a fost abandonat. În literatura de specialitate întâlnim


teorii cu privire la echilibrarea bugetară. Astfel, la nivelul unui ciclu economic, realizarea
echilibrului e posibilă prin folosirea unor tehnici cum ar fi: constituirea unor fonduri de
rezervă, a unor fonduri de egalizare, folosirea amortizării alternative a datoriei publice.

10.2. Procesul bugetar


Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi
măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii
financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.
Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor
în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
Instrumentul în care se găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi
cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul
bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public, şi anume:
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor
speciale (extrabugetare), bugetul trezoreriei statului, bugetele altor instituţii publice cu
caracter autonom (de exemplu – bugetul instituţiei care se ocupă cu privatizarea societăţilor
comerciale cu capital de stat).Acest sistem de bugete ca să devină operaţional este necesar
elaborarea politicii financiare a guvernului pentru o anumită perioadă. Prin urmare se impune
existenţa cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile şi nivelurile
impozitelor, taxelor, contribuţiilor, iar pe de altă parte, destinaţiile spre care nu pot fi
orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării de bunuri şi servicii publice.
Având la bază un anumit cadru legislativ ce se află în concordanţă cu obiectivele
programului de guvernare, aprobat de parlament, Executivul poate declanşa procesul bugetar.
Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la:
elaborarea proiectului de buget;
aprobarea bugetului;
execuţia bugetului;
încheierea execuţiei bugetului;
controlul execuţiei bugetului;
aprobarea execuţiei bugetului.

10.2.1. Elaborarea proiectului de buget

Pagina 69 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate
în structura acesteia.
Pentru armonizarea alocării şi utilizarea eficientă a resurselor bugetare, deosebit de
important este elaborarea proiectului de buget în raport cu rezultatele obţinute în domeniile
economico-sociale finanţate de la buget. În acest scop e necesar structurarea cheltuielilor
fiecărei agenţii guvernamentale pe programe specifice atribuţiilor acesteia, precum şi
formularea de criterii concrete de performanţă, adoptate la particularităţile fiecărui sector de
activitate, pentru evaluarea eficienţei, eficacităţii şi economicităţii programelor cu finanţare
bugetară şi pe ansamblul bugetului. Semnificaţia noţiunilor de eficienţă, eficacitatea şi
economicitatea este următoarea:
R
Ef =
- Eficienţa (Ef), M;

unde
R = rezultate (efecte) obţinute;
M = mijloace (eforturi) consumate.
Rr
ET =
Rp
- Eficacitate (ET), ;
unde
Rr = rezultatul efectiv realizat
Rp = rezultatul prevăzut.

Mr
ET =
Mp
;
unde
Mr = mijloace efectiv utilizate (consumate) şi
Mp = mijloace programate a fi consumate.

- Economicitatea se materializează în surprinderea fenomenului de reducere a


volumului mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al
rezultatelor proiectate
Mr Mp
Ec = :
Rr Rp
.

Pagina 70 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Ministerul Finanţelor împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Centrală şi celelalte


ministere, stabileşte, pe baza programului de guvernare aprobat de Parlament, premisele de la
care se porneşte în elaborarea proiectului de buget.
În elaborarea proiectului de buget, atribuţiile de coordonare, finalizare şi prezentare
către Guvern a acestuia le are Ministerul Finanţelor.

10.2.2. Aprobarea bugetului


Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este
Parlamentul.
În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape:
- prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe
marginea proiectului de buget în Plenul Parlamentului;
- examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului şi apoi
analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de buget,
finanţe şi bănci. Cu acest prilej se adoptă şi decizia privind aprobarea sau respingerea
amendamentelor formulate de celelalte comisii permanente, hotărârea finală fiind luată în
plenul Parlamentului;
- dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament;
- promulgarea de către Preşedintele Republicii a legii bugetului, aprobate de
Parlament.

10.2.3. Execuţia bugetului


Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate
de forul legislativ. Acest proces antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori
bugetari, şi anume: aparatul fiscal, instituţii bugetare de la ministere până la instituţii publice
operative; unităţi administrative-teritoriale şi alte entităţi publice care primesc transferuri de
la bugetul de stat; organizaţii internaţionale care primesc de la sau transferă la buget sume de
bani etc.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale
componente trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de
colectare la un nivel cât mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare alocaţiilor
bugetare.

10.2.4. Încheierea execuţiei bugetare

Pagina 71 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Concretizarea modului de gestiune a bugetului se efectuează prin întocmirea, la finele


anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Aceasta reflectă finalitatea operaţiunilor de
executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum
Executivul, prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în
veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament.

10.2.5. Controlul execuţiei bugetare


În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare
instituţie publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest
document.
Curtea de Conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare,
pronunţându-se asupra calităţii gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe
ansamblul bugetului.
Curtea de Conturi este singura instituţie abilitată să acorde descărcarea de gestiune
ordonatorilor de credite.

10.2.6. Aprobarea execuţiei bugetare


Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia
specializată de control a finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere
şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de
buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în Plenul Parlamentului proiectul de
lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară.
În acest context spre exemplificare (prin Legea nr.280/2002 (M.Of. 403/2002) s-a
aprobat contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a conturilor anuale de execuţie a
bugetelor fondurilor speciale şi a controlului general anual al datoriei publice aferente anului
2000. Astfel, la bugetul de stat, s-au realizat venituri în sumă de 120.342,2 miliarde lei şi
cheltuieli de 149.167,8 miliarde lei reieşind un deficit de 28.825,6 miliarde lei. La bugetul
asigurărilor sociale de sănătate s-au realizat venituri de 28.455,7 miliarde lei şi cheltuieli de
25.534,7 miliarde lei rezultând un excedent de 1.690,3 miliarde lei.
La bugetul Fondului special pentru sănătate publică s-a realizat un excedent de 237,6
miliarde lei.
Datoria publică internă este în sumă de 73.703,6 miliarde lei, iar cea externă de
4.640,9 milioane $ SUA.

Pagina 72 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL 11

FINANŢĂRI INTERNAŢIONALE

11.1. Instituţii financiare internaţionale


Realizarea unor obiective de natură economică, socială sau politică se poate face nu
numai pe seama bugetului public naţional sau bugetelor fondurilor speciale ci şi din fonduri
cu caracter rambursabil sau nerambursabil ce provin de la Comunitatea Europeană. În acest
sens precizăm că s-a semnat la Bucureşti în 12 martie 1991 un acord-cadru între Comisia
Comunităţii Europene şi Guvernul României.
Fondurile primite de la Comunitatea Europeană au ca destinaţie:
1. Restructurarea întreprinderilor şi reconversie profesională;
2. Programul Naţional PHARE România 1999 ce cuprinde:
2.1. Întărirea democraţiei, a statului de drept şi a dreptului omului;
2.2. Întărirea capacităţii de rezistenţă la presiunile concurenţiale;
2.3. Îndeplinirea obligaţiilor acquisului
2.4.Coeziunea economică şi socială.
3. Facilitatea pentru infrastructuri de mari dimensiuni
4. Facilitatea de recuperare
În baza Memorandului de înţelegere dintre Guvernul României şi Comisia Europeană
privind înfiinţarea Fondului Naţional, semnat la Bruxelles la 20 octombrie 1998, s-a înfiinţat
Fondul Naţional, entitate cu rol de trezorerie centrală în cadrul Ministerului Finanţelor, prin
intermediul căreia fondurile Comisiei Europene sunt transferate către Beneficiar.
Fondul Naţional ţine evidenţa tuturor transferurilor primite de la Comunitatea
Europeană, efectuate în scopul implementării fiecărui program, subprogram, proiect şi, dacă
este cazul, subproiect.
Ajutoarele financiare externe acordate României sau instituţiile publice se cuprind în
sfera fondurilor publice.
Ministerul de Finanţe ţine evidenţa contribuţiei financiare nerambursabile alocate de
instituţiile finanţatoare externe pentru finanţarea unui program, soluţionate prin
memorandumurile de finanţare încheiate cu acestea.

Pagina 73 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

11.2. Fondul social european


Pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la
ridicarea nivelului de viaţă a fost constituit un fond social european care are ca scop
promovarea în interiorul Comunităţii a posibilităţilor de ocupare şi mobilitate geografică şi
profesională a lucrătorilor, precum şi facilitatea adaptărilor la modificările industriale şi la
evoluţia sistemelor de producţie mai ales prin formare şi reconversie profesională. Precizăm
că acest fond este administrat de o Comisie care este asistată de un comitet şi compus din
reprezentanţi ai guvernelor şi organizaţiilor sindicale al angajatorilor şi angajaţilor. Precizăm
că, după consultarea Comitetului economic şi social au loc adoptarea de decizii de aplicare
referitoare la Fondul social european.

11.3. Importanţa finanţelor publice în politica de integrare a României în Comunitatea


Europeană
Integrarea României în Comunitatea Europeană va depinde într-o mare măsură de
modul cum legislaţia ţării noastre va fi actualizată în sensul de apropiere cu cea a ţărilor deja
membre. În acest sens a fost emis Tratatul instituind Comunitatea Europeană care printre
altele cuprinde documente de bază cu privire la: Norme comune privind concurenţa,
fiscalitatea şi apropierea legislaţiilor; Norme cu privire la renunţarea practicilor de dumping;
Ajutoarele acordate de state; politica economică; politica monetară etc.
În cadrul politicii economice şi monetare, statele membre îşi conduc politica într-o
manieră care contribuie la realizarea obiectivelor comunităţii în sensul că aceasta acţionează
cu respectarea principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă. De
asemeni, statele membre consideră politicile lor economice ca o problemă de interes comun şi
le coordonează în cadrul Consiliului Comunităţii Europene. Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată în legătură cu proiectul ce a fost emis în scopul fixării orientărilor generale ale
politicilor economice statelor membre, prezentând în acest sens un raport Consiliului
European. Consiliul European, deliberând pe baza raportului Consiliului, adoptă concluzii de
orientare generală a politicilor economice.
În scopul asigurării unei coordonări cât mai strânse a politicilor economice şi a unei
convergenţe susţinute a performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul
supraveghează evoluţia economică în fiecare stat membru. Pentru realizarea acestei

Pagina 74 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

supravegheri statele membre transmit informaţii Consiliului în legătură cu măsurile


importante pe care le-au luat în domeniul politicii lor economice.
În cazul în care un stat membru întâmpină dificultăţi, Consiliul poate acorda statului
membru vizat o asistenţă financiară comunitară.
În acest context, băncile centrale ale statelor membre (bănci centrale naţionale) le este
interzis să acorde credite fără acoperire sau orice alte tipuri de facilităţi de creditare. Totodată
statele membre trebuie să evite deficitele publice excesive.
Pentru a se identifica anumite erori se va acorda o atenţie deosebită în sensul să se
respecte disciplina bugetară luându-se în considerare:
a) dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv şi produsul intern brut
depăşeşte o valoare de referinţă, mai puţin în cazul în care:
- acest raport nu a fost diminuat în mod substanţial şi constant şi atinge un nivel
apropiat de valoarea de referinţă;
- sau, depăşirea valorii de referinţă nu a fost decât excepţională şi temporară şi
raportul rămâne apropiat de valoarea de referinţă;
b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut
depăşeşte o valoare de referinţă, mai puţin atunci când raportul scade
suficient pentru a considera că se apropie de valoarea de referinţă într-
un ritm satisfăcător.
Valorile de referinţă sunt precizate de fiecare stat în protocolul care a constituit
(constituie) una dintre piese la dosarul aderării la Comunitatea Economică Europeană.
Un rol important îl joacă ajutoarele acordate de state. Sunt compatibile cu piaţa
comună următoarele categorii de ajutoare:
- ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;
- ajutoare destinate remedierii daunelor cauzate de calamităţi naturale;
- ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu un nivel de trai
anormal de scăzut sau dominate de un nivel grav al şomajului;
- ajutoarele destinate să promoveze executarea unui proiect important de interes
european sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;
- ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor
regiuni economice, dacă nu alterează condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură
contrară interesului comun.
- ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului.

Pagina 75 din 76
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din aceste exemple se poate desprinde importanţa finanţelor publice în politica de


integrare a României în Comunitatea Europeană.

Pagina 76 din 76