LOGICA JURIDICĂ

Note de curs

Autor: Galina ŢURCAN,

conf. univ., dr.

CHISINAU 2011
Cuprins:
INTRODUCERE…………………………………………………………….…….…..3
Tema 1. INTRODUCERE ÎN LOGICA JURIDICĂ…………………………….….5
Tema 2. LOGICA JURIDICĂ ŞI LIMBAJUL JURIDIC…………………………19
Tema 3. PRINCIPIILE LOGICE…………..……………………………………….29
Tema 4. NOŢIUNEA……..…………………………………………………………..39
Tema 5. JUDECATA…………………………………………………………………60
Tema 6. RAŢIONAMENTUL……………………………………………………….75
Tema 7. FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII…………………94
Tema 8. IPOTEZA…………………………………………………………………..105
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………...……..113

2
 INTRODUCERE
Pentru jurişti, activitatea cărora este în proporţii mari argumentativă, necesitatea posedării
cunoştinţelor de logică, necesitatea dezvoltarea culturii logice este incontestabilă. Cultura logică nu
este dată omului prin naştere, ea se formează în procesul cunoaşterii, a gândiri creative independente.
Acest tip de cultură presupune exactitate, claritate şi continuitate în gândire, dezvoltarea capacităţilor
de a nu admite contradicţii în gândire, de a argumenta gândurile proprii. Oamenii pot să gândească
corect fără ca să cunoască logica şi principiile sale, la fel ca şi atunci când vorbesc corect fără ca să
cunoască alfabetul sau regulile gramaticii. Dar, la fel cum în limbă facem greşeli atunci când nu
cunoaştem regulile, la fel şi în logică facem greşeli dacă nu cunoaştem principiile logice. Iar gândirea
incorectă cauzează acţiune incorectă.
Studiul principiilor gândirii corecte poate servi drept un suport solid în procesul de elaborare,
interpretare şi aplicare a normelor de drept. A aplica conştient principiile logice înseamnă a gândi mai
exact. Aceasta este binevenit pentru jurişti, care se ocupă de procese de argumentare, de construirea
versiunilor juridice, de crearea normelor de drept, de procedura judiciară, de analiza teoretică a
dreptului. Juriştii trebuie să cunoască bazele teoriei argumentării, să argumenteze teze cu caracter
juridic, să alcătuiască corect pledoariile, discursurile, hotărârile judecătoreşti, să cunoască esenţa
limbajului juridic, să ştie a alcătui definiţii corecte, a realiza clasificări şi diviziuni corecte, a înainta
versiuni juridice. De aceea Logica juridică, ştiinţă interdisciplinară, ce se află la graniţa dintre logică
şi drept, este utilă pentru jurişti.
Pentru formarea culturii politice a juriştilor, trebuie ca aceştia să aibă o cunoaştere
aprofundată a principiilor logice, respectarea cărora contribuie la aplicarea logicii în practica juridică;
a formelor de gândire abstractă; a metodelor de cunoaştere de natură logică: deducţie, inducţie,
analogie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, etc.; a regulilor şi cerinţelor care derivă din
principiile logice, cum ar fi regulile definiţiei, regulile clasificării, etc.; a modurilor şi regulilor
argumentării. Cunoaşterea logicii formale îi va ajuta pe viitorii jurişti a se folosi conştient de
principiile gândirii corecte, a dezvolta şi a disciplina capacităţile intelectuale; a dezvolta vorbirea
profesională coerentă şi argumentată, a amplifica capacitatea de convingere; a dezvălui contradicţiile
logice în mărturii, în propria activitate şi gândire; a combate argumentele incorecte ale oponenţilor;
mai eficient şi mai exact de construit versiunile juridice; de a folosi mijloacele logice pentru
fundamentarea argumentată a propriei opinii.

3
 Tema 1. INTRODUCERE ÎN LOGICA JURIDICĂ.
Noţiuni: logica, gândirea, logica formală, logica clasică, logica neclasică, formă logică,
principiu logic, corectitudinea gândirii, adevărul, teorii ale adevărului, logica juridică.

1. Logica ca ştiinţă.
2. Noţiune de formă şi principiu logic.
3. Adevărul şi corectitudinea gândirii.
4. Definiţia şi problematica logicii juridice.

1. Logica ca ştiinţă.
Noţiunea „logică” provine de la cuvântul grecesc „logos”, care înseamnă „gândire”,
„raţionare”, „ştiinţă”, „cuvânt”. Termenul ”logică”este polisemic. Se vorbeşte despre logica
evenimentelor, avându-se în vedere că ele au o anumită consecutivitate. Termenul „logica” se
utilizează pentru a desemna legităţi obiective în interconexiunea fenomenelor. De exemplu: „aceasta
este logica lucrurilor”, „aceasta este logica faptelor”. Folosim termenul „logică” şi cu referire la
procesul de gândire, evidenţiind gândirea logică şi gândirea nelogică. Atunci când afirmăm, că cineva
gândeşte logic, avem în vedere că gândeşte corect, iar dacă zicem că cineva nu gândeşte logic,
considerăm că din gândirea sa lipseşte consecutivitatea, argumentarea, că ea este contradictorie, etc. În
cadrul prezentului curs vom considera mai ales două semnificaţii ale termenului „logica”: ştiinţă ce
studiază gândirea şi gândirea propriu-zisă.
Logica este ştiinţa care studiază gândirea. Gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită
şi generalizat-abstractă a însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi a relaţiilor dintre ele. Această reflectare
se realizează sub formă de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Ea este nivelul cel mai înalt de prelucrare
şi integrare a informaţiei despre lume. Gândirea este o formă superioară faţă de forma senzorială de
reflectare a realităţii. Ea are un caracter general-abstract, evidenţiind caracteristicile generale şi
esenţiale a lucrurilor şi creând modele ideale generale sub formă de noţiuni şi legi. Obiectul de
studiu al logicii îl constituie gândirea, legile şi formele gândirii corecte, procedeele şi operaţiile
gândirii prin care omul cunoaşte lumea din jur şi pe sine. Logica cercetează mecanismul activităţii
intelectuale a omului care are drept scop obţinerea cunoştinţelor adevărate despre realitate. Ea este o
ştiinţă generală a raţionamentelor, explicând regulile prin care pot fi construite raţionamentele
corecte. Logica este o ştiinţă teoretică (nu poate folosi observaţia, experimentul), dar are deschideri
practice.
Cu referire la obiectul de studiu al logicii formale, se menţiona în literatura de specialitate că
„logica în sensul cel mai restrâns al acestui cuvânt, are ca obiect studiul propoziţiilor (enunţurilor,
judecăţilor) şi al raţionamentelor (inferenţelor) luând în considerare forma lor şi făcând abstracţie
de conţinut.” [Stoian, l., p. 5] Iar la acest obiect al logicii formale, privind logica în sens mai larg, D.
Stoianovici adaogă şa aşa teme ca: tipologia termenilor, raporturile logice dintre termeni, operaţiile de
definiţie şi clasificare ca mijloace de explicare, precizare şi sistematizare a termenilor (noţiunilor),
analiza raţionamentelor inductive, examinarea condiţiilor ce asigură unitatea şi eficienţa
4
raţionamentelor, definiţiilor şi clasificărilor în cadrul cunoaşterii sau în raport cu unele îndeletniciri
practice. [Stoianovici p.5-6]
Obiectul preocupărilor noastre îl va constitui în special logica formală şi aplicaţiile sale în
sfera dreptului. Logica formală se preocupă de formele procesului de gândire, cum ar fi noţiunea,
judecata, raţionamentul, ipoteza, demonstraţia; de legile cărora li se supune gândirea abstractă; de
modurile de demonstrare a adevărului sau falsităţii cunoştinţelor. Logica este „ştiinţa care studiază
formele propoziţionale şi legile de raţionare cu expresii propoziţionale de diferite forme, precum şi
ansamblul metodelor care-i permit atingerea acestui obiectiv”. [Ens, dicţ, p. 200] Logica formală este
„ştiinţa despre legile şi operaţiile gândirii corecte”. [Ivin, log, M. 2002, dl gum, p. 5] Această logică
se abstrage de la conţinuturile concrete ale gândurilor, preocupându-se doar de validitatea
raţionamentelor şi de valorile de adevăr ale judecăţilor.
Logica ne învaţă cum să gândim şi trebuie să ne facă gândirea mai riguroasă. Ea ne ajuta mai
mult la obţinerea unor adevăruri bine întemeiate, fiind un important instrument pentru descoperirea şi
demonstrarea adevărului.
Logica este într-o măsură oarecare şi o ştiinţă normativă, pentru că studiază normele, regulile
obţinerii şi transmiterii adevărului, principiile gândirii corecte, reguli de maximă generalitate,
aplicarea cărora permite evitarea greşelilor în gândire şi dezvăluirea greşelilor atât în gândirea
proprie, cât şi a altora. Logica nu îşi propune să arate cum anume gândesc oamenii, ea încearcă să
arate acele reguli universale, care asigură corectitudinea raţionamentelor. Logica studiază modul
corect de gândire, ne învaţă cum să gândim ca să evităm erorile în raţionamente, în procesele de
argumentare, deosebeşte modurile de gândire corectă de cele de gândire incorectă. Deci, am putea să
afirmăm că logica este ştiinţa despre gândirea corectă. Gândirea corectă permite extragerea unor
cunoştinţe adevărate din cunoştinţele, pe care le avem, fără ca să apelăm la practică.
Unele metode şi procedee ale logicii formale, mai ales cele ale logicii simbolice, îndeplinesc un
rol de mijloace metodologice în cunoaşterea socială. De exemplu, metodele logicii algebrice se
folosesc pentru găsirea unor decizii administrative eficiente.
Logica astfel, ar putea fi definită ca ştiinţa care studiază formele gândirii şi principiile gândirii
corecte. Rolul logicii este major în cunoaştere. În opinia lui Stoianovici, „ca orice aptitudine naturală,
şi aceea de a raţiona corect poate fi prezentă în grade diferite şi este perfectibilă prin exerciţiu, prin
prezentarea şi examinarea unor cazuri exemplare – pozitive sau negative. Rolul formativ al studierii
logicii tocmai în aceasta rezidă” [Stoianovici, l., p. 6]
S-a menţionat că obiectul de studiu al logicii este gândirea. Dar dacă am defini logica doar ca
ştiinţa care studiază gândirea, am comite o greşeală, deoarece gândirea constituie obiectul de studiu al
mai multor discipline – a filosofiei, psihologiei, a neurofiziologiei, a ciberneticii, a lingvisticii, a
pedagogiei. Având acelaşi obiect de studiu, aceste ştiinţe cercetează gândirea din perspective diferite.
De exemplu, filosofia studiază gândirea în general, faptul dacă putem să obţinem un tablou
mintal veridic al lumii. Ea studiază gândirea ca pe un fenomen al realităţii obiective, studiază cele mai
5
generale întrebări ale apariţiei gândirii, izvoarele ei şi forţele motrice ale dezvoltării gândirii. Filosofia
este interesată de gândire şi în aspectul cunoaşterii, studiind-o ca pe un proces de cunoaştere, ca pe o
mişcare de la necunoaştere la cunoaştere, de la un nivel mai jos de cunoştinţe la unul mai înalt. Deci,
filosofia studiază gândirea în totalitatea acesteia, apariţia gândirii, raportul dintre material şi ideal.
Psihologia studiază gândirea în legătură nemijlocită cu subiectul gândirii. Ea studiază gândirea
ca pe unul dintre procesele psihice, analizează motivele gândirii umane, particularităţile gândirii în
dependenţă de vârstă, sănătate mintală. Pentru psihologie, gândirea este unul dintre procesele psihice,
de rând cu emoţiile, voinţa. Ea studiază relaţiile dintre procesul de gândire şi alte procese psihice.
Psihologia examinează influenţa diferitor factori asupra activităţii mentale: cum anume gândesc copiii,
maturii, vârstnicii, oamenii geniali, persoanele în diferite situaţii de stres. Psihologia studiază
particularităţile gândirii oamenilor de diferite vârste; a oamenilor cu facultăţi mintale normale şi ale
acelor care au deficienţe cu aceste facultăţi. Pentru psihologie este important care este mediul în care
gândeşte omul, cu cine comunică el, cum depinde procesul gândirii sale de educaţia primită, de
temperament, de condiţii extremale. Deci, psihologia examinează gândirea în legătură cu activitatea
subiectului gânditor, studiază influenţa gândirii asupra personalităţii şi comportamentului său iar
logica studiază gândirea doar din punctul de vedere al corespunderii ei realităţii, adevărului. Psihologia
se interesează doar de faptul cum anume se produce gândirea. Iar logica pune accentul pe condiţiile
(legile şi regulile) care trebuie să fie respectate, pentru ca gândirea să fie corectă.
Neurofiziologia este interesată de procesele materiale, fiziologice care se petrec în scoarţa
emisferelor mari ale creierului uman, studiază legităţile acestor procese, mecanismele lor fizico-
chimice şi biologice.
Cibernetica dezvăluie legităţile generale ale administrării şi legăturii în organismele vii,
studiază posibilităţile tehnice ale modelării creierului şi gândirii umane.
Lingvistica arată legătura dintre gândire şi limbă, unitatea şi deosebirile dintre acestea. Ea
dezvăluie modurile de exprimare ale gândirii prin mijloace lingvistice.
Vedem astfel că aceste ştiinţe studiază gândirea din alte perspective decât logica, dezvăluind
de fiecare dată alte aspecte ale acestui fenomen complex şi important.
Logica se preocupă de principiile şi formele gândirii care permit obţinerea adevărului în
cadrul procesului de cunoaştere. Cunoaşterea este o activitate teoretică a omului, este procesul de
reflectare al lumii obiective de către conştiinţa umană, prin unitatea dintre aspectul raţional şi cel
senzorial.
Cunoaşterea senzorială este o cunoaştere nemijlocită care oferă informaţie primară despre
obiectele studiate. Ea presupune interacţiunea nemijlocită a subiectului cu realitatea obiectivă.
Cunoaşterea senzorială ne oferă mai degrabă informaţie despre forma obiectului cercetat, despre
exteriorul acestuia, decât despre esenţa sa. Cunoaşterea senzorială se realizează în trei forme:
senzaţia, percepţia şi reprezentarea. Senzaţia este o reflectare de către organele de simţ a
caracteristicilor aparte ale obiectului, cum ar fi culoarea, forma, mirosul, etc. Ea reproduce realitatea,
6
reflectă însuşirile simple ale obiectului, reflectă în mod izolat caracteristicile obiectului. Percepţia
este forma cunoaşterii senzoriale care realizează o imagine sintetică, în care obiectele şi fenomenele
care acţionează asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate în totalitate. Ea este un nivel superior
de prelucrare si integrare a informaţiei despre obiecte, este imaginea senzorială în conştiinţă a
obiectului care a fost perceput mai înainte. Reprezentarea este imaginea perceptual-senzorială a
obiectelor, amintită mintal în absenţa acestora. Ea reflectă obiecte care au acţionat în trecut asupra
simţurilor.
Treapta raţională a cunoaşterii este o formă superioară de reflectare a realităţii, este o
cunoaştere mijlocită, ne oferă cunoştinţe generalizate şi abstracte, ne redă esenţa obiectelor şi
fenomenelor. La această treaptă se evidenţiază în obiecte ceea ce se repetă, ceea ce este esenţial.
Gândirea reflectă realitatea mijlocit, spre deosebire de cunoaşterea senzorială, care este nemijlocită,
condiţionată de acţiunea senzaţiilor asupra organelor de simţ. Prin cunoaşterea raţională se obţin
cunoştinţe din cunoştinţe care de acum există, fără a se apela mereu la practică. Gândirea este
nemijlocit legată de limbă. Gândurile nu pot să apară şi să existe doar in baza materialului lingvistic.
La fel ca şi cunoaşterea senzorială, ea se realizează în trei forme: noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Noţiunea este forma logică ce reflectă obiectele cu însuşirile lor esenţiale. Judecata este forma
logică în care se afirmă sau se negă ceva despre obiecte: faptul că ele posedă sau nu anumite semne,
că se află sau nu în anumite relaţii cu alte obiecte, că există sau că nu există. Raţionamentul este
forma logică ce constă dintr-o înlănţuire de judecăţi deja avute pentru obţinerea unor noi judecăţi, a
unor noi adevăruri. Acesta este alcătuit din premise şi concluzie.
Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Unele dintre problemele de logică au început să
fie examinate încă cu 2,5 mii de ani în urmă – în India şi în China antică. Mai aprofundat încep să se
examineze aceste probleme în Grecia şi în Roma antică. Am putea să afirmăm că logica ca şi ştiinţă
apare anume în Grecia antică. Printre cauzele apariţiei logicii ca ştiinţă în Grecia antică se numără
apariţia ştiinţei în genere, proces ce se derula vertiginos începând cu sec VI î.e.n. Ştiinţa apare prin
confruntare cu mitologia şi religia, se bazează pe gândirea abstractă, raţionamente şi demonstraţii şi
de aceea a apărut necesitatea studierii gândirii ca mijloc de cunoaştere. Logica apare ca o încercare de
a descoperi şi a întemeia acele cerinţe, căror trebuie să se supună cunoaşterea ştiinţifică pentru ca
rezultatele ei să corespundă realităţii. Încă una dintre cauze este dezvoltarea artei oratorice, posedarea
căreia era necesară în condiţiile democraţiei din Grecia antică. Discuţiile politice erau duse
permanent. Deciziile judecăţilor erau luate deseori în funcţie de capacitatea de a argumenta poziţia
pătimitului sau pârâtului. Uneori se întâmpla ca să fie achitat cel vinovat de o anumită infracţiune,
dacă el îşi demonstra nevinovăţia, indiferent de faptul dacă a comis-o sau nu. Evident că aceste
realităţi nu puteau să nu devină un motiv pentru a dezvolta logica. De asemenea, un impuls pentru
dezvoltarea logici a fost dezvoltarea matematicii în cadrul căreia era nevoie de demonstraţie.
Logica a fost dezvoltată de către Parmenide, Zenon din Eleea, Democrit, Socrate, Platon. Dar
întemeietorul logicii se consideră a fi Aristotel. El a scris mai multe tratate logice (Categorii, Despre
7
interpretare, Topica, Analitica Primă, Analitica Secundă) care au fost unite de urmaşii săi într-o
singură lucrare – prima lucrare teoretică de logică – „Organonul”. Denumirea acestei lucrări poate fi
tradusă ca „instrument” de cunoaştere. Aristotel a analizat formele gândirii, a formulat principalele
probleme pe care le cercetează logica. El s-a preocupat de problema construirii raţionamentelor
deductive corecte, care permit din enunţuri adevărate să se obţină concluzii adevărate. Astfel,
Aristotel a creat primul sistem deductiv – silogistica. Marele filosof a dezvoltat, de fapt, logica
formală, privind logica ca pe un mijloc de cercetare necesar pentru a obţine din anumite cunoştinţe
date, cunoştinţe noi. Dar învăţătura lui Aristotel despre silogism a constituit bazele uneia dintre
direcţiile principale ale logicii contemporane – logica predicatelor. De menţionat că Aristotel nu
numea această ştiinţă „logică”, ci întrebuinţa în mod special cuvântul „analitică”, în schimb, el utiliza
cuvântul „logic”. Termenul „logică” în sens de ştiinţă care studiază gândirea a apărut în circuitul
ştiinţific în secolul III î.e.n.
În perioada dezvoltării logicii tradiţionale se disting două perioade: antichitatea (sec. IV- sec.
III î.e.n.) şi epoca medievală (mijlocul sec. XII – mijlocul sec. XIV e.n.) În perioada antică Aristotel a
sistematizat postulatele aparte ale logicii ca şi ştiinţă, ceea ce ar fi permis fiecărui care ar însuşi
această ştiinţă să posede o metodă adecvată de cercetare a oricărei probleme – metoda deductivă.
Aristotel interpreta deducţia mai degrabă ca pe o argumentare fundamentată a oricărei teze cu ajutorul
gândirii, prin silogism. De asemenea, Aristotel a formulat principiile fundamentale ale gândirii: al
identităţii, al non-contradicţiei şi al terţului exclus.
Mai multe completări la logica lui Aristotel au fost făcute de către peripateticii Teofrast şi
Eudem din Rodos, care interpretau logica ca fiind un instrument de cunoaştere. Merită menţionat
meritul stoicilor în dezvoltarea logicii, mai ales cel al lui Chrysippos. Stoicii au formulat prima
versiune a teoremei deducţiei, ceea ce a oferit o metodă generală de argumentare prin mijloace logice.
În antichitatea târzie a fost formulat pătratul logic de către ritorul roman, filosoful Apuleius, şi
filosoful roman Boethius, au fost latinizaţi termenii logici de către oratorul şi politicianul roman
Cicero, au fost realizate de către Boethius traduceri în limba latină din „Organonul” lui Aristotel.
Creaţia lui Boethiul a servit mult timp drept suport pentru studiul logicii.
În epoca medievală (mijlocul sec. XII – mijlocul sec. XIVe.n.) logica avea o existenţă
independentă doar în ţările culturii arabe. În Europa s-a constituit logica scolastică, care era
acomodată pentru necesităţile credinţei creştine. Şi doar după ce operele lui Aristotel au început să
aibă caracter normativ în cadrul scolasticii, s-a constituit logica medievală nescolastică, numită logica
modernoram, conturată în „Dialectica” lui Abelard, continuând să se dezvolte la D. Scott, la Occam.
Logica se înţelegea ca o disciplină formală despre principiile cunoaşterii, obiectul căreia îl constituie
universaliile. Pe parcurs, logica devine unul dintre obiectele obligatorii de studii.
O etapă importantă în dezvoltarea logicii a fost marcată de constituirea teoria inducţiei,
elaborate de către filosoful englez Francis Bacon. El a scris „Noul Organon”, lucrare pe care unii o
numesc „manifest al logicii inductive”, din timpurile prosperării experimentului. Bacon a criticat
8
logica deductivă a lui Aristotel denaturată de către scolastica medievală. îi aparţine Meritul de a
elabora metoda inductivă de către F. Bacon este incontestabil, dar el a contrapus pe nedrept această
metodă metodei deductive. În realitate, aceste metode nu se exclud, ci se completează una pe alta.
Bacon, de asemenea a elaborat metodele cercetării legăturilor cauzale dintre obiecte, care au fost
sistematizate mai târziu de către filosoful englez Jh. St. Mill.
Dezvoltarea de mai departe a logicii este legată şi de numele lui R Descartes care a criticat
scolastica medievală, a dezvoltat ideile logicii deductive şi a formulat regulile cercetării ştiinţifice în
„Regulile pentru conducerea minţii”. Un alt gânditor care a adus un aport important la dezvoltarea
logicii este G. W. Leibniz. El a formulat principiul raţiunii suficiente şi a înaintat ideea logicii
matematice, care se dezvoltă mai târziu. Anume lui Leibniz îi aparţine ideea de a crea un limbaj
specific universal care ar formaliza gândirea aşa cum în algebră este formalizat calculul.
Evidenţiem lucrarea cu caracter didactic a lui D. Cantemir Compendiolum Universae Logices
Institutionis (a. 1700). Este primul manual de logică scris de un român.
Logica dezvoltată în toate aceste perioade se numeşte logică formală, deoarece ea a apărut şi
s-a dezvoltat ca ştiinţă despre formele gândirii. Ea se mai numeşte logică tradiţională sau aristotelică.
În jumătatea a doua a sec. XIX apare logica modernă. Această logică nu neagă logica
tradiţională, ci este o continuare a ei. Un savant vestit din această perioadă este Gottlib Frege. El a
elaborat un nou calcul logic şi a definit numărul natural doar prin concepte logice. De asemenea, a
elaborat primul sistem axiomatic al calculului propoziţional. Printre meritele sale principale se
numără definirea conceptelor fundamentale ale logicii simbolice.
Logicienii din secolul XX au dezvoltat logica matematică. B. Russel, împreună cu A. N.
Whitehead au scris lucrarea în trei părţi Principia Mathematica, în care încercau să găsească bazele
matematicii în logică.
În a doua jumătate a sec. XIX în logică au început să fie aplicate pe larg metodele de calculare
elaborate în matematică. Analiza teoretică a raţionamentelor deductive prin metodele de calculare cu
utilizarea limbilor formalizate a primit denumirea de logică matematică sau simbolică.
Ultima etapă în dezvoltarea logicii este logica neclasică. Logica, aşa cum a fost ea întemeiată
de către Aristotel a existat până la începutul secolului XX. La începutul secolului XX s-a produs o
schimbare radicală în logică. Această schimbare ţine de utilizarea metodelor logicii simbolice. Prima
lucrare de logică simbolică a fost lucrarea în trei volume a lui B. Russel şi A. Whitehead „Principia
matematica”, apărută în anii 1910-1913.
La dezvoltarea logicii în România au contribuit Grigore C. Moisil, Anton Dumitriu, Petre
Botezatu, Gheorghe Enescu, Petre Bieltz ş. a.
Treptat, s-au dezvoltat o mulţime de ramuri noi ale logicii: logica simbolică, logica deontică,
logica probabilităţilor, propoziţională (sau conectivă), logica predicatelor (sau a cuantorilor), logica
temporală, logica epistemologică, logica intuiţionistă, logica combinatorică, calculul natural, logica

9
fuzzy, logica întrebărilor (erotetica), logica microfizicii, logica preferinţei, logica acceptării, logica
propoziţiilor de probabilitate, logica topologică şi altele.
Pe lângă logicele menţionate, Aurel Cazacu aminteşte şi următoarele:
a) logica claselor are la bază schema „x aparţine clasei K” şi studiază relaţiile logice între
propoziţii de extensiune;
b) logica relaţiilor are la bază schema „x are relaţia R cu J” şi studiază regulile de raţionare
din punctul de vedere al proprietăţilor generale ale relaţiilor;
c) logica modală, întemeiată de logicianul englez Clarence Irving Lewis, clasifică propoziţiile
după modalitate (p este necesar, p este posibil, p este imposibil, p este contingent) şi studiază legăturile
logice prin aşa numita „implicaţie strictă”;
d) logica deontică, aplicată la sistematizarea normelor, respectiv a modalităţilor normative
(este permis p, este obligatoriu p, este indiferent p, este interzis p), a fost iniţiată de logicianul
finlandez Henrik von Wright;
e) logica polivalentă, numită şi n-valentă, care modalizează valorile logice, a fost iniţiată de
polonezul Jan Lukasiewicz (logica trivalentă) şi americanul E. L. Post (logica cu n valori). [Cazacu,
p.107]
Logica îndeplineşte, în general mai multe funcţii, cele mai principale fiind:
1. Funcţia cognitivă. Logica stabileşte condiţiile de obţinere a adevărului.
2. Funcţia metodologică. Logica studiază metodele de obţinere a cunoştinţelor noi prin
conchidere.

2. Noţiune de formă şi principiu logic.

Toate obiectele şi fenomenele posedă un anumit conţinut şi o anumită formă. La fel, şi fiecare
dintre gândurile noastre are un anumit conţinut şi o anumită formă. Forma, în genere, este modul de
legătură a elementelor şi proceselor, care alcătuiesc conţinutul. Forma logică reprezintă structura
gândirii, dezvăluită în rezultatul abstractizării de la conţinutul acesteia, modul de legătură a
elementelor gândirii şi reprezintă ceea prin ce se aseamănă diferite gânduri, chiar dacă au conţinut
diferit. În gândurile, care sunt diferite după conţinut se poate identifica ceva comun. Aceasta se
caracterizează nu prin conţinutul concret al gândurilor, ci prin schema, modul de construire a acestora.
Toată multitudinea de conţinuturi se include într-un număr relativ mic de forme de gândire.
Conţinutul gândurilor îl reprezintă totalitatea tuturor caracteristicilor, a stărilor, caracteristicilor,
legăturilor structurale, legilor, care reprezintă rezultatul reflectării lumii materiale. Conţinutul
gândului nu are nici o importanţă pentru corectitudinea gândirii şi de aceea de la el ne abstragem.
Pentru determinarea corectitudinii gândirii are importanţă forma gândurilor. Conţinutul gândurilor
noastre nu are nici o influenţă asupra corectitudinii gândirii. Pentru a aprecia corectitudinea gândirii
are importanţă doar forma gândurilor noastre. Logica formală studiază doar forma gândurilor,

10
deoarece doar de forma gândurilor depinde corectitudinea gândirii noastre. Dar în acelaşi timp, este
analizat şi conţinutul, deoarece el este organic legat de formă. Gândurile au conţinut şi formă.
Forma logică sau forma gândirii abstracte este modul de legătură al elementelor gândirii,
construcţia acestora, datorită căreia conţinutul există şi reflectă realitatea. În procesul real al gândirii
conţinutul şi forma gândului există într-o unitate indisolubilă. Logica formală studiază formele logice
fără raportare la conţinutul acestora. Gândirea abstractă este studiată de către logica formală ca
instrument de cunoaştere al lumii, de obţinere a cunoştinţelor adevărate despre aceasta.
Să comparăm două gânduri: „Toate cometele sunt corpuri cereşti” şi „Toţi managerii sunt
conducători”. Aceste două judecăţi sunt diferite după conţinut, dar sunt asemănătoare după structură şi
după formă. În ambele se enunţă despre faptul, că toate obiectele unei clase au un anumit semn. Şi
dacă vom desemna obiectele despre care se enunţă prin S, iar semul propriu acestora prin P, vom
vedea, că forma schematică a ambelor enunţuri este acceaşi: „Toţi S sunt P”, ea fiind obţinută în
rezultatul abstractizării de la conţinutul lor concret.
Gândurile se compun din părţi componente ce reflectă conţinutul. Modul de legătură al
acestora reprezintă forma de gândire. Sub formă de noţiuni diferite obiecte se reflectă în gândirea
abstractă la fel, ca o anumită legătură a semnelor esenţiale a caracteristicilor acestora. Legăturile
dintre obiecte şi trăsăturile acestora se reflectă sub formă de judecăţi. Schimbarea trăsăturilor
obiectelor şi a relaţiilor dintre ele se reflectă sub formă de raţionamente. Deci, fiecare dintre formele
principale de gândire abstractă are ceva comun, ce nu depinde de conţinutul concret al gândurilor,
adică are structura sa specifică.
Principalele forme de gândire au fost menţionate în punctul anterior. Acestea sunt noţiunea,
judecata şi raţionamentul.
Principiile logice sunt nişte reguli generale ale gândirii. Gândirea logică este corectă doar dacă
se supune acestor principii. Din aceste principii logice decurg celelalte reguli ale gândirii. Principiile
logicii formale sunt: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus,
principiul raţiunii suficiente. Principiile logice vor constitui obiectul analizei unei teme aparte.

3. Adevărul şi corectitudinea gândirii.

Scopul final al cunoaşterii este adevărul. Cuvântul „adevăr” provine din limba greacă şi
însemna la origini, stare de neascundere, aletheia, adică de fapt este vorba de ceea ce a fost desprins
dintr-o stare de ascundere.
Forma presupune întotdeauna un conţinut, iar conţinutul se întâlneşte sub o anumită formă. Cu
aceste aspecte ale gândirii este legată deosebirea dintre adevărul şi corectitudinea gândirii. Adevărul
se referă la conţinutul gândurilor, iar corectitudinea – la forma acestora.
Examinarea esenţei logicii presupune abordarea problemelor cunoaşterii în general, a
scopurilor acesteia. Scopul principal al cunoaşterii este obţinerea adevărului. Logica examinează cum
anume trebuie să aibă gândirea, ce reguli trebuie să fie respectate pentru ca să fie realizat adevărul. La
11
fel ca şi în cazul cunoaşterii prin intermediul organelor de simţ, la treapta senzorială a cunoaşterii, şi
în cazul cunoaşterii la nivelul gândirii abstracte, se poate obţine atât informaţie adevărată, cât şi
informaţie falsă.
Logica este un instrument pentru aflarea şi întemeierea cunoştinţelor adevărate şi descoperirea
şi eliminarea opţiunilor false. Ea are scopul de a ajuta la obţinerea cunoştinţelor adevărate despre
lume. Având o aşa orientare gnoseologică, logica operează cu noţiuni ca „gândire corectă” şi „valoare
de adevăr”. Adevărul se referă la conţinutul gândurilor, iar corectitudinea – la formele lor.
Nu putem să mergem în căutarea adevărului şi să îl găsim undeva ascuns. Adevărul nu este un
obiect, un fenomen, el nu este nici o proprietate a obiectelor sau fenomenelor, ci este o proprietate a
gândurilor noastre despre caracteristicile obiectelor, despre relaţiile obiectelor cu alte obiecte.
Adevărul şi falsitatea nu sunt proprii obiectelor lumii ci doar cunoştinţelor noastre despre ele,
exprimate în judecăţi. Ele nu sunt proprietăţi care aparţin lucrurilor, ci gândurilor noastre, ideilor
noastre despre lucruri.
Conceptul de adevăr este analizat deja în operele lui Platon şi Aristotel. Aristotel a elaborat o
concepţie complexă a adevărului, afirmând că a enunţa că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu este,
este, constituie o judecată falsă, dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este
ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.
Această viziune asupra adevărului se numeşte teorie a adevărului-corespondenţă. Un enunţ
este considerat adevărat dacă şi numai dacă ceea ce este gândit în el, corespunde realităţii. Adevărul
reprezintă corespondenţa între gândire şi realitate. Conform acestei teorii dacă spunem că ASEM nu
este o instituţie de învăţământ superior, or ea este, enunţul dat este fals. Şi dacă afirmăm că Republica
Moldova are 10 ml. de locuitori, or ea nu are, şi acest enunţ va fi unul fals. Despre judecata „Ion este
student” spunem că este adevărată dacă un oarecare Ion într-adevăr este student.
O altă teorie a adevărului este teoria coerenţei. În cadrul acesteia se afirmă că o judecată este
adevărată în cazul când ea este în concordanţă cu toate celelalte judecăţi acceptate anterior ca fiind
adevărate. Deci, o judecată este considerată adevărată doar atunci când concordă cu alte judecăţi, nu
cu faptele. Iar opiniile noastre se compară nu cu realitatea, ci cu celelalte opinii ale noastre, de
adevărul cărora suntem convinşi. Probabil că stabilirea adevărului cu ajutorul acestei teorii, coerenţa
în general, ar trebui fi considerată mai degrabă ca o condiţie necesară a adevărului decât ca şi una
suficientă.
Încă o teorie a adevărului este teoria pragmatistă, susţinută de Ch. Pierce, W. James şi J.
Dewey. Se consideră în cadrul acestei teorii că principala funcţie a gândirii este de a forma idei, care
să aibă valoare pragmatică. Adică o judecată este adevărată doar dacă este utilă pentru activitatea
practică. Doar această activitate oferă un criteriu pentru a stabili că unele judecăţi sunt adevărate, iar
altele – false. Dacă utilizând o idee am produs o stare de lucruri dorită, atunci această idee este
adevărată, pentru că este utilă. W. James afirma că sunt adevărate orice idei care aduc oamenilor
foloase vitale.
12
 Una dintre teoriile adevărului, care, de fapt, are o aplicare mai rară, este teoria deflaţionistă în
care se spune că nu există nici o diferenţă în a zice că o propoziţie p este adevărată şi a zice că p este
falsa. Adevărul, din acest punct de vedere, nu are nici un aport în ceea ce afirmăm. În consecinţă,
dacă spunem că: cerul este albastru, aceasta implică: acesta este cazul în care cerul este albastru.
În cadrul logicii formale, de obicei, se operează cu teoria adevărului corespondenţă.
Obiectivitatea adevărului înseamnă reproducerea adecvată a unui conţinut real, ce există
independent de conştiinţa subiectului cunoscător. Adevărul relativ reflectă cu aproximaţie
caracteristicile obiectului, iar adevărul absolut reflectă starea obiectului într-un mod deplin. Adevărul
poate fi relativ din cauza că în cunoştinţe realitatea la care acesta se referă nu este redată întru totul, ci
numai parţial. Ştiinţa constituie o ierarhie de adevăruri parţiale şi relative. Relativitatea se poate referi
atât la parţialitatea conţinutului sau reflectării, cât şi la faptul că un adevăr poate fi infirmat şi
substituit.
Adevărul absolut este adevărul obiectiv în forma sa deplină şi desăvârşită, afirmarea unei
corespondenţe absolute între un enunţ specific şi stările pe pare le reflectă. El constituie o cunoaştere,
ce nu poate fi anulată de dezvoltarea ulterioare a ştiinţei, ci rezistă în timp. Adevărul absolut este
adevărul, dincolo de care nu mai există nimic de cunoscut şi nimic de aflat. El
a reprezentat dintotdeauna o necesitate fundamentală pentru om.
Valoarea de adevăr exprimă gradul de certitudine a corespondenţei dintre judecăţi (propoziţiei
logice) şi starea de fapt a lucrurilor reflectată în judecată. Dacă adevărul gândirii este o caracteristică
a acesteia care se manifestă în capacitatea de a reda realitatea aşa cum este ea, adică a corespunde
realităţii după conţinut, atunci când falsitatea gândirii este calitatea gândirii de a deforma acest
conţinut. Cunoştinţele false pot să apară sub formă de dezinformare, clevetire, eroare. Falsitatea
cunoştinţelor se află în relaţiei cu subiectul cunoscător şi nu cu obiectul cunoaşterii. Logica
tradiţională este bazată pe principiul bivalenţei, conform căruia propoziţiile pot avea doar două valori
de adevăr: „adevărat” şi „fals”. Deci, în logica bivalentă se operează doar cu două valori de adevăr:
adevărat şi fals. Dar practica impune o relativitate în evaluarea cunoştinţei, astfel la valorile de
adevărat şi fals adăogându-se şi valoarea probabil. Logica modernă a realizat sisteme polivalente, cu
n valori de adevăr. De exemplu, cu trei valori de adevăr operează logica trivalentă.
Prin conţinutul său adevărul este obiectiv, deoarece cunoştinţele pe care le cuprinde sunt
adecvate obiectului, corespund unei realităţi existente independent de subiect, de conştiinţa umană.
Negarea conţinutului obiectiv al adevărului este proprie agnosticismului sau relativismului.
Şi în ştiinţa dreptului, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii, stabilirea adevărului este unul
dintre scopurile principale. Există, însă, anumite particularităţi ale adevărului în sfera dreptului.
Dreptul foloseşte norme, care conţin permisiuni, interdicţii, obligaţii. În toate societăţile indivizii
trebuie să se conformeze normelor juridice. Normele, însă, nu pot fi apreciate ca fiind adevărate sau
false. Dar raţionamentele juridice trebuie să fie puse în legătură cu normele, să fie cuprinse într-o
logică juridică construită potrivit principiilor logice, a raportului dintre adevăr şi fals. Pentru a asigura
13
obţinerea unei concluzii adevărate, raţionamentul juridic, la fel ca şi alte raţionamente, trebuie să aibă
în calitate de premise judecăţi adevărate. Iar judecăţile juridice se vor considera adevărate în
momentul în care ele reflectă o normă juridică aşa cum este ea.
În sfera dreptului adevărurile se exprimă în legi. În cadrul logicii juridice, în procedura
judiciară, pentru fiecare caz aparte se găseşte un singur adevăr juidiciar, obţinerea căruia se realizează
prin aplicarea la fapta sau evenimentul cu consecinţe juridice o normă sau principiu de drept.
Stabilirea adevărului juridic şi, deci, darea unui verdict corect, depinde de nivelul de cunoştinţe
profesionale, de capacitatea de a aplica legislaţia într-o situaţie concretă.
În drept se poate vorbi şi despre „un adevăr sub un dublu aspect, al identităţii actului sau
faptului supus cercetării cu actul sau faptul rezultat din cercetare (adevărul faptic), cât şi al
concordanţei pe linie juridică dintre acest act sau fapt cu termenii normei sau principiului de drept a
căror aplicare se face (adevărul normativ)” [Dobr, p. 108]
Pentru a obţine adevărul în sfera dreptului se folosesc mai multe metode. De exemplu,
observaţia, atunci când se examinează locul comiterii unei infracţiuni. Se analizează faptele
acumulate, se înaintează anumite versiuni, ceea ce reprezintă deja sinteza, se creează un tablou
general în baza inducţiei, de la fapte particulare, la tabloul general. Iar în baza unor cunoştinţe ce
reprezintă judecăţi generale, se pronunţă despre fapta particulară.
Tot aşa cum adevărul în general, se află în discuţii, tot aşa şi adevărul juridic în cazul unui
proces se află în cadrul ciocnirii poziţiilor învinuitorului şi avocatului. Se poate întâmpla ca juristul să
stabilească că adevărul juridic nu a fost găsit de către legislator, deoarece o lege contravine
Constituţiei, sau principiilor generale ale dreptului.
Juriştii nu ar trebui să comită greşeli, pentru că de deciziile luate de ei, de acel adevăr juridic
pe care îl stabilesc, depinde soarta, uneori şi viaţa unui om. Dar acest lucru este posibil. Tocmai de
aceea învinuiţii au dreptul la apel.
De importanţă majoră sunt şi iniţiativele legislative, aprobarea unor noi legi şi modificarea
altora care deja sunt în vigoare. Aceste legi, articolele din ele vor constitui un adevăr specific,
adevărul juridic, adevărul legal. Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectele de legi sunt
discutate pe larg. Legiuitorul creează, sub formă de reguli, adevărul juridic, căci ceea ce este scris în
lege este luat drept adevăr în aplicaţiile care se fac la cazurile judiciare. Pentru ca legile sale să fie
valabili în societate, legiuitorul trebuie să ţină seama de datele realităţii, iar descoperirea adevărului în
realitate se face cu ajutorul unor reguli, a unor metode logice.
Corectitudinea gândirii este o caracteristică a gândirii, care înseamnă capacitatea acesteia de a
reda în structura gândirii construcţia obiectivă a existenţei materiale, a corespunderii relaţiilor reale
dintre obiecte şi fenomene. Gândirea incorectă înseamnă capacitatea acesteia de a deforma legăturile
structurale şi relaţiile din existenţă. Gheorghe Enescu scrie că „corectitudinea, în genere, se defineşte
ca proprietate a rezultatului unei acţiuni de a fi efectuată conform cu regulile indicate”. [dicţ, p. 60]
Incorectitudinea gândirii deformează legăturile structurale şi relaţiile dintre lucruri. Corectitudinea
14
logică ţine de operaţiile cu noţiunile (definiţia şi clasificarea), de formalizare, de raţionamente şi
demonstraţii.
Gândirea corectă are următoarele trăsături: este determinată, este necontradictorie, posedă
consecutivitatea şi are calitatea de a fi argumentativă.
Determinarea este calitatea gândirii corecte de a reda în structura gândirii trăsăturile reale şi
relaţiile obiectelor şi fenomenelor, stabilitatea lor relativă. Ea îşi regăseşte expresia în exactitatea şi
claritatea gândirii, lipsa încurcăturii în elementele gândurilor şi în gânduri.
Noncontradicţia este calitatea gândirii corecte de a evita în structura gândului a contradicţiilor
care nu sunt în realitatea reflectată. Ea se manifestă în faptul de a nu admite contradicţii în gândirea
strictă.
Consecutivitatea este o calitate a gândirii corecte de a reda prin structura gândirii acele
legături şi relaţii structurale, care sunt caracteristice realităţii însăşi, capacitatea de a urma logica
lucrurilor şi a fenomenelor.
Calitatea de a fi argumentativă este capacitatea gândirii corecte de a reflecta legăturile
obiective cauzale şi relaţiile şi legăturile obiectelor şi fenomenelor lumii. Ea se manifestă în stabilirea
adevărului sau falsităţii gândurilor în baza altor gânduri, adevărul cărora este stabilit mai înainte.
O eroare poate generată de insuficienţa materialului pentru cercetare, de generalizări pripite.
De exemplu, dacă vorbim despre deciziile incorecte luate în domeniul dreptului, atunci ar putea să fie
cauzate de nivelul insuficient de cunoştinţe profesionale, de aplicarea incorectă a normelor la cazuri
concrete.
Adevărul premiselor unui raţionament este prima condiţie necesară a obţinerii concluziei
adevărate. De exemplu, dacă avem un raţionament în care una dintre premise este falsă, atunci
concluzia poate fi atât adevărată cât şi falsă. Însă pentru ca concluzia unui raţionament să fie
adevărată, nu este destul ca premisele să fie adevărate. Altă condiţie este ca aceste premise să fie
corect legate între ele în structura raţionamentului.
Logica nu îşi propune să stabilească adevărul judecăţilor, dar să cerceteze formele şi tipurile de
raţionamente valide, a căror utilizare asigură adevărul gândurilor noastre.

4. Definiţia şi problematica logicii juridice.

Logica juridică este o ştiinţă de graniţă, o ştiinţă integrativă, în care interacţionează logica şi
dreptul. Din cele mai vechi timpuri au existat tangenţe între logică şi drept, în primul rând în ceea ce
priveşte metodele de obţinere ale adevărului. O serie de reguli cu privire la formularea regulilor
raţionamentului corect în domeniul argumentării juridice au fost formulate încă în Grecia Antică. Iar
în sec. XVI, anul 1588 a fost editată cartea lui Abraham Franţ „Logica dreptului” în care se cerceta
legătura strânsă dintre logică şi drept. La dezvoltarea logicii juridice au contribuit aşa logicieni ca: G.
Kalinowski, Ch. Perelman, U. Klug, ş. a.

15
 Se poate afirma că „logica juridică se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra
fenomenului juridic, sub diversele realităţi sub care el se prezintă; ea tinde să dezvăluie construcţia
interioară a raţionamentelor juridice prin care se realizează argumentarea şi convingerea despre
adevărul juridic şi se verifică, totodată, corectitudinea concluziilor obţinute”. [Db, p. 18-19] Există
mai multe definiţii ale logicii juridice, de exemplu: „logica juridică este o disciplină de graniţă, al
cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea
sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals în
activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte
convingerea despre lucrul drept”. [Dobr, p. 19] Logica juridică este „o disciplină de graniţă, al cărei
obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea
sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals
în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte
convingerea despre lucrul drept”. [Db. p.19] Logica juridică „este aplicabilă unei largi problematici,
cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea
normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului
juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de
verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.”. [Mateţ, elem, p.9]
Logica juridică serveşte şi în calitate de o metodă de cercetare aplicată în domeniul dreptului,
utilizându-se pentru verificarea raţionamentului juridic corect şi în calitate de instrument în analiza
logică a raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Ea este necesară pentru studiul
problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică în general, activitate de elaborare, interpretare şi
aplicare a dreptului.
Aprecierea corectă a faptelor şi acţiunilor juridice, luarea unor decizii corecte, presupune
respectarea anumitor cerinţe logice. Aceste cerinţe, particularităţile aplicării acestora în activitatea
juridică categoriile logice de bază, constituie obiectul studiului în logica juridică. Se pune un accent
sporit pe noţiunile juridice, pe operaţiile cu acestea. De asemenea, se studiază condiţiile adevărului
judecăţilor juridice, metodele inductive de stabilire a legăturilor cauzale, analogia şi construcţia
versiunilor juridice, a argumentării în speţele juridice.
Dobrinescu menţionează în legătură cu logica juridică că „(1) raţionamentul juridic trebuie
privit ca specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există sisteme de
drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare logică, am
spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt forme polare ale gândirii noastre şi rămân astfel
şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de constatare despre norme sau principii de drept în
vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai astfel
devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de îndoială”. [[D p.19-20]
Logica juridică studiază principiile fundamentale ale logice; relaţiile dintre logica juridică şi
limbajul juridic; noţiunea ca formă logică, tipurile de noţiuni, particularităţile noţiunii juridice,
16
relaţiile dintre noţiuni, principalele operaţii cu noţiunile, judecata ca formă de gândire, tipurile de
judecăţi, relaţiile logice dintre judecăţi, modalităţile judecăţilor; întrebările şi răspunsurile,
raţionamentele deductive, inductive şi după analogie; fundamentele logice ale teoriei argumentării;
ipoteza şi versiunea juridică.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este logica?
2. De la ce cuvânt provine termenul „logica”?
3. Care este obiectul de studiu al logicii?
4. Ce etape ale dezvoltării logicii cunoaşteţi?
5.Ce este forma logică?
6. Care este deosebirea dintre logica tradiţională şi cea contemporană?
7. Care este importanţa teoretică şi practică a studierii logicii?
8. Ce este logica juridică?
9. Care este obiectul de studiu al logicii juridice?
10. Prin ce se deosebeşte gândirea corectă de gândirea incorectă?
11. Ce este greşeala logică?
12. Care sunt particularităţile adevărului juridic?
13. Numiţi compartimentele logicii contemporane. Care dintre ele sunt strâns legate de
cunoaşterea juridică?
14.În rezultatul gândirii corecte se pot obţine concluzii false?
15. Elaboraţi o pledoarie pentru necesitatea studierii Logicii juridice de către studenţii facultăţilor
de Drept.

17
 Tema 2. LOGICA JURIDICĂ ŞI LIMBAJUL JURIDIC.
Noţiuni: limbaj, limbaj natural, limbaj artificial, limbaj semi-artificial, limbaj juridic, logica
erotetică, întrebarea, întrebări de cercetare, întrebări de informare, întrebări închise, întrebări
deschise, întrebări simple, întrebări compuse, erori erotetice, răspunsul, răspunsuri relevante,
răspunsuri irelevante, răspunsuri directe, răspunsuri indirecte, răspunsuri complete, răspunsuri
incomplete.

1. Limbajul ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj.

2. Limbajul juridic şi limbajul judiciar.
3. Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării.
4. Tipuri de întrebări.
5. Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.
6. Noţiune de răspuns.

1. Limbajul ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj.

Limbajul este o condiţie necesară a existenţei gândirii abstracte. El apare odată cu conştiinţa şi
gândirea. Limbajul reprezintă materializarea gândirii în vorbirea scrisă şi orală. Nu există limbaj în
afara gândirii şi invers. Ele se află într-o unitate indisolubilă. Limbajul este învelişul gândirii care
poate fi perceput senzorial, este „haina lingvistică” a gândurilor noastre, este acea entitate care asigură
o existenţă evidentă, sesizabilă gândurilor omului.
Limbajul este predestinat să servească drept mijloc pentru obţinerea şi fixarea cunoştinţelor,
păstrarea şi transmiterea acestora. Limbajul îndeplineşte un rol foarte important, deoarece gândurile
există într-o formă ideală fără ca să poată să fie percepute de către organele de simţ. Iar limbajul le
conferă acestor gânduri o formă de cuvinte, care pot fi percepute de către organele de simţ.
Limbajul se utilizează nu doar în procesul de exprimare al gândurilor, dar şi în procesul de
formare al lor. În toate domeniile activităţii umane, gândurile se exprimă prin limbaj. În cadrul logicii
s-a constituit un limbaj care portă denumirea de limbaj formalizat. În acest limbaj cuvintele limbajului
obişnuit sunt înlocuite prin anumite litere şi simboluri, acesta fiind un limbaj simbolic. În domeniul
dreptului gândurile se exprimă prin limbajul juridic.
Primele contribuţii importante pentru analiza limbajului juridic aparţin reprezentanţilor şcolii
istorice de drept din Germania, în special lui J. Grimm şi F. C. de Savigny. Primul consideră că
dreptul şi limbajul juridic s-au născut împreună, pentru că o idee juridică nu poate fi exprimată corect
decât într-un limbaj specific ştiinţelor juridice. De aceea istoria dreptului este totodată o istorie a
dezvoltării şi maturizării conceptelor juridice. [Mat, Mih, p. 45]
Limbajul este un sistem de semne şi simboluri care are funcţia de a fixa, păstra şi transmite
informaţia în procesul de cunoaştere a realităţii şi a comunicării dintre oameni. Limbajele se clasifică
după mai multe criterii. Există limbaje vorbite şi scrise, neformalizate şi formalizate, alcătuite din
cuvinte şi ideografice.

18
 Una dintre cele mai importante clasificări a limbajelor este cea realizată în funcţie de originea
acestora, conform căreia limbajele se împart în limbaje naturale, limbaje artificiale şi limbaje semi-
artificiale.
Limbajele naturale sunt limbajele care apar în mod spontan, se constituie treptat şi sunt
inseparabile de popor, care este purtătorul lor. Limbajul natural este un sistem de semne care s-a
constituit pe parcursul dezvoltării umanităţii pentru a îndeplini funcţia de comunicare şi cunoaştere.
Acestea sunt, de fapt, limbile naţionale. Limbajele artificiale sunt limbajele care se creează de către
oameni, în baza limbajelor naturale, în mod conştient, pentru anumite scopuri, în special, pentru a
transmite exact şi în mod econom informaţia, mai ales cea ştiinţifică. Limbajul artificial este format
pentru soluţionarea optimă a problemelor speciale în anumite sfere ale cunoaşterii. Prin crearea
limbajului artificial se soluţionează problema căutării mijloacelor de analiză şi reflectare a rezultatelor
atinse. Drept exemplu de limbaje artificiale pot servi limbajele de programare, limbajele logicii şi
matematicii, limbajele de semnalare (în sistemul transportului feroviar şi acvatic), cifruri, ş.a.m.d.
Limbajele ştiinţelor exacte şi socio-umane se pot considera limbaje semi-artificiale, deoarece ele
includ şi terminologie din limbajul natural, dar şi terminologie şi simbolică specială şi anumite reguli
de funcţionare prestabilite. Limbaje parţial artificiale sunt sisteme de semne care includ semnele
limbajului natural şi a celui artificial. La ele se atribuie limbajele ştiinţelor, de exemplu, cel al fizicii
sau al dreptului.
Limbajul natural este unul universal, pentru că prin acest limbaj se poate transmite informaţie
despre orice domeniu, chiar dacă nu de fiecare dată în modul cel mai reuşit. De asemenea, acest limbaj
este imprecis, pentru că admite polisemia şi nu se fundamentează pe nişte principii universale de
formare. Dacă în limbajul natural existenţa noţiunilor, enunţurilor polisemice, imprecise este
admisibilă, atunci în limbajele semi-artificiale, ştiinţifice se face tot posibilul ca acestea să fie
înlăturate.
Din perspectiva logicii limbajul juridic se poate diferenţia în felul următor:
- limbajul teoretic, care este limbajul teoriilor juridice, a legilor juridice;
- limbajul empiric, aplicativ, adică limbajul analizei juridice, interepretării normelor de drept;
- limbajul obiectual sau nivelul obiectual al limbajului juridic este sistemul de semne şi
simboluri ale limbajului natural şi celui formalizat care reprezintă şi reflectă obiectele reale pe care le
cercetează juristul în procesul activităţii juridice;

2. Limbajul juridic şi limbajul judiciar.

Dreptul are nevoie de mijloace lingvistice pentru a desemna exact noţiunile juridice şi a
exprima corect ideile specialiştilor în drept. De exemplu, pentru a-şi îndeplini eficient funcţia, legile
trebuie să fie impecabile atât după conţinut, cât şi după formă iar limbajul legilor trebuie să fie unul
exact. În domeniul dreptului, în care avem nevoie de precizie, în care nu se admite prezenţa
paradoxurilor şi a sofismelor, se utilizează un limbaj semi-artificial, care operează cu anumiţi termeni
19
– cuvinte şi îmbinări de cuvinte, noţiuni speciale. Una dintre principalele caracteristici ale limbajului
juridic este exactitatea. Claritatea, pe lângă exactitate şi simplitate reprezintă una dintre calităţile
importante ale limbajului juridic. Dacă norma juridică va fi transmisă printr-un limbaj inexact, ea nu
va fi înţeleasă şi executată. Pentru acest limbaj, de asemenea, este caracteristică neutralitatea
emoţională: faptele şi evenimentele trebuie descrise în limbajul juridic în expresii neutre din
perspectivă emoţională.
Limbajul juridic este un limbaj semi-artificial, pentru că deşi acest limbaj atinge forma
superioară de „juridizare” în activitatea legislativă, chiar şi în acest caz în el se păstrează elemente ale
limbajului natural. Dar printre termenii juridici se pot întâlni termeni exprimaţi prin îmbinări de
cuvinte care nu sunt obişnuite pentru limbajul natural, literar.
Limbajul juridic îndeplineşte anumite funcţii:
a. funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice. Ele sunt exprimate în propoziţii, care nu sunt
posibile în afara operaţiei de nominalizare juridică realizată cu ajutorul limbajului.
b. funcţia constitutivă. Limbajul juridic este mediul în care se formează cunoaşterea juridică
şi conştiinţa juridică.
c. funcţia comunicativă. Limbajul juridic este instrumentul de transmitere a cunoştinţelor
juridice.
d. funcţia argumentativă. Limbajul juridic serveşte la întemeierea aserţiunilor şi
cunoştinţelor juridice, în general. [Mat, Mih, p. 48]
În domeniul dreptului se operează cu o mulţime de termeni, care se numesc universul
discursului juridic. Aceştia sunt termenii juridici şi cei din limbajul natural, folosiţi în sens juridic.
[Mat, Mih, p. 48]
Una dintre formele limbajului juridic este limbajul normativ, care trebuie să fie simplu şi
precis pentru ca norma juridică să-şi transmită corect mesajul. Trebuie să se evite termenii ambigui şi
cei vagi, impreciziile.
O altă formă de limbaj juridic este limbajul judiciar. „Limbajul judiciar este acea formă a
limbajului juridic care se întrebuinţează în activitatea judiciară, atât în cauzele penale, cât şi în cauzele
civile, de către organul de cercetare penală, judecător sau avocat”. [Mat, Mih, p. 54]
De asemenea, se poate vorbi despre existenţa unui limbaj doctrinar, care este limbajul
elaborării doctrinelor în drept, limbajul suportului teoretic al dreptului, limbajul teoreticienilor din
domeniul dreptului.
Limbajul juridic (normativ, judiciar sau doctrinar) ca limbaj de specialitate, trebuie să fie
interpretat, adică explicat, Este vorba de interpretarea gramaticală, lingvistică a discursului juridic. În
literatură se menţionează, de obicei un ansamblu de reguli de interpretare a limbajului juridic
normativ, formulat în doctrina străină:
1) Interpretarea vulgari sau loquendi (ceea ce am putea numi o interpretare ad literam), care
presupune adoptarea sensului „natural”, primar al termenilor folosiţi;
20
 2) Interpretarea ab etymologia (adică interpretarea etimologică), care înseamnă preluarea
sensului originar al expresiei – de pildă în cazul unui text juridic cu o vechime apreciabilă, ce
cuprinde termeni care fie nu se mai regăsesc în limbajul contemporan, fie se regăsesc cu un înţeles
diferit de cel originar;
3) Interpretarea ab ratione legis stricta (practic, o interpretare oficială) – adică preluarea pur
şi simplu a sensului dat de însuşi legiuitor unui cuvânt sau unei expresii. Când există o astfel de
explicare a termenilor folosiţi intr-un act normativ, emanând chiar de la legiuitor, ea are caracter
oficial şi obligatoriu pentru interpret. Acest tip de interpretare este folosit de legiuitor nu numai în
situaţiile când doreşte să precizeze înţelesul juridic al unui termen din limba naţională, dar şi atunci
când ar dori să impună un termen cu totul nou, inexistent în lexic (o creaţie originală sau o preluare
prin traducere dintr-o altă limbă naţională).
4) Interpretarea ab ratione legis – este tipul de interpretare care presupune pătrunderea de
către interpret a spiritului legii şi asumarea corespunzătoare a înţelesului termenilor folosiţi, dincolo
de sau chiar în contra sensului lor literar.
5) Interpretarea pro subjecta materiae (la limită, o interpretare contextuală) – în care termenii
folosiţi de legiuitor trebuie preluaţi în sensul impus de speţa dedusă judecăţii, chiar dacă în
acest fel s-ar opera o abatere de la sensul lor „natural”. [Mat, Mih, Log jurid., p.52]
Regulile în cauză trebuie să fie folosite în corespundere cu particularităţile textului legal.
În limbajul juridic se folosesc reguli, maxime, adagii (argumente) care sunt formulate în limba
latină. Maximele (sau regulile) juridice sunt definiţii scurte ce prezintă principii care se aplică
diferitelor tipuri de cazuri. Adagiile (aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule generale care
direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulate de
către jurisconsulţii latini. Acestea sunt însă întrebuinţate şi acum, propoziţia păstrându-şi forma
exactă, sensul originar când sunt enunţate în limba latină.
Exemple de maxime juridice: 1. Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi
probat este tot una. Se are în vedere că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie
să fie însoţită de probe care să confirme adevărul ei. 2. Mala grammatica non vitiat chartam –
gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic. Adică dacă unii termeni
sunt greşiţi din punct de vedere ortografic sau gramatical actul în sine e valid. În actele juridice nu
este binevenit formalismul excesiv. 3. Error communis facit ius – eroarea comună este
creatoare de drept. Atunci când există o eroare colectivă iar victima este de bună credinţă
actul respectiv rămâne valid.
Autorii români Mateuţ şi Mihăilă identifică anumite funcţii ale utilizării adagiilor latine in
discursul juridic:
1) Funcţia mnemotehnică. Aforismele sunt concise şi se memorează uşor. Uneori, adagiile
nici nu sunt enunţate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale cuvine fiind suficiente pentru
a evoca întreg principiul de drept pe care aforismul îl exprimă.
21
 2) Funcţia de conservare a principiilor de drept. Folosirea limbilor naţionale predispune la
alterarea sensului exact al principiului de drept, datorită tendinţei de folosire a termenilor sinonimi,
care niciodată nu prezintă identitate absolută de înţeles şi referinţă. Din acest punct de vedere,
învăţarea adagiului în forma sa originară, în limba latină, formă care este de uz internaţional, prezintă
avantajul de a păstra forma exactă a principiului de drept evocat, chiar in contextul folosirii
lui in discursul formulat in limbile naţionale, evitând astfel riscurile polisemiei.
3) Funcţia de fundamentare a argumentării juridice. Există situaţii când legea nu
reglementează în amănunt anumite chestiuni, care totuşi apar in viaţa socială şi se cer a fi soluţionate.
Dincolo de argumentele de analogie, principiile de drept oferă întotdeauna o fundamentare solidă
raţionamentului juridic, întrucât, după cum am arătat, ele reprezintă legile fundamentale pe care se
întemeiază însuşi sistemul de drept. Astfel, o argumentare juridică coerentă şi evidentă care porneşte
de la certitudinea unui principiu de drept, este la adăpost de critica arbitrariului, chiar dacă nu se
fondează pe un anume text de lege.
4) Funcţia de sporire a solemnităţii discursului juridic. În fine, folosirea adagiilor latine are şi
rolul de a conferi solemnitate discursului juridic, fie că este vorba de pledoaria avocatului ori a
procurorului, sau chiar de motivarea hotărârilor judecătoreşti. [Mat, Mih, Log jurid., p.49]

3. Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării.

Dezvoltarea cunoştinţelor se petrece prin trecerea de la judecăţi, adevărul cărora a fost
constatat mai înainte la judecăţi, mai noi, mai bogate după conţinut. Această trecere se realizează prin
consecutivitatea următoarelor etape: punerea întrebării; căutarea informaţiei noi; formularea
răspunsului la întrebarea pusă. Întrebarea, în general, este orientată spre dezvoltarea, precizarea sau
completarea informaţiei. Forma gramaticală a întrebării este propoziţia interogativă.
Punerea corectă a întrebărilor nu asigură neapărat obţinerea adevărului, a răspunsurilor
adevărate, dar întrebările formulate greşit, incorecte împiedică şi chiar pot să excludă obţinerea
răspunsurilor adevărate. Din perspectiva logicii, întrebarea este o propoziţie, care necesită o
informaţie, sau care îndeamnă spre un răspuns. După organizarea sa formală, întrebarea este foarte
apropiată de judecată.
Compartimentul logicii care se ocupă de studierea întrebărilor se numeşte logică erotetică.
Noţiunea erotetică provine de la cuvântul erotema, care înseamnă întrebare. Logica erotetică este un
compartiment al logicii care studiază calităţile logico-semantice ale propoziţiilor interogative,
studiază natura, funcţiile, structura întrebării şi condiţiile întrebărilor corecte.
Întrebarea este o formă a gândirii logice, orientată spre obţinerea răspunsului sub formă de o
judecată sau de mai multe judecăţi. Ea constituie un gând exprimat printr-o propoziţie interogativă,
care este orientat către precizarea sau completarea cunoştinţelor. Întrebarea are rolul de a preciza
informaţia vagă şi de a aduce informaţie nouă. „Întrebarea este un mod de trecere de la necunoscut la
cunoscut, un mod de umplere a unei lacune de cunoaştere”. [Mat, Mih, p. 57]
22
 Întrebările îndeplinesc anumite funcţii:
1. Funcţia cognitivă constă în aceea că întrebarea este un mijloc de căutare a informaţiei, ea
legând cunoscutul cu necunoscutul. Funcţia cognitivă a întrebării se realizează sub formă de căutare şi
obţinere a unui răspuns. Această funcţie ţine de completarea, precizarea şi concretizarea
reprezentărilor mai înainte obţinute despre obiectele şi fenomenele realităţii.
2. Funcţia comunicativă se manifestă prin aceea că întrebarea este un mijloc de transmitere
a informaţiei, de comunicare informativă.
Întrebarea mai îndeplineşte şi alte funcţii printre care: de control, de sistematizare, critică,
psihologică.
Binomului întrebare-răspuns îi revine un rol important în sfera juridică. În domeniul dreptului
întrebările se pun în cadrul discutării proiectelor de lege, a urmăririlor penale, a cercetării
judecătoreşti, a procesului penal, în audierea martorilor. Căutarea răspunsurilor la întrebările
anchetatorilor şi judecătorilor constituie conţinutul anchetei, a experimentelor judiciare, a mărturiilor,
a altor acţiuni de judecată. În activitatea de anchetă binomul întrebare-răspuns determină orientările
principale ale cercetării în cazurile civile şi penale. Cunoaşterea mecanismului de punere a
întrebărilor, şi de construire a răspunsurilor la aceste întrebări serveşte drept un fundament raţional
pentru petrecerea cu succes a mărturisirilor, anchetei, recunoaşterii şi a altor acţiuni cu caracter
juridic.
Fiecare întrebare este alcătuită din două elemente:
1. Partea descriptivă. Este premisa întrebării, partea în care se conţin anumite cunoştinţe
despre obiectul, despre care se caută informaţie suplimentară. Se mai numeşte datum questionis.
Întrebarea nu apare de la sine, fără un anumit fundament. Orice întrebare se bazează pe anumite
cunoştinţe, deja existente. Informaţia, din care este alcătuită presupoziţia întrebării este cunoscută
dinainte celui care pune întrebarea, şi, în multe cazuri, celui, căruia informaţia îi este adresată.
2. Necunoscuta sau incertitudinea întrebării. Reprezintă ceea ce nu se cunoaşte despre
obiect – cantitate, calitate, loc, circumstanţe, etc.
De exemplu, premisa întrebării „Câţi deputaţi sunt în Parlamentul Republicii Moldova?” o
constituie următoarele enunţuri: a) există Republica care se numeşte Moldova; b) această Republică
are un Parlament; c) Parlamentul este alcătuit din deputaţi. Iar necunoscuta întrebării o constituie
cantitatea, numărul concret de deputaţi în Parlament.
Premisele pot fi adevărate şi false. Premisa întrebării „În ce an a fost adoptată Constituţia
Republicii Moldova?” este adevărată. Iar întrebarea „În secolul XIX telefoanele mobile arătau la fel
ca şi acum?” are o premisă falsă.
Orice întrebarea are caracteristici gnoseologice, lingvistice şi logice. În sens gnoseologic
întrebarea este un mijloc de obţinere a cunoştinţelor noi şi căutarea adevărului. În sens lingvistic
întrebarea este modul de limitare a informaţiei rugăminţii-cerinţe: a arăta direcţia căutării informaţiei
adiţionale care împreună cu informaţia care există deja sau fără aceasta, se va considera răspuns la
23
 întrebare. În sens logic întrebarea este, mai întâi de toate, o formă de gândire care se utilizează pentru
exprimarea faptului insuficienţei informaţiei despre obiect în scopul atingerii scopului propus.

4. Tipuri de întrebări.
Există diferite tipuri de întrebări, care se deosebesc în funcţie de anumite caracteristici.
I. După funcţia predominantă – cognitivă sau a informativă – întrebările se divizează în:
1. Întrebări de cercetare, orientate spre obţinerea informaţiei noi. Acestea sunt întrebările la
care deocamdată nu există un răspuns. De exemplu: „Care este motivul că numărul de persoane care
se declară credincioase în Republica Moldova este foarte mare, iar numărul de încălcări ale
normelor morale şi juridice este şi el mare de asemenea?”. Prin astfel de întrebări se dă un imbold
celor cărora le este adresată întrebarea să caute informaţie nouă pentru a formula un răspuns.
2. Întrebări de informare. Scopul acestor întrebări este de a obţine şi transmite informaţia
care este deja cunoscută de către cineva. De exemplu, „Pe ce dată aţi susţinut examenul la Logica
juridică?”.
II. În funcţie de aria de căutare a răspunsului se disting următoarele tipuri de întrebări:
1. Întrebări categoriale. Sunt întrebările în care datele căutate sunt luate dintr-o sferă de
obiecte determinată de necunoscuta întrebării. Cuvântul interogativ arată orientarea cercetării, categoria
de fenomene, în cadrul cărora trebuie de căutat întrebarea. De exemplu: „Care filme îţi plac mai mult?”.
2. Întrebări propoziţionale. În aceste întrebări partea principală a întrebării, presupoziţia,
rămâne neschimbată. Iar partea interogativă se înlocuieşte prin confirmarea sau infirmarea părţii
descriptive. În aceste întrebări se regăseşte răspunsul sub formă de judecată, propoziţie logică şi
acesta trebuie să fie doar confirmat sau infirmat. De exemplu: „Aţi petrecut bine vacanţa?”.
III. În funcţie de faptul dacă sunt sau nu date în prealabil variante de răspuns, întrebările pot
fi:
1. Închise. Întrebările închise dau posibilitatea de a da un număr limitat de răspunsuri. De
exemplu: „Care disciplină opţională alegi: Managementul proiectelor sau Dreptul vamal?”.
2. Deschise. Întrebările deschise dau posibilitatea de a da o multitudine de răspunsuri. De
exemplu: „Care este opinia ta în legătură cu cauzele crizei financiare?”.
3. Semi-închise, care se numesc şi semideschise. În aceste întrebări se regăsesc variante de
răspuns, dar şi posibilitatea de a adăuga o variantă proprie de răspuns. De exemplu: „Preferi cafeaua,
ceaiul sau altă băutură?”.
IV. În funcţie de componenţa, structura întrebării se vor distinge:
1. Întrebări simple. Aceste întrebări nu includ în structura lor în calitate de părţi componente
şi alte întrebări. De exemplu: „Ce paşi trebuie să faci pentru a te înscrie la Biblioteca Ştiinţifică a
ASEM?”.
2. Întrebările compuse includ în calitate de părţi componente alte întrebări, unite prin legături
logice. De exemplu: „Cine şi când a decis să înfiinţeze ONU?” Întrebările compuse pot fi conjunctive,
24
disjunctive sau mixte – conjunctiv-disjunctive. De exemplu, întrebarea „De ce ai luat această decizie
şi care este rezultatul scontat în urma adoptării ei?”, este întrebare conjunctivă. Iar întrebarea „Ai
finisat lucrarea, sau mai ai de lucru?” este o întrebare disjunctivă.
V. În funcţie de extinderea obiectului cercetării:
1. Întrebări universale. Se formulează faţă de obiectul interesului întrebării în totalitate. De
exemplu: „Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorului în calitate de persoană care deţine o
funcţie de stat?”.
2. Întrebări particulare. Ele se referă la o latură aparte a obiectului studiat, la calităţile sale,
la relaţiile dintre aceste laturi. Spre deosebire de întrebările universale, întrebările particulare au, de
obicei, un rol auxiliar. De exemplu, o întrebare care ţine de particularităţile culturii politice este o
întrebare auxiliară în cadrul investigării culturii în general, a particularităţilor culturii în general:
„Care sunt particularităţile culturii politice a studenţilor din Republica Moldova?”
Întrebările universale, sunt de multe ori însoţite de întrebări particulare. Întrebările particulare,
în acest caz, au scopul de a facilita obţinerea răspunsului la întrebarea universală.
VI. În funcţie de adevărul părţii descriptive a întrebării, acestea pot fi divizate în:
1. Întrebări cu premise adevărate sunt acele întrebări, premisa cărora o constituie cunoştinţe
adevărate. De exemplu: „De ce definiţiile nu trebuie să fie circulare?”.
2. Întrebările cu premise false sunt întrebările care au fundamentul, partea descriptivă falsă.
De exemplu: „În care secol oamenii erau nemuritori?”.
VII. În dependenţă de corectitudine se disting:
1. Întrebări corecte. Întrebarea corectă are o premisă adevărată şi necontradictorie. Ele nu
sunt sugestive, retorice, etc. De exemplu: „Câte capitole sunt în manualul de Drept?”.
2. Întrebări incorecte. Aceste întrebări pot să aibă premise false sau contradictorii. Ele, de
asemenea, pot fi multiple, sugestive, imprecise, etc. De exemplu: „Nu-i aşa că cel mai frumos oraş
este Chişinăul?”.

5. Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.

Întrebarea corectă trebuie în primul rând să aibă presupoziţie adevărată. De asemenea, ca să
fie corecte, întrebările trebuie să fie precise, să nu conţină termeni polisemici, să nu fie sugestive, să
nu fie retorice, să nu fie multiple.
Termenii din întrebare trebuie să fie univoci, adică întrebarea trebuie să satisfacă condiţiile
preciziei şi univocităţii. Dacă termenii întrebării nu sunt univoci, întrebarea este ambiguă. De
exemplu: „Unde se întâlneşte liliacul?”. Această întrebare este ambiguă deoarece nu este clar despre
ce fel de liliac este vorba. Fie despre arbustul cu flori mirositoare, de culoare de obicei violet, fie
despre mamiferul asemănător cu şoarecele, ce are aripi adaptate pentru zbor.
Întrebarea „Câte prelegeri ai avut?” este imprecisă, deoarece nu este clar despre ce perioadă
este vorba, nu e clar dacă este vorba despre toate prelegerile sau despre prelegerile la o anumită
25
disciplină. În viaţa cotidiană ne permitem să punem deseori astfel de întrebări, multe lucruri fiind
înţelese din circumstanţe, din context. Dar chiar şi în viaţa cotidiană, dacă avem nevoie neapărat de
un răspuns precis, trebuie ca întrebarea să fie precisă. Iar în cadrul ştiinţei pentru a obţine răspunsuri
exacte, rigoarea trebuie să fie mai mare. De exemplu, la întrebarea „În ce caz este permisă adopţia
fraţilor şi surorilor de către persoane diferite?” nu putem să obţinem un răspuns exact dacă nu se
specifică despre legislaţia cărei ţări este vorba. Şi deci, întrebarea dată este imprecisă.
Dacă întrebarea conduce persoana/persoanele întrebate spre un răspuns dorit, atunci întrebarea
este sugestivă. De exemplu: „Nu-i aşa că această idee este una bună?”.
Întrebările care, de fapt, reprezintă nişte afirmaţii sunt întrebări retorice. Aceste întrebări îşi
au rolul lor. Se enunţă pentru a da o dispoziţie, pentru a convinge pe cineva, fiind utilizate mai ales în
cadrul argumentării. Exemplu de astfel de întrebare: „Cine nu îşi doreşte fericirea?”.
Dacă într-o întrebare într-o singură formulare sunt puse două sau mai multe întrebări cerându-
se un singur răspuns, dacă întrebarea are o presupoziţie pe care cel care răspunde ar dori să o nege dar
nu poate să o facă răspunzând „da” sau „nu”, întrebare se numeşte multiplă. Să zicem, cel care nu
este student cum ar putea să răspundă cu „da” sau „nu” la întrebarea „Îţi place să fii student?”.

6. Noţiune de răspuns.
Răspunsul este o judecată nouă, care precizează sau completează în corespundere cu
întrebarea cunoştinţele precedente. Căutarea întrebării presupune apelarea la o anumită sferă a
cunoştinţelor empirice sau teoretice, care se numeşte sfera de căutare a răspunsului. Răspunsurile
primite pot servi drept fundament pentru punerea de noi întrebări, dezvoltarea cunoaşterii, obţinerea
de noi informaţii. Răspunsul este o judecată nouă care precizează sau completează cunoştinţele
existente în corespundere cu întrebările puse. Căutarea răspunsului se face într-o sferă concretă a
cunoştinţelor teoretice sau empirice care se numeşte aria de căutare a răspunsului.
I. În funcţie de reflectarea realităţii există următoarele tipuri de răspunsuri:
1. Răspunsuri adevărate care reflectă realitatea aşa cum este ea. Dar răspunsul trebuie să fie
şi relevant. Pentru că se poate întâmpla ca răspunsul primit să reprezinte o judecată adevărată, dar să
nu aibă nici o legătură cu întrebarea.
2. Răspunsuri false ce deformează realitatea, reflectă (intenţionat sau neintenţionat) eronat
starea lucrurilor din realitate.
II. În funcţie de sfera de căutare a răspunsului:
1. Răspunsul direct este acel răspuns pentru găsirea căruia nu este nevoie de informaţie
adăugătoare. De exemplu, la întrebarea „În ce an Republica Moldova a obţinut independenţa?”, se va
obţine răspunsul „Republica Moldova a obţinut independenţa în anul 1991”.
2. Răspunsul indirect este acel răspuns care este obţinut dintr-un domeniu mai larg decât
domeniul căutării răspunsului. De exemplu, pentru întrebarea „Pătratul este o figură geometrică?” un
răspuns indirect va fi „Pătratul este un dreptunghi cu laturile egale”.
26
 III. În funcţie de forma gramaticală:
1. Răspunsuri scurte sunt răspunsurile „da” şi „nu”. De exemplu, la întrebarea „Familia este
un grup social?” se va obţine răspunsul „Da”. Iar la întrebarea „Capitala Republicii Moldova este
oraşul Ungheni?” se va obţine răspunsul „Nu”.
2. Răspunsurile desfăşurate sunt acele răspunsuri în care se repetă toate elementele
întrebării. De exemplu, la întrebarea „Rusia este o ţară federativă?”, răspunsul „Da” este unul scurt,
iar răspunsul „Da, Rusia este o ţară federativă” constituie unul desfăşurat.
IV. În funcţie de volumul de informaţie care se conţine în răspuns:
1. Răspunsuri complete conţin informaţii ce se referă la toate elementele întrebării. De
exemplu, şa întrebarea „Cine şi în legătură cu ce a intentat acest proces?”, un răspuns complet ar fi:
„Acest proces a fost intentat de către Ion în legătură cu primirea moştenirii”.
2. Răspunsurile incomplete nu oferă informaţie pentru toate componentele întrebării. De
exemplu, la întrebarea precedentă, un răspuns incomplet ar fi: „Procesul a fost intentat de către Ion”.
V. În funcţie de corespunderea cu caracteristica întrebării:
1. Răspunsuri exacte, determinate. În general, se are în vedere structura logică, noţională a
răspunsului. Ea se exprimă în exactitatea noţiunilor care se conţin în răspuns. Dacă toate noţiunile
sunt precise, sau dacă este înţeles sensul utilizat, atunci răspunsurile sunt exacte.
2. Răspunsuri inexacte, nedeterminate. În răspunsurile inexacte se utilizează noţiuni
imprecise. Noţiuni imprecise foloseau grecii în sofisme. Astfel, la întrebarea „Ai încetat să îţi baţi
tatăl?” este imposibil să dai un răspuns corect, dacă nu ţi-ai bătut tatăl. Pentru că dacă răspunzi „Da”,
înseamnă că l-ai bătut, iar dacă răspunzi „Nu”, înseamnă că continui să îl baţi. Exactitatea răspunsului
depinde de exactitatea întrebării. Pentru că la întrebarea „Cine a inventat roata?” este clar că se are în
vedere o persoană. Dar nu este clar după ce criteriu ar trebui aceasta să fie evidenţiată: după
naţionalitate, profesie, vârstă, etc.
Există răspunsuri corective. Acestea sunt răspunsurile în care se neagă sau se respinge
presupoziţia întrebării. De exemplu, la întrebarea „De câte ori ai fost la Bucureşti?”, un răspuns
corectiv ar fi: „Nu am fost nici odată la Bucureşti”.
Pentru ca răspunsul să fie relevant, el trebuie să fie construit în corespundere cu întrebarea.
Există răspunsuri adevărate şi false, după statutul lor gnoseologic, adecvarea reflectării realităţii;
directe şi indirecte, după modul de exprimare a informaţiei, cele directe se iau din aria de căutare a
răspunsului, iar cele indirecte – dintr-o sferă mai largă; scurte şi desfăşurate, după forma gramaticală,
cele scurte – da, nu, în cele desfăşurate se repetă toate elementele întrebării, cele desfăşurate sunt
preferabile în cazul întrebărilor compuse; complete şi incomplete, cele complete includ informaţie cu
referire la toate elementele întrebării, cele incomplete includ informaţie cu referire doar la unele
elemente ale întrebării.
Calitatea răspunsului depinde de calitatea întrebării. pentru a obţine un răspuns exact, clar,
determinat, trebuie să fie pusă o întrebare clară, exactă şi determinată.
27
 De exemplu, este greu să obţii un răspuns exact dacă în întrebare se conţin noţiuni imprecise.
Poate să apară nedeterminarea în răspuns în cazul când se dă un răspuns scurt la o întrebare
disjunctivă. De exemplu: la întrebarea „Preferi merele sau perele?”, răspunsul „Da.”. La aceeaşi
întrebare răspunsurile „Merele.” sau „Perele.” constituie răspunsuri relevante, directe, complete şi
scurte. Răspunsurile „Eu prefer merele.” sau „Eu prefer perele.” sunt răspunsuri relevante, directe,
complete şi desfăşurate. Iar răspunsul „Mie nu îmi plac fructele.” este un răspuns irelevant şi indirect.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este limbajul?
2. Ce este limbajul natural?
3. Ce este limbajul artificial?
4. Care sunt particularităţile limbajului juridic?
5. Ce este logica erotetică?
6. Ce este întrebarea?
7. Care este structura întrebării?
8. Ce este presupoziţia întrebării?
9. Ce este necunoscuta întrebării?
10. Ce tipuri de întrebări cunoaşteţi?
11. Care sunt regulile alcătuirii întrebărilor?
12. Ce tipuri de întrebări incorecte cunoaşteţi?
13. Ce este răspunsul?
14. Ce tipuri de răspunsuri cunoaşteţi?

Exerciţii şi probleme.
1. Găsiţi termeni care au în limbajul juridic o semnificaţie, iar în limbajul natural – o altă
semnificaţie.
2. Determinaţi presupoziţiile şi necunoscutele în următoarele întrebări:
a. „Care este cea mai importantă instituţie a dreptului în general, a dreptului
public în special?”;
b. „Care este obiectivul principal al dreptului internaţional?”;
c. „Poate oare fi combinat eficient sectorul public şi sectorul privat în domeniul ocrotirii
sănătăţii?”;
d. „Prin ce se deosebesc definiţiile nominale de cele reale?”;
e. „Care sunt particularităţile sancţiunii administrative, aplicate în sfera financiar-
bancară?”;
f. „Cărei instituţii în Republica Moldova îi aparţine dreptul exclusiv de licenţiere a activităţii
bancare?”.
3. Determinaţi tipul întrebării:
4. Determinaţi greşelile în următoarele întrebări:
a. „Care două cuvinte le folosesc cel mai des studenţii?” „Nu ştiu”. „Corect”.

28
 Tema 3. PRINCIPIILE LOGICE.
Noţiuni: principiu, principiu logic, principiul identităţii, principiul noncontradicţiei,
principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente.

1. Noţiune de principiu logic.

2. Principiul identităţii.
3. Principiul noncontradicţiei.
4. Principiul terţului exclus.
5. Principiul raţiunii suficiente.

1. Noţiune de principiu logic.

Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind nişte
legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt nişte legături necesare şi esenţiale dintre gânduri în
procesul de raţionare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice. Activitatea
legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile
logice.
Legile logicii sunt o reflectare generalizată a legităţilor existenţei, modificate în capul
oamenilor şi devenite principii generale ale gândirii cunoscătoare. Deci, ordinea şi legătura dintre
lucruri determină ordinea şi legătura dintre gânduri.
Gândirea se realizează în două orientări: de conţinut (procesul de reflectare în conştiinţa
oamenilor a legăturilor lucrurilor reale şi a caracteristicilor lor) şi formal (stabilirea legăturilor între
formele gândirii). Astfel, legile gândirii se împart în legi dialectice şi legi logico-formale.
Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcţionării gândirii în general, în ele
se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, relaţii şi legături ale lumii obiective, care este
percepută de gândirea noastră.
Principiile dialectice sunt predestinate pentru a reflecta în gândire stările intermediare;
reflectarea schimbărilor obiectelor în timp; reflectarea obiectului în relaţiile lui cu alte obiecte.
Principiile gândirii se împart în: principii ale logicii formale şi principii ale logicii dialectice.
Principiile logicii formale au un caracter universal, adică ele sunt fundamentale pentru funcţionarea
gândirii, în general. Ele au un caracter obiectiv, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde
calităţi, legături şi relaţii ale lumii obiective. Principiile logicii formale sunt următoarele: principiul
identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente.
Respectarea principiilor logicii formale constituie o condiţie necesară a cunoaşterii esenţei
realităţii. Ea asigură atingerea cunoştinţelor adevărate în procesul de gândire, fără de care nu este
posibilă cunoaşterea. De asemenea, „respectul pentru principiile logicii se întemeiază pe faptul că ele
s-au dovedit indispensabile pentru bunul mers al treburilor omeneşti în cele mai esenţiale sfere ale
vieţii civilizate” [log&drep, p. 13]

29
 Intuitiv, principiile logice sunt cunoscute tuturor oamenilor, ei respectându-le, de obicei, chiar
dacă nu le cunosc. Noi putem să nu conştientizăm principiile logice, să nu le cunoaştem, dar suntem
nevoiţi să le respectăm atunci când dorim ca gândirea noastră să fie corectă.
Aceste principii ale gândirii sunt legi principale pentru că ele exprimă principalele
caracteristici ale gândirii incorecte: determinarea, necontradicţia, continuitatea şi argumentarea.
Principiile logice „ne îndreptăţesc să avem încredere în adevărul rezultat din premise”. [Dobr, p. 71]
Respectarea principiilor logice este obligatorie pentru gândirea corectă. Menţionăm, însă, că
aplicarea primelor trei principii – principiului identităţii, principiului noncontradicţiei, principiului
terţului exclus – este posibilă doar dacă entităţile la care se aplică sunt considerate în acelaşi timp şi
sub acelaşi aspect. Deci, acţiunea acestor trei principii este limitată de următoarele supoziţii: „în
acelaşi timp” şi „sub acelaşi aspect”.

2. Principiul identităţii.
Fiecare gând în procesul raţionării trebuie să fie identică cu sine. Unul şi acelaşi gând nu
poate să fie el însuşi şi altul. Primul principiu al logicii formale este cel al identităţii. Acest principiu
exprimă calitatea gândirii corecte de a fi determinată. Fiecare principiu logic are un fundament
ontologic. Fundamentul ontologic al principiului identităţii îl reprezintă una dintre calităţile esenţiale
ale realităţii – determinismul calitativ al obiectelor şi fenomenelor realităţii reflectate în gândire.
Aceste obiecte şi fenomene sunt identice cu ele însele (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).
Formularea ontologică a principiului identităţii este: „orice lucru/fenomen este identic cu sine în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. Obiectele şi fenomenele îşi păstrează calitatea de a fie ele însele,
de a fi identice cu sine şi, deci, gândurile despre ele trebuie să fie şi ele identice cu ele însele dacă în
ele se reflectă corect aceste obiecte şi fenomene. Deci, gândul despre un obiect determinat calitativ,
dacă el corespunde acestui obiect, nu poate să nu fie determinat, să nu fie identic sie însuşi. Orice
gând trebuie să fie identic cu el însuşi. Schema principiului identităţii este: A ≡ A, unde A este orice
gând. Se va citi: A este identic cu A. Acest principiu precizează că A este el însuşi şi nu poate fi
nimic în afară de A.
Formularea semantică a principiului dat este: orice judecată este identică cu sine, orice
noţiune este identică cu sine.
Principiul identităţii este universal. Din conţinutul acestuia reiese că fiecare noţiune, judecată ş.
a. trebuie să fie utilizate în unul şi acelaşi sens pe care să-l păstreze pe parcursul întregului proces de
gândire (discuţie, argumentare, etc.). Sau, altfel vorbind: stabilind sensul unui cuvânt, a unei expresii
la începutul unui proces de gândire, să nu schimbăm acest sens până la sfârşitul acestui proces.
Înaintând judecata „Broasca este un animal cu sânge rece”, atunci când vom vorbi în continuare despre
broască, va trebui să utilizăm termenul broască cu acelaşi sens, de animal, şi nu de parte a lacătului.
De asemenea, este important ca pe parcursul procesului de gândire judecăţile să îşi păstreze valoarea
de adevăr.
30
 Principiul identităţii înaintează gândirii şi următoarele cerinţe: nu trebuie să fie identificate
gânduri diferite; nu trebuie ca gândurile diferite să fie privite ca identice.
Încălcarea acestor cerinţe în procesul gândirii poate să fie legată de exprimarea diferită a unui
şi aceluiaşi gând în limbaj. De exemplu, judecăţile: „Irina a citit poemul «Luceafărul»” şi „Irina a
citit cel mai important poem al lui M. Eminescu” exprimă unul şi acelaşi gând. Chiar dacă în limbă
predicatele acestor judecăţi se exprimă prin cuvinte diferite, judecăţile în întregime trebuie calificate
ca fiind identice.
Pe de altă parte, folosirea cuvintelor polisemice poate să ducă la identificarea gândurilor
diferite. De exemplu, judecăţile „Moş Ion a cumpărat o capră” şi „Moş Ion a cumpărat o capră” pot
fi şi judecăţi diferite dacă cuvântul capră din prima judecată şi cuvântul capră din a doua judecată
sunt diferite – animal şi instrumentar sportiv.
În cazul încălcării principiului identităţii apar diferite erori logice. Una dintre greşeli este
amfibolia – utilizarea unui şi acelaşi cuvânt omonim în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect, pe
parcursul aceluiaşi proces de gândire în sensuri diferite. De aici – confundarea noţiunilor, înlocuirea
tezei cu alta în procesul de argumentare.
De cele mai dese ori principiul identităţii se încalcă din cauza că diferite noţiuni se pot exprima
prin diferite cuvinte sau expresii.
În activitatea juridică cerinţele principiului identităţii trebuie să se respecte cu stricteţe.
Nerespectarea acestor cerinţe se materializează uneori chiar şi sub formă de neclarităţi şi ambiguităţi
în actele legislative. Aceasta poate duce la interpretarea diferită a unei şi aceleiaşi legi, şi deci, o
aplicare incorectă a legii. Pe principiul identităţii se bazează recunoaşterea în procesul cercetării,
identificarea lucrurilor, a documentelor, a bănuiţilor.
De asemenea, principiul identităţii solicită determinarea gândirii şi este orientat împotriva
impreciziei, neclarităţii noţiunilor, judecăţilor. Iar această cerinţă este importantă pentru sfera
dreptului, unde se pot confunda noţiunile, dacă diferiţi oameni le înţeleg în mod diferit. De exemplu,
dacă prin noţiunea jaf unii înţeleg una, iar alţii – alta, nu va fi clar obiectul discuţiei. În drept este
foarte importantă stabilirea identităţii persoanelor, actelor, obiectelor. Trebuie de stabilit pentru toţi
participanţii unui proces folosirea noţiunilor în acelaşi sens, altfel, aceştia vor vorbi despre lucruri
diferite. Anchetatorii, judecătorii, învinuitul, martorii trebuie să folosească cuvintele în unul şi acelaşi
sens, altfel scopul comun, de a dezvălui adevărul şi de a evalua situaţia din perspectiva legislaţiei nu
va fi realizat.
În activitatea legislativă este important să se fixeze în legi sensul noţiunilor principale
utilizate, şi să se folosească în lege doar cu unul şi acelaşi sens. Iar dacă se foloseşte termenul cu alt
sens, acest lucru să fie stipulat.
Este important ca în sentinţă să se utilizeze noţiuni precise, termeni univoci pentru ca sentinţa
să fie clară. Trebuie să se respecte cerinţele principiului identităţii în cadrul discuţiilor, dezbaterilor,

31
acţiuni în care abundă activitatea de jurist. Pentru petrecerea cu succes a acestora una dintre condiţiile
principale este stabilirea cu exactitate a obiectului discuţiei/dezbaterii.

3. Principiul noncontradicţiei.
Principiul noncontradicţiei exprimă aşa o caracteristică a gândirii corecte ca, noncontradicţia
sa. De asemenea, el asigură consecvenţa logică a gândirii. Contradicţia logică este condiţionată de
enunţarea a două judecăţi incompatibile, care se exclud reciproc, şi care sunt enunţate despre un
obiect luat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Fundamentul ontologic al principiului noncontradicţiei este următorul: obiectele din realitate
nu pot să existe şi să nu existe în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să posede şi să nu posede
o caracteristică în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Nu pot să se afle în relaţii şi să nu se afle în
relaţii cu alte obiecte în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cu referire la aceasta Aristotel afirma: „nu
e cu putinţă ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-unul şi acelaşi timp” şi că nu se poate „ca unuia şi
aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi
predicat”. Deci, formularea ontologică a principiului noncontradicţiei este: în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă şi să nu aibă o proprietate, să fie şi să nu fie, să aibă
anumite relaţii şi să nu le aibă”. Utilizarea conştientă a acestui principiu permite să descoperim şi să
înlăturăm contradicţiile în procesul de gândire atât al nostru, cât şi al altora. Acest principiu nu
interzice contradicţiile dialectice, ci doar contradicţiile gândirii incorecte, care distrug continuitatea
gândirii, încurcă cunoaşterea realităţii.
Gh. Enescu ne propune următoarele formulări semantice ale acestui principiu: a) în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W, b) o
propoziţie este imposibil să fie adevărată şi să nu fie adevărată, c)este imposibil ca o propoziţie să fie
adevărată împreună cu negaţia ei. [Ens, Dicţ, p. 286] Menţionăm că cuvântul propoziţie se referă aici
la propoziţia logică, la judecată.
Dacă vom gândi: „Cafeaua este prielnică sănătăţii” şi în acelaşi timp, „Cafeaua nu este
prielnică sănătăţii”, atunci apare o contradicţie. Să ţinem însă cont de supoziţiile amintite anterior –
„în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”. Contradicţia nu va fi una ca atare dacă judecăţile de mai sus
se referă la persoane diferite unora dintre care li se poate să bea cafea, iar altora nu le permite
sănătatea. Sau poate ne referim la o cantitate excesivă în cel de-al doilea caz, sau la diferite momente
de timp – dimineaţa sau seara târziu. Şi în aceste cazuri nu va exista o contradicţie.
Astfel, două judecăţi incompatibile despre unul şi acelaşi obiect pot fi concomitent adevărate
dacă obiectul este examinat în aspecte diferite sau momente de timp diferit. Dar ele nu pot fi
concomitent adevărate dacă sunt examinate în acelaşi timp şi în acelaşi aspect.
Principiul noncontradicţiei ar putea fi formulat în felul următor: două judecăţi contradictorii
sau contrare despre unul şi acelaşi obiect, care este luat în acelaşi timp şi acelaşi aspect, nu pot fi
concomitent adevărate. Una dintre ele este cu necesitate falsă.
32
 Schematic, vor reda principiul dat în felul următor: ~ (A & ~A). Se va citi: nu este adevărat
că a şi non a. Nu pot fi admise drept adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect A şi ~A. Prin A se
înţelege orice enunţ, iar prin ~A – negaţia acestuia. Nu pot fi concomitent adevărate două gânduri,
unul dintre care îl neagă pe celălalt. Atât judecata, cât şi negaţia ei trebuie să enunţe despre acelaşi
obiect, examinat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci
lipseşte contradicţia.
Principiul noncontradicţiei este aplicabil judecăţilor incompatibile – celor contrare şi celor
contradictorii. El indică că două judecăţi incompatibile nu pot fi concomitent adevărate. Una dintre ele
este cu necesitate falsă. Dacă judecăţile sunt contrare, atunci una dintre ele fiind adevărată, cealaltă
judecată poate să fie atât adevărată, cât şi fală. Deci, din două judecăţi contrare una poate să fie
adevărată, cealaltă – falsă. De exemplu, judecata „Fiecare om are dreptul la prezumţia nevinovăţiei”
este adevărată, iar judecata „Nici un om nu are dreptul la prezumţia nevinovăţiei” este falsă. Nu pot fi
concomitent adevărate nici două judecăţi contradictorii. De exemplu: „Toţi avocaţii sunt jurişti” este
adevărată, dar judecata „Unii avocaţi nu sunt jurişti” este falsă. Principiul noncontradicţiei cere ca
gândirea să fie consecventă, ca în cazul când noi afirmăm ceva despre ceva, să nu negăm aceasta
despre acest lucru în acelaşi timp. Adică noi nu trebuie să acceptăm în acelaşi timp afirmaţia şi negaţia
sa.
Afirmând ceva despre un anumit obiect, nu putem, fără a ne contrazice, să negăm acelaşi
lucru despre acelaşi obiect în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Dar putem să afirmăm cu certitudine,
ca nu există contradicţie, dacă noi afirmăm că un obiect are un semn, dar nu are alt semn, dacă
afirmăm lucruri contradictorii despre diferite obiecte, dacă afirmăm şi în acelaşi timp negăm ceva
despre acelaşi obiect, dar în diferite intervale de timp sau dacă afirmăm şi negăm ceva despre acelaşi
obiect în acelaşi timp, dar în diferite aspecte.
Nu peste tot acolo unde funcţionează principiul noncontradicţiei, funcţionează şi principiul
terţului exclus. Dar peste tot unde îşi manifestă forţa principiul terţului exclus, se manifestă şi cel al
noncontradicţiei. Fără principiul terţului exclus ar fi imposibilă demonstraţia indirectă.
Principiul noncontradicţiei se regăseşte în demonstraţie: fundamentele demonstraţiei nu trebuie să se
contrazică.
În domeniul dreptului principiul noncontradicţiei se aplică la alcătuirea sistemelor de drept, în
structura actelor juridice, la raţionamentele care se formulează de părţi cu ocazia procedurilor
judiciare prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate, etc. La nerespectarea principiului
noncontradicţiei în hotărârile judecătoreşti, se pot întâlni motivaţii contradictorii, care provoacă
neîncredere în întreg procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei.
De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicţii între diferite articole ale uneia
şi aceleiaşi legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi şi legea supremă –
Constituţia, între legile unei ţări şi normele internaţionale de drept. În ajutor aici vine codificarea
legislaţiei, care presupune înlăturarea lacunelor, înlăturarea contradicţiilor dintre norme. Dacă două
33
norme se contrazic, ar putea să existe nihilismul juridic. Doar dacă două norme spun lucruri diferite,
atunci aceste norme pot fi ambele încălcate. Alibiul se bazează pe principiul noncontradicţiei. Doar o
persoană nu putea să fie şi să nu fie concomitent în unul şi acelaşi loc. Dacă el nu se afla la locul
săvârşirii unei crime şi aceasta este adevărat, atunci nu mai poate să fie adevărat că el se afla acolo.
Este important să se depisteze contradicţiile în mărturii. În general, una dintre metodele eficiente de
combatere în cadrul judecăţii este descoperirea contradicţiilor în judecăţile oponentului. Prin aceasta
se demonstrează că discursul său nu este valabil. Respectarea principiului noncontradicţiei este
necesară şi în cazul înaintării ipotezelor, versiunilor juridice. Trebuie ca aceste versiuni să nu
contrazică faptele, în baza căror ele sunt înaintate, dar şi faptele să nu se contrazică unele pe altele.
Decizia finală a judecăţii trebuie să se bazeze pe fapte veridice, care nu se contrazic unele pe altele.
Nu se permit contradicţii în sentinţă sau hotărârea judecătorească, iar „uneori, în hotărârile
judecătoreşti, se întâlnesc motivaţii contradictorii, care provoacă, cum şi e firesc, neîncredere în
întreg procesul de raţionare care a stat la baza soluţiei” [Dobr, p. 74]. Dacă totuşi există contradicţii
în decizii, hotărâri, sentinţe, atunci acestea ar putea fi contestate.
În ceea ce priveşte procesul legislativ, articolele din legi nu trebuie să se contrazică, căci unul
şi acelaşi comportament nu pateu să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi permis, şi interzis.
Aceste articole nu trebuie să contrazică ceea ce se stipulează în alte legi. De asemenea, ele nu trebuie
să contrazică articolele Constituţiei ţării respective sau pe cele din Declaraţia Drepturilor Omului.
Cu referire la aplicare principiului noncontradiţiei în drept, s-a afirmat, printre altele, că „dacă
o dispoziţie din lege obligă la ceea ce alte dispoziţii din acelaşi sistem juridic refuză să admită, ori
chiar permit în mod expres, dacă o hotărâre judecătorească se contrazice în termenii motivaţiei sale şi
ia ca valid ceea ce ea însăşi indicase ca fiind invalid şi, în general, dacă într-un raţionament, scris sau
oral, prin modul în care este expus, se rup legăturile interioare care asigură curgerea gândirii spre
concluzii neechivoce, este evident că apare nesiguranţa şi neîncrederea în valoarea de adevăr a celor
susţinute”. [Dobr, p. 74]
Contradicţiile pot să apară şi în cazul când nu se stabileşte exact conţinutul noţiunilor. Şi aici
respectarea principiului noncontradicţiei se aplică în tandem cu cel al identităţii.

4. Principiul terţului exclus.

Acest principiu este o adăugare pentru principiul noncontradicţiei dar şi cel al terţului exclus.
În el se exprimă, la fel, determinarea gândirii, continuitatea acesteia, noncontradicţia.
Fundamentul ontologic al acestui principiu este determinarea calitativă a obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare. Şi deci, un anumit obiect sau există, sau nu există, sau are relaţii
cu alte obiecte, sau nu are. Formulare ontologică a principiului terţului exclus este: în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport un lucru are o proprietate, sau nu o are, are o relaţie sau nu, există sau nu există, a
treia posibilitate este exclusă.

34
 Principiul terţului exclus ar putea să fie formulat astfel: două judecăţi contradictorii despre
unul şi acelaşi obiect nu pot fi concomitent false. Una dintre ele este cu necesitate adevărată.
Principiul terţului exclus acţionează doar în cazul judecăţilor contradictorii. Schema acestuia
este: A v ~A. Se citeşte: a sau non a. A este o oarecare judecată, iar ~A este judecata contradictorie
acestei judecăţi. Prin acest principiu se stipulează că există doar două valori logice de adevăr în
cadrul logicii formale: adevărat şi fals. Deci principiul terţului exclus interzice ca să se recunoască
drept adevărate concomitent sau false concomitent două judecăţi contradictorii.
Două judecăţi cu predicate contradictorii nu pot fi concomitent adevărate. Această legitate,
proprie la aşa tip de judecăţi şi-a găsit reflectarea în principiul terţului exclus. Una dintre judecăţile
contradictorii este adevărată, cealaltă – falsă, iar a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului
exclus cere să se aleagă una din două – sau-sau – tertium non datur. Adică în hotărârea unei întrebări
nu trebuie să evităm un răspuns determinat şi nu trebuie de căutat ceva de mijloc.
Nu peste tot unde este aplicabil principiul contradicţiei, acţionează şi principiul terţului
exclus. Dar peste tot unde acţionează el, se manifestă şi principiul noncontradicţiei. Astfel, dacă
judecata „Toţi urşii nu sunt albi” este falsă, judecata „Unii urşi sunt albi” este adevărată. Iar dacă
judecata „Nici un om nu este bun” este falsă, atunci judecata „Unii oameni sunt buni” este adevărată.
Din adevărul judecăţii „Această carte este interesantă” reiese falsitatea judecăţii „Această carte nu
este interesantă”.
Principiul terţului exclus nu poate să arate care anume dintre judecăţi este adevărată. Aceasta
se poate stabili doar cu ajutorul practicii, care stabileşte corespondenţa sau necorespondenţa judecăţii
cu realitatea. Principiul terţului exclus doar arată direcţia în stabilirea adevărului: sunt posibile doar
două soluţionări ale acestei probleme, şi doar una dintre ele este cu necesitate adevărată.
Principiul terţului exclus înaintează cerinţa să nu se respingă în acelaşi timp şi o afirmaţie şi
negaţia sa. Judecăţile A şi non A nu pot fi respinse în acelaşi timp, deoarece una dintre ele este cu
necesitate adevărată, deoarece o situaţie sau are loc, sau nu are.
Spre deosebire de principiul noncontradicţiei care susţine că o judecată şi negaţia sa nu sunt
adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, principiul terţului exclus susţine că două judecăţi
contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport false, una dintre ele este cu necesitate
adevărată.
Acest lucru se utilizează în cadrul procedeului de demonstraţie. Deoarece două propoziţii
contradictorii nu pot fi în acelaşi timp false, atunci dacă am demonstrat falsitatea propoziţiei care
neagă teza de demonstrat, atunci am demonstrat că teza este adevărată.
În practica juridică respectarea principiului dat este foarte importantă. În procesele de
judecată se întâlnesc permanent alternative, dintre car trebuie să se accepte ca fiind adevărată doar
una. Judecata trebuie să stabilească dacă bănuitul este vinovat sau nu este vinovat. De asemenea, şi în
procesul legislativ, de alcătuire a legilor – sau există cvorum, sau nu există, sau o anumită decizie
este adoptată, sau nu este.
35
 5. Principiul raţiunii suficiente.
În principiul raţiunii suficiente se exprimă o caracteristică de bază a gândirii corecte –
fundamentarea acesteia. Înaintând un gând, şi pretinzând că el este adevărat, trebuie să fundamentăm
adevărul său. Calitatea de a fi argumentată este una dintre cele mai importante calităţi ale gândirii
logice. În cazul când afirmăm ceva, convingem pe alţii de ceva, trebuie să demonstrăm judecăţile
noastre, să aducem raţiuni suficiente, care confirmă adevărul gândurilor noastre. Stabilirea adevărului
dar şi a falsităţii unui gând este posibilă doar în cazul fundamentării acestuia. Formularea ontologică a
acestui principiu: „orice lucru (fenomen, etc.) există în virtutea unui temei”. [Enescu, Dicţ, p. 287]
O premisă importantă pentru funcţionarea principiului raţiunii suficiente este dependenţa
universală a unor obiecte de altele. Dacă primele trei principii ale gândirii au fost formulate de către
Aristotel, atunci acest principiu a fost formulat de către Leibniz. La el acest principiu apare ca unul
universal atât al existenţei, cât şi a cunoaşterii – principiul cauzalităţii. Cu referire la gândire se poate
da următoarea formulare: nici o judecată nu poate să fie recunoscută drept adevărată fără o raţiune
suficientă. Suficiente sunt acele fundamente faptice şi teoretice, din care judecata dată reiese cu
necesitate.
Enunţurile înaintate în cadrul oricărei ştiinţe trebuie să fie fundamentate. Iar o deosebire
principală a gândirii ştiinţifice de cea neştiinţifică constă în aceea că cea ştiinţifică trebuie să fie
întotdeauna argumentată. Principiul raţiunii suficiente nu este compatibil cu superstiţiile, dogmele. El
neagă orice superstiţii, căci nu există nici un fel de legătură între simplul fapt pisica neagră a trecut
calea unui om şi neplăcerile pe care le poate avea acesta. Cel puţin, acest lucru nu se poate demonstra
în termeni raţionali, nu se pot aduce argumente pentru aceasta. Prin prisma principiului raţiunii
suficiente, nu pot fi acceptate în sistemul judecăţilor adevărate nici dogmele.
Principiul raţiunii suficiente este o regulă metodologică definitorie pentru cunoaşterea
ştiinţifică. El respinge dogmatismul, deoarece nu ne permite să acceptăm în mod necondiţionat a unor
judecăţi care para a fi adevăruri evidente, fără a le fundamenta. În acelaşi timp, principiul raţiunii
suficiente respinge şi scepticismul, prin care se neagă posibilitatea de a obţine adevăruri întemeiate.
Principiul raţiunii suficiente cere ca orice afirmaţie să fie întemeiată. Orice judecată o
acceptăm ca fiind adevărată doar în cazul când putem s-o fundamentăm. Trebuie să existe destule
fundamente pentru a conchide din ele judecata dată.
Fundamentul logic este legat cu cel obiectiv, dar se deosebeşte de el. În calitate de fundament
obiectiv serveşte cauza, iar rezultatul acţiunii ei este consecinţa. Iar drept fundament logic poate să
servească indicarea atât a cauzei, cât şi a consecinţei. Doar cauza şi consecinţa sunt legate între ele în
mod necesar.
Cerinţa principală pe care o înaintează principiul raţiunii suficiente este următoarea: orice
gând se recunoaşte drept adevărat, dacă el are o raţiune suficientă. Dacă există un oarecare q, există
şi fundament pentru acesta – p. Dacă din adevărul judecăţii p decurge adevărul judecăţii q, atunci p
36
va fi raţiune pentru q, iar q – consecinţa acestui fundament. Legătura dintre fundament şi consecinţă
poate să fie exprimată cu ajutorul implicaţiei p→q, unde p este fundament, iar q – consecinţă.
Uneori, fundamentul are şi el nevoie de fundamentare. Iar dacă adevărul judecăţii k se fundamentează
cu ajutorul judecăţii q, care, la rândul ei, se fundamentează cu ajutorul judecăţii p, atunci avem un
lanţ de judecăţi, legate între ele în felul următor: (p→ q) & (q→ k).
Adevărul acestor judecăţi poate fi stabilit, de exemplu, prin confruntarea cu faptele din
realitate, cu experienţa proprie, dar şi cu experienţa întregii societăţi, care este fixată în legi, axiome
şi principii ale ştiinţei.
Axiomele nu trebuie să fie fundamentate, pentru că ele sunt confirmate de practica umanităţii.
Datorită ştiinţei, care în legile şi principiile sale fixează practica social-istorică, noi, pentru
fundamentarea gândurilor noastre nu avem nevoie de fiecare dată să apelăm la practică, ci
fundamentăm gândurile în mod logic, prin confruntarea acestora cu lucruri deja stabilite.
Deci, o raţiune suficientă pentru un oarecare gând poate să servească un alt gând, deja
controlat şi recunoscut drept adevărat şi din care decurge adevărul primului gând.
Legătura dintre antecedent şi consecvent este reflectarea în gândire a legăturilor obiective,
inclusiv celor cauzale, care se exprimă în aceea că un fenomen (cauză) îl generează pe altul
(consecinţă). Dar această reflectare nu este nemijlocită.
Principiul raţiunii suficiente are implicaţii importante în domeniul dreptului. El îşi găseşte
aplicaţia mai ales în aşa activităţi juridice cum sunt formularea hotărârilor judecătoreşti, elaborarea
de noi legi. Chiar sintagmele raţiune suficientă sau temei suficient sunt destul de des folosite în
domeniul dreptului. Cineva poate să fie reţinut doar dacă există un motiv, un temei suficient pentru
aceasta.
Şi în activitatea legislativă, o lege nouă, enunţurile acesteia trebuie să fie argumentate.
Trebuie să ne bazăm pe fapte, pe judecăţi, adevărul cărora este deja recunoscut. În practica
juridică orice decizie a judecăţii trebuie să fie argumentat. Una dintre greşelile posibile în cazul
nerespectării principiului raţiunii suficiente se numeşte: „după aceea înseamnă in cauza aceea”.

În general, stabilirea adevărului în procesele de judecată se realizează în mare măsură în baza

cunoaşterii principiilor logice principale, a principilor metodologice ale logicii formale, aşa ca
corectitudinea gândirii, identitatea gândurilor în cadrul unui şi aceluiaşi proces de gândire,
necontradicţia şi argumentarea gândirii.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este principiul logic?
2. Ce calităţi ale gândirii logice exprimă principiile logico-formale?
3. Prin ce se deosebesc principiile logice de principiile (legile) naturii?
4. Ce limite există pentru principiul identităţii, al noncontradicţiei şi cel al terţului exclus?
37
5. Care este esenţa principiului identităţii şi care este rolul său în procesul gândirii?
6. Care este esenţa principiului noncontradicţiei şi care este rolul său în cadrul cunoaşterii?
7. Care este esenţa principiului terţului exclus şi căror judecăţi este el aplicabil?
8. Care este esenţa şi care este importanţa principiului raţiunii suficiente?
9. Care este rolul principiilor logicii formale pentru activitatea juristului?

Exerciţii şi probleme
1. În următoarele raţionamente deductive concluzia este falsă, deşi premisele sunt adevărate.
Stabiliţi care dintre principiile logice a fost încălcat şi despre ce eroare este vorba:
a. Cerul este albastru, iar albastru este adjectiv, deci cerul este adjectiv;
b. Verde este o culoare, iar frunza este verde,deci frunza este o culoare;
c. Martorul A. nu poate să spună adevărul, deoarece încalcă disciplina de muncă;
d. Cred că Adina poate să cânte la pian, deoarece are pian acasă.
2. De ce este neclară următoarea judecată: „Ion se mândreşte foarte mult cu operaţia sa”.
3. Ce principii logice sunt încălcate în următoarele raţionamente:
a. Radu este student pentru că el susţine examene;
b. Studentul nu a venit la test, deci el nu era pregătit pentru acesta;
c. Apa stinge focul pentru că este lichidă;
d. Această judecată este adevărată pentru că este corect alcătuită;
e. Dacă te întorci din drum înapoi, nu îţi merge bine;
f. Acest raţionament este corect alcătuit, deoarece premisele sale sunt adevărate;
g. Hoţul doreşte binele, pentru că el nu vrea să obţină (prin furt) nimic rău, ci doar bun. Iar
obţinerea la ceva bun este un bine.
4. Daţi exemple de încălcare a principiilor logice.
5. Ce principiu logic a fost încălcat în următoarea situaţie: Profesorul: „Ion, sper să nu mai văd
că copiaţi la test”. Ion: „Şi ei sper să nu vedeţi”.
6. Pot fi oare aceste două perechi de judecăţi concomitent adevărate din perspectiva principiului
noncontradicţiei:
a. Toţi studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Unii studenţi din
grupa D-111 nu au susţinut examenul la Logica juridică;
b. Unii studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Unii studenţi din
grupa D-111 nu au susţinut examenul la Logica juridică;
c. Unii studenţi din grupa D-111 au susţinut examenul la Logica juridică. Nici un student din
grupa D-111 nu a susţinut examenul la Logica juridică;

38
 Tema 4. NOŢIUNEA.
Noţiuni: noţiunea, noţiuni vide, noţiuni nevide, noţiuni pozitive, noţiuni negative, noţiuni
concrete, noţiuni abstracte, noţiuni absolute, noţiuni relative, operaţii cu noţiunile, definiţia,
definitul, definitorul, definiţii reale, definiţii nominale, definiţii prin indicarea genului proxim şi a
diferenţei specifice, definiţii structurale, definiţii funcţionale, definiţii genetice, definiţii legale,
definiţii doctrinare, definiţii de aplicare, clasificare, univers de clasificare, clase, diviziune,
calificarea juridică.

1. Esenţa noţiunii.
2. Tipurile de noţiuni.
3. Raportul dintre noţiuni.
4. Operaţii cu noţiunile.
5. Definiţia.
6. Clasificarea şi diviziunea.
7. Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică.

1. Esenţa noţiunii.
Noţiunea este una dintre principalele forme de gândire, în care se reflectă obiectele cu
caracteristicile lor principale. În noţiuni obiectele sunt delimitate (mintal) dintr-o mulţime de obiecte
şi generalizate în clase în baza unor semne comune.
Apariţia noţiunilor este o legitate obiectivă a devenirii şi dezvoltării gândirii umane. Toate
obiectele şi fenomenele au anumite caracteristici, care pot fi: generale şi particulare, esenţiale şi
neesenţiale, necesare şi incidentale. Crearea noţiunilor este un proces complicat, care presupune un
subiectul activ şi mai multe procedee. Dintre aceste procedee cele mai importante sunt: analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea.
Noţiunile reflectă obiectele din realitate, reflectă lucruri, procese, oameni, fenomene,
evenimente, relaţiile şi legăturile acestora. Dar noţiunile au şi o anumită independenţă faţă de
obiectele realităţii. Ele pot să reflecte obiecte, care nu există în realitate – din poveşti, idealizări, etc.
De asemenea, noţiunile pot să apară înaintea obiectelor, cum ar fi în cazul când se încearcă obţinerea
unor noi materiale, construirea unor noi mecanisme. Se întâmplă ca obiectele să dispară, dar noţiunea
să rămână, de exemplu, dinozaur sau mamut. Pe parcursul dezvoltării istorice a omenirii apar mereu
noţiuni noi.
În noţiuni se reflectă semnele esenţiale ale obiectelor. Semnele constituie ceea prin ce
obiectele se aseamănă şi prin ce se deosebesc unele de altele. Tot ceea ce într-un fel sau în altul
caracterizează obiectul, permite să fie perceput ca fiind anume el şi nu un oarecare altul, reprezintă
semne ale obiectelor. Semne esenţiale sunt semnele indispensabile obiectului, fără de care obiectul
nu este el însuşi, ci este cu totul altceva. De exemplu, a avea trei laturi constituie un semn esenţial
pentru triunghi. Fără de acest semn un oarecare obiect nu va reprezenta un triunghi. În schimb,
semnul a avea trei laturi egale nu constituie un semn esenţial pentru triunghi în general. Un oarecare
triunghi poate să aibă acest semn, dar poate să nu îl aibă. Dar, semnul a avea trei laturi egale, este un
semn esenţial pentru triunghiul echilateral.

39
 Orice caracteristici, stări, relaţii ale obiectelor, care caracterizează obiectul, îl evidenţiază,
ajută ca el să fie recunoscut printre alte obiecte, formează trăsăturile acestuia. Trăsătura este aceea
prin ce obiectele se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Obiectele au mai multe caracteristici. Şi doar
acele care aparţin obiectului cu necesitate, care exprimă natura internă a acestuia, se numesc
caracteristici esenţiale. Iar acel caracteristici, care pot să aparţină şi să nu aparţină acestora, se numesc
neesenţiale. Noţiunile se pot forma datorită capacităţii gândirii umane de a compara obiectele între ele
după diferite caracteristici.
Noţiunea, ca formă de gândire reflectă obiectele în ansamblul lor în formă abstractă,
generalizată, în baza semnelor lor esenţiale. Noţiunile apar în conştiinţa noastră şi înlocuiesc
obiectele, procesele prin chipuri logice.
Noţiunea este o formă simplă de gândire, una din care sunt alcătuite mai apoi judecăţile şi
raţionamentele. Ea este o „cărămidă” din care construim judecăţile, iar din acestea – raţionamentele.
Astfel, din noţiunile „student”, „vacanţă”, „noi”, putem să alcătuim următoarele judecăţi: „Toţi
studenţii au vacanţă” şi „Noi suntem studenţi”. Iar din acestea – raţionamentul:
Toţi studenţii au vacanţă.
Noi suntem studenţi.
Noi avem vacanţă.
În limbă, noţiunea se fixează, se păstrează, se exprimă, se transmite prin cuvinte şi îmbinări de
cuvinte. Acestea reprezintă purtătorul material al noţiunii, „haina lingvistică” a acesteia. Noţiunile şi
cuvintele sunt indisolubile în procesul de apariţie şi funcţionare. Nu orice noţiune se exprimă printr-
un cuvânt. Unele noţiuni se exprimă prin expresii. Noţiune şi cuvântul nu coincid neapărat, lucru
condiţionat de existenţa sinonimelor şi a omonimelor. Omonimele sunt cuvintele care sună la fel, dar
se referă la noţiuni diferite. Sinonimele sunt cuvinte identice sau apropiate după semnificaţia lor.
Unitatea dintre cuvânt şi noţiune nu înseamnă neapărat o coincidenţă a acestora. Noţiunile au un
singur sens, iar cuvintele pot fi polisemice, astfel unul şi acelaşi cuvânt exprimând în limbă mai multe
noţiuni. Acesta este cazul omonimelor. De exemplu, cuvântul capră va exprima şi mamiferul „capră”
şi un instrument sportiv „capră”. Însă, în cazul cuvintelor sinonime, cuvinte care au acelaşi, sau
aproximativ acelaşi sens, mai multe cuvinte exprimă una şi aceeaşi noţiune, cum ar fi cuvintele omăt,
zăpadă, nea, sau cuvintele soţ şi consort. Pentru ca să nu se confunde noţiunile cu cuvintele,
menţionăm că în diferite limbi, noţiunile se exprimă prin cuvinte diferite.
Noţiunile îndeplinesc mai multe funcţii, dintre care cele mai importante sunt:
• funcţia cognitivă – noţiunea este un rezultat al procesului de cunoaştere, dar, de asemenea, ea
serveşte drept mijloc de cunoaştere. În procesul formării noţiunii, de obicei, se dezvăluie cele
mai generale caracteristici ale obiectelor, se relevă esenţa acestora.
• funcţia comunicativă – în noţiuni se fixează cunoştinţele obţinute despre obiecte şi cu
ajutorul noţiunilor oamenii transmit aceste cunoştinţe altor oameni şi altor generaţii. În acest
mod se asigură continuitatea spirituală a generaţiilor.

40
 Noţiunea este cea mai simplă formă de gândire, totuşi, ea are două elemente structurale:
conţinutul şi sfera, două aspecte – unul cantitativ şi altul calitativ.
Conţinutul noţiunii, care se mai numeşte comprehensiune sau intensiune, este ansamblul de
caracteristici esenţiale ale obiectelor, gândite în noţiunea dată. De exemplu, conţinutul noţiunii
„pătrat” îl reprezintă ansamblul caracteristicilor: „figură geometrică, cu patru laturi egale şi patru
unghiuri drepte”. În sistemul de semne ale noţiunii, există semne generale şi semne specifice. Cele
generale sunt proprii genului din care face parte obiectul, iar cele specifice sunt proprii doar speciei
date de obiecte. Conţinutul reprezintă informaţia principală despre obiecte. El poate să fie de fiecare
dată altul, în dependenţă de punctul de vedere asupra obiectelor, de volumul de cunoştinţe pe care îl
avem despre aceste obiecte, reflectate de către noţiunea dată. De exemplu, majoritatea oamenilor
evidenţiază următoarele caracteristici ale Soarelui – „steaua cea mai apropiată de Pământ”, astronomii,
probabil, vor accentua alte caracteristici – „astrul care se află la o distanţa medie faţă de Pământ de
1,496×108 km (8,31 minute lumină) şi are diametru mediu de 1,392×106 km”.
Sfera noţiunii, care se mai numeşte extensiune, este reprezentată de mulţimea de obiecte, pe
care le reflectă noţiunea, obiectele, care se gândesc într-o noţiune. La aceste obiecte se pot aplica
semnele incluse în conţinut. De exemplu, sfera noţiunii „normă” este alcătuită din toate normele
posibile, cele care au existat, care există, şi care vor exista iar sfera noţiunii „scriitor” cuprinde toţi
scriitorii din lume, cei care au fost şi cei care vor fi. Noţiunea poate să reflecte un singur obiect, mai
multe obiecte, dar şi obiecte care nu există în lumea reală. Deci, sfera unei noţiuni poate fi alcătuită
dintr-un singur element, din mai multe sau să fie vidă. Sfera noţiunii „pol geografic al Pământului”
este alcătuit din două obiecte – Polul Nord şi Polul Sud, iar sfera noţiunii ASEM o constituie un
singur obiect – anume această instituţie de învăţământ, însăşi ASEM.
Grafic, sfera noţiunii se desemnează printr-un cerc, iar conţinutul acesteia se desemnează
printr-o literă în interiorul acestui cerc.

Fiecare dintre obiectele care face parte din sferă se numeşte element al sferei. Obiectele din sfera unei
noţiuni se numesc clasă de obiecte. Luate aparte, fiecare dintre aceste obiecte constituie un element al
clasei. Se pot evidenţia clase universale, singulare şi vide. Clasa alcătuită din toate elementele unei
sfere se numeşte universală. De exemplu, clasa tuturor statelor. Clasa singulară constă dintr-un singur
obiect: oraşul Orhei. Iar clasa vidă nu conţine nici un obiect: centaur, cel mai mare număr natural. Se
folosesc şi noţiunile clasă, subclasă şi element al clasei. Clasa este un ansamblu de obiecte care au
anumite calităţi comune. Clasa poate să includă în sine subclase sau submulţimi.
Conţinutul şi sfera noţiunii se află într-o interconexiune organică. Între ele există o relaţie,
numită relaţie de variaţie inversă: cu cât este mai mare conţinutul, cu atât este mai mică sfera şi
invers. Deci, noţiunea cu sferă mai largă este mai săracă în conţinut. De exemplu, avem noţiunea
41
contract. Dacă adăugăm la conţinutul acesteia încă un semn – „a fi relativ la muncă”, atunci vom
obţine o noţiune nouă – cea de contract de muncă. Însă contracte de muncă sunt mai puţine decât
contracte în general şi, deci, sfera s-a micşorat. Există, însă o limită a îngustării sferei unei noţiuni –
un obiect singular. Sfera noţiunii „om” poate fi îngustată până se ajunge la un singur om – de
exemplu, Adrian Pereteniuc.
Dacă sfera unei noţiuni constituie o parte a sferei altei noţiuni, atunci conţinutul celei de-a
doua noţiuni, de asemenea, constituie o parte a conţinutului primei noţiuni. Deci, sfera unei oarecare
noţiuni constituie o parte a altei noţiuni dacă şi numai dacă conţinutul celei de-a doua constituie o
parte a conţinutului primei noţiuni. De exemplu, sfera noţiunii „logică” reprezintă o parte a sferei
noţiunii „ştiinţă”. Şi, deci, conţinutul noţiunii „ştiinţă” constituie o parte a conţinutului noţiunii
„logică”.

2. Tipurile de noţiuni.
Noţiunile reflectă obiecte foarte diferite. Corespunzător, există mai multe tipuri de noţiuni. Ele
se clasifică în funcţie de conţinut şi de sferă.
După sferă se disting următoarele tipuri de noţiuni:
I. În funcţie de numărul de obiecte reflectate de către noţiune se disting:
1. Noţiuni singulare. Acestea sunt noţiunile care reflectă un singur obiect (fenomen,
eveniment). Sfera acestora o constituie doar un singur obiect al gândirii. De exemplu: Constituţia
Republicii Moldova, ASEM.
2. Noţiunile generale reflectă două sau mai multe obiecte. Astfel de noţiuni sunt, de exemplu:
capitală, carte, prelegere. Noţiunile generale pot fi registrabile şi neregistrabile. Noţiuni registrabile
sunt acele noţiuni, pentru care mulţimea de elemente gândite în ea poate fi stabilită, numărată,
înregistrată. Ele reflectă obiecte, numărul cărora poate fi, în principiu stabilit De exemplu: operă a lui
Mihai Eminescu, stat, oraş din Republica Moldova. Noţiuni neregistrabile sunt noţiunile care au o
sferă nelimitată. Ele se referă la un număr nedeterminat de elemente. De exemplu, om, copac, stea.
3. Categoriile sunt noţiunile de maximă generalitate (sumum genus). Aceste noţiuni nu
au un gen superior. În drept există o mulţime de categorii, dintre care raport juridic,
drept subiectiv, obligaţie, etc.
II. În funcţie de faptul dacă noţiunile reflectă obiecte care există în realitate, sau care nu
există, noţiunile se divid în:
1.Noţiuni vide ce reflectă mulţimi de obiecte, care nu conţin nici un element. Ele se referă la
obiecte ce nu există în lumea înconjurătoare, cum ar fi: „centaur”, „triunghi rotund”. Noţiunile vide
pot fi logic vide şi factual vide. Noţiunile factual vide reflectă obiecte care nu există, dar care pot să
existe în general. De exemplu: om ce a împlinit vârsta de 200 de ani (poate, în general să existe în
viitor). Noţiunile logic vide reflectă obiecte ce nu pot să existe nicăieri şi nici odată, deoarece în
conţinutul lor se conţin caracteristici contradictorii: pătrat rotund, cel mai mare număr natural.
42
 2. Noţiunile nevide reflectă mulţimi de obiecte care conţin unul sau mai multe elemente,
adică reflectă obiecte, care au o existenţă reală. Ele au o sferă în care se conţine, cel puţin, un obiect
real. De exemplu: drept civil, manual de matematică, Soarele.
III. În funcţie de precizia stabilirii sferei, noţiunile se divid în:
1. Noţiuni precise. Noţiunea este precisă dacă pentru orice obiect ales, putem să spunem cu
certitudine că el aparţine sau nu clasei pe care o reflectă noţiunea. Aceste noţiuni au un conţinut exact
şi o sferă bine stabilită. De exemplu: cerere, proces verbal, automobil.
2. Noţiuni imprecise, sunt acele noţiuni care nu au un conţinut şi o sferă stabilite cu exactitate.
De exemplu, noţiuni imprecise sunt noţiunile: tânăr, frumos, înţelept, grămadă, turmă. Aceste noţiuni
pot să creeze neînţelegeri şi confuzii în cadrul comunicării. De exemplu, având noţiunea om tânăr, pe
cine vom considera un om tânăr ca atare? La treizeci de ani o persoană poate încă fi considerată
tânără? Dar la treizeci şi jumătate? Din care clipă un om încetează să mai fie tânăr? Evident, aşa o
clipă este foarte dificil de indicat. Menţionăm că pentru exactitate şi claritate în domeniul dreptului se
fixează în legislaţie anumite cadre temporare pentru a arăta care anume persoane pot fi considerate
tineri. În Republica Moldova tinere sunt considerate persoanele de la 18 la 29 de ani. Judecăţile care
conţin noţiuni imprecise nu pot fi evaluate din perspectiva valorii de adevăr. De exemplu, judecata
„Omul care are 38 de ani este tânăr” va fi considerată adevărată de către unele persoane şi falsă – de
către altele. În sfera dreptului
IV. După faptul dacă mulţimea de obiecte reflectate în noţiune se consideră sau nu a fi o
totalitate, noţiunile se împart în:
1. Noţiuni colective care se referă la mulţimi de obiecte privite ca totalitate. Mulţimile date au
trăsături diferite faţă de fiecare element în parte. De exemplu, caracteristica unei păduri de a fi vastă
nu poate fi atribuită fiecărui copac din această pădure în parte. Exemple de noţiuni colective: pădure,
armată, colectiv.
2. Noţiuni divizive sau distributive sunt cele care se referă la acele clase de obiecte, pentru
care ceea ce este valabil pentru toate elementele mulţimii, este valabil şi pentru fiecare element în
parte. De exemplu, normă, partid, telefon.
După conţinut se pot deosebi următoarele tipuri de noţiuni:
I. În funcţie de faptul dacă reflectă obiecte sau însuşirile acestora, noţiunile se divid în:
1. Noţiuni concrete, care reflectă obiecte, existenţa căror este relativ de sine stătătoare. Ele
reflectă mai multe însuşiri ca fiind luate împreună într-un obiect: idiom, impozit, moment.
2. Noţiuni abstracte sunt cele care reflectă caracteristici ale obiectelor şi relaţiile dintre ele,
care nu există independent de obiecte. Ele desemnează trăsătura astfel, de parcă aceasta ar fi de sine
stătătoare, nelegată de un obiect: competenţă, roşeaţă. Dar noţiunile abstracte pot să facă parte din
noţiuni concrete complexe. Tipul noţiunii se stabileşte în acest caz după noţiunea principală. Astfel,
noţiunea bunăvoinţa prietenului este o noţiune abstractă, iar noţiunea prietenie sinceră este noţiune
concretă.
43
 II. În funcţie de faptul dacă obiectele reflectate de noţiune au sau nu existenţă independentă,
noţiunile se divid în:
1. Noţiuni absolute sunt acele noţiuni care reflectă obiecte, ce există aparte şi pot fi gândite în
afara relaţiilor lor cu alte obiecte. Conţinutul acestor noţiuni poate să fie dezvăluit fără referire la
relaţiile obiectului reflectat în noţiune cu alte obiecte. De exemplu: cod, televizor, manager.
2. Noţiuni relative sunt noţiunile ale căror note caracterizează obiectul doar în relaţie cu alte
obiecte, cum ar fi: părinţi, început, analiză, profesor, elev.
III. În funcţie de faptul dacă indică prezenţa unor caracteristici la obiecte sau lipsa acestora,
noţiunile se divid în:
1. Noţiuni pozitive sunt noţiunile conţinutul cărora este alcătuit din caracteristicile ce sunt
proprii obiectului reflectat. Deci, aceste noţiuni reflectă prezenţa la obiecte a unor semne. De
exemplu: revistă, departament, omor, ombudsman.
2. Noţiuni negative ce reflectă lipsa la obiect a unor semne. Cuvintele prin care se exprimă
aceste noţiunii se alcătuiesc cu ajutorul la aşa particule ca: non-, ne-, anti-, -in. De exemplu,
dezordine, incolor, asimetrie, necredincios, dezacord.
Această divizare a noţiunilor nu are conotaţii axiologice. Astfel, noţiunea hoţie este una
pozitivă, deoarece reflectă anumite caracteristici ale hoţiei ca faptă antisocială.
A determina căror tipuri aparţine o noţiune înseamnă a-i da o caracteristică logică. Analiza logică a
noţiunilor ajută să se precizeze conţinutul şi sfera acestora şi formează deprinderi de a utiliza mai
exact noţiunile în procesul raţionării.
Acele noţiuni pe care le folosim în drept le numim noţiuni juridice ele fiind reflectarea în
gândire a într-o formă logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite
realităţi juridice.

3. Raporturile dintre noţiuni.

Noţiunile reflectă obiecte, care se află în anumite relaţii. Respectiv, în anumite relaţii se află şi
noţiunile. Unele obiecte pot fi comparate, iar altele – nu, deci, şi noţiunile care le reflectă pot fi
comparabile sau incomparabile. Noţiunile comparabile sunt acele noţiuni care au în conţinutul lor
caracteristici esenţiale comune, care le dă posibilitate să fie confruntate. Noţiunile incomparabile nu
reflectă caracteristici comune. Noţiuni comparabile sunt, de exemplu: matematica, şi chimia, ambele
reflectând ştiinţe; analiza şi sinteza, acestea fiind operaţii cu noţiunile. Iar noţiuni incomparabile sunt,
de exemplu, noţiunile ceas şi piatră. În general, se pot stabili relaţiile dintre noţiunile cu acelaşi gen,
confruntând sau sferele lor, sau conţinutul.
Între noţiunile comparabile sunt posibile două tipuri de relaţii: compatibilitate şi
incompatibilitate. Noţiunile compatibile sunt noţiunile care au elemente comune de sferă. Noţiunile
incompatibile nu au elemente comune în sfera lor.

44
 Relaţiile dintre noţiunile comparabile se redau cu ajutorul diagramelor Euler, numite după
matematicianul Leonard Euler. Prin cercuri se reprezintă raportul dintre sferele noţiunilor. Fiecare
punct din cerc reprezintă un obiect reflectat de către o noţiune. Iar o literă înscrisă în cerc redă
conţinutul noţiunii. Fiecare dintre punctele unui cerc reprezintă un obiect, care face parte din sfera
noţiunii. În afara cercului punctele reprezintă obiectele, care nu fac parte din sfera noţiunii date.
Noţiunile compatibile se pot afla în următoarele relaţii:
1. Identitate. În relaţie de identitate se află noţiunile care reflectă unul şi acelaşi obiect, sau
unele şi aceleaşi obiecte. Sferele noţiunilor care se află în relaţie de identitate coincid, dar conţinutul
este diferit, deoarece reflectă trăsături diferite ale obiectelor. Sunt identice, de exemplu, următoarele
perechi de noţiuni: Mihai Eminescu şi autorul poemului „Luceafărul” sau noţiune şi formă logică în
care se reflectă caracteristicile esenţiale ale claselor de obiecte. Având două noţiuni identice A şi B,
nu există un obiect care este A şi nu este B şi nu există obiect care este B dar nu este A. Noţiunile
identice A şi B reflectă acelaşi obiect sau la aceeaşi clasă de obiecte.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni identice A şi B se reprezintă în felul următor:

Pentru a opera cu un „limbaj de calitate” pentru jurişti este important de a se înţelege esenţa
noţiunilor identice şi a utiliza, de exemplu în procesul de judecată nu doar cuvintele „dl Jitaru” sau
„el”, ci şi aşa cuvinte ca „pătimitul”, „jertfa înşelăciunii”, etc.
2. Intersecţie sau încrucişare. Într-o astfel de relaţie se află noţiunile, sferele cărora coincid
parţial. Sfera unei noţiuni se include parţial în sfera celeilalte şi invers. Două noţiuni – A şi B – se află
în relaţie de intersecţie dacă unii A sunt B şi unii A nu sunt B. Şi invers, unii B sunt A, iar unii B nu
sunt A. De exemplu, noţiunile medic şi filatelist se află în relaţie de intersecţie. Adică unii medici sunt
în acelaşi timp filatelişti iar unii nu sunt. Şi invers – unii filatelişti sunt medici, iar alţii – nu.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni A şi B, ce se află în relaţie de intersecţie se va
reprezenta astfel:

În aria coincidenţei parţiale a sferelor celor două noţiuni se regăsesc elementele noţiunii A,
care sunt B şi cele ale noţiunii B, care sunt A.
3. Subordonare. Două noţiuni se află în relaţie de subordonare în cazul în care sfera uneia
dintre ele se include complet în sfera alteia, dar nu o epuizează complet. Dacă avem două noţiuni A şi
B, care se află în relaţie de subordonare, şi dacă noţiunea A este cea subordonată, atunci sfera noţiunii
A se include total în sfera noţiunii B. Fiecare A este B, dar nu fiecare B este A. Noţiunea cu o sferă mai

45
mare se numeşte subordonatoare, iar noţiunea cu sferă mai mică – subordonată. De exemplu,
noţiunile principiu şi principiu logic se află în relaţie de subordonare. Fiecare principiu logic este
principiu, dar nu fiecare principiu este şi principiu logic. Această relaţie dintre noţiuni se mai
numeşte şi relaţie de ordonare. Dacă noţiunile ce se află în relaţie de subordonare sunt noţiuni
generale, atunci noţiunea subordonatoare se numeşte gen, iar cea subordonată – specie. De exemplu,
noţiunea manual este gen pentru noţiunea manual de matematică.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni ce se află în relaţie de subordonare – A şi B, unde A este
noţiunea subordonată şi B – subordonatoare, se va reprezenta în felul următor:

Între noţiunile incompatibile se stabilesc următoarele relaţii:

1. Coordonare. În relaţie de coordonare se află noţiunile care sunt specii ale unuia şi aceluiaşi
gen. Sferele unor astfel de noţiuni se includ în sfera uneia şi aceleiaşi noţiuni subordonatoare,
excluzându-se reciproc. Astfel, noţiunile familie şi partid politic se află în relaţie de coordonare,
fiecare dintre ele fiind subordonată noţiunii grup social.
Dacă avem noţiunile A, B, C, D, E – analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare,
care sunt specii ale aceluiaşi gen – operaţie logică, noţiune desemnată prin F, atunci, schematic, vom
reprezenta relaţia dintre toate aceste noţiuni în felul următor:

2. Contrarietate. În relaţie de contrarietate se află noţiunile-specii ale unuia şi aceluiaşi gen

care reflectă obiecte, caracteristicile cărora sunt contrare, opuse. Una dintre aceste noţiuni conţine
anumite caracteristici iar alta aceste caracteristici le neagă, înlocuindu-le prin caracteristici opuse.
Împreună, sferele acestor noţiuni constituie doar o parte din noţiunea gen. Serele noţiunilor contrare
se exclud reciproc, dar nu epuizează sfera noţiunii subordonatoare. De exemplu, contrare sunt
noţiunile alb şi negru, mare şi mic.
Schematic, relaţia dintre două noţiuni contrare A şi B se va reda în felul următor:

3. Contradicţie. În această relaţie se află două noţiuni-specii ale unui şi aceluiaşi gen, sferele
cărora se exclud reciproc şi epuizează sfera noţiunii-gen. Una dintre noţiuni indică careva
caracteristici, iar alta –lipsa acestora. A doua exclude caracteristicile reflectate de către prima fără ca
să le înlocuiască cu alte caracteristici. De exemplu, noţiunile sincer şi nesincer.

46
 Cercul în acest caz se împarte în două părţi egale, una repezentând noţiunea A şi alta – non A.
Între ele nu există o a treia noţiune.

4. Operaţii cu noţiunile.
Există mai multe operaţii cu noţiunile.
Generalizarea este trecerea de la o noţiune cu o anumită sferă la o noţiune cu sferă mai largă.
Ea reprezintă trecerea de la o noţiune la genul său. De exemplu de la noţiunea student al facultăţii
Economie Generală şi Drept, ASEM se va trece la noţiunea cu o sferă mai largă – student al ASEM.
Generalizare nu poate fi infinită. Limita acesteia o constituie noţiunile generale şi categoriile,
noţiunile care au un grad maxim de generalitate. Operaţia de generalizare nu trebuie confundată cu
trecerea de la părţi la întreg. Aceste două procedee se pot deosebi în felul următor: dacă trecem de la
noţiunea masă din lemn la noţiunea masă, atunci se poate afirma că orice masă din lemn este masă.
Dar dacă trecem de la noţiunea picior al mesei la noţiunea masă, apoi nu se poate afirma că orice
picior al mesei este masă.
Operaţia inversă de trecere de la o noţiune cu o sferă mai largă la una cu o sferă mai îngustă
este specificarea noţiunii. Operaţia de generalizare are loc prin înlăturarea unor caracteristici. Astfel,
de la noţiunea triunghi echilateral trecem la noţiunea triunghi înlăturând din conţinutul acestei
noţiuni caracteristica că toate laturile sunt egale. Iar în cazul specificării, invers, se va adăuga o
caracteristică. De exemplu, noţiunii medic i se va adăuga caracteristica de a lecui anume copiii şi
astfel se va obţine o noţiune nouă – medic pediatru. Pentru operaţia de specificare, de asemenea,
există limite. Astfel, limita specificării noţiunii oraş o constituie oraşul Chişinău, sau oraşul Kiev, sau
orice alt oraş. Şi dacă limita generalizării o constituie noţiunile generale sau categoriile, atunci limita
specificării o constituie noţiunile individuale.
Deci, operaţiile de generalizare şi de specificare pot fi realizate prin modificarea conţinutului
noţiunii, în baza relaţiei de variaţie inversă dintre conţinutul şi sfera noţiunii. Astfel, pentru a
generaliza, se va trece la o noţiune mai puţin informativă, înlăturând anumite trăsături ale noţiunii, iar
pentru a specifica, se trece la noţiuni mai informative prin adăugarea anumitor caracteristici.
Altă operaţie cu noţiunea este comparaţia. Prin comparaţie se confruntă mintal obiectele
reflectate de către noţiuni pentru a vedea prin ce acestea se aseamănă şi prin ce se deosebesc.
Analiza este descompunerea mintală a obiectului în părţile sale componente.
Sinteza este unirea mintală a acestor părţi componente.

5. Definiţia.
Una dintre cele mai importante operaţii logice este definiţia. Definiţia este operaţia logică,
care dezvăluie conţinutul unei noţiuni, sau stabileşte semnificaţia unui termen. A defini o noţiune
înseamnă a arăta ce înseamnă aceasta, a descoperi semnele, care se includ în conţinutul său, a preciza
conţinutul acesteia. A defini înseamnă a dezvălui esenţa obiectului definit. Prin definiţie trebuie să
47
diferenţiem şi să delimităm obiectul dat de toate celelalte din lume. Însuşi cuvântul „definiţie” vine de
la cuvântul latin „finis”, hotar. Deci, a defini o noţiune echivalează cu a-i „stabili hotarele”, în aşa fel,
ca ea să nu mai poată fi confundată cu altă noţiune. Definiţia este, în acelaşi timp, un procedeu
important de cunoaştere. Definiţia poate fi doar rezultatul cercetării aprofundate a obiectelor. Deci,
definiţia este şi o operaţie de determinate a noţiunilor, şi rezultatul acestei determinări. Nu există
necesitatea să se definească toate obiectele, procesele şi fenomenele din lume. Unele lucruri ne sunt
foarte bine cunoscute şi fără definiţii, de aceea nu sunt necesare anumite precizări în legătură cu
conţinutul lor, mai ales dacă ne ciocnim de aceste lucruri în activitatea noastră cotidiană. În acelaşi
timp, unele obiecte nu le cunoaştem încă destul de bine, ca să le putem defini.
Prin definiţii se exprimă rezultatul cunoaşterii obiectelor. În funcţie de nivelul cunoştinţelor
noastre despre obiectul definit, se poate schimba gradul de profunzime al definiţiei. Definiţiile se pot
schimba sub influenţa aprofundării cunoştinţelor despre obiecte, ceea ce duce la schimbarea
reprezentărilor noastre despre esenţa obiectelor, iar aceasta, la rândul său, la schimbarea definiţiilor.
Însuşi obiectul îşi poate schimba esenţa cu timpul şi atunci este necesară alcătuirea unei noi definiţii.
Definiţia este necesară şi în cazul când se introduce într-un domeniu ştiinţific un termen nou,
sau unul care se utilizează deja în limbajul natural sau în cel artificial cu alte semnificaţii decât cea cu
care se va utiliza într-un domeniu dat. De asemenea, este necesară alcătuirea unei definiţii în cazul
când toţi utilizează un termen cu aceeaşi semnificaţie, dar însăşi semnificaţia este doar intuită.
În cadrul ştiinţelor exacte, definiţiile se alcătuiesc mai uşor şi nu generează discuţii
îndelungate, dacă obiectul definit este bine cercetat. E prea puţin probabil ca cineva să iniţieze discuţii
în vederea faptului că pătratul este o figură geometrică, că are patru laturi egale sau că are patru
unghiuri drepte.
Dar în cadrul ştiinţelor socio-umane unele obiecte, fenomene, au mai multe definiţii. De
exemplu, este prea puţin probabil ca prietenia să fie percepută şi definită în acelaşi mod de către toate
persoanele. Din aceste considerente, se construiesc mai multe definiţii diferite pentru unul şi acelaşi
obiect, fenomen. Astfel, în literatura ştiinţifică se întâlnesc peste 200 de definiţii ale noţiunii cultură.
Rolul definiţie în domeniul dreptului este incontestabil pentru că corectitudinea deciziilor,
evaluarea diferitelor situaţii şi comportamente depinde direct de corectitudinea definiţiilor utilizate. În
special este important de a defini corect noţiunile juridice.
Definiţia îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia cognitivă. În definiţii se fixează rezultatele cercetării obiectelor şi respectiv,
definiţiile servesc drept mijloc pentru dezvoltarea de mai departe a cunoaşterii.
2. funcţia comunicativă. Prin definiţii se transmit cunoştinţele despre obiecte, se asigură
înţelegerea reciprocă dintre oameni în procesul comunicării.
Din structura definiţiei fac parte următoarele elemente:
1. definitul (definiendum, dfd) – este noţiunea care se defineşte;

48
 2. definitorul (definiens, dfn) – este ceea ce se spune despre obiectul definit, este ansamblul
semnele generale şi esenţiale care constituie conţinutul noţiunii definite, este noţiunea prin care se
defineşte;
3. relaţia de definire este relaţia de echivalenţă dintre definit şi definitor. Această relaţie se
notează cu semnul „= df” sau „≡ df” şi se citeşte: „este identic prin definiţie”, „este prin definiţie”,
„se numeşte”, „reprezintă” „este”, „este prin definiţie”, „este identic prin definiţie”, „este egal prin
definiţie”, „se numeşte”, „numim”.
Definiţia se poate exprima prin formula Dfd≡Dfn sau Dfd=Dfn, unde Dfd este definitul
(definiendul), Dfn – definitorul (definiensul), iar „≡” sau „=” – relaţia de definire, echivalenţa dintre
cele două elemente, dintre cei doi termeni, dintre definit şi definitor.
De exemplu: „Nivelul general al preţurilor este o medie ponderată a preţurilor tuturor
bunurilor şi serviciilor produse în economie”. În această definiţie, nivelul general al preţurilor este
definitul, o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor produse în economie, este
definitorul şi este exprimă relaţia de definire, de echivalenţă dintre definit şi definitor.
Tipurile definiţiei. Există mai multe tipuri de definiţii:
I. După natura entităţilor definite, se deosebesc definiţii nominale şi definiţii reale.
Definiţia reală dezvăluie semnele esenţiale ale obiectelor. Ele se referă la obiecte, scot în
evidenţă trăsăturile lor caracteristice. În cazul definiţiilor reale se presupune că semnificaţia
termenilor este deja cunoscută. De exemplu: „Balanţa comercială este situaţia statistico-economică,
întocmită pe grupe de mărfuri şi pe o perioadă determinată, în cuprinsul căreia se compară valorile
exportului şi importului unei ţări”.
Definiţia nominală (denumirea căreia vine de la cuvântul latin nomen, care înseamnă nume)
sunt definiţiile în care se dezvăluie sensul cuvântului, se fixează numele obiectului. Definiţia
nominală „înaintează cerinţa” de a numi un obiect dat cu un anumit nume. De exemplu: „Numim
ofertă numărul de unităţi dintr-un produs, care sunt oferite spre vânzare la un preţ dat”, „C este
viteza luminii”, sau „A.S.E.M. – este o prescurtare pentru a desemna Academia de Studii Economice
din Moldova”.
Termenul, numele care se introduce prin definiţiile nominale, se păstrează de obicei şi în cazul
când se dezvăluie lucruri noi despre obiectele pe care el le desemnează. Iar în cazul definiţiilor reale,
odată cu schimbarea esenţei obiectului, trebuie să fie schimbată şi definiţia sa.
Dacă definiţiile nominale pot fi deseori convenţii sau norme, care pot să fie apreciate doar din
perspectiva eficienţii, adecvării lor, atunci definiţiile reale sunt judecăţi cognitive, care pot fi apreciate
ca fiind adevărate sau false. Clasificarea definiţiilor în nominale şi reale este oarecum relativă,
deoarece definiţiile reale, care descriu un anumit obiect, deseori par a conţine cerinţa de a numi un
obiect cu un anumit nume, iar cele nominale pot să conţină descrierea obiectului.
II. După procedeul de definire vom deosebi definiţii explicite şi definiţii implicite. Definiţiile
explicite au forma standard, cu definitul şi definitorul bine determinaţi. De exemplu: „Acţiunea este o
49
hârtie de valoare emisă de o societate pe acţiuni, prin care se dovedeşte dreptul de proprietate al
deţinătorului asupra unei părţi din capitalul social al societăţii care a emis-o, pe baza căreia
deţinătorul primeşte dividend”.
Iar în definiţiile implicite definitul şi definitorul sunt evidenţiaţi doar în context.
O formă particulară a definiţiilor explicite o constituie definiţiile prin indicarea celui mai
apropiat gen şi a diferenţei de specie, care se mai numesc definiţii prin indicarea genului proxim şi a
diferenţei specifice sau generice. Definiţia prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice
este definiţia în care esenţa obiectului definit se stabileşte în primul rând prin indicarea celui mai
apropiat gen, genului proxim (sau al unuia destul de apropiat) din care face parte acest obiect şi, în al
doilea rând, prin indicarea diferenţei de specie. Genul proxim este noţiunea imediat superioară
noţiunii definite. Diferenţa specifică o constituie ansamblul trăsăturilor speciei date care diferenţiază
noţiunea definită de celelalte noţiuni subordonate aceluiaşi gen proxim. Structura acestui tip de
definiţie se poate reda prin formula: „A≡ BC”, unde A este definitul, B este cel mai apropiat gen, sau
genul proxim, iar C constituie diferenţa specifică, ceea ce deosebeşte specia dată, A, de toate celelalte
specii ale genului B. Definiţiile prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice se întâlnesc
destul de des. Dar ele au anumite limite şi nu pot fi aplicate noţiunilor care nu au un gen apropiat, sau
noţiunilor singulare, care nu au specii.
Una dintre greşelile comise în cazul formulării definiţiilor generice este omiterea genului. În
acest caz în loc de genul proxim se utilizează cuvintele „atunci când”. De exemplu, în locul definiţiei
corecte „Definiţia este operaţia logică prin care se dezvăluie conţinutul noţiunii” se alcătuieşte
definiţia „Definiţia este atunci când dezvăluim conţinutul noţiunii”.
Există mai multe tipuri de definiţii generice, evidenţiate în dependenţă de forma diferenţei
specifice:
Definiţiile atributive sunt definiţiile în care definitorul prin diferenţa specifică exprimă
calităţile distinctive ale obiectului definit. De exemplu: „Macroeconomia este ştiinţa care se ocupă cu
structura şi funcţionarea economiei ca întreg”.
Definiţii genetice sunt definiţiile în care se precaută apariţia obiectului, definitorul indică
modul de formare a obiectului definit. De exemplu: „Obiceiul este o normă de comportament formată
în practica vieţii sociale, acceptată şi respectată unanim, fără a fi impusă prin constrângere”.
Definiţii operaţionale în care caracteristica specifică a obiectelor este redată prin indicarea
metodelor, operaţiilor sau proceselor de identificare a obiectelor definite. De exemplu: „Acidul este
lichidul, care colorează hârtia de turnesol în culoare roşie”.
Definiţii relaţionale sunt definiţiile în care definitorul indică sistemul unor relaţii esenţiale în
care se găseşte obiectul definit. De exemplu: „Zero este acel număr a pentru care este adevărat că
ax=a şi a+x=x”.

50
 Definiţii structurale sunt definiţiile în care se enumără elementele unui sistem, speciile unui
gen, sau părţile unui întreg. De exemplu: „Puterea politică este alcătuită din putere legislativă,
putere executivă şi putere judecătorească”.
Definiţii funcţionale sunt definiţiile în care definitorul indică funcţiile obiectului definit. De
exemplu: „Termometrul este instrumentul cu care se măsoară temperatura”.
După funcţiile îndeplinite în cadrul procesului de cunoaştere definiţiile nominale se împart în:
Definiţii lexicale (explicative), care precizează sensurile cu care poate fi utilizat un termen
într-o limbă. De exemplu: „Termenul „putere” este utilizat pentru a desemna: 1. Abilitatea sau
dreptul de a face ceva; 2. Capacitatea de a-şi impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea
asupra altora; 3. Raportul de dominaţie”.
Definiţii stipulative sunt definiţiile prin care:
a) se completează sau se modifică sensul unui termen, a unei expresii. De exemplu: „Numim
„cartuş” componenta imprimantei, care conţine tuş tipografic”. Prin această definiţie s-a introdus un
sens nou pentru cuvântul cartuş, care era utilizat mai înainte cu un alt sens.
b) se introduce un termen nou în vocabularul unei limbi, sau se introduce un termen
împrumutat dintr-o limbă străină. De exemplu: „Managementul este ştiinţa conducerii eficiente a
întreprinderilor şi instituţiilor private sau publice”.
c) se precizează un sens care se atribuie, într-un anumit context particular unui termen
ambiguu, pentru a se evita posibilele confuzii. De exemplu: „Noţiunea „eveniment” se utilizează în
drept cu sensul de fapt juridic, care apare independent de voinţa oamenilor”.
Construcţia definiţiei se supune unor anumite reguli. Regulile definiţiei sunt condiţii necesare
pentru corectitudinea logică a operaţiei de definire. Respectarea lor asigură corectitudinea definiţiei şi
permite evitarea greşelilor. Aceste reguli sunt următoarele:
1. Regula identităţii. Sfera definitului trebuie să coincidă cu sfera definitorului, adică
definitul şi definitorul trebuie să reflecte aceleaşi obiecte. E de menţionat, însă, că regulă se referă
doar la definiţiile reale. În cazul nerespectării regulii identităţii între definit şi definitor există o relaţie
de subordonare şi nu una de identitate. Nerespectarea regulii identităţii poate cauza următoarele
greşeli:
Definiţie prea largă. Greşeala se produce în cazul când sfera definitorului este mai largă decât
sfera definitului. În acest caz, în loc de o relaţie de identitate, există o relaţie de subordonare, sfera
definitului incluzându-se total în sfera definitorului. De exemplu: „Familia este un grup social”.
Această definiţie este prea largă, familia fiind doar unul dintre grupurile sociale. Sfera noţiunii grup
social este mai mare decât sfera noţiunii familie. Aceste două noţiuni nu se află în relaţie de identitate,
ci de subordonare.
Definiţie prea îngustă este definiţia în care sfera definitului este mai largă decât sfera
definitorului. Definitorul constituie doar o parte, o specie a definitorului. De exemplu: „Bugetul este
documentul în cuprinsul căruia se prevăd toate veniturile şi cheltuielilor care urmează a se realiza
51
pe parcursul unui an”. Această definiţie este prea îngustă, deoarece sfera noţiunii definite este mai
largă decât sfera definitorului. În definitor se conţine o caracteristică, care nu este specifică tuturor
tipurilor de buget, ci doar celor, care sunt alcătuite pe un an de zile. Şi în această definiţie, relaţia
necesară de identitate este înlocuită cu o relaţie de subordonare.
2. Regula evitării cercului. Definiţia nu trebuie să fie circulară.
a) Definitorul nu trebuie să conţină definitul sub nici o formă. Adică termenul care se
întâlneşte în partea definită să nu se întâlnească în partea definitoare. În cazul nerespectării acestei
reguli formula definiţiei nu mai este A=df B (A este prin definiţie B), ci A=df A (A este prin definiţie
A). Definitorul diferă de definit doar din perspectivă verbală. Greşeala se numeşte idem per idem sau
acelaşi prin acelaşi şi constituie o definiţie prin sine. De exemplu: „Existenţa este tot ceea ce există”,
„Definiţia este operaţia logică prin care se defineşte noţiunea”.
b) Definitorul nu trebuie să utilizeze definitul pentru propria sa definire. În cazul
nerespectării regulii se obţine greşeala numită cerc vicios. De exemplu: „Cauza este obiectul sau
procesul care precede şi generează un alt obiect sau proces, numit efect” şi „Efectul este obiectul sau
procesul care succede altuia, numită cauză, şi care este produs de către acesta”. În aceste definiţii
cauza este definită prin efect, iar efectul – prin cauză. Pentru a ieşi din acest cerc vicios, trebuie să
definim efectul prin altă noţiune, decât cea de cauză.
3. Regula formei afirmative. Definiţia trebuie să fie logic afirmativă, ea trebuie să arate ce
este obiectul şi nu ce nu este el. Definiţia poate conţine unele caracteristici negative, dar pentru a fi
corectă, nu poate să se limiteze doar la acestea. De exemplu: „Mitologia nu este un tip de definiţie”.
Dar atunci când se defineşte o noţiune negativă, definitorul trebuie să includă negaţii. De exemplu:
„Opera anonimă este lucrarea a cărei autor este necunoscut”.
4. Regula clarităţii şi univocităţii. Definiţia trebuie să fie clară şi precisă. În definiţie nu
trebuie să se conţină noţiuni imprecise, noţiuni vide. Definitorul nu trebuie să conţină termeni
necunoscuţi, deoarece astfel se produce greşeala cu denumirea latină „ignotum per ignotius” care se
traduce ca „ceva necunoscut prin altceva şi mai necunoscut”. În definiţie trebuie să fie evitaţi termenii
figuraţi, metaforele, figurile de stil, comparaţiile.
În literatura de specialitate se mai evidenţiază şi alte reguli ale definiţiei, dar toate acestea sunt
derivate din regulile menţionate mai sus.
Procedee asemănătoare cu definiţia. Definiţiile se utilizează atunci când este nevoie de
exactitate în rezolvarea unor anumite probleme. Dacă nu putem să alcătuim o definiţie, sau nu avem
nevoie să o alcătuim, atunci încercăm să stabilim esenţa obiectelor cu un anumit grad de precizie.
Pentru aceasta se folosesc anumite procedee numite procedee asemănătoare cu definiţia:
Descrierea – enumerarea semnelor obiectului, urmărindu-se obţinerea unui volum cât mai
mare de cunoştinţe. Se enumără cât mai multe trăsături, fie esenţiale, fie neesenţiale, în primul rând a
semnelor exterioare. De exemplu: „Stejarul este un copac înalt, cu coroana mare, care face ghindă”.

52
Acest procedeu se întrebuinţează deseori în practica judiciară. De exemplu, în cazul în care
anchetatorul realizează examinarea locului crimei şi îl descrie.
Caracterizarea. În cazul caracterizării se pune accentul pe enumerarea caracteristicilor
esenţiale. În procesele judecătoreşti se utilizează deseori caracterizarea persoanelor ca fiind, de
exemplu, „buni familişti”, sau „buni profesionişti”, etc.
Comparaţia. Pentru a se arăta ce anume este un obiect, acesta se compară cu altele,
confruntându-se unele caracteristici, sau toate. În domeniul juridic se compară, de exemplu, trăsăturile
persoanelor cu trăsăturile de pe portretul-robot pentru a găsi o anumită persoană. Sau, de exemplu, la
etapa elaborării legilor noi, se compară legislaţia naţională cu cea din alte ţări.
Utilizarea expresiilor metaforice şi aforistice. De exemplu: „Cămila este corabia pustiului”.
Definiţiile ostensive presupun arătarea obiectului, acţiunilor, fenomenelor sau situaţiilor. Acest
procedeu realizează legătura dintre cuvinte şi obiecte. Dacă dorim ca cineva să ştie ce este un telefon,
îi arătăm un telefon. Definiţia ostensivă se utilizează des în învăţarea unei limbi străine. Dar ea poate
fi folosită doar pentru cele mai simple şi concrete obiecte şi fenomene – copac, ploaie. Cu ajutorul ei
nu am putea, însă, să arătăm cuiva ce este inconştientul sau dorul. În afară de aceasta, mai există şi
anumite riscuri la utilizarea acestei proceduri. Astfel, dacă îi arătăm unui copil o ceaşcă şi îi spunem
că aceasta este o ceaşcă, s-ar putea ca el să rămână cu impresia, că ceaşca poate avea doar aşa formă,
doar aşa culoare şi să fie fabricată doar din aşa material.
De multe ori aceste procedee preced definiţia, mai ales în cadrul procesului didactic.
Definiţiile în domeniul dreptului
Definiţiile din domeniul dreptului sunt acele definiţii care au în calitate de definitor o
noţiune juridică. În drept se utilizează mai ales trei tipuri de definiţii ale noţiunilor juridice: definiţii
aparţinând ştiinţei dreptului, definiţii legale (legislative) şi definiţii formulate de organele de justiţie
(definiţii judecătoreşti sau jurisdicţionale). [Log&dr., p. 79]
Aceste definiţii se deosebesc prin originea sa. Definiţiile legale se regăsesc în legi. Ele trebuie
să se bazeze pe cunoaşterea ştiinţifică, pe ştiinţa dreptului, deoarece anume în ştiinţă se regăseşte
informaţia iniţială despre esenţa obiectelor reflectate de către conţinut. Definiţiile legale sunt
obligatorii şi nu pot să fie afectate de către definiţiile ştiinţifice.
Definiţia exactă, corectă a noţiunilor are în sfera dreptului atât importanţă teoretică, cât şi
practică. Dacă în legi nu ar exista definiţii exacte, de exemplu, a „faptei ilicite”, a „culpei”, a
„neatenţiei”, atunci acestea nu ar putea fi corect interpretate, fenomenele reflectate în aceste noţiuni
nu ar fi bine înţelese, iar deciziile judecătoreşti ar putea să fie eronate.
Fără definiţii bine formulate nu putem să vorbim despre noţiuni ştiinţifice precise, ci doar
reprezentări neclare, care permit interpretări subiective arbitrare. În activitatea de jurist, specialiştii
apelează destul de frecvent la definiţii. Există totuşi în drept anumite neclarităţi şi confuzii în legătură
cu imprecizia şi necoincidenţa definiţiilor în cadrul diferitor sisteme de drept. În ştiinţa dreptului
există o puternică autoritate a definiţiilor legale.
53
 În fiecare sistem al legislaţiei naţionale există anumite norme definitive care, de obicei, se
conţin în partea generală a codurilor de ramură, în care se dau definiţii ale noţiunilor de bază
(persoană, proprietate, partid politic, etc. Aceste definiţii sunt definiţii legale, definitio legis, alte
definiţii sunt cele de aplicare, juridice propriu-zise, definitio juris care se dau în sălile de judecată şi
definiţiile doctrinare, date de către savanţii-jurişti, definitio legis. Desigur, definiţiile legale sunt de
obicei propuse de către savanţi jurişti cu autoritate. Dar se întâmplă ca unele definiţii să fie deformate
în procesul de adoptare a legilor în dependenţă de conjunctură, forţe politice şi interese economice sau
ca juriştii din anumite interese corporative să nu fie cointeresaţi să dea definiţii corecte.
Dacă pe parcursul definirii unei noţiuni noi apelăm la altă noţiune, care, la rândul său, se
defineşte cu ajutorul primei, atunci această definiţie conţine un cerc vicios. O specie aparte de cerc în
definiţie este tautologia. Tautologia este o definiţie incorectă în care definitorul repetă definitul.
Tautologia este o greşeală mai simplă decât cercul. Nu trebuie să definim necunoscutul prin
necunoscut.
Definiţiile legale se elaborează în cadrul procesului de legiferare. Aceste definiţii se conţin în
legi. În opinia lui V. Knapp, definiţia legală este „o operaţie juridică de determinare a noţiunilor, adică
drept un procedeu juridic de fixare a semnificaţiei unei expresii dintr-un text de lege, iar pe de altă
parte, determinaţia noţională însăşi în care se materializează procedeul menţionat”. [Log&dr., p. 81]
De cele mai multe ori, definiţiile legale sunt definiţii prin genul proxim şi diferenţa specifică.
În definiţiile legale este prezent un element normativ în primul rând pentru că în lege se
specifică conţinutul unei noţiuni juridice şi în al doilea rând din cauza că oblică legiuitorul să înţeleagă
o noţiune juridică anume într-un anumit fel. Definiţiile legale au caracter obligatoriu, chiar dacă în legi
se întâlnesc şi definiţii cu caracter neobligatoriu, fapt ce se poate stabili prin interpretarea legii. Totuşi,
nu se exclude ca definiţiile din sfera ştiinţei dreptului să le conteste, ceea ce nu se va răsfrânge asupra
definiţiilor legale, cel puţin până la o viitoare activitate legislativă care va viza noţiunea vizată în
definiţie.

6. Clasificarea şi diviziunea.
Pentru sistematizarea obiectelor şi fenomenelor se utilizează operaţiile de clasificare şi
diviziune.
Clasificarea este operaţia logică prin care termenii mai puţini generali sunt grupaţi, în baza
anumitor caracteristici în sfera unor termeni mai generali. Prin clasificare termenii mai puţin generali
sunt grupaţi în funcţie de anumite caracteristici din conţinutul lor, în sfera unor termeni mai generali.
Clasificarea se evidenţiază printr-un caracter relativ stabil, o legătură mare cu practica, ceea ce permite
ca ea să fie pe larg aplicată în domeniul dreptului.
Structura clasificării. Clasificarea conţine trei elemente principale:
1) elementele clasificării, adică termenii care formează obiectul clasificării;
2) clasele, adică termenii mai generali obţinuţi în rezultatul clasificării;
54
 3) criteriul clasificării – semnele utilizate pentru gruparea elementelor în clase. Criteriul este
acel unghi de vedere din care se efectuează compararea obiectelor. El poate fi atât o proprietate, cât şi
o clasă de proprietăţi.
Tipurile de clasificare.
I. În funcţie de numărul de clase obţinute în rezultatul clasificării se deosebesc clasificări
dihotomice şi clasificări politomice.
1. Clasificări dihotomice sunt clasificările în cadrul cărora mulţimea de obiecte este
repartizată în două clase. Într-o clasă se includ obiectele, care au un anumit semn, iar în a doua clasă –
obiectele, care nu au acest semn. De obicei se realizează după o proprietate şi se obţine o clasă pozitivă
şi una negativă (complementară). De exemplu: „Muncitorii se clasifică în muncitori calificaţi şi
muncitori necalificaţi”. De multe ori, clasificarea dihotomică presupune obţinerea a două noţiuni
contradictorii. De exemplu, oameni: cinstiţi şi necinstiţi. Dar nu întotdeauna se obţin noţiuni
contradictorii. De exemplu, definiţii: nominale şi reale.
2. Clasificări politomice sunt clasificările în urma cărora se obţin mai mult de două clase. În
acest caz toate clasele sunt pozitive şi nu există complementaritate. De exemplu: „Regimurile politice
se clasifică în regimuri totalitare, regimuri autoritare şi regimuri democratice”.
II. În funcţie de natura criteriului utilizat, se disting clasificări naturale şi artificiale.
1. Clasificări naturale sunt clasificările în care clasele sunt arătate aşa cum sunt ele în
realitate. Drept criteriu pentru clasificare servesc semnele esenţiale ale obiectelor. De exemplu:
„Sateliţii corpurilor cereşti se clasifică în sateliţi naturali şi sateliţi artificiali”.
2. Clasificări artificiale sunt clasificările care au drept criteriu pentru clasificare semne
neesenţiale. Se folosesc nişte criterii convenţionale, care sunt convenabile din punct de vedere al
utilităţii, necesităţilor practice. De aceea, aceste clasificări se mai numesc şi clasificări pragmatice. De
exemplu, clasificarea studenţilor în catalog după litera cu care începe numele.
III. După natura claselor obţinute se va deosebi între clasificarea teoretică şi cea empirică.
1. Clasificarea teoretică presupunere obţinerea nu doar claselor existente, reale, ci şi a unor
clase posibile. De exemplu: „Toate fiinţele se clasifică în fiinţe terestre şi fiinţe extraterestre”.
2. Clasificarea empirică presupune obţinerea doar unor clase reale.
Regulile clasificării.
1. Regula completitudinii clasificării. Clasificarea trebuie să fie completă. Adică fiecare
dintre elementele ce formează obiectul clasificării trebuie să fie introdus într-o clasă, fără a fi omis
vre-o unul. Deci, clasificarea nu trebuie să lase rest. Astfel, clasificarea „Oamenii se împart în
europeni, africani şi australieni”, lasă rest pe oamenii de pe alte continente.
2. Regula excluderii claselor. Clasele obţinute nu trebuie să se intersecteze. Orice element
trebuie să fie introdus doar într-o singură clasă, nu în două sau mai multe concomitent.
3. Regula criteriului. Pe aceeaşi treaptă a clasificării, criteriul trebuie să fie unic şi bine
determinat. Această regulă impune cerinţa de a nu schimba acel semnul sau ansamblu de semne după
55
care am început să efectuăm clasificarea. Orice obiect din universul clasificării trebuie să fie
reprezentat în clase după unul şi acelaşi criteriu. Desigur, aceleaşi elemente pot fi clasificate după
criterii diferite, dar nu în acelaşi timp. De exemplu, nu este corect să realizăm clasificarea oamenilor în
femei, bărbaţi şi copii din cauza că de la început noi am clasificat oamenii după gen, iar mai apoi am
început o clasificare după vârstă. Dacă criteriul nu este determinat, atunci clasificarea nu este perfectă,
se vor obţine mulţimi vagi, imprecise. Chiar dacă criteriul clasificării nu trebuie să fie o noţiune
imprecisă, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Dacă totuşi se efectuează o clasificare după o
noţiune imprecisă, apoi conţinutul acesteia trebuie să fie precizat în cadrul clasificării date. De
exemplu, dacă dorim să efectuăm o clasificare a populaţiei Republicii Moldova în clase după avuţie în
bogaţi, săraci şi clasa de mijloc, apoi trebuie să stabilim în cadrul acestei clasificări ce anume
înţelegem prin oameni bogaţi şi prin oameni săraci.
4. Clasificarea trebuie să fie proporţională. Adică suma claselor obţinute trebuie să fie egală
cu universul de clasificare. De fapt, dacă sunt respectate primele două reguli, de obicei se respectă şi
această regulă. Dar se poate întâmpla ca unele elemente ale obiectului clasificării să fie lăsate rest, iar
în locul lor în clase să fie introduse de două ori aceleaşi elemente.
5. Asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât
deosebirile dintre ele. Într-o clasificare superficială, delfinii sau balenele ar sta alături de peşti, având
în vedere mediul în care trăiesc, forma corpului şi modul de locomoţie – criterii după care, la rândul
lor, liliecii s-ar situa alături de păsări în clasa zburătoarelor. După criteriul mai esenţial al modului de
reproducere, însă, atât balenele şi delfinii, cât şi liliecii fac parte din clasa mamiferelor – asemănările
fiind, pe acest plan, mult mai importante decât deosebirile, oricât ar fi acestea de vizibile în primă
aparenţă.
Diviziunea. Diviziunea mai este numită şi clasificare analitică. Diviziunea este operaţia
logică prin care pornind de la o noţiune generală, dezvăluim mai întâi speciile ei, apoi subspeciile
acestora, până ajungem la obiectele individuale care aparţin clasei reprezentate de termenul iniţial.
Diviziunea este operaţia logică prin care se descompune genul în speciile sale. Diviziunea dezvăluie
sfera noţiunii. În structura diviziunii se disting următoarele elemente: obiectul diviziunii – o noţiune
generală luată ca gen şi împărţită în specii, subspecii ş. a. m. d.; criteriul diviziunii – o caracteristică în
baza căreia se grupează speciile şi subspeciile; membrii (elementele) diviziunii.
Regulile diviziunii coincid în mare măsură cu regulile clasificării. Diviziunea trebuie să fie
completă. La fiecare treaptă a diviziunii criteriul trebuie să fie unic şi determinat. La fiecare treaptă
între speciile care reprezintă membrii diviziunii trebuie să existe un raport de opoziţie (contrarietate
sau opoziţie). Diviziunea nu trebuie să facă salturi, noţiunile de pe fiecare treaptă a diviziunii trebuie
să-şi găsească genul proxim pe treapta imediat superioară.

8. Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică.

56
 În sfera dreptului diviziunea şi clasificarea se utilizează în operele de calificare juridică. De
exemplu, pentru a determina pedeapsa, trebuie să se stabilească vârsta bănuitului, pentru că poate să
există o diferenţă mare între pedeapsa aplicată celor car au vârsta majoratului şi a celor care nu o au.
De aceea mai întâi există o divizare a persoanelor în cele care au atins vârsta majoratului şi în cele
care nu au atins vârsta majoratului. Cei care nu au atins vârsta majoratului se împart în cei care au
atins 16 ani şi care încă nu au atins 16 ani. Mai departe, cei care nu au atins vârsta de 16 ani se împart
în cei care au atins vârsta de 14 ani şi în cei care nu au atins vârsta de 14 ani.
Cunoaşterea esenţei şi a regulilor diviziunii ajută să se repartizeze corect obiectele în grupuri,
să se cerceteze şi astfel să se cunoască mai bine proprietăţile întregii clase.
Pentru jurişti cunoaşterea tipurilor şi regulilor diviziunii are o mare importanţă. Diviziunea se
aplică în cadrul anchetării, în clasificarea versiunilor juridice şi alte acţiuni de anchetă.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este noţiunea?
2. Care sunt formele lingvistice de exprimare a noţiunii?
3. Care este structura noţiunii?
4. Ce este conţinutul noţiunii?
5. Ce este sfera noţiunii?
6. Care este esenţa relaţiei inverse dintre sfera şi conţinutul noţiunii?
7. Ce tipuri de noţiuni cunoaşteţi?
8. Ce relaţii dintre noţiuni cunoaşteţi?
9. În ce constă specificul noţiunii juridice?
10. Care sunt operaţiile cu noţiunile?
11. Ce este definiţia?
12. Care este structura definiţiei?
13. Care sunt principalele tipuri de definiţii?
14. Care este rolul principal al definiţiei?
15. Prin ce se deosebesc definiţiile reale şi cele nominale?
16. Ce este o definiţie prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice?
17. Care sunt regulile definiţiei? Care sunt cele mai frecvente greşeli în operaţia de definire?
18. Care este esenţa definiţiilor utilizate în gândirea juridică: legale, doctrinare, de aplicare?
19. Care este rolul definiţiei în opera de calificare juridică?
20. Ce este clasificarea?
21. Care sunt avantajele clasificării naturale?
22. Ce este clasificarea dihotomică?
23. Ce reguli ale clasificării cunoaşteţi?
24. Ce este diviziunea?
25. Care este rolul clasificării şi diviziunii în operele de calificare juridică?

Exerciţii şi probleme.
1. Determinaţi conţinutul şi sfera următoarelor noţiuni: stat, partid politic, lege.
2. Care dintre noţiunile date are un conţinut mai bogat: lege, Constituţie, Constituţia Republicii
Moldova?
3. Determinaţi care dintre noţiunile enumerate sunt singulare şi care sunt generale: carte, satelit
natural al Pământului, ordin, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, anotimp, partid.
4. Determinaţi care dintre noţiunile enumerate sunt concrete şi care sunt abstracte: idiom,
calificat, întreprindere, albeaţă, rectificare, binevoitor, analiză, exerciţiu, facultate, socializare, carte,
rigiditate, inegalitate, angajare.
57
 5. Determinaţi care noţiuni sunt pozitive şi care – negative: dezordine, neliniştit, nefericit,
antiviral, vesel, supărat, nevoie, independenţă, introspecţie, nedumerit, frumos, neloial.
6. Determinaţi care noţiuni sunt precise şi care – imprecise: element, deşert, sferă, bunătate,
înţelept, frumos, interesant, foios, uriaş, trunchi, tânăr, grămadă, chel, acum, cireadă, stol.
7. Determinaţi care noţiuni sunt absolute şi care – relative: număr impar, început, soră, elev, soţ,
prieten, pacient, părinte, creditor, cauză, şef, formă, posibilitate, cetăţean.
8. Realizaţi analiza logică a următoarelor noţiuni: gând, ASEM, bancă comercială, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, întrebare, ipoteză, element, regulă, examen, student.
9. Comparaţi următoarele noţiuni din punctul de vedere al mărimii sferei şi al mărimii
conţinutului:
a. instituţie de învăţământ şi instituţie de învăţământ cu profil economic;
b. operaţie logică şi clasificare;
c. stat şi stat de drept;
d. definiţie şi definiţie legală.
10. În ce relaţie se află conţinuturile următoarelor noţiuni-perechi:
a. număr ce se divide prin 6 şi număr ce se divide prin 6 şi prin 3;
b. drept şi drept civil;
c. prelegere şi prelegere la filosofie.
11. Daţi exemple de noţiuni comparabile şi incomparabile.
12. Daţi exemple de noţiuni compatibile şi incompatibile.
13. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de identitate.
14.Găsiţi noţiuni identice pentru următoarele noţiuni: capitala Republicii Moldova, cel mai
lung râu din lume, constituţie, autorul romanului „Ion”, cel mai vestit ucenic al lui
Platon.
15. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de intersecţie.
16. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de subordonare/ordonare.
17. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de coordonare.
18. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de contrarietate.
19. Daţi exemple de noţiuni ce se află în relaţie de contradicţie.
20. Determinaţi relaţia dintre următoarele perechi de noţiuni:
a. relaţie şi relaţie de intersecţie;
b. principiu şi principiu logic;
c. logică şi logică deontică.
21. Stabiliţi raportul dintre următoarele noţiuni şi reprezentaţi-l prin cercurile lui Euler:
a. pedeapsă, amendă;
b. stat, stat federativ, stat european;
c. formă logică, noţiune, noţiune vidă;
d. filosof, Platon, grec;
e. stat european, Italia;
f. student, dansator.
22. Arătaţi cu ajutorul cercurilor lui Euler relaţia dintre următoarele noţiuni:
a. jurist, avocat;
b. precipitaţii, ploaie, ninsoare, ploaie torenţială;
c. corp ceresc, stea, Soarele, Pământul, planetă, cometă, Marte.
23. În ce relaţii se află următoarele noţiuni:
a. localitate, oraş, Chişinău;
b. normă, normă socială, normă juridică;
c. sferă a dreptului, drept financiar, drept administrativ;
d. drepturi, dreptul la viaţă, dreptul la libera exprimare.
24.Care perechi de noţiuni exprimă relaţia gen-specie şi care – parte-întreg: carte, pagini;
definiţie, definiţie nominală; clasificare, clasificare dihotomică; definiţie, definitor;

58
 normă, lege; ASEM, facultatea „Economie Generală şi Drept”; facultate, facultate de
istorie?
25. Daţi exemple de definiţii reale.
26. Daţi exemple de definiţii nominale.
27. Determinaţi definitul şi definitorul în următoarele definiţii:
a. Broker vamal este persoana juridică, înregistrată în conformitate cu legislaţia, care deţine
licenţă pentru activitatea de broker vamal, eliberată de Camera de Licenţiere, şi care, în
numele şi pentru terţe persoane, declară mărfurile, le prezintă pentru vămuire, efectuează şi
alte operaţiuni vamale. (Codul Vamal al R. Moldova).
b. Economia de piaţă este un mod de organizare a economiei prin care
mecanismele naturale asigură fără intervenţia unui monopol sau a
statului, echilibrul permanent al ofertei şi cererii.
28. Determinaţi tipul definiţiei:
a. Vom numi definiţie operaţia logică prin care dezvăluim conţinutul unei noţiuni sau stabilim
sensul unui cuvânt, termen;
b. Etica este ştiinţa filosofică care studiază morala;
c. Numim sociologie ştiinţa care studiază societatea.
29. Analizaţi din punct de vedere al corectitudinii logice următoarele definiţii:
a. Noţiunea este o formă de gândire;
b. Taxa vamală este un impozit indirect;
c. Capitala este oraşul în care se află Parlamentul unei ţări;
d. Instalatorul este persoana care se ocupă de instalare;
e. Parlamentul este o instituţie politică;
f. Fizica este o ştiinţă care se predă în licee;
g. Leul este regele animalelor;
h. Definiţia nu este clasificare.
30. Daţi exemple de definiţii din sfera dreptului.
31.Daţi exemple de clasificare dihotomică.
32.Realizaţi clasificarea următoarelor noţiuni: normă de drept, stat.
33. Determinaţi corectitudinea următoarelor clasificări:
a. Raporturile juridice civile pot fi: patrimoniale şi nepatrimoniale;
b. Hârtiile de valoare se clasifică în acţiuni şi cecuri;
c. Ţările se împart în democratice şi federative.

59
 Tema 5. JUDECATA.
Noţiuni: judecată, judecăţi categorice, judecăţi de relaţie, judecăţi existenţiale, judecăţi
universal-afirmative, judecăţi particular-afirmative, judecăţi universal-negative, judecăţi particular-
negative, judecăţi simple, judecăţi compuse, judecăţi conjunctive, judecăţi disjunctive, judecăţi
implicative, judecăţi echivalente, judecăţi negative compuse, judecăţi modale, judecăţi juridice.

1. Caracteristica generală a judecăţii.

2. Judecăţile simple. Tipurile de judecăţi simple.
3. Clasificarea judecăţilor categorice.
4. Distribuirea termenilor în judecăţile categorice.
5. Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr.
6. Judecăţile compuse şi tipurile lor.
7. Judecăţile modale.
8. Specificul judecăţii juridice.

1. Caracteristica generală a judecăţii.

Judecata este forma de gândire prin intermediul căreia se dezvăluie prezenţa sau absenţa unor
caracteristici la obiecte şi prezenţa sau absenţa relaţiilor dintre obiecte. Putem să deosebim judecata de
alte forme logice prin faptul că în ea se afirmă sau se neagă ceva despre ceva. Judecata este o formă de
gândire mai complexă decât noţiunea, ea fiind alcătuită din noţiuni. De asemenea, judecata poate fi
adevărată sau falsă.
Forma lingvistică a judecăţii este propoziţia gramaticală. Judecăţile nu pot să apară şi să
existe în afara propoziţiilor. Dar nu toate propoziţiile exprimă judecăţi.
Subiectul şi predicatul formează judecata prin intermediul copulei. Fixând apartenenţa sau
neapartenenţa calităţii unui obiect, legătura logică uneşte termenii judecăţii într-un tot întreg. În unele
judecăţi se reflectă apartenenţa sau neapartenenţa la obiect a câtorva caracteristici. În aceste judecăţi
subiectul are două sau mai multe predicate. Fundamentul ontologic al judecăţii îl constituie legăturile
şi relaţiile dintre obiecte. Aceste legături şi relaţii sunt foarte diverse, ceea ce condiţionează
diversitatea judecăţilor.
Rolul judecăţii în procesul cunoaşterii este incontestabil. Sub formă de judecăţi se identifică
problemele în procesul cunoaşterii, sub formă de judecăţi se înaintează ipotezele şi se formulează
adevărurile ştiinţifice. În sfera dreptului sub formă de judecăţi apar actele normative, articolele din
legi. Judecăţile sunt un mijloc de comunicare între oameni, de schimb de informaţii.
În limbă judecăţile se exprimă prin propoziţii gramaticale, dar nu orice propoziţie gramaticală
reprezintă o judecată, ci doar propoziţiile enunţiative. Ele constituie judecăţi, deoarece exprimă ceva
despre ceva şi pot fi apreciate ca fiind adevărate sau false. De cele mai multe ori, adevărul judecăţilor
îl determinăm conform teoriei corespondenţei: dacă ceea ce se afirmă sau se neagă în judecată
corespunde realităţii, atunci ea se consideră adevărată. În caz contrar, judecata se consideră falsă.
Adevărul unor judecăţi poate fi stabilit cu uşurinţă, iar adevărul altora se stabileşte în rezultatul unor
cercetări aprofundate. Propoziţiile interogative nu reprezintă judecăţi, ele nu sunt nici afirmaţii, nici
negaţii şi nu pot fi apreciate ca adevărate sau false. Doar întrebările retorice reprezintă judecăţi, pentru
60
că într-adevăr ele reprezintă nişte afirmaţii. De exemplu, întrebarea „Cine nu îşi doreşte fericirea?” nu
necesită un răspuns, ci reprezintă, de fapt, afirmaţia „Fiecare îşi doreşte fericirea”. Uneori şi
propoziţiile imperative pot fi judecăţi. De exemplu, propoziţia imperativă „Ce fel de expert mai este şi
el!” reprezintă, de fapt, afirmaţia „El nu este un expert”, iar orice afirmaţie este o judecată.
Judecata are o anumită structură. Ea constă din două componente principale: subiectul şi
predicatul logic, ceea ce este condiţionat de faptul, că orice propoziţie presupune existenţa a cel puţin
două obiecte gândite, care se află într-o anumită relaţii. Elemente ale judecăţii sunt, de asemenea,
copula/legătura logică şi cuantorii.
Subiectul judecăţii reprezintă noţiunea care reflectă obiectul, despre care se afirmă, sau se
neagă ceva, acel obiect, căruia i se atribuie/sau nu o anumită însuşire. Subiectul se desemnează prin
litera S. De exemplu, în judecata „Familia este un grup social”, noţiunea familia este subiectul logic al
judecăţii. Anume obiectului familie i se atribuie calitatea de a fi grup social.
Predicatul judecăţii constituie ceea, ce anume se afirmă, sau se neagă despre obiectul
exprimat de către subiect. El constituie proprietatea atribuită subiectului. Predicatul se desemnează
prin P. De exemplu, în judecata „Impozitarea este suportul fundamental al existenţei oricărui stat”,
predicatul logic este suportul fundamental al existenţei oricărui stat.
Subiectul şi predicatul se numesc termeni ai judecăţii. Aceştia se exprimă prin noţiuni.
Termenii judecăţii au caracter corelativ, ei nu pot să existe unul fără altul şi invers.
Legătura dintre subiectul logic şi predicatul logic, care reflectă relaţia obiectivă dintre obiectele
gândite, se dezvăluie prin legătura logică, care se numeşte şi copulă. Copula exprimă relaţia dintre
subiect şi predicat, uneşte termenii judecăţii într-un tot întreg, stabilind apartenenţa sau lipsa la obiect
a unei caracteristici. În limba română această legătură se exprimă prin cuvintele „este”, „nu este”,
„sunt”, „nu sunt”, „reprezintă”, „nu reprezintă”. Câte odată copula lipseşte în exprimarea lingvistică a
judecăţii, dar ea se subînţelege. De exemplu, în judecata „Definiţia este o operaţie logică”, copula are
o exprimare lingvistică – este. Iar în judecata „Lenea plictiseşte pe om”, copula este se subînţelege.
Subiectul logic şi predicatul logic sunt variabile logice. Ele variază de la judecată la judecată.
Iar copula este o constantă logică, deoarece are tot timpul acelaşi conţinut: indică dacă un obiect are
sau nu are anumite semne.
Din structura propoziţiilor categorice fac parte şi operatori logici numiţi cuantori sau
cuantificatori. Aceştia se referă doar la subiect şi caracterizează judecata din perspectiva cantităţii,
indică faptul dacă afirmaţia/negaţia din judecată se referă la toate elementele sferei noţiunii exprimate
de către subiect, sau la o parte a acesteia. Aceşti cuantori sunt:
a. cuantorul universal, care se exprimă în limbă prin cuvintele „toţi”, „toate”, „fiecare”,
„orice”, „oricine”, „oricare”, „nici un”, „nici o”. Acest cuantor arată faptul, că relaţia dintre subiectul
logic şi predicatul logic are loc pentru fiecare element din sfera subiectului. Se notează prin

61
 b. cuantorul existenţial, care se exprimă în limbă prin cuvintele „unii”, „unele”, „o parte”,
„există”, „minoritatea”, „majoritatea”. Cuantorul dat arată că relaţia dintre subiect şi predicat are loc
doar pentru unele elemente din sfera subiectului. Se notează prin
c. cuantorul individual se redă printr-un pronume demonstrativ – „acest”, „acel” sau printr-un
nume propriu şi arată că un singur element din sfera subiectului (sferă cu mai multe elemente sau cu
unul singur), se află în relaţie cu predicatul judecăţii.

2. Judecăţile simple. Tipurile de judecăţi simple.

Cele mai elementare judecăţi sunt cele simple. Numite şi atomice, aceste judecăţi nu includ în
sine alte judecăţi. Ele constituie reflectarea unei singure legături dintre obiecte. De exemplu: „Obiceiul
este cel mai vechi izvor de drept”, „Toate persoanele sunt egale în faţa legii”.
Judecăţile simple se împart în diverse tipuri în funcţie de caracteristicile logice: caracterul
legăturii logice (calitatea şi cantitatea) subiectului şi predicatului, relaţia dintre subiect şi predicat.
În funcţie de relaţia dintre subiect şi predicat se evidenţiază următoarele judecăţi:
a. judecăţi atributive, acestea sunt judecăţile ce reflectă legătura dintre obiect şi caracteristica
sa, această legătură afirmându-se sau se negându-se. În judecăţile atributive se afirmă sau se neagă
apartenenţa unui anumit semn la toate sau doar la unele dintre obiectele clasei gândite, examinate.
Raportul dintre subiectul şi predicatul logic se enunţă în aceste judecăţi categoric, fără a se realiza vre-
o evaluare a acestei legături. De aceea aceste propoziţii se mai numesc categorice. Schema logică a
judecăţii atributive este: S – P, se citeşte: S este P. S este subiectul judecăţii, P este predicatul
judecăţii, iar „–” este legătura logică, copula. De exemplu, judecăţile „Unii studenţi studiază la drept”,
„Dreptul privat cuprinde normele care reglementează raporturile dintre particulari”, sunt judecăţi
categorice.
b. judecăţi de relaţie, în care se gândeşte faptul că între două sau mai multe obiecte există / sau
nu există o anumită relaţie. Relaţiile pot fi diverse: de egalitate şi de inegalitate, de timp, spaţiu,
cauzale. De exemplu: „Blocul A al ASEM este mai înalt decât blocul C al ASEM”, „Oraşul Bălţi este
situat mai la sud decât oraşul Edineţ”. Schematic, aceste judecăţi se reprezintă în felul următor: xRy.
Se citeşte: x se află cu y în relaţia R. X şi y sunt membri ai relaţiei, ei desemnează noţiunile ce reflectă
obiectele gândirii, iar R este relaţia dintre aceste obiecte. Dacă într-o anumită relaţie se află mai multe
obiecte, de exemplu, a, b, c, d şi e, atunci judecata se poate reda schematic în felul următor:
R(a,b,c,d,e), ceea ce se va citi: obiectele a, b, c, d şi e se află în relaţia R. Judecăţile de relaţie posedă o
structură deosebită de a celor atributive, dar ele pot fi transformate în judecăţi atributive.
c. judecăţi existenţiale, care reflectă însuşi faptul existenţei / inexistenţei obiectului gândirii.
Predicatul acestei judecăţi este noţiunea despre existenţa sau inexistenţa obiectului. De exemplu,
judecăţile „Există contracte care sunt încheiate fără negociere prealabilă”, „Nu există definiţii vide”
sunt judecăţi existenţiale.

62
 3. Clasificarea judecăţilor categorice.
Fiecare judecată categorică are o latură, o caracteristică calitativă şi una cantitativă. Calitatea
unei judecăţi categorice indică natura legăturii dintre subiect şi predicat, faptul dacă această legătură se
afirmă sau se neagă. În funcţie de calitate, există judecăţi afirmative şi judecăţi negative. În judecăţile
afirmative se dezvăluie prezenţa unei legături dintre subiect şi predicat, ceea ce se exprimă prin aşa
cuvinte ca „este”, „sunt”, „era”. Schema propoziţiei afirmative este „S este P”, care se poate scrie şi
„S – P”. De exemplu: „Accizul este impozitul pe vânzarea mărfurilor”.
Din contra, în judecăţile negative se dezvăluie lipsa unor calităţi, lipsa anumitor legături dintre
subiect şi predicat. Aceste judecăţi se deosebesc de cele afirmative prin calitatea legăturii logice,
exprimată în limbă prin aşa expresii cum ar fi „nu este”, „nu sunt”, „nu a fost”. De exemplu: „Sclavii
nu erau recunoscuţi în calitate de persoane”. Schema judecăţii negative este „S nu este P”.
A doua caracteristică a judecăţii, cantitatea acesteia, indică dacă în judecată se gândeşte despre
toate obiectele unei clase, despre o parte dintre ele sau despre un singur obiect. În funcţie de cantitate,
se evidenţiază judecăţi universale, particulare şi singulare.
Judecată universală este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre toate obiectele
unei clase. Din structura acestui tip de judecată face parte cuantorul universal. De exemplu: „Partidul
politic este un grup social”. În această judecată calitatea de a fi grup social se atribuie fiecărui obiect al
clasei gândite fiecărui partid politic. Schema judecăţii universale este „Toţi S sunt P” sau „Nici un S nu
este P”.
Judecată particulară este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre o parte a
obiectelor unei clase. Judecata particulară include în structura sa cuantorul existenţial. De exemplu:
„Unele persoane sunt lipsite de discernământ”. Schema judecăţii particulare este „Unii S sunt P” sau
„Unii S nu sunt P”.
Judecată singulară este judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre un singur obiect.
De exemplu: „Această decizie este binevenită”. Schema judecăţilor singulare este „Acest S este P” sau
„Acest S nu este P”. Judecăţile atributive singulare se aseamănă cu cele universale pentru că subiectul
judecăţilor singulare reprezintă o clasă cu un singur element şi gândind despre acesta, gândim despre
această întreagă clasă ca şi în cazul judecăţilor universale. Astfel, judecata singulară este asimilată de
judecata universală şi, deci, se vor considera în ceea ce urmează doar două tipuri de judecăţi atributive
în funcţie de caracteristica cantitativă: universale şi particulare.
Aşa cum judecăţile singulare se asimilează de judecăţile universale, vom opera doar cu două
tipuri de judecăţi categorice: judecăţi universale şi judecăţi particulare.
Există patru forme posibile ale judecăţilor categorice. Ele se obţin în rezultatul clasificării
unificate a judecăţilor atributive după cantitate şi calitate: judecăţi universal-afirmative, universal-
negative, particular-afirmative şi particular-negative. Aceste patru tipuri de judecăţi au fost desemnate
de către logicienii medievali prin literele A, E, I şi O – vocale luate din două cuvinte latine: „affirmo”
şi „nego”.
63
 Judecăţile universal-afirmative (A) sunt judecăţile universale după cantitate şi afirmative
după calitate. În ele se afirmă că toate elementele clasei exprimate de către subiectul logic posedă
caracteristica desemnată de către predicatul logic sau că orice membru al clasei desemnate de către
subiect este inclus în clasa desemnată de către predicat. Schema acestor judecăţi este „Toţi S sunt P”.
De exemplu: „Orice contract este o convenţie”.
Judecăţile particular-afirmative (I) sunt judecăţile particulare după cantitate şi afirmative
după calitate. În aceste judecăţi se afirmă că doar o parte din elementele clasei despre care se
gândeşte, posedă caracteristica exprimată de către predicatul logic. În judecăţile particular-afirmative
se exprimă faptul că există cel puţin un obiect, care este membru atât al clasei desemnate de către
subiect, cât şi al clasei desemnate de către predicat. Schema acestor judecăţi este „Unii S sunt P”. De
exemplu: „Unele persoane juridice urmăresc alte scopuri decât cele declarate”.
Judecăţile universal-negative (E) sunt judecăţile universale după cantitate şi afirmative după
calitate. În aceste judecăţi se exprimă că orice membru al fiecărei clase este exclus din alta. Schema
acestor judecăţi este: „Nici un S nu este P”. De exemplu: „Nici o persoană nu are în concret toate
drepturile şi obligaţiile civile”.
Judecăţile particular-negative (O) sunt judecăţi particulare după cantitate şi negative după
calitate. În aceste judecăţi se exprimă faptul, că unele obiecte ale unei anumite clase nu posedă o
anumită caracteristică ceea ce înseamnă că există cel puţin un obiect, care este membru al clasei
reflectate de către subiectul logic, dar nu este membru al clasei reflectate de către predicatul logic.
Schema acestor judecăţi este „Unii S nu sunt P”. De exemplu: „Unele dintre aspectele răspunderii
penale pentru concurenţa neloială nu sunt îndeajuns studiate”.

4. Distribuirea termenilor în judecăţile categorice.

Pentru a înţelege sensul judecăţilor şi a opera corect cu ele, se urmăreşte distribuirea
termenilor în judecăţile categorice. O judecată categorică uneşte împreună doi termeni şi arată că
există o anumită legătură între clasele de obiecte, pe care acestea le reflectă. Un termen (subiectul
logic sau predicatul logic) se numeşte distribuit, atunci când judecata furnizează informaţie despre
fiecare membru al clasei, reflectate de către această noţiune El este distribuit, dacă este gândit în
volum deplin. Termenul, însă, este nedistribuit, dacă nu este gândit în volum deplin.
În judecăţile universal-afirmative (A) subiectul logic este distribuit, iar predicatul logic nu este
distribuit. Astfel, în judecata „Toate valorile sunt idei abstracte despre ceea ce se crede a fi bun”,
avem în vedere toate valorile, dar nu şi toate ideile abstracte despre ceea ce se crede a fi bun. Dar
există excepţii. În cazul când sfera subiectului coincide cu sfera predicatului, atât subiectul, cât şi
predicatul sunt distribuiţi. De exemplu, în judecata „Fiecare pătrat este un dreptunghi cu laturile
egale”, este distribuit atât subiectul, pătrat, cât şi predicatul, dreptunghi cu laturile egale.
În judecăţile particular-afirmative (I) nu este distribuit nici subiectul logic, nici predicatul
logic. De exemplu, în judecata „Unele instituţii de învăţământ sunt instituţii particulare” se gândeşte
64
doar o parte a sferei subiectului logic. Ne exprimăm doar despre o parte dintre instituţiile de
învăţământ, deci subiectul nu este distribuit. La fel, gândim doar despre o parte din instituţiile
particulare. Respectiv, şi predicatul este nedistribuit. Ca să înţelegem mai uşor acest lucru, propoziţia
ar putea să fie citită şi în felul următor: „Unele instituţii de învăţământ sunt (constituie) o parte din
instituţiile particulare”. Se observă clar că în judecata dată gândim doar o parte a sfere subiectului
logic şi o parte a sferei predicatului logic. Şi în cazul judecăţilor particular-afirmative există excepţii.
Dacă sfera subiectului include în sine sfera predicatului, atunci subiectul este nedistribuit, iar
predicatul este distribuit. În judecata „Unii jurişti sunt avocaţi”, subiectul este nedistribuit, iar
predicatul este distribuit.
În judecăţile universal-negative (E) sunt distribuiţi şi subiectul logic şi predicatul logic. Astfel,
în propoziţia „Nici un tânăr care nu a atins vârsta de 18 ani nu are dreptul să voteze în alegerile
parlamentare din Republica Moldova”, sunt distribuiţi si subiectul şi predicatul. Sferele subiectului
logic şi a predicatului logic se exclud reciproc.
În judecăţile particular negative (O), subiectul logic este nedistribuit, iar predicatul logic este
distribuit. De exemplu, în judecata particular negativă „Unii oameni nu sunt jurişti”, subiectul nu este
distribuit pentru că se gândeşte doar despre o parte a obiectelor exprimate de către subiectul logic, doar
despre unii oameni. Iar predicatul este distribuit, deoarece toate obiectele exprimate de predicatul
logic, sunt excluse din sfera subiectului.
Conchidem, astfel, că subiectul este întotdeauna distribuit în judecăţile universale şi
nedistribuit în cele particulare, iar predicatul este distribuit în judecăţile negative şi nedistribuit în
cele afirmative. Doar că există excepţii în judecăţile afirmative, în cazul cărora este distribuit şi
predicatul. Desemnând calitatea de a fi distribuit cu semnul „+” şi de a fi nedistribuit cu „–”, se poate
alcătui următorul tabel:
Tipul de S, subiectul P, predicatul
judecată logic logic
A + –
caz de + +
excepţie
I – –
caz de – +
excepţie
E + +
O – +

5. Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr.

În funcţie de conţinut judecăţile pot fi comparabile şi incomparabile. Judecăţile
incomparabile au subiecte logice şi predicate logice diferite, sau şi subiectul logic şi predicatul logic,
ambele, diferite. De exemplu, judecăţile „Banii sunt mijlocul de plată general acceptat” şi judecata
„Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului” sunt incomparabile. În acest caz, adevărul sau
falsitatea uneia dintre judecăţi nu depinde de adevărul sau falsitatea celeilalte.
65
 Judecăţile comparabile au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic, dar diferă din punct
de vedere al cantităţii şi calităţii. Adevărul a două judecăţi categorice comparabile care au forme
diferite, dar au acelaşi subiect şi acelaşi predicat, este logic interdependent. Pentru a urmări relaţiile
dintre judecăţile care au subiecte şi predicate similare, se foloseşte în mod tradiţional diagrama numită
„pătratul logic”, alcătuită de Boethius (filosof şi învăţat roman din sec V-VI).

Judecăţile diferite atât după cantitate şi după calitate, cele care sunt situate pe diagonală în
această diagramă (A şi O pe de o parte şi E şi I pe de alta), sunt contradictorii. În aceste perechi de
judecăţi contradictorii una dintre ele este adevărată, iar alta – falsă. De exemplu: judecăţile „Toate
legile sunt norme” (A) şi „Unele legi nu sunt norme” (O) sunt contradictorii. În acest caz concret A
este adevărată şi O este falsă.
Judecăţile universale A şi E, care în diagramă sunt situate la colţurile de sus ale pătratului sunt
contrare. Aceste două judecăţi nu pot fi concomitent adevărate, dar pot fi concomitent false. Deci,
dacă una dintre judecăţile contrare este adevărată, cealaltă este falsă, iar dacă una este falsă, cealaltă
este nedeterminată, poate fi sau adevărată sau falsă, în funcţie de conţinutul concret al acestor judecăţi.
De exemplu, judecăţile „Toţi studenţii susţin examene” şi „Nici un student nu susţine examene” sunt
contrare, prima (A) este adevărată, iar a doua (E) este falsă, iar judecăţile „Toţi studenţii învaţă bine”
(A) şi „Nici un student nu învaţă bine” (E) sunt concomitent false.
Judecăţile particulare I şi O se află în relaţie de subcontrarietate. Aceste judecăţi pot fi
concomitent adevărate, dar nu pot fi concomitent false. Judecăţile „Unele definiţii sunt corecte” (I) şi
„Unele definiţii nu sunt corecte” (O) sunt judecăţi subcontrare, ambele fiind adevărate.
Între perechile de judecăţi A cu I şi E cu O există relaţie de subordonare, care se mai numeşte
şi de ordonare, judecăţile A şi E fiind subordonatoare pentru, respectiv, I şi O. Dacă judecata
subordonatoare (A sau E) este adevărată, atunci judecata subordonată (I sau O) este şi ea adevărată.
De exemplu, judecata „Toate definiţiile sunt operaţii logice” (A) este adevărată şi de asemenea, este
adevărată şi judecata „Unele definiţii sunt operaţii logice”(I). Dar dacă este adevărată judecata
subordonată (I sau O), atunci judecata subordonatoare (A sau E) poate fi sau adevărată, sau falsă în
funcţie de conţinutul său concret. De exemplu, judecata „Unii urşi sunt feline” (I) este adevărată şi de
asemenea, este adevărată şi judecata subordonatoare A, „Toţi urşii sunt feline”. În acelaşi timp,
judecata „Unii oameni sunt economişti” (I) fiind adevărată”, judecata „Toţi oamenii sunt economişti”
(A) este falsă. Dacă judecata subordonată (I sau O) este falsă, atunci cea subordonatoare (A sau E) este
şi ea falsă, dar nu şi invers. Dacă este falsă judecata subordonatoare, atunci cea subordonată poate să
fie sau adevărată, sau falsă în funcţie de conţinutul său concret. De exemplu, fiind falsă judecata I
66
„Unii oameni sunt zburători”, judecata A „Toţi oamenii sunt zburători” este şi ea falsă. Fiind falsă
judecata subordonatoare A „Toate plantele sunt mamifere” şi judecata subordonată I „Unele plante
sunt mamifere” este falsă. Însă, în cazul judecăţii subordonatoare false A „Toate ciupercile sunt
otrăvitoare”, judecata subordonată I „Unele ciuperci sunt otrăvitoare” este adevărată.
Regulile examinate mai sus pot fi reprezentate sub forma unei tabele, unde A, E, I şi O sunt
judecăţi categorice, a este valoarea de adevăr adevărat şi f – valoarea de adevăr fals.
A E I O
A–a a f a f
E–a f a f a
I–a a/f f a a/f
O–a f a/f a/f a
A–f f a/f a/f a
E–f a/f f a a/f
I- f f a f a
O-f a f a f

5. Judecăţile compuse şi tipurile lor.

Judecăţile compuse sunt alcătuite din judecăţi simple şi conectori logici. Se cunosc
următoarele tipuri de judecăţi compuse: conjunctive, disjunctive, implicative, echivalente şi negative.
De asemenea, există judecăţi compuse combinate.
Judecăţi conjunctive sunt judecăţile alcătuite din două sau mai multe judecăţi simple unite
între ele prin conectorul conjuncţiei. În limbajul natural conectorul conjuncţiei se exprimă prin
cuvintele „şi”, „dar”, „iar”, „de asemenea”, „dar”, „cu toate acestea”, „în acelaşi timp” ş. a. Iar
simboluri pentru conectorul conjuncţiei sunt: „&”, „^”. De exemplu, judecata „Noţiunea este formă
logică, iar definiţia este operaţie logică” este o judecată conjunctivă alcătuită din două judecăţi
simple: „Noţiunea este formă logică” şi „Definiţia este operaţie logică”. Desemnând prima judecată
prin p şi a doua prin q, formula judecăţii va fi p & q.
Judecata conjunctivă poate fi exprimată prin una din următoarele trei structuri:
1. un subiect şi două predicate. De exemplu: „Andrei a privit pe geam şi s-a întors la cartea
pe care o citea”.
2. două subiecte şi un predicat. De exemplu: „Maria şi Alina au pregătit împreună un
referat”.
3. două subiecte şi două predicate. De exemplu: „Ion şi Andrei au privit filmul şi au discutat
despre acesta”.
Adevărul judecăţii conjunctive se determină de adevărul judecăţilor simple care fac parte din
ea. Judecata conjunctivă este adevărată doar în cazul când toate judecăţile simple din care ea este
alcătuită sunt adevărate. Dacă doar o singură judecată simplă din componenţa judecăţii conjunctive
este falsă, atunci judecata conjunctivă în întregime este falsă. Desemnând prin p şi q două judecăţi
categorice, putem să alcătuim următorul tabel:
p q p&q
67
 a a a
a f f
f a f
f f f

Judecăţile disjunctive sunt judecăţile alcătuite din câteva judecăţi simple unite între ele prin
conectorul disjuncţiei. Dacă posibilităţile gândite nu se exclud reciproc, atunci implicaţia este una
neexclusivă, iar dacă aceste posibilităţi constituie nişte alternative şi se exclud reciproc, atunci
implicaţia este exclusivă.
Conectorul disjuncţiei neexclusive, sau simple, se exprimă în limbajul natural prin cuvintele
„sau”, „ori”. Simbolul acestui conector este „V”. De exemplu: „După ore Ileana va citi sau va scrie
un referat”. În acest caz, acţiunile de a citi sau de a scrie nu se exclud.
Judecata disjunctivă simplă, neexclusivă este adevărată doar în cazul când cel puţin una dintre
membrii săi, una dintre judecăţile simple din care este alcătuită ea, este adevărată.
p q pVq
a a a
a f a
f a a
f f f

Judecăţile disjunctive stricte presupun existenţa unor alternative. Conectorul disjuncţiei

exclusive, sau stricte, se exprimă în limbajul natural prin cuvintele „sau numai… sau numai”.
Simbolul acestui conector este „W”. Este vorba, de fapt, despre o „disjuncţie dublă”. De exemplu,
judecata „Definiţiile pot fi corecte sau incorecte” reprezintă o disjuncţie strictă, deoarece alternativele
– de a fi corectă sau de a fi incorectă se exclud, o definiţie nu poate fi şi corectă şi incorectă. Membrii
judecăţii exclusive stricte nu pot fi concomitent adevăraţi. Judecata disjunctivă strictă, exclusivă este
adevărată în cazul când doar o singură propoziţie simplă, din cele din care este ea alcătuită, este
adevărată. Dacă alternativele sunt concomitent adevărate su concomitent false, judecata disjunctivă
strictă este falsă.
p q pWq
a a f
a f a
f a a
f f f

Judecăţile disjunctive mai pot fi complete (înschise) sau incomplete (deschise). Judecăţile
disjunctive complete sunt acele judecăţi în care sunt enumerate fie toate speciile unui gen, fie toate
caracteristicile unui obiect. Formula cestor judecăţi poate fi scrisă în felul următor: <pVqVr>. De
exemplu, „Judecăţile pot fi universale, particulare sau singulare”. În funcţie de numărul de obiecte al

68
clasei despre care se afirmă sau se neagă într-o judecată, nu există alte tipuri de judecăţi decât
universale, particulare sau singulare.
Judecăţile disjunctive incomplete, deschise sunt judecăţile în care se enumără doar o parte din
speciile unui gen sau doar unele dintre trăsăturile unui obiect. Formula cestor judecăţi poate fi scrisă în
felul următor: pVqVr… De exemplu, judecata „În calitate de exemplu de mamifer poate fi adus sau
calul sau vulpea, sau balena ş.a.m.d.” În limbajul natural se vor folosi cuvintele „şi altele”, „etc.”,
„ş.a.m.d.”.
Judecăţile implicative sau condiţionale. În aceste judecăţi se reflectă diferite tipuri de
condiţionare. În judecăţile condiţionale există un antecedent şi un consecvent. Antecedentul este o
condiţie şi reprezintă acea parte a judecăţii implicative care se află între cuvintele „dacă” şi „atunci”,
antecedentul se începe cu cuvântul dacă, iar consecventul – cu cuvântul atunci. Iar partea judecăţii
condiţionale, care se află după cuvântul „atunci”, se numeşte consecvent. În limbaj conectorul
implicaţiei se exprimă prin cuvintele „dacă…atunci”. Simbol al acestui conector este „→”. Sub formă
de judecăţi implicaive apar în limbă aşa tipuri de legături obiective cum ar fi cele cauzale, funcţionale,
de loc, de timp, juridice, etc. În textele juridice sub formă de judecăţi implicative se fixează deseori
prescripţii juridice prin care un anumit comportament este permis, este interzis sau este obligatoriu. În
acest caz în limbaj ar putea să se folosească aşa cuvinte: „cu condiţia că…se admite”, „în următoarele
circumstanţe…este obligat”, etc. Exemplu de judecată implicativă: „Dacă se respectă toate regulile
impuse, atunci argumentarea este una corectă”.
Judecata implicativă, condiţională este adevărată în toate cazurile, în afară de acela când
antecedentul este adevărat, iar consecventul – fals.
p q p→q
a a a
a f f
f a a
f f a

Judecăţile echivalente sunt judecăţile compuse alcătuite din două judecăţi simple care
exprimă nişte stări de fapt care se condiţionează reciproc. Aceste judecăţi sunt legate între ele prin
condiţionare dublă. În limbajul natural conectorul echivalenţei se exprimă prin cuvintele „dacă şi
numai dacă…atunci”, simbolul acestuia fiind „↔” sau „≡”.De exemplu: „Dacă şi numai dacă în
contractul individual de muncă nu este fixată durata acestuia, contractul se consideră încheiat pe o
durată nedeterminată”. Specific pentru aceste judecăţi este faptul că adevărul primei judecăţi este
privit ca o condiţie necesară şi suficientă pentru adevărul celei de a doua. Dar şi adevărul celei de a
doua judecăţi este privit ca o condiţie necesară şi suficientă pentru adevărul primei. Această
condiţionare dependenţă este o condiţionare dublă. În limbă se mai pot folosi şi următoarele cuvinte:
„doar în condiţia că …atunci”, „atunci şi numai atunci când”, „în cazul şi doar în cazul când…
atunci”, „doar atunci când… apoi”. Unele dintre aceste expresii se pot utiliza şi în textele juridice.

69
 Judecăţile echivalente sunt adevărate în cazul când ambele judecăţi, care le alcătuiesc sunt
concomitent adevărate, sau concomitent false.
p q p↔q
a a a
a f f
f a f
f f a

Judecăţile negative sunt alcătuite din judecăţi simple şi operatorul negaţiei, care se exprimă în
limbaj prin cuvintele „nu este adevărat că”. Simboluri pentru acest conector sunt „~”, „┐”. De
exemplu, „Nu este adevărat, că succesul se obţine uşor”.
Judecăţile negative sunt adevărate atunci când judecăţile care se conţin în ea, sunt false.
p ~p
a f
f a

Există judecăţi compuse, care conţin mai mulţi conectori logici concomitent. De exemplu:
„Dacă se duce o politică fiscală neadecvată situaţiei în societate, apare evaziunea fiscală şi aceasta
este o piedică serioasă în faţa dezvoltării sectorului economic”.

6. Judecăţile modale.
Judecata modală este judecata alcătuită dintr-o judecată categorică (dictum) şi o noţiune
modală (modus), dintr-o judecată categorică şi caracteristica ei modală. Noţiunile modale sunt
noţiunile, ce permit caracterizarea propoziţiei sau a unei situaţii din mai multe puncte de vedere.
Noţiuni modale sunt, de exemplu: „trebuie”, „este interzis”, „bine” şi altele. Modalitatea este o
informaţie suplimentară care se exprimă explicit sau nu în judecată despre statutul logic sau factual al
judecăţii, despre caracteristicile reglementative, evaluative, de timp şi alte caracteristici.
În judecăţile categorice afirmăm sau negăm faptul că o clasă de obiecte, S posedă o
caracteristică P, sau că S şi P se află într-o anumită legătură. Deseori însă dăm o apreciere acestor stări
cu ajutorul noţiunilor modale. Adăugând o noţiune modală unei judecăţi care are forma S este P, şi
desemnând prin M o noţiune modală, vom obţine o judecată modală, a cărei formă este: M (S este P).
De exemplu, „Este bine că familiile adoptatoare trebuie să prezinte garanţii morale şi condiţii
materiale necesare dezvoltării armonioase a copilului”.
Există un compartiment aparte al logicii, logica modală, în care se studiază caracteristicile
obiective şi subiective ale enunţurilor, care reflectă gradul de veridicitate a cunoştinţelor sau care
exprimă atitudinea personală a omului faţă de un anumit eveniment, comportament, etc.
Există mai multe tipuri de noţiuni modale şi, respectiv, mai multe tipuri de judecăţi modale,
mai multe tipuri de modalităţi.

70
 Modalitatea logică se alcătuieşte cu ajutorul la aşa noţiuni modale cum ar fi: „logic necesar”,
„logic posibil”, „logic incidental”, „logic imposibil”. De exemplu, „Este logic imposibil ca cercul să
fie pătrat”.
Modalitatea ontologică, fizică se alcătuieşte cu ajutorul noţiunilor „fizic necesar”, „fizic
posibil”, „fizic incidental”, „fizic imposibil”. De exemplu, „Este fizic imposibil ca aerul rece să se
ridice singur deasupra aerului cald”.
Modalitatea gnoseologică, epistemică, teoretico-cognitivă (din greacă episteme – cunoaştere)
caracterizează gradul de veridicitate al cunoştinţelor, stabileşte posibilitatea cunoaşterii. Se formează
cu ajutorul noţiunilor modale „demonstrabil”, „este demonstrat”, „este nedemonstrabil”, „este
combatibil”, „convingător”, „este nerezolvabil”. De exemplu, „Este demonstrabil că o lege este
favorabilă / sau nu pentru societate”. Se evidenţiază două tipuri de judecăţi modale epistemice:
judecăţi bazate pe credinţă şi judecăţi bazate pe cunoştinţe. De exemplu, „S-a demonstrat că
pământul nu este plat”, „Cred că există extratereştri”.
Modalitatea deontică, normativă, (denumirea provine din greacă – deon, deontos –
obligatoriu, datorie) este modalitatea care se referă doar la activitatea oamenilor, la normele morale şi
juridice de comportament în societate, este modalitatea care reflectă reglementarea comportamentului
uman. Există trei tipuri de modalităţi normative: obligative, interdictive şi permisive. Cea obligativă
arată cum trebuie să se procedeze, se formează cu ajutorul noţiunilor: „este obligat”, „trebuie” ş. a.
De exemplu: „Fiecare cetăţean este obligat să achite impozit pe venit”, „Gestiunea bugetară trebuie
să se realizeze printr-o structură administrativ-juridică bine definită”. Modalitatea interdictivă se
referă la prescripţii care exprimă obligaţia negativă, arată cum nu trebuie să se procedeze şi includ
noţiuni ca: „nu este permis”, „este interzis”. „nu poate”, „nu este în drept”. De exemplu, „Nimeni nu
are dreptul de a păta cinstea unei persoane”. Modalitatea permisivă reprezintă prescripţii care permit
să se facă ceva. Noţiuni modale: „are dreptul”, „poate să aibă”, „poate să utilizeze”, „se permite”,
„este în drept” ş. a. De exemplu: „Fiecare are dreptul la libertatea cuvântului”.
Modalitatea axiologică, denumirea căreia provine de la cuvântul grecesc axia – valoare este
modalitatea care caracterizează aspectul valoric al judecăţii. Ea exprimă atitudinea omului faţă de
valorile materiale şi spirituale, exprimă atitudinea sa din perspectivă valorică faţă de starea de fapt
reflectată în judecăţile categorice. Prin modalitatea axiologică se realizează evaluările şi se exprimă
preferinţele. Se utilizează noţiunile modale: „bine”, „rău”, „indiferent din perspectivă axiologică”, „la
fel”, „mai bine”, „mai rău”. De exemplu, „Este bine că în ASEM a fost inaugurat un nou bloc de
studii”.
Modalitate de timp, temporală, este modalitatea prin care se caracterizează factorul de timp
care este prezent în enunţ. Noţiuni modale: „întotdeauna”, „uneori”, „nici odată”, „înainte”, „în
acelaşi timp”, „mai devreme”, „mai târziu”, etc. De exemplu, „Nici odată oamenii nu se vor împăca
cu nedreptatea”.

71
 Această clasificare a modalităţilor logice nu este unica care se întâlneşte în literatura de
specialitate. Să examină o altă clasificare: aletică, deontică, epistemică, axiologică.
Modalitatea aletică (denumirea provine de la cuvântul grecesc aletheia, adevăr) exprimă
caracterul legăturii dintre obiectele gândite, deci dintre subiectul şi predicatul judecăţii. Noţiuni
modale sunt, în acest caz noţiunile posibil, întâmplător şi sinonimele lor. Din perspectiva modalităţii
aletice se deosebesc:
• judecăţi asertorice sau judecăţi despre fapte reale, în care modalitatea acestora este legată de
determinarea obiectivă, când adevărul sau falsitatea unei judecăţi se determină se starea lucrurilor în
lumea reală. De exemplu, „În Republica Moldova într-adevăr avem un regim democratic”;
• judecăţi problematice, sau judecăţi despre posibilitatea a ceva. De exemplu, „Este posibil ca
în R. Moldova să se realizeze modificări în Constituţie”.
• judecăţi apodictice sau judecăţi despre necesitatea a ceva. De exemplu, „Este necesar ca să
se producă reforma judecătoriilor”.

7. Specificul judecăţii juridice.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este judecata?
2. Care este structura judecăţii?
3. Ce este subiectul logic?
4. Ce este judecata categorică?
5. Care este structura standard a judecăţii categorice?
6. Ce tipuri de judecăţi categorice cunoaşteţi?
7. Ce este pătratul logic?
8. Ce este judecata compusă?
9. Ce tipuri de judecăţi compuse există?
10. Prin ce se deosebesc judecăţile implicative de cele echivalente?
11. Ce este judecata modală?
12. Ce tipuri de judecăţi modale cunoaşteţi?
13. Ce tip de modalitate se întâlneşte mai des în sfera dreptului?
14. În ce constă specificul judecăţii juridice?

Exerciţii şi probleme.
1. Determinaţi care din propoziţiile de mai joc exprimă judecăţi şi care – nu:
a. Instituţia răspunderii subsidiare a apărut în cadrul dreptului roman;
b. Regula de drept este, în acelaşi timp, şi una socială?;
c. Baza eficienţei economice se află în economisirea timpului;
d. Care dintre noi nu a auzit de povestitorul Ion Creangă?;
e. Care sunt compartimentele dreptului?;
f. Stabileşte corectitudinea acestei definiţii!;
g. Cine nu ar vrea să călătorească în jurul globului?.
2. Determinaţi subiectul logic, predicatul logic şi copula în următoarele judecăţi:
a. Instituţia statală este o instituţie politică care participă în realizarea funcţiilor statului;
b. Partidul politic este un grup de oameni care tinde să obţină puterea politică într-un stat;
c. Dreptul reglementează relaţiile sociale;
72
 d. Activitatea creativă este o parte constitutivă a activităţii intelectuale;
e. Statul ca subiect de drept internaţional are responsabilitatea de a
îndeplini obligaţiunile prescrise de normele dreptului internaţional.
3. Determinaţi tipul judecăţii în funcţie de predicat:
a. Există drept subiectiv;
b. Teritoriul Italiei este mai mare decât teritoriul Monaco;
c. Ramura de drept reglementează un anumit gen de relaţii sociale ;
d. Contractul matrimonial nu este considerat drept un mijloc de soluţionare a
problemelor familiale;
e. Nu există definiţii dihotomice.
4. Determinaţi calitatea şi cantitatea judecăţilor:
a. Majoritatea juriştilor au studii superioare;
b. Familia este o instituţie socială;
c. Unii studenţi au ales să devină jurişti;
d. Unii oameni nu dispun de locuinţă proprie;
e. Drepturile aparţin subiecţilor de drept.
5. Determinaţi dacă sunt distribuiţi termenii (subiectul şi predicatul) în următoarele judecăţi:
a. Nici un război nu poate să fie îndreptăţit;
b. Toate versiunile înaintate au fost verificate;
c. Elaborarea tehnologiei noi acordă monopol temporar în producerea de
bunuri;
d. Nici un om nu evită în viaţa sa greşelile;
e. Ţările în curs de dezvoltare îşi măresc potenţialul de creştere economică doar cu
condiţia acumulării datoriilor externe prin apelul la credite de peste hotare.
6. Stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte judecăţi categorice, dacă:
a. judecata A este adevărată;
b. judecata I este falsă:
c. judecata E este falsă;
d. judecata O este adevărată.
7. Scrieţi judecata care se află în relaţiei de contrarietate cu judecata „Fiecare dintre cei prezenţi
a înţeles ideea”.
8. Scrieţi judecata care se află în relaţiei de contradicţie cu judecata „Fiecare dintre cei prezenţi
a înţeles exemplul”.
9. Stabiliţi tipul judecăţii compuse:
a. Dacă vrei să cunoşti cu adevărat un fenomen, trebuie să cercetezi atât istoria, cât şi
preistoria sa;
b. Statul înfăptuieşte justiţia, apără teritoriul şi ordinea publică, stabileşte şi percepe
impozite.
c. Ion şi Andrei fie sunt colegi de grupă, fie locuiesc în vecinătate;
d. Dacă cresc veniturile consumatorilor, aceştia devin mai liberi în alegerile lor;
10. Scrieţi următoarele judecăţi compuse cu ajutorul simbolurilor:
a. Dacă se respectă regulile de formulare a unei definiţii, atunci aceasta este corectă;
b. Cine ştie carte, are patru ochi;
c. Şi lupul sătul, şi oaia întreagă;
d. Nu este adevărat că judecăţile conjunctive au doar doi termeni;
e. Dacă cheltuielile depăşesc venitul, întreprinderea suferă pierderi, având un rezultat
financiar negativ;
f. Clasificările pot fi dihotomice şi politomice.
11. Formulaţi o judecată negativă compusă.
12. Stabiliţi modalitatea următoarelor judecăţii:
a. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi;
b. Dreptul just trebuie să fie întotdeauna în acord cu aspiraţiile sociale;
c. Mai bine mai târziu, decât niciodată;
d. Statul trebuie să stabilească un cadru legal pentru desfăşurarea businessului;
73
 e. Părinţii sunt obligaţi să aibă grijă de copii;
f. Este bine că ASEM-ul are o bibliotecă foarte bogată în resurse;
g. Legiuitorul trebuie să transpună valorile sociale în norme juridice.
13. Determinaţi tipul disjuncţiei:
a. Ion a obţinut la test sau notă pozitivă, sau notă negativă;
b. Investitori străini în Republica Moldova pot fi sau persoanele fizice sau
persoanele juridice străine.
c. După ore Irina va merge la bibliotecă sau la cantină.
14. Determinaţi în care enunţuri se conţine implicaţie şi în care – echivalenţă:
a. Studentul cunoaşte bine doar ceea ce poate să exprime corect;
b. Studentul va învăţa corect doar ceea ce va fi pus să expună;
c. Dacă studentul va asculta mai mult decât va vorbi, el nu va fi învăţat să gândească
independent.
15. Stabiliţi adevărul următoarelor judecăţi compuse:
a. Dacă există insuficienţe legislative, contribuabilii se sustrag total sau parţial de la plata
impozitelor;
b. Dacă oraşul Chişinău are 2 milioane de locuitori, atunci duminica este zi de odihnă.

74
 Tema 6. RAŢIONAMENTUL.
1. Noţiune de raţionament.
2. Raţionamente deductive imediate.
3. Silogismul categoric. Specificul silogismului juridic.
4. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului.
5. Raţionamente cu propoziţii compuse.
6. Raţionamente inductive.
7. Raţionamente prin analogie. Analogia juridică.

1. Noţiune de raţionament.
Unele cunoştinţe le obţinem nemijlocit, cu ajutorul organelor de simţ, iar pe altele – mijlocit,
prin intermediul gândirii logice, făcând concluzii din cunoştinţele pe care le avem. Raţionamentul
este o formă de gândire, prin care se obţin cunoştinţe noi din judecăţile existente. Judecăţile din care
derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obţinută, cea care reprezintă cunoştinţe noi, se
numeşte concluzie. Raţionamentul este o operaţie logică, în rezultatul căreia din una sau mai multe
judecăţi, pe care le numim premise, derivă o judecată nouă, care se numeşte concluzie. El este procesul
de obţinere a cunoştinţelor, exprimate prin judecăţi din alte cunoştinţe, care la fel sunt exprimate prin
judecăţi.
Esenţa logică a raţionamentului constă în mişcarea gândirii de la analiza cunoştinţelor deja
existente la sinteza cunoştinţelor noi. Această mişcare are un caracter obiectiv şi se determină de
legăturile reale ale realităţii. Legătura obiectivă, reflectată în conştiinţă asigura legătura logică a
gândurilor. Iar lipsa legăturilor obiective a realităţii duce la greşeli logice. Pentru ca concluzia obţinută
să fie o judecată adevărată, trebuie ca premisele raţionamentului să fie judecăţi adevărate, De
asemenea, trebuie ca raţionamentul să fie corect, adică să fie alcătuit conform regulilor impuse, în
funcţie de tipul acestuia. Însă, se poate întâmpla că şi din premise false se pot obţine concluzii
adevărate. De exemplu:
Toţi peştii au picioare.
Toţi oamenii sunt peşti.
Deci, toţi oamenii au picioare.
Există mai multe tipuri de raţionamente. După orientarea conchiderii, fundamentarea logică a
concluziei: deductive, inductive şi prin analogie. După numărul de premise: imediate şi mediate.
După calitatea conchiderii: certe şi probabile.
Raţionamentele deductive sunt acele raţionamente în care concluzia decurge cu necesitate
logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu decurge
din ele. Deducţie sau raţionament deductiv este „raţionament în care se trece de la judecăţi de un
anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau la judecăţi de un grad mai
mic de generalitate”. [Enes, dcţ, p. 68]. Deducţia se supune unei condiţii logice: dacă premisele sunt
adevărate, atunci este adevărată şi concluzia. Şi dacă ea nu satisface această condiţie, atunci se poate
afirma că raţionamentul a fost alcătuit incorect.

75
 Deducţia ne permite să obţinem concluzii adevărate, iar raţionamentele deductive se supun
unor reguli clare, precise şi ordonate sistematic. De aceea unii autori susţin că „logica în sens strict
trebuie privită ca studiu formal consacrat numai inferenţelor deductive sau, mai pe scurt, ca teorie a
deducţiei”. [Crăciun, p. 15]
Raţionamentul deductiv este raţionamentul prin care se obţine o concluzie despre un obiect al
unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoştinţelor anterior existente despre
toată clasa de obiecte. Sau, altfel spus, în baza posedării de către obiect a unei caracteristici esenţiale,
se determină apartenenţa acestui obiect la o anumită clasă, mai apoi se face concluzia că caracteristice
comune pentru toate obiectele acestei clase, îi sunt proprii şi acestui obiect.
Concluziile obţinute printr-un raţionament deductiv sunt adevărate şi nu necesită verificare
adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raţionament deductiv îl constituie
adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relaţii de gen şi de specie. Căci, caracteristicile genului
sunt concomitent şi caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot ceea ce se afirmă despre
toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega şi despre fiecare obiect în parte.
Raţionamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de calificare
juridică. În raţionamentele deductive legătura dintre premise şi concluzie se bazează pe legi logice, de
aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raţionamentele deductive se mai numesc şi logic
necesare, iar cele inductive - raţionamente probabile.
Raţionamentul deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular. De exemplu,
raţionamentul „Unii studenţi sunt dansatori, deci, unii dansatori sunt studenţi”, este deductiv. Vedem
însă că nu este prezentă aici o trecere de la general la particular. Totuşi, concluzia unui raţionament
deductiv nu este nici odată mai generală decât premisele acestuia.
Spre deosebire de raţionamentele deductive, în care între premise şi concluzie există o relaţie
de urmare logică, raţionamentele inductive constituie aşa legături între premise şi concluzie, în care
premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susţin concluzia, dar nu asigură adevărul ei şi în
concluzia inferenţei inductive se conţine o informaţie, care nu exista în premise.
În raţionamentele inductive concluzia nu decurge cu necesitate logică din premise. De aceea
concluziile obţinute nu le putem califica ca adevărate, ci ca mai mult sau mai puţin probabile. Totuşi,
această afirmaţie nu este valabilă pentru inducţiile complete, în cadrul cărora se studiază toate
obiectele unei clase anumite.
Dacă în cadrul raţionamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise, atunci
în cazul raţionamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără ca să o
implice cu necesitate.
În raţionamentele deductive legăturile dintre premise şi concluzie reprezintă legi logico-
formale, de aceea în cazul când premisele sunt adevărate, concluziile sunt cu necesitate adevărate
(dacă raţionamentul este alcătuit corect).

76
 În raţionamentele inductive între premise şi concluzii au loc aşa legături după formă, care
asigură obţinerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt adevărate.
Prin raţionamente deductive un gând se deduce din altele. Prin cele inductive se induce la un
gând-concluzie. Iar în raţionamentele prin analogie gândul se transpune de la un obiect la altul.

2. Raţionamente deductive imediate.

Una dintre cele mai caracteristice forme de deducţie este trecerea de la cunoştinţe generale la
cunoştinţe particulare. Totuşi, nu trebuie să identificăm deducţia doar cu un raţionament în care se
trece de la general la particular. În unele raţionamente deductive gândirea porneşte de la o singură
premisă şi merge de la general la particular sau de la particular la particular. Acestea sunt
raţionamentele deductive imediate.
Raţionamentele deductive imediate sunt acele raţionamente, în care dintr-o singură judecată
categorică este derivată o concluzie. Aceasta se realizează prin anumite transformări logice.
Raţionamentele deductive imediate sunt raţionamentele în care se porneşte de la o singură premisă. La
fel ca şi alte raţionamente, ele pot fi valide şi nevalide. Cele valide sunt corect alcătuite şi în ele se
realizează trecerea necesară de la premise adevărate la o concluzie adevărată.
Se deosebesc următoarele tipuri de raţionamente deductive imediate: conversiunea,
obversiunea, conversiunea obvertită, contrapoziţia, inversunea, inferenţe bazate pe pătratul logic.
Conversiunea este raţionamentul deductiv imediat prin care dintr-o oarecare judecată
categorică se deduce o altă judecată categorică prin inversarea termenilor. Prima judecată se numeşte
convertendă, iar judecata nou obţinută – conversă. Schema conversiunii este următoarea: S – P→ P –
S. Nu toate tipurile de judecăţi categorice pot fi convertite valid. Se disting conversiuna simplă, care se
realizează fără schimbarea cantităţii şi conversiunea prin accident, care se realizează cu schimbarea
cantităţii.
Judecata universal-afirmativă A se converteşte valid prin accident. TS – P → UP – S (din
judecata Toţi S sunt P se deduce judecata Unii S sunt P). De exemplu, din judecata „Toţi studenţii sunt
oameni” se va deduce judecata „Unii oameni sunt studenţi”. Judecata de tipul A se poate converti valid
într-o judecată de tipul A, în cazul când sfera subiectului coincide cu sfera predicatului. De exemplu,
din convertenda „Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale” se va obţine conversa „Toate fiinţele raţionale
sunt oameni”. În acest caz conversiunea este validă în cazul simplei inversiuni a termenilor. Dacă însă
am încerca să realizăm o conversiune simplă în cazul când sfera subiectului nu coincide cu sfera
predicatului, conversiunea ar fi nevalidă şi am obţine o concluzie falsă.
Judecata de forma E se poate converti valid atât simplu, cât şi prin accident. Schemele sunt
următoarele: TS + P → TP + S şi TS + P → UP + S. De exemplu, din convertenda „Nici o definiţie
nu este clasificare” vom obţine conversa „Nici o clasificare nu este definiţie”. Iar din judecata „Nici
un om nu este zburător” se deduce prin conversiune judecata „Unii zburători nu sunt oameni”.

77
 Judecata de forma I se converteşte valid doar simplu. US – P → UP– S. De exemplu, din
judecata „Unii medici sunt filatelişti” se deduce prin conversiune judecata „Unii medici sunt
filatelişti”.
Judecata de forma O nu se converteşte valid nici într-un mod, nici simplu, nici prin accident.
Obversiunea este raţionamentul deductiv imediat care se fundamentează pe introducerea,
deplasarea sau eliminarea negaţiei. În acest raţionament se schimbă calitatea copulei şi a predicatului
logic. Dintr-o premisă, o judecată care se numeşte obvertendă, se deduce o concluzie, care se numeşte
obversă. Judecata obţinută are aceeaşi cantitate ca şi premisa, dar o calitate opusă. De asemenea,
subiectul este acelaşi, dar predicatul este contradictoriu predicatului din premisă. Schema obversiunii
este S – P → ~ (S – ~P)

3. Silogismul categoric. Specificul silogismului juridic.

Silogismele sunt cele mai simple raţionamente cu judecăţi categorice. O formă răspândită de
raţionament deductiv este silogismul categoric simplu. Silogismul categoric simplu este silogismul în
care concluzia se obţine din două premise, ambele fiind judecăţi categorice. Efectuarea legăturii dintre
premise este asigurată de către coincidenţa parţială a subiectului şi predicatului acestor judecăţi. În
general, silogismul categoric simplu are trei termeni. Legătura dintre două premise este asigurată de un
termen comun, care se numeşte termen mediu (M). Termenul mediu se întâlneşte în premise dar nu se
întâlneşte în concluzie. Pe lângă termenul mediu, mai există termenul minor, noţiunea care devine
subiectul concluziei (S) şi termenul major, noţiunea care devine predicatul concluziei (P). Termenul
mediu mijloceşte legătura dintre termenul minor şi termenul major. Terenul mediu este unul important,
fără de el nu ar fi posibilă obţinerea concluziei. De exemplu, din premisele: Toţi avocaţii sunt jurişti şi
Toţi medicii au studii superioare nu am putea să obţinem nici o concluzie. Pe aceste două judecăţi nu
le „leagă” nimic, ele nu au nici o noţiune comună. Termenul minor şi cel major se numesc termeni
extremi. Premisa în care se găseşte termenul minor se numeşte premisă minoră. Iar premisa în care se
găseşte termenul major se numeşte premisă majoră. Termenul major este numit aşa deoarece are o
sferă mai cuprinzătoare, iar termenul minor are o sferă mai restrânsă. Mersul gândirii în cazul
silogismului simplu categoric este următorul: fiindcă orice element din sfera noţiunii S aparţine lui M
şi orice element din M aparţine lui P, atunci orice element din S aparţine lui P. Se poate, astfel, afirma
că silogismul categoric simplu este un raţionament despre relaţia dintre doi termeni extremi în baza
relaţia lor cu termenul mediu. Iar justeţea concluziei în silogismul simplu categoric se bazează pe
axioma silogismului: tot ceea ce se afirmă sau se neagă despre toate elementele unei clase, se afirmă
sau se neagă despre fiecare element al acestei clase, sau despre orice parte a elementelor acestei clase.
Pentru comoditatea analizei silogismului premisele se fixează într-o anumită consecutivitate:
cea majoră pe primul loc, cea minoră, pe al doilea şi la urmă – concluzia. Dar în silogismele reale
această regulă nu este una obligatorie. Se poate întâmpla ca premisa minoră să se afle pe primul loc,

78
sau premisele să se afle după concluzie. Premisele se diferenţiază nu după locul pe care îl ocupă, ci
după termenii pe care ei îi conţin. Deci, premisa minoră se poate situa şi pe primul loc.
Să analizăm următorul raţionament:
Oamenii (M) sunt muritori (P).
Suru (S) este om (M).
Suru (S) este muritor (P).
Noţiunea „Suru” este subiect al concluziei, deci această noţiune este termenul minor al acestui
silogism simplu categoric. Noţiunea „muritor” este predicat al concluziei, deci această noţiune este
termenul minor. Iar termenul „om”, care asigură legătura dintre cele două premise şi nu se întâlneşte în
concluzie, este termenul mediu.
Se disting patru figuri ale silogismului categoric simplu, în funcţie de poziţia termenului mediu
în premise:
MP SM MS PM
SM PM MP MS
SP SP SP SP
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
Figurile I, II, II au fost descoperite de către Aristotel , iar figura IV – de către medicul roman
Galenus şi se mai numeşte figură galenică.
Prima figură este cea mai tipică pentru raţionamentul deductiv. Dintr-o judecată universală,
care poate deseori să exprime o lege a naturii, sau o lege juridică, se face o concluzie despre o
persoană, un obiect, un fenomen. Această figură se foloseşte deseori în domeniul dreptului.
Figura a doua se utilizează în cazul când trebuie să se arate că un caz concret (persoană,
obiect, fenomen) nu poate fi adus sub o afirmaţie universală. Acest caz se exclude din numărul de
obiecte despre care se spune ceva în premisa majoră.
Figura a treia acordă doar concluzii particulare şi se foloseşte cel mai des pentru a stabili
compatibilitatea parţială a trăsăturilor care se referă la un obiect. Se foloseşte destul de rar.
Figura a patra aproape că nu se foloseşte. Valoarea cognitivă a ei este foarte mică.
În prima figură termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră.
Această figură are o premisă minoră afirmativă şi premisa majoră – universală. De exemplu:
Toţi oamenii sunt raţionali.
Ion este om.
Ion este raţional.
În figura a doua termenul mediu este predicat în ambele premise. Una dintre premise este negativă
şi premisa majoră este universală. De exemplu:
Toţi juriştii au studiat logica.
Ion nu a studiat logica.
Ion nu este jurist.
În figura a III-a termenul mediu este subiect în ambele premise. Premisa minoră este afirmativă şi
concluzia este particulară. De exemplu:
Unele norme sunt foarte utile.
79
 Unele norme sunt religioase.
Unele norme religioase sunt foarte utile.
În figura a IV-a termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră.
Pentru această figură este caracteristic: dacă o premisă este negativă, atunci premisa majoră trebuie să
fie universală; dacă premisa majoră este afirmativă, atunci premisa minoră trebuie să fie universală;
dacă premisa minoră este afirmativă, atunci concluzia trebuie să fie particulară. De exemplu:
Unii studenţi se ocupă cu sportul.
Unii dintre cei care se ocupă cu sportul sunt decoraţi.
Unii dintre cei care sunt decoraţi sunt studenţi.
În fiecare figură a silogismului categoric simplu sunt posibile 64 de combinaţii, care se numesc
moduri ale silogismului. În total există 256 de moduri ale silogismului, însă doar 19 dintre ele sunt
valide. Modurile sunt determinate de tipul judecăţilor din care sunt alcătuite silogismele. În Evul
Mediu au fost introduse anumite cuvinte mnemotehnice pentru a reţine mai uşor denumirile acestor
moduri: Barbara, Celarent, Darii, Ferio (pentru prima figură a silogismului); Cesare, Camestres,
Baroco, Festino (pentru a doua figură); Darapti, Disamis, Datisi, Felapton, Bocardo, Ferison (pentru
figura a treia); Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison (pentru figura a treia). Vocalele din
aceste cuvinte de fapt reprezintă tipurile de judecăţi categorice – A, E, I, O. Astfel, modul Barbara are
în calitate de premise şi de concluzie judecăţi universal-afirmative, judecăţi de tipul A. Are schema:
Toţi M – P
Toţi S – M
Toţi S – P
De exemplu:
Fiecare om este raţional.
Fiecare student este om.
Fiecare student este raţional.
Regulile generale ale silogismului simplu categoric
Regulile termenilor
1. Silogismul simplu categoric conţine doar trei termeni. Dacă se încalcă această regulă, se
produce greşeala care se numeşte împătrirea termenilor, quaternio terminorum. Aceasta se întâmplă
din cauza că unul dintre termeni se întrebuinţează cu semnificaţii diferite în premise, existând o
ambiguitate a sa. De exemplu:
Frecventarea ASEM de către studenţii grupei D-X21 este mişcare.
Mişcarea este veşnică.
Frecventarea ASEM de către studenţii grupei D-X21 este veşnică.
Acest raţionament este deductiv. Cunoaştem că dacă premisele unui raţionament deductiv sunt
adevărate, iar raţionamentul este corect alcătuit, atunci concluzia este cu necesitate adevărată. În acest
raţionament premisele sunt adevărate, iar concluzia – falsă. Deci, el nu este corect alcătuit. Adevărul
este că noţiunea „mişcare” care este şi termenul mediu se utilizează cu două sensuri diferite. În
premisa majoră noţiunea „mişcare” se utilizează cu sensul de mişcare fizică, iar în cea de-a doua
premisă noţiunea „mişcare” este o categorie filosofică care reflectă mişcarea în general, orice fel de
80
mişcare. Astfel, vedem că aceste două premise în general nu pot fi legate, din ele nu avem dreptul să
deducem o concluzie, pentru că pe ele nimic nu le leagă. Le leagă doar aparent cuvântul mişcare.
2. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre premise. Să considerăm
următorul raţionament:
Toţi studenţii ştiu să scrie.
Ion ştie să scrie.
Ion este student.
În acest raţionament termenul mediu „ştie să scrie” nu este distribuit nici în una dintre
premise, de aceea raţionamentul este incorect. Concluzia nu este decurge logic din premise cu
necesitate ca în raţionamentele deductive corect alcătuite.
3. Termenul care nu este distribuit în premisă, nu poate fi distribuit nici în concluzie. În
caz contrar, în termenii concluziei s-ar vorbi mai mult decât în premise. De exemplu:
Toate şedinţele de catedră reprezintă adunări de persoane.
Toate şedinţele de catedră sunt fixate în procese verbale.
Toate adunările de persoane sunt fixate în procese verbale.
În acest silogism predicatul premisei majore „adunări de persoane” nu este distribuit,
deoarece nu doar şedinţele de catedră reprezintă adunări de persoane, dar, de exemplu, şi şedinţele
diferitor consiliuri, şi şedinţele membrilor sindicatelor, etc. Însă, în concluzie termenul „adunări de
persoane”, el fiind subiect, apare ca fiind distribuit.
Regulile premiselor
1. Din două premise una trebuie să fie cu necesitate afirmativă. A doua poate să fie atât
afirmativă, cât şi negativă. Dacă ambele premise sunt judecăţi negative, din ele nu poate fi dedusă nici
o concluzie. De exemplu:
Medicii nu sunt fermieri.
Contabilii nu sunt medici.
?

2. Din două premise una trebuie să fie cu necesitate universală. Din două premise
particulare nu poate fi dedusă nici o concluzie.
3. Dacă una dintre premise este negativă, atunci concluzia este şi ea negativă.
4. Dacă una dintre premise este particulară, atunci concluzia este şi ea particulară. De
exemplu:
Toţi medicii au studii superioare.
Unii medici se ocupă de ştiinţă.
Unii dintre cei care se ocupă de ştiinţă au studii superioare.
Prin silogismele juridice se trece de la normele juridice generale la norme individuale, iar
„persoana care emite silogismul juridic efectuează constatări despre noi raporturi juridice, adică
despre drepturi şi obligaţii născute ca urmare a actului sau faptului juridic săvârşit. În acest scop, ea
procedează la analize care scot în evidenţă specificul juridic al consecinţelor acestui act sau fapt, ceea
ce, practic corespunde cu o concluzie îmbunătăţită sub aspect juridic”. [Dobr, p. 97] De multe ori
81
silogismul juridic este un silogism ipotetico-categoric, silogism care are în calitate de premise o
judecată ipotetică, implicativă şi una categorică.
Cu referire la raţionamentul juridic, se precaută nu doar adevărul, ci şi noţiunea de just,
astfel, „raţionamentul juridic nu abdică niciodată de la polaritatea adevăr-fals; din contra, el primeşte,
alături de dimensiunea „adevăr” pentru faptele reţinute, şi pe acela de „just” pentru soluţiile în
ansamblul lor”. [Dobr, p. 100]
De multe ori concluzia unui raţionament juridic apare ca o decizie juridică. Această decizie
este „edificată pe argumente, prin care nu se urmăresc concluzii sub formă de reguli – căci reguli
există deja în conţinutul normelor şi principiilor juridice – ci de adevăr juridic într-un caz particular,
aşa cum rezultă el din informaţiile oferite de mijloacele de probă administrate şi din raportarea acestor
informaţii la o normă sau principiu de drept”. [Dobr, p. 108]

4. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului.

Polisilogismul este un silogism cu mai mult de trei judecăţi, un lanţ de două sau mai multe
silogisme categorice simple, în care concluzia fiecărui silogism (afară de ultimul) este folosită ca
premisă în cel următor. Silogismele categorice simple din care este alcătuit polisilogismul pot să fie
toate de aceeaşi figură sau de figuri diferite. Silogismul care precede se numeşte prosilogism, iar cel
care urmează se numeşte episilogism. Se disting două tipuri de polisilogism: polisilogism progresiv şi
polisilogism regresiv.
Polisilogismul progresiv este polisilogismul în care concluzia prosilogismului devine premisă
majoră în episilogism. De exemplu:
Toate faptele bune sunt utile pentru societate.
Toate faptele eroice sunt fapte bune.
Toate faptele eroice sunt utile pentru societate.
Toate faptele eroice sunt utile pentru societate.
Toate faptele de a salva pe cineva de la înec sunt fapte eroice.
Toate faptele de a salva pe cineva de la înec sunt fapte eroice.

În acest polisilogism concluzia prosilogismului „Toate faptele eroice sunt utile pentru
societate” a devenit premisă majoră pentru episilogism. Observăm că prin polisilogismul progresiv
noi am transferat caracteristica „util pentru societate” de la noţiunea generală „faptă bună” la
noţiunea „fapta de a salva de la înec”.
Polisilogismul regresiv este polisilogismul în care concluzia prosilogismului devine premisă
minoră în episilogism. De exemplu:
Achitarea impozitelor este o condiţie a existenţei statului.
Achitarea impozitului pe venit este achitare a impozitelor.
Achitarea impozitului pe venit este o condiţie a existenţei statului.
Condiţiile de existenţă a statului sunt necesare pentru funcţionarea democraţiilor moderne.
Achitarea impozitului pe venit este o condiţie a existenţei statului.
Achitarea impozitului pe venit este necesară pentru funcţionarea democraţiilor moderne.

82
 În acest polisilogism concluzia episilogismului „Achitarea impozitului pe venit este o condiţie
a existenţei statului” devine premisă minoră în episilogism.
Polisilogismele sunt nişte construcţii complexe. În gândire ele se utilizează destul de rar. Mai
des se omit acele premise care sunt evidente, astfel se obţine un silogism compus care se numeşte
sorit. Soritul este un polisilogism în care concluziile intermediare nu se enunţă, ci se subînţeleg. Sau,
altfel spus, în sorit, începând cu al doilea silogism simplu, se omite o premisă.
Se disting două tipuri de sorit: aristotelic şi goclenian. Soritul în care este omisă premisa
minoră, începând cu fiecare al doilea silogism simplu se numeşte aristotelic. De exemplu:
Toţi studenţii sunt isteţi.
Toţi oamenii isteţi se descurcă uşor cu problemele.
Toţi oamenii care se descurcă uşor cu problemele au capacităţi sporite de gândire.
Toţi cei care au capacităţi sporite de gândire au avantaje faţă de ceilalţi.
Studenţii au avantaje faţă de ceilalţi.
Acel sorit în care este omisă premisa majoră a fiecărui silogism simplu, începând cu al doilea,
se numeşte goclenian. De exemplu:
Toţi oamenii făţarnici sunt neplăcuţi.
Toţi cei care te critică doar în absenţa ta sunt făţarnici.
Unii vecini te critică doar în absenţa ta.
Unii vecini sunt făţarnici.
Epicherema este un silogism complex, alcătuit din mai multe entimeme. Schema unei
epichereme poate fi reprezentat în felul următor:
Toţi B sunt C deoarece toţi B sunt D.
Toţi A sunt B deoarece toţi A sunt E.
Toţi A sunt C.
De exemplu:
Deoarece toate felinele sunt mamifere, ele sunt animale. Deoarece toate pisicile siameze sunt
pisici, ele sunt feline. Deci, toate pisicile siameze sunt animale.
Corectitudinea epicheremei depinde, pe de o parte, de corectitudinea entimemelor din care
este alcătuită, iar pe de altă parte, de corectitudinea formală a extragerii concluziei finale din
concluziile entimemelor şi din restul premiselor.
În gândirea cotidiană, obişnuită, utilizăm de multe ori forme prescurtate ale silogismului. Uneori,
alcătuind şi enunţând un silogism, omitem fie o premisă, fie concluzia, pe aceste ţinându-le în gând,
avându-le doar în vedere. Aşa un silogism este entimema. Entimema este forma prescurtată a
silogismului categoric simplu, e forma din care este omisă una dintre judecăţi. De multe ori se omit
premisele care constituie adevăruri bine cunoscute de către toţi. Entimemele contribuie la faptul că
gândirea devine concisă şi la aceea că cel care aude entimemele, se gândeşte la partea silogismului
care lipseşte. Entimemele se folosesc deoarece premisa subînţelesă conţine o teză cunoscută care nu
are necesitatea de a fi exprimată oral sau în scris sau pentru că în contextul tezelor exprimate ale
raţionamentului, concluzia se subînţelege uşor. Deseori se folosesc entimeme mai ales bazate pe prima
figură. Pot avea formă de entimemă şi acele raţionamente, premisele cărora sunt raţionamente ipotetice
83
şi disjunctive. De exemplu: „Suntem muritori, pentru că suntem oameni”. În acest silogism este omisă
premisa majoră „Toţi oamenii sunt muritori”. Iar silogismul complet va fi:
Toţi oamenii sunt muritori.
Noi suntem oameni.
Noi suntem muritori.
Se deosebesc trei tipuri de entimeme:
a) silogismul în care lipseşte premisa majoră. De exemplu: „Noi vom avea vacanţă de Paşti,
pentru că suntem studenţi din Republica Moldova”. Aici este omisă, dar se subînţelege premisa
majoră: „Toţi studenţii din Republica Moldova au vacanţă de Paşti”.
b) silogismul în care lipseşte premisa minoră. De exemplu: „Orice mamifer este vertebrat, deci,
unele animale sunt vertebrate”. Aici este omisă, dar se subînţelege premisa minoră: „Orice mamifer
este animal”.
c) silogismul în care lipseşte concluzia. De exemplu: „Răţoianu, iar toţi oamenii au slăbiciuni”.
Aici este omisă, dar se subînţelege concluzia: „Răţoianu are slăbiciuni”.
Entimemele se folosesc deoarece premisa subînţelesă conţine o teză cunoscută care nu are
necesitatea de a fi exprimată oral sau în scris sau că în contextul tezelor exprimate ale
raţionamentului, ea se subînţelege uşor. Principala valoare a entimemei rezidă în aceea că în cazul
utilizării sale gândirea devine succintă. Se spune cât mai mult prin cât mai puţine cuvinte. Se poate
folosi atunci când se expune o succesiune de argumente silogistice toate dintre care conduc la o
singură concluzie finală.

5. Raţionamente cu propoziţii compuse.

Silogismele pe care le-am studiat mai sus au în calitate de premise judecăţi categorice simple.
Ele se numesc silogisme pur categorice. Dar silogismele pot să aibă în calitate de premise şi judecăţi
compuse. Astfel, ca cele pur categorice se adaugă cele pur ipotetice, pur disjunctive şi mixte.
Silogismele pur ipotetice sunt silogismele alcătuite din judecăţi categorice. El are două forme:
- de tranzitivitate. De exemplu:
Dacă cineva este un bun profesionist, atunci ştie să îşi îndeplinească bine funcţiile de serviciu.
Dacă cineva îşi îndeplineşte bine funcţiile de serviciu, atunci el este stimat.
Dacă cineva este un bun profesionist, atunci el este stimat.
- de contrapoziţie. De exemplu:
Dacă există eroi, există şi fapte eroice.
Dacă nu există fapte eroice, atunci nu există eroi.
Silogismele ipotetico-categorice sunt silogismele în care una dintre premise este o judecată
ipotetică, iar cealaltă – o judecată categorică. Acest tip de silogism are două moduri valide, în care
concluzia decurge cu necesitate din premise.
- modus ponens, modus ponendo ponens sau modul punerii. Acest modus este unul
afirmativ. De exemplu:

84
 Dacă eşti student, ai ore.
Eşti student.
Deci, ai ore.
- modus tollens, modus tollendo tollens, modul luării. Acest modus este unul negativ. De
exemplu:
Dacă e luna decembrie, este ultima lună din an.
Nu este ultima lună din an.
Deci, nu este luna decembrie.
Silogisme pur disjunctive sunt silogismele alcătuite din judecăţi disjunctive. Se întâlnesc
destul de rar în gândire, fiind prea simple. De exemplu:
Citesc sau ascult muzică.
Deci citesc sau ascult muzică.
Silogisme disjunctiv-categorice sunt silogismele alcătuite atât din judecăţi disjunctive, cât şi
categorice. Acest silogism are două forme:
- modus ponendo tollens. Este un modus afirmativ-negativ, valabil doar pentru disjuncţiile
exclusive. În el se produce o negaţie prin afirmaţie. De exemplu:
Un film poate să fie documentar sau artistic.
Acest film este documentar.
Deci, acest film nu este artistic.
- modus tollendo ponens. Este un modus negativ-afirmativ. În acest silogism din negarea
unui membru al disjuncţiei se trece la afirmarea în concluzie a altui membru. De exemplu:
Definiţiile pot fi reale sau nominale.
Această definiţie nu este reală.
Această definiţie este nominală.
Silogisme cu premise ipotetice şi disjunctive sunt silogismele în care una dintre premise este
implicativă, iar cealaltă – categorică. Aceste silogisme se mai numesc şi lematice sau lemă, ceea ce
înseamnă alegere. Dacă premisa disjunctivă conţine doar doi termeni, ea se numeşte dilemă. Dacă
această premisă conţine trei termeni, se numeşte trilemă. Iar dacă conţine mai mulţi termeni decât trei
atunci ea se numeşte polilemă. Dilema „este un raţionament în care indiferent de ce alternativă din
două presupunem ajungem la aceeaşi concluzie”. [Enescu, Man, p. 145]
Se disting dileme simple şi dileme complexe. Dilema simplă este dilema care are în calitate de
concluzie o judecată categorică. Dilema complexă are în calitate de concluzie o judecată disjunctivă.
De asemenea, dilemele se împart în constructive şi distructive. Prin clasificare unificată a dilemelor
obţinem:
- dileme simple constructive. De exemplu:
Dacă
- dileme simple distructive. De exemplu:
- dileme complexe constructive. De exemplu:
- dileme complexe distructive. De exemplu:

85
 6. Raţionamente inductive.
În raţionamentele inductive legătura dintre premise şi concluzie nu se bazează pe legea logică,
ci pe baze factuale sau psihologice, care nu au caracter formal.
În dependenţă de tipul de mijloace metodologice aplicate în raţionamentele inductive, se
raţionamente inductive se împart în: inducţie populară (neştiinţifică) şi inducţie ştiinţifică. La baza
inducţiei populare se află Inducţia ştiinţifică presupune utilizarea metodologiei ştiinţifice.
În astfel de raţionamente concluzia nu urmează logic din premise şi poate să conţină o
informaţie, care lipseşte în premise. De aceea adevărul premiselor nu asigură cu necesitate adevărul
concluziei. Inducţia ne dă doar concluzii probabile, adevărul cărora trebuie să fie verificat pe parcurs.
Concluziile inferenţelor inductive sunt doar probabile – mai mult sau mai puţin. Desigur, se au
în vedere inferenţele inductive incomplete. Cu toate că inducţia aduce concluzii probabile, importanţa
ei este deosebit de mare.
Deşi raţionamentele inductive nu ne oferă decât cunoştinţe verosimile, totuşi, aproape toate
principiile ştiinţei, inclusiv şi legile ştiinţifice sunt rezultatul generalizării inductive. Astfel, cu toate
neajunsurile sale, inducţia este baza cunoaşterii noastre.
Nici un termen nu poate fi distribuit în concluzia unei inferenţe dacă nu e distribuit şi în
premise. Nerespectând această regulă, am fi în situaţia de a trage o concluzie asupra întregii sfere a
unui termen, deşi premisele ne dau informaţii numai despre o parte din sfera lui – caz în care adevărul
premiselor nu poate fi o condiţie suficientă pentru adevărul concluziei.
Inducţia incompletă este acel tip de raţionament prin care se examinează doar o parte din
obiectele clasei cercetate. Şi dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că toate au o anumită
proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase şi se afirmă că toate elementele
acestei clase posedă această proprietate.
„Întrucât afirmă despre orice element al unei mulţimi ceea ce se cunoaşte numai despre unele
din elementele acesteia, inducţia incompletă nu poate furniza adevăruri certe, ci numai diferite grade
de probabilitate, iar concluziile întemeiate inductiv nu decurg cu necesitate logică din premisele lor
deoarece sunt mai generale decât acestea; cu alte cuvinte, concluzia unei inferenţe inductive spune mai
multe decât ceea ce se poate extrage din premisele asumate.” [Crăciun, p. 15]
Inducţia incompletă în cadrul căreia nu se folosesc anumite mijloace metodologice, sau se
foloseşte metodologia simţului comun, ce presupune următoarele principii: să fie studiate cât mai
multe obiecte şi să se diversifice alegerea obiectelor pentru cercetare. Dacă sunt respectate aceste
principii, atunci gradul de verosimilitate al concluziei creşte, dar ea nu devine adevărată cu certitudine.
Inducţia populară. Este inducţia prin enumerare simplă. Se mai numeşte inducţie prin
enumerare simplă în lipsa cazurilor contradictorii. Aşa exemple se întâlnesc deseori în viaţa de toate
zilele. Se examinează mai multe din elementele unei mulţimi. Şi dacă în toate cazurile cercetate se
observă prezenţa unei proprietăţi, fără ca să existe excepţii, atunci se face concluzia că toate
86
elementele mulţimii date posedă această proprietate. Chiar dacă pentru moment nu există excepţii, este
posibil ca acestea să apară mai târziu.
De multe ori oamenii au observat, că în înainte de ploaie rândunelele zboară aproape de
pământ. De aceea, a fost făcută concluzia, că întotdeauna înainte de ploaie rândunelele zboară pe jos.
Dar aceste observaţii au caracter de cunoştinţe verosimile. Un exemplu elocvent îl constituie faptul, că
europenii au crezut foarte mult timp că toate lebedele sunt albe, deoarece caracteristica de a fi albe
aparţinea tuturor lebedelor cunoscute de către ei. Dar mai târziu s-au descoperit în Australia lebede
negre şi astfel, concluzia obţinută mai devreme în baza unei inferenţe inductive incomplete s-a dovedit
a fi falsă.
Gradul de verosimilitate al concluziilor obţinute în rezultatul raţionamentelor bazate pe
inducţie populară depinde de numărul de cazuri cercetate şi de calitatea caracteristicii, adică de gradul
de esenţialitate al său pentru obiectele date.
Printre principalele neajunsuri ale acestei metode se numără faptul că nu se efectuează o
alegere conştientă a faptelor şi nu se cercetează cauza fenomenelor.
Inducţia ştiinţifică. Cu ajutorul acestui tip de inducţie nu se cercetează pur şi simplu cazuri
aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al fenomenului
studiat creşte simţitor.
Se deosebesc două tipuri de inducţie ştiinţifică: inducţia prin selecţie, adică inducţia în cadrul
căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate.
Dacă pentru inducţia populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi pentru
inducţia ştiinţifică acest lucru nu este la fel de important. Descoperirea legilor în ştiinţele precise, dar
şi în ştiinţele sociale au fost realizate prin inducţie incompletă.
Metodele de stabilire a legăturilor cauzale dintre fenomene.
Pentru dezvăluirea legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene se folosesc anumite metode
de cercetare inductivă. Sunt metode inductive de descoperire a cauzei, formulate de J. S. Mill.
Metodologic, aceste metode se sprijină pe principiul cauzalităţii. Cauza este un fenomen, care în
anumite condiţii condiţionează alt fenomen. Iar consecinţa, efectul este fenomenul condiţionat de
cauză. Metodele date permit să fie stabilite doar cele mai simple relaţii cauză-efect.
Fiecare din aceste metode poate fi redată sub formă de o schemă, unde prin litera „a” se va
desemna fenomenul, cauza căruia se încearcă să fie stabilită, iar celelalte litere sunt condiţii sau cauze
se petrece sau nu fenomenul „a”.
Metoda concordanţei. Prin această metodă se compară câteva cazuri în fiecare din care se
întâmplă un anumit fenomen. Dar cazurile se aseamănă doar în ceva şi se deosebesc în toate celelalte.
Adică, dacă în mai multe cazuri există o circumstanţă comună, care precede fenomenul cercetat,
atunci facem concluzia că această circumstanţă este cauza fenomenului dat.
Schematic, această metodă poate fi redată astfel:
ABC – a
87
 ACD – a
ADE – a
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: La o fabrică de conserve, la depozit, trei zile la rând au lucrat câte trei hamali. În
fiecare zi, din depozit dispare câte o cutie cu conserve din ardei, dar nimeni nu recunoaşte că ar fi luat
aceste cutii. Doar un singur hamal a lucrat în fiecare dintre cele trei zile – un oarecare A. Suntem
tentaţi la început să considerăm că anume A. a furat cutiile. Totuşi, la o examinare mai atentă, se pot
presupune mai multe variante, printre acestea: în fiecare zi o cutie a fost furată de toţi trei împreună; în
prima zi a fost furată de către doi, la fel şi în următoarele zile; există un oarecare S., care de fiecare
dată a pătruns pe teritoriul depozitului pe neobservate şi a furat cutiile; A. a furat cutiile împreună cu
un oarecare T. despre care nu ştiam, etc. Astfel se vede foarte clar că concluzia raţionamentului
alcătuit este doar verosimilă.
Metoda diferenţelor.
ABC – a
BC – –
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: Ieri au fost prezenţi la curs toţi cei 20 de studenţi, care au ascultat cu atenţie
lecţia. Unicul lucru care deranja pe mai mulţi era muzica care se auzea în surdină. Astăzi la curs sunt
prezenţi 19 studenţi, lipseşte doar Cristian Ciucure şi muzica nu se mai aude. Prima concluzie pe care
suntem tentaţi să o facem este că nume studentul care lipseşte a inclus muzica la prelegerea din ajun.
Însă concluzia aceasta este doar probabilă. Se poate întâmpla ca muzica să fi fost inclusă de un
oarecare alt student.
Metoda combinată a concordanţei şi diferenţelor.
Metoda variaţiilor concomitente.
A1BC – a1
A2BC – a2
A3BC – a3
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: avem câteva haine de culoare mov, care conţin un procent diferit de fibre
naturale, să zicem, 10%, 15% şi 20%. Observăm că la spălare (separată) hainele şi-au pierdut din
intensitatea culorii respectiv 10%, 15% şi 20%. Dacă temperatura apei în care au fost spălate este
aceeaşi, praful de spălat este acelaşi, vom fi tentaţi să considerăm că anume procentul diferit de fibre
naturale a cauzat decolorarea diferită a hainelor (lucru, printre altele destul de probabil, dar nu şi cert).
Ar putea să existe şi alte posibile cauze pe care nu le-am luat în consideraţie. De exemplu, duritatea
apei, calitatea vopsirii la fabrică a materialului, etc. Deci, concluzia raţionamentului nostru este doar
probabilă.
Metoda reziduurilor.
ABC – abc
B – b
C – c
88
 A este probabil cauza lui a.
La ziua sfântului Valentin, Alexandra, o domnişoară drăguţă a primit trei felicitări dintre care
una anonimă. Din faptul că îi făceau curte trei băieţi – Ion, Viorel şi Nicu, iar primele două felicitări au
fost iscălite de către Ion şi Viorel, Alexandra conchide că a treia felicitare vine de la Nicu. Este
posibilă această concluzie? Desigur. Este ea certă? Nu, este doar probabilă. Există posibilitatea ca
această felicitare să fi fost transmisă de alt băiat. Deci, şi concluzia unui raţionament inductiv în care
se utilizează metoda reziduurilor este doar probabilă.
Observăm că metodele enumerate ne ajută în principiu, ca veridicitatea concluziei să fie mai
verosimilă. Dar, totuşi, aceasta nu devine certă. Există mai multe dificultăţi. Se poate întâmpla ca
fenomenele să apară simultan şi nu succesiv. De asemenea, nu s poate stabili cu exactitate cauza în
cazul existenţei unor fenomene care se condiţionează reciproc.
Ne convingem că dacă ne orientăm doar la forma premiselor, fără a ţine seama de legăturile
lor obiective, atunci aceasta poate crea doar aparenţa unui raţionament corect. Este clar că nu trebuie
să mizăm pe faptul că din premise false se pot obţine concluzii adevărate, ci să avem mare grijă ca
premisele se fie întotdeauna adevărate.
În al doilea rând, în procesul de raţionare trebuie să se respecte regulile de conchidere, care
condiţionează corectitudinea logică a raţionamentului, fără aceasta chiar din premise adevărate se pot
obţine concluzii false. De exemplu:
Toţi matematicienii au studiat aritmetica.
Eu am studiat aritmetica.
Deci, eu sunt matematician.
Cunoaşterea în orice domeniu al ştiinţei începe de la cunoaşterea empirică. Se observă obiecte
şi fenomene de acelaşi tip şi faptul că ele au caracteristici care se repetă. Această repetare duce la
gândul că aşa caracteristici nu sunt individuale, ci sunt proprii tuturor obiectelor unei clase. Trecerea
gândirii de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe generale se produce sub formă de
raţionament inductiv.
În raţionamentele inductive premisele sunt judecăţi singulare, în ele se conţine informaţie
despre obiecte aparte, dar se poate conţine şi despre grupe de obiecte ale unei clase.
Fundamentarea logică a obţinerii unei concluzii în raţionamentul deductiv serveşte legătura
logică dintre premisele raţionamentului şi concluzie, în care se reflectă legătura obiectivă dintre
particular şi general, cauză şi consecinţă şi care face posibilă transferul cunoştinţelor de la obiecte
aparte la clase de obiecte sau de la clase mai puţin generale la clase mai generale.
Premisele raţionamentului inductiv sunt judecăţile care fixează informaţia obţinută pe cale senzorială
despre repetarea unei caracteristici P la un şir de fenomene S1, S2, Sn, care aparţin uneia şi aceleiaşi
clase К. Schema raţionamentului inductiv va avea forma:
S1 este Р
S2 este Р
Sn este Р
89
 S1, S2…Sn sunt elemente ale clasei К
Toate obiectele clasei К au caracteristica Р.
În cazul inducţiei incomplete trecerea de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe
despre clase de obiecte nu poate să ia forma de necesitate logică, deoarece repetabilitatea
caracteristicii poate să fie doar rezultatul unei coincidenţe.
Raţionamentele inductive incomplete sunt nedemonstrative. În ele concluzia urmează
premisele cu un anumit grad de verosimilitate – de la puţin probabil până la foarte probabil.
Chiar dacă concluziile inducţiei incomplete sunt dor verosimile, ele totuşi, u servit şi mai
servesc oamenii în diferite domenii: agricultură, folosirea uneltelor de muncă, comunicare, ş. a. De
multe ori anume concluziile inducţiei incomplete dau un impuls cercetărilor ştiinţifice.
Concluzii false se pot face dacă se vor alege doar cazurile care îţi plac, iar alte fapte se
ignorează. Ele pot fi ignorate fie din cauza neatenţiei, fie din cauza defectelor observaţiei. Dar se
poate comite şi greşeală special. Când cazurile contradictorii se ignorează sau se ascund. Pe inducţia
incompletă „se ţin” superstiţiile.

7. Raţionamente prin analogie. Analogia juridică.

Analogia nu aduce concluzii adevărate, ci doar probabile. Analogia se bazează pe ideea că
aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte.
Se compară două obiecte şi se observă că ele au unele trăsături asemănătoare. De aici se face
concluzia că asemănarea lor se răspândeşte şi asupra acelor trăsături, care nu au fost încă examinate.
Deci, cunoştinţele obţinute în rezultatul examinării unui obiect se trec asupra altui obiect.
Raţionamentul prin analogie este întotdeauna anticipat de operaţia de comparaţie a două
obiecte, care permite să se găsească ceea prin ce ele se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Se
deosebesc două tipuri de analogie – analogia obiectelor şi analogia relaţiilor. Analogia obiectelor este
analogia în care obiect al asemănării servesc două obiecte, iar trăsătura transferabilă o constituie
calităţile acestor obiecte. Analogia relaţiilor este raţionamentul prin analogie în care obiect al
asemănării sunt relaţiile între două perechi de obiecte, iar caracteristică transferabilă – calităţile
acestor relaţii.
În cazul alcătuirii raţionamentelor după analogie ar trebui să se ţină cont de următoarele
momente: obiectele comparate trebuie să fie legate între ele nu formal ci într-adevăr, esenţial. Cu cât
sunt mai esenţiale trăsăturile comparate, cu atât concluziile sunt mai precise şi mai verosimile.
Trăsături comparate ar trebui să fie cât mai multe.
Raţionamentele prin analogie se pot folosi în procesul de interpretare şi de aplicare a
dreptului, iar „aplicarea dreptului prin analogie reprezintă, în acelaşi timp, şi o activitate logică, şi o
activitate de creaţie”. [Avorn, p. 430]
În drept, „analogia are o dublă funcţie: 1) de constatare a inexistenţei unei reglementări
juridice directe a cazului supus reglementării şi 2) de umplere a lacunei”. [Avorn, p. 430 ] Chiar daca
90
analogia nu este unicul mijloc de umplere a lacunelor în drept. Şi deci, „aplicarea dreptului prin
analogie are la bază constatarea unei lacune a legii, în urma căreia se aplică analogia legii sau
analogia dreptului”. [Avorn, p. 430] Dar, legea nu permite acest lucru în toate ramurile dreptului.
I. Dobrinescu menţionează în legătură cu aplicarea analogiei în domeniul dreptului două
argumente: a fortiori rationae şi a majori ad minus. Primul argument, a fortiori rationae este utilizat
mai ales „pentru a permite aplicare unei norme de drept la un caz neprevăzut de ea, dar care poate fi
cuprins în altă normă cu un conţinut apropiat. Se operează, în acest mod, o extindere de tratament
juridic între două situaţii care nu sunt echivalente juridic, dar care, prin interpretare, devin
asimilabile”. [Dobr, p. 100] În cel de al doilea caz, cazul a majori ad minus, care se mai numeşte
„cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, „problemele de interpretare vizează capacitatea termenilor
utilizaţi de a răspunde la determinări de genul: „este x mai mult decât y, sau este egal, sau mai puţin
decât y?””. [Dobr, p. 100]

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este raţionamentul?
2. Care este structura raţionamentului?
3. Enumeraţi tipurile de raţionamente.
4. Ce este deducţia?
5. Ce este silogismul simplu categoric?
6. Ce este polisilogismul?
7. Care este esenţa entimemei?
8. Ce este epicherema?
9. Ce este inducţia?
10.Adevărul premiselor raţionamentului deductiv asigură adevărul concluziei?
11. Ce sunt raţionamentele deductive nemijlocite? Daţi exemple de raţionamentele deductive
nemijlocite.
12. Ce sunt raţionamentele deductive mijlocite? Daţi exemple de raţionamentele deductive
mijlocite.
13. Care este rolul raţionamentelor în activitatea juridică?
14. Ce tipuri de raţionamente inductive cunoaşteţi?
15. Ce este inducţia completă?
16. Ce este inducţia incompletă?
17. Ce tipuri de inducţie incompletă cunoaşteţi?
18. Raţionamentele inductive asigură adevărul concluziilor?
19. Enumeraţi metodele de cercetare a legăturilor cauzale.
20. Ce este raţionamentul prin analogie?
21. Ce tipuri de raţionamente prin analogie cunoaşteţi?
22. Care este rolul raţionamentelor prin analogie în activitatea juridică?

Exerciţii şi probleme.
1. Realizaţi, dacă este posibil, conversiunea următoarelor judecăţi:
a. Obiectivele politicii economice sunt importante pentru societate;
b. Nivelul minim al capitalului social al întreprinderilor cu investiţii străine
în Republica Moldova se determină de prevederile legislaţiei Republicii Moldova;
c. Unele ţări se află într-o criză socil-economică profundă;
d. Unii manageri nu recunosc diversitatea în organizaţii.

91
 2. Realizaţi obversiunea următoarelor judecăţi:
a. Principiile de drept sunt rezultatul experienţei sociale;
b. Discriminarea generează conflicte la nivelul social;
c. Unele tratate internaţionale nu se respectă.
3. Determinaţi termenul major, termenul minor şi termenul mediu în următoarele
raţionamente:
a. Toţi cetăţenii Republicii Moldova au dreptul la educaţie.
Radu este cetăţean al Republicii Moldova.
Radu are dreptul la educaţie.
b. Evaziunea fiscală frauduloasă se săvârşeşte cu încălcarea flagrantă a
legii.
Această evaziune fiscală a fost săvârşită cu încălcarea flagrantă a legii.
Această evaziune fiscală este frauduloasă.
4. Să se determine de ce sunt incorecte următoarele raţionamente:
a. Albul este o culoare.
Podul este alb.
Deci, podul este o culoare.
b. Toţi ofiţerii sunt disciplinaţi.
Ion nu este ofiţer.
Ion nu este disciplinat.
c. Viaţa este luptă.
Trânta este luptă.
Trânta este viaţă.
d. Soţii trebuie să se susţină reciproc.
Ion şi Maria se susţin reciproc.
Ion şi Maria sunt soţi.
5. Determinaţi figura silogismului:
a. Studenţii susţin examene.
Ion nu susţine examene.
Ion nu este student.
b. Cei care au studiat chimia, ştiu formula apei.
Adriana a studiat chimia.
Adriana ştie formula apei.
c. Toate corpurile care au densitatea mai mică decât apa, plutesc pe apă.
Toate corpurile din lemn au densitatea mai mică decât apa.
Toate corpurile din lemn plutesc pe apă.
d. Struţii nu pot să zboare.
Struţii sunt păsări.
Unele păsări nu pot să zboare.
6. Formulaţi partea omisă a entimemei, construiţi entimema şi stabiliţi corectitudinea acesteia:
a. Avocaţii nu sunt medici pentru că sunt jurişti;
b. Toţi studenţii din grupa D-101 au fost ieri la concert. Deci, Ion Strabeţ a fost ieri la
concert;
c. Sandu Inculeţ nu are drept de vot pentru că nu are 18 ani;
d. Andrei D. are slăbiciuni, pentru că este om.
7. Stabiliţi care raţionamente sunt alcătuite în baza inducţiei complete şi care – în baza inducţiei
incomplete:
a. Toţi studenţii din grupă au cunoştinţe suficiente la disciplina Contabilitate, pentru că
toţi au susţinut testul pe notă pozitivă;
b. Studenţii care au învăţat temele şi din manual au note mai mari decât cei care au
consultat doar conspectul;
c. Elena a întârziat ieri şi azi la ore. Deci, Elena întârzie întotdeauna şi peste tot.
8. Pot oare următoarele concluzii să fie obţinute cu aplicarea inducţiei complete:
a. Toţi copacii au frunze;
b. Toate planetele Sistemului solar se mişcă în jurul Soarelui;
92
 c. Toţi oamenii îşi doresc pacea.?
9. Stabiliţi metoda de cercetare inductivă care a fost folosită în următorul fragment:
a. La primele patru examene Lidia a avut cu ea pixul norocos şi a susţinut bine examenele.
La ultimul examen Lidia a uitat pixul său norocos acasă. Ea nu a susţinut acest examen şi
consideră că aceasta s-a întâmplat din cauza că a uitat pixul.
10. Determinaţi ce tip de raţionament a fost utilizat în următoarele fragmente:
a. Sandu a absolvit Academia de Studii Economice cu menţiune şi angajându-se cu succes
în câmpul munci a devenit peste doi ani şef de secţie. Deci, dacă Radu a absolvit cu
menţiune Academia de Studii Economice şi s-a angajat cu succes în câmpul muncii, atunci
el va deveni peste doi ani şef de secţie.

93
 Tema 7. FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII.
1. Noţiune de argumentare. Tipurile argumentării.
2. Demonstraţia şi combaterea.
3. Formele demonstraţiei şi ale combaterii.
4. Regulile demonstraţiei şi combaterii.
5. Erori în procesul argumentării.
6. Specificul argumentării juridice.

1. Noţiune de argumentare. Tipurile argumentării.

Activitatea juridică este o activitate argumentativă. Juriştii sunt nişte profesionişti
comunicanţi. Ei trebuie mereu să se preocupe de argumentare. Orice concluzii în legătură cu obiectul
cercetat trebuie fundamentate. Procesul argumentării în sfera juridică presupune existenţa şi a unui
aspect retoric, căci „termenul „ argumentare” acoperă sfera conceptuală a unui domeniu aflat la
intersecţia retoricii cu logica şi lingvistica” [Săvul, p. ?] Prin acesta se folosesc funcţiile limbajului, se
utilizează metafore, exemple, etc. De asemenea, se utilizează aspecte psihologice, se ţine cont de
particularităţile personalităţii oponentului. Mai mult decât atât, specificul activităţii juriştilor cere ca
aceştia să se gândească din timp nu doar la argumentele pe care le vor aduce pentru a sprijini teza, ci
şi la posibilele contraargumente ale oponenţilor, pentru a construi un posibil procedeu de combatere.
Argumentarea este o formă a gândirii care constă în fundamentarea afirmaţiei despre adevărul
sau falsul unei afirmaţii sau teorii. Argumentarea este un „proces de justificare logică a unei
propoziţii”. [Enesu, dic, p 20.] În procesul argumentării se realizează cerinţa unui dintre cele mai
importante principii ale gândirii corecte – principiul raţiunii suficiente. Sarcina principală a
argumentaţiei este o întemeiere completă sau parţială a unor afirmaţii cu ajutorul folosirii altor
afirmaţii. Argumentarea are un rol foarte mare în mai multe domenii – în procesul cunoaşterii
ştiinţifice, în dezvoltarea teoriilor ştiinţifice, în procesul didactic, în procesul comunicării dintre
oameni, în discuţii ştiinţifice. În concordanţă cu acest principiu noi trebuie să acceptăm ca adevărate
doar acele enunţuri pentru care avem argumente. În procesul de argumentare au importanţă mai mulţi
factori – de exemplu, factorul logico-epistemic şi factorul socio-psihologic. Nu orice afirmaţie
adevărată poate fi demonstrată. Nu pot fi demonstrate unele enunţuri din ştiinţele sociale. De exemplu:
„Socializarea politică începe de la vârsta de trei ani”. Nu pot fi demonstrate enunţurile care ţin de
gusturile oamenilor. De exemplu, „Filmele sunt mai interesante decât piesele de teatru”. Din
perspectivă logică prin argumentare justificăm o propoziţie, stabilim o relaţie între argumente şi o
concluzie. Iar din perspectivă lingvistică, argumentarea este o activitate verbală, prin care se justifică
sau se respinge o idee.
De multe ori noţiunea „argumentare” este considerată identică cu noţiunea „demonstraţie”.
Dar totuşi, el are un sens mai larg decât cel de argumentare. Argumentarea poate fi demonstrativă şi
nedemonstrativă.
Orice enunţ despre ceva este sau adevărat sau fals. Despre adevărul unor enunţuri putem să ne
convingem nemijlocit
94
 Argumentarea este alcătuită din mai multe elemente:
1. Teza de argumentat este enunţul al cărui adevăr sau falsitate se fundamentează.
2. Argumentele sau fundamentele argumentării sunt afirmaţiile cu ajutorul cărora se
întemeiază teza se numesc. Există mai multe tipuri de argumente:
a. Principii generale: principii filosofice; principii ale ştiinţelor; reguli morale; norme de drept;
b. Enunţuri care sunt acceptate prin adevărul lor evident: axiome ale teoriilor ştiinţifice;
cunoştinţe despre psihologia umană, fixate în proverbe, zicale; prezumţia nevinovăţiei în domeniul
dreptului;
c. enunţuri despre fapte: date statistice, date ale observaţiei şi experimentelor; în drept mărturii,
procese verbale ale examinării locului crimei, etc.
3. Procesul de argumentare este al treilea element al argumentării.
Demonstraţia este un caz particular al argumentării. Este un tip demonstrativ de argumentare,
în care teza se fundamentează prin argumente, adevărul cărora este stabilit, iar forma de demonstrare
este una demonstrativă (realizată prin raţionamente deductive, inductive complete sau prin analogie
strictă).
De asemenea, există şi argumentare nedemonstrativă. Acestea sunt de trei tipuri:
1. Argumentarea în care adevărul a cel puţin unuia dintre argumente nu este stabilit cu
exactitate, acesta fiind o judecată adevărul căreia este doar verosimil. Aceasta poate să fie o judecată,
în care se enunţă un adevăr unanim acceptat, dar nedemonstrat. Iar forma argumentării este
demonstrativă. Evident, teze va vi doar probabilă din cauza probabilităţii adevărului argumentelor.
2. Argumentarea în care argumentele sunt judecăţi adevărate, dar forma argumentării este
nedemonstrativă (se produce cu ajutorul raţionamentelor inductive incomplete sau prin analogie
simplă). Şi în acest caz teza este un enunţ adevărul căruia este doar probabil.
3. Argumentarea în care nu toate argumentele sunt judecăţi adevărul cărora este fundamentat şi
forma argumentării este nedemonstrativă. Teza, de asemenea va constitui un enunţ al cărui adevăr este
doar probabil.
Una dintre cerinţele principale în legătură cu teza argumentării este clarificarea tezei. Trebuie
să determinăm dacă cunoaştem sensul cuvintelor din teză. În acest caz trebuie să stabilim sensul
fiecărui cuvânt. Este de preferat ca să putem să definim termenii. Pentru aceasta definim cuvintele de
sinestătător sau să utilizăm literatură de specialitate sau dicţionare enciclopedice. Se întâmplă să
întâlnim definiţii diferite ale unui şi aceluiaşi termen. În acest caz alegem definiţia care ne place cel
mai mult, dar ţinem cont de faptul că există şi alte definiţii.
Tot în legătură cu teza trebuie să clarificăm dacă ceea ce se afirmă sau se neagă în teză se
referă la toate elementele clasei, la o parte din obiecte sau doar la unul singur. Este un moment
deosebit de important. Se poate întâmpla ca atunci când vom clarifica că aveau în vedere doar unele
din obiectele clasei, atunci teza nu mai prezintă dubii, controverse şi nu mai este obiect de discuţie.

95
 La fel, trebuie să vedem dacă se afirmă că teza este declarată ca fiind adevărată sau doar
verosimilă. Să clarificăm dacă este declarată ca fiind foarte verosimilă sau posibil verosimilă. Adică să
stabilim gradul de verosimilitate al tezei, modalitatea propoziţiei.
Teza trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul argumentării. Câte odată teza este schimbată
prin una asemănătoare, câte odată prin una care are legătură cu teza înaintată, dar câte odată şi prin una
care nu are nici o legătură cu teza dată.
Pe parcursul cunoaşterii juridice se pune în evidenţă adevărul în fiecare din cazurile de
conflict în care se riscă probleme de vină şi răspundere juridică; de asemenea să se străduiască în
edificarea unei ordini sociale axate pe legalitate. Mijlocul utilizat este argumentarea juridică.

2. Demonstraţia şi combaterea.
Demonstraţia este derivarea logic corectă a concluziei din premise adevărate.
Demonstraţia este tipul de argumentare în care drept argumente servesc propoziţii, adevărul
cărora este stabilit.
Este important nu doar de a demonstra o teză adevărată, ci şi de a combate una falsă.
Dacă a fost combătut procesul de demonstraţie prin care e demonstrată teza, nu înseamnă că
teza este falsă. Posibil doar nu am reuşit să demonstrăm bine teza.

3. Formele demonstraţiei şi ale combaterii.

Se disting două tipuri principale de demonstraţie: demonstraţia directă şi demonstraţia
indirectă.
Demonstraţia directă este demonstraţia în care teza se conchide nemijlocit din argumente.
Adevărul tezei se fundamentează nemijlocit prin argumente. Menţionăm, de asemenea, că
demonstraţia unei propoziţii, de exemplu a propoziţiei „Toţi S sunt P” poate fi realizată sau în mod
deductiv şi în acest caz această propoziţie va fi dedusă din altele, sau inductiv şi atunci va trebui să
enumerăm pe fiecare S şi să arătăm că el are caracteristica P, sau să arătăm că negarea acestui enunţ
aduce la o contradicţie, sau să arătăm că calitatea S determină calitatea P, adică să demonstrăm
necesitatea enunţului „Toţi S sunt P”. Dar pentru ca să arătăm falsitatea acestui enunţ, atunci este de
ajuns să arătăm un singur caz în care S nu este P.
În cazul când nu se pot găsi argumentele necesare, se utilizează demonstraţia indirectă care
este demonstraţia prin care adevărul unei propoziţii este stabilit prin respingerea propoziţiei opuse.
Există două tipuri de demonstraţie indirectă: demonstraţie apagogică şi demonstraţie exclusivă.
Demonstraţia apagogică, prin reducere la absurd constă în stabilirea valabilităţii concluziei
admiţând contradictoria şi arătând că concluzia ce urmează este imposibilă. Se afirmă că este
adevărată antiteza. Şi dacă concluziile care decurg din această admitere combat nişte teze dinainte
stabilite, antiteza se consideră falsă iar teza – adevărată.

96
 Demonstraţia exclusivă sau demonstraţia prin omiterea alternativelor constă în faptul că
pentru a arăta adevărul unui enunţ, noi folosim în calitate de argument o propoziţie disjunctivă, o
enumerare de alternative. Dacă se exclud anumite alternative, atunci alternativa rămasă este adevărată.
Principala dificultate în cadrul acestui tip de demonstraţie este necesitatea enumerării tuturor
alternativelor posibile, una dintre ele fiind teza pe care trebuie s-o demonstrăm. De exemplu, „Furtul a
putut fi comis de către A sau B sau C. Este stabilit că furtul nu a fost comis nici de către B, nici de
către C. Deci, furtul a fost comis de către A”.
Combaterea poate să fie realizată prin trei moduri: critica tezei, critica argumentelor, critica
procesului de demonstraţie.
Combaterea tezei, de asemenea, poate fi directă şi indirectă. Combaterea directă a tezei se
elaborează prin intermediul consecinţelor logic care decurg din teză. Se admite că teza este adevărată.
Se deduc consecinţele care urmează din teză. Se stabileşte faptul dacă ele sunt nişte enunţuri
adevărate, confruntându-se cu faptele. Dacă consecinţele sunt false, atunci şi teza este considerată
falsă.
Combaterea indirectă a tezei se realizează în baza demonstraţiei adevărului antitezei. Dacă
antiteza se va dovedi a fi adevărată, atunci teza se va considera falsă.
Combaterea argumentelor se va realiza prin stabilirea falsităţii acestora. Dar din falsitatea
argumentelor nu decurge falsitatea tezei. Dacă au fost găsite doar argumente care se dovedesc a fi
false, teza rămâne nedemonstrată. Teza poate să fie şi adevărată. Doar că nu au fost găsite argumente
necesare pentru a o demonstra.
Combaterea procesului de demonstraţie se realizează prin a arăta că nu există o legătură
logică între teza de demonstrat şi argumente. De exemplu, avem teza următoare: „Agricultura este o
ocupaţie demnă”. Pentru a demonstra, înaintăm următoarele argumente „Toate ocupaţiile demne sunt
acţiuni social-utile” şi „Agricultura este o acţiune social utilă”. Construim raţionamentul:
Toate ocupaţiile demne sunt acţiuni social-utile
Agricultura este o acţiune social utilă.
Agricultura este o ocupaţie demnă.
Vedem că acest silogism este unul de figura a doua, silogism în care una dintre premise trebuie
să fie negativă. Dar în raţionamentul pe care l-am construit, ambele premise sunt afirmative. Deci,
concluzia nu decurge cu necesitate din premise, şi deci, teza nu decurge cu necesitate din argumente.

4. Regulile demonstraţiei şi combaterii.

Demonstraţia este o operaţie logică şi, deci, ea poate să fie corectă sau incorectă. Pentru ca
demonstraţia să fie corectă, trebuie să se respecte anumite reguli. Există anumite reguli cu referire la
fiecare element al demonstraţiei – reguli cu referire la teză, reguli cu referire la argumente şi reguli cu
privire la procedeul de demonstrare. Încălcarea acestor reguli ale demonstraţiei duce la greşeli logice

97
şi, în cele din urmă, nu permite să se confirme teza înaintată sau să se infirme aceasta în cadrul
combaterii.
Reguli referitoare la teză:
1. Teza trebuie să fie formulată clar şi precis. Adică teze trebuie să evite cuvinte cu dublu
sens şi să nu fie indeterminată după sensul său. Neglijenţa în formulare tezei împiedică procesul de
argumentare.
Teza trebuie să fie formulată clar şi exact. În judecata care este exprimată prin teză trebuie să
fie bine evidenţiat subiectul şi predicatul. Dacă subiectul este reprezentat printr-o noţiune generală,
atunci trebuie de specificat cuantorul – fie el este general, fie că el este existenţial. De asemenea,
trebuie de clarificat caracteristicile modale ale judecăţii. Noţiunile din judecată trebuie să fie exacte,
pentru că în caz contrar, teza va fi una vagă. Se poate include în teză noţiunea „bun”. De exemplu,
„Gestionarea eficientă a resurselor este un lucru bun”. Nu este clar ce anume prevede acest „bun” aici.
Alte exemple: „contemporan”, „nou”, „agreabil”, etc.
Dacă judecata care exprimă teza este o judecată simplă, atunci trebuie să se evidenţieze foarte
clar subiectul şi predicatul. Iar în judecata compusă trebuie să se evidenţieze foarte clar elementele
sale şi caracterul legăturii logice.
Dacă în calitate de subiect se utilizează o noţiune generală, trebuie să fie clar specificat dacă
se au în vedere toate elementele clasei sau doar unele dintre ele, adică dacă se foloseşte cuantorul
universal sau cel existenţial.
La nerespectarea acestei reguli sunt posibile greşeli, esenţa cărora va consta în aceea că teza
este formulată vag şi de aceea el nu determină exact ce trebuie să fie fundamentat sau admite diferite
interpretări. De exemplu, noţiunea „acum” poate să însemne în ultimii 100, 10, 1 an, sau în această
secundă. Şi atunci nu este clar despre ce se discută.
Nu trebuie să înainteze teze care ţin de gusturile individuale ale oamenilor. Nu putem să
înaintăm teza „Merele sunt mai gustoase decât portocalele”. În schimb, putem să înaintăm şi să
încercăm să demonstrăm teza „Merele sunt mai utile pentru sănătate decât portocalele”.
2. Teza trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei sau combaterii. Ea nu
poate fi substituită cu altă teză şi nici nu putem să schimbăm unele părţi ale tezei. Această regulă este
dictată de cerinţa principală a principiului identităţii de a păstra neschimbate gândurile, conţinutul
acestora pe tot parcursul unui proces de gândire. La încălcare acestei reguli pot să apară anumite
greşeli. Una dintre acestea este substituirea tezei. În loc de teza iniţială se înaintează o altă teză,
similară cu prima. De exemplu, nu putem în loc de a demonstra teza cum că X a comis o infracţiune că
X se afla în acel loc.
Una dintre greşelile, care par la nerespectarea acestei reguli se numeşte substituirea tezei.
Substituirea se realizează deseori ca un rezultat al demonstraţiei unei idei, care este aproape după sens
tezei, iar rezultatul este arătat ca şi cum ar fi demonstraţia tezei. Substituirea tezei se produce din
contul substituirii noţiunilor.
98
 Apelul la persoană. Este greşeala comisă în cazul când în loc de teză se aduc argumente, care
sunt legate de influenţa emoţională asupra persoanelor. De exemplu, faptul că o persoană este vinovată
de comiterea unui delict este demonstrată prin faptul că bănuitul a avut comportamente similare în
trecut. Afirmăm că cel care înaintează teza nu este un specialist, sau că a comis greşeli în gândurile
sale mai înainte.
Reguli referitoare la argumente:
1. Argumentele trebuie să fie adevărate. La nerespectarea acestei reguli sunt posibile două
greşeli: eroarea fundamentală, care are loc în cazul când teza se fundamentează prin argumente false.
A doua greşeală este anticipare tezei, care constă în aceea că în calitate de argumente se aduc
argumente necontrolate, care au nevoie ele însele de fundamentare. De obicei, când se aduc astfel de
argumente, se zic următoarele expresii: „se cunoaşte că”, „este evident”, „s-a stabilit exact”.
2. Argumentele nu trebuie să se combată reciproc.
3. Demonstraţia adevărului argumentelor trebuie să poată fi realizată independent de teză.
4. Din argumente trebuie să reiasă teza.
Argumentele trebuie să se demonstreze independent de teză. Dacă se încalcă regula dată, se
produce greşeala care se numeşte „cerc vicios”. În calitate de exemplu se poate lua raţionamentul:
Demonstraţia trebuie să se construiască după regulile generale ale raţionamentului. La
nerespectarea acestei reguli se pot produce două greşeli:
Despre paradoxuri şi sofisme.

5. Erori în procesul argumentării.

Argumente falacioase comune
Petitio principii. Este un raţionament în care în una dintre premise ceea ce de fapt trebuie de
demonstrat în concluzie. Astfel, concluzia este efectuată, fără procesul de argumentare.
Un caz particular al acestei erori îl constituie eroarea circulus in probando (circulus in
demonstrando) . În acest caz propoziţiile sunt demonstrate unele prin altele în mod reciproc. Premisele
presupun indirect concluzia. Adică, avem un cerc vicios.
Biblia ne spune că Dumnezeu există.
Biblia a fost dictată de Dumnezeu.
Deci Dumnezeu există. [Săvulescu, p.147]
Post hoc, ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza aceasta)
În acest caz se consideră, că dacă un fenomen a avut loc după altul, atunci el a avut loc din
cauza primului.
Am visat ca am primit un doi la logică.
A doua zi am primit un doi la logică.
Deci, am primit nota de doi la logică din cauza visului meu.
Însă în acest caz trebuie să stabilim o legătură cauzală şi s-o demonstrăm.
Ipostazierea
99
 În cazul acestei erori se consideră a fi real un obiect care are doar o existenţă conceptuală sau
imaginară. De obicei, argumentele aduse încep cu aşa cuvinte: „Ştiinţa a descoperit...”, „Mulţi oameni
de ştiinţă consideră că...”.
Acest tip de eroare este utilizat frecvent în publicitate.
Există o serie de erori în argumentare, care ţin de substituirea tezei:
Argumentul autorităţii ( argumentum ab auctoritate). În cazul acestei erori, pentru a justifica
o idee se invocă o instanţă investită cu autoritate, prestigiu. Dacă se aduce doar aşa un argument, nu
neapărat teza este fală sau nejustificată. Trebuie să căutăm în continuare argumente, care pot să
confirme teza, fără a se sprijini doar pe autoritate. Se pot aduce citate din Biblie pentru a fundamenta
adevărul unei teze.
Argumantum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie). Este foarte
apropiat de argumentul autorităţii. Se consideră că nu putem contrazice o autoritate dintr-un domeniu
sau o idee acceptată timp îndelungat deoarece trebuie să fim modeşti în raport cu ea.
Argumentul urii ( argumentum ab invidia).Se încearcă provocarea urii faţă de persoana, care
înaintează o anumită părere, sau faţă de această părere.
Argumentum a contrario. Este un mod de argumentare prin analogie, în cadrul căruia se
realizează un transfer de la contrariu la contrariu. Adică, dacă lui A ii corespunde B, apoi lui non- A ii
corespunde non-B.
Argument privitor la persoană ( argumentum ad hominem). Se pot face referiri la trăsăturile
negative ale unei persoane, în loc de a combate prin metode raţionale teza pe care această persoană o
înaintează. Accentul este pus pe persoană şi nu pe ideea înaintată de către aceasta. Se face referire la
calităţile unei persoane, care nu au legătură cu teza. De exemplu, se poate discredita ideea prin
discreditarea persoanei. În cadrul procesului de judecată avocatul poate să încerce să demonstreze că
martorul este o persoană fără integritate, că face parte dintr-o sectă religioasă, este imoral în viaţa
personală, şi deci, este puţin probabil ca mărturiile sale să fie adevărate.
Insulta. Este utilizată, încălcându-se normele morale pentru a dezorienta oponentul.
Argument asupra ignoranţei (argumentum ad ignorantiam). Se bazează pe ignoranţa
interlocutorului. Dacă oponentul nu poate să dovedească opusa propoziţiei discutate, atunci aceasta se
ia drept argument pentru propoziţie. Se identifică imposibilitatea de a dovedi cu neadevărul.
Argument ce face apel la respect (argument relativ la modestie, argumentum ad
verecundiam). Se argumentează o teză doar în baza faptului că ea este susţinută de o persoană ce are
respectul celor din jur. Se apelează la respectul datorat autorităţii cuiva sau la faptul că o idee este
vehiculată de foarte mulţi ani. Adică se consideră că trebuie să fim modeşti.
Una dintre formele acestei erori este argumentum ad hominem.
Argumentul bâtei, argumentul ad baculum (argumentum baculinum / argumentum ad
baculum). Se utilizează forţa în locul argumentelor. Ceilalţi sunt siliţi prin forţă să accepte o idee, se

100
argumentează prin constrângere. Ideile sunt impuse prin ameninţare. „Dacă nu vei susţine ideea mea la
şedinţă, apoi să nu te aştepţi la primă în această lună”.
Argument prin tăcere (argument prelevat din trecerea sub tăcere, argumentum ex silentio). Se
fundamentează pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia.
Argument relativ la milă (argumentum ad misericordiam). Se face apel la sentimentele de
milă în favoarea unei persoane. Acest tip de greşeală este des utilizat de către avocaţi în sălile de
judecată.
Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii). Se încearcă de a
obţine acordul unei persoane: a interlocutorului, a judecătorului, etc. prin a-l flata. De exemplu:
„Dumneavoastră care sunteţi o persoană cultă şi inteligentă sigur că sunteţi de acord
că…”.
Argument relativ la popor (argumentum ad populum). Pentru argumentarea tezei se face apel
la sentimentele, pasiunile, sau prejudecăţile unui popor. Se face tot posibilul ca să se genereze
simpatie, sau, din contra, antipatie pentru evenimentul, fenomenul, persoana, problema discutată. Un
caz particular al acestui argument este argumentul majorităţii, când teza este argumentată prin faptul
că ea are acordul majorităţii.
Dialela – cerc vicios în demonstraţie sau în explicaţie. Astfel, o vorba din popor spune: „De ce
e sărac?” „Pentru că e prost”. „Şi de ce e prost?” „Pentru că e sărac”.
Argumentarea începe cu o propoziţie afirmativă. Şi anume această propoziţie afirmativă se cere
confirmată sau infirmată.
Echivocaţia – decurge din caracterul echivoc al expresiilor.
Eroarea diviziunii: decurge din afirmaţia că „ceea ce este adevărat despre întreg este adevărat
şi despre părţile acestuia”.
Eroarea compoziţiei „Ce este adevărat pentru părţi, este adevărat şi pentru întreg.” Însă
aceasta poate să fie adevărat doar pentru părţi luate separat.
Dacă vorbim despre faptul că avem demonstraţie şi convingere, atunci se merită să menţionăm
că în procesul convingerii se pot analiza aspecte socio-psihologice.
În cazul convingerii convingerea urmăreşte însăşi convingerea?
Rezultatele cunoaşterii ştiinţifice şi practice se recunosc drept adevărate dacă ele au trecut un control
total. La etapa gândirii abstracte rezultatele procesului de cunoaştere se controlează mai ales prin
confruntarea rezultatelor obţinute cu alte judecăţi, obţinute mai înainte şi adevărul cărora este deja
stabilit. Deci, adevărul judecăţilor se stabileşte prin alte judecăţi, ceea ce reprezintă o fundamentare.
A fundamenta o anumită judecată înseamnă a aduce alte judecăţi legate cu aceasta şi care o confirmă.
În procesul de fundamentare acţiunea convingătoare a argumentelor depinde nu doar de factorul logic,
de corectitudinea argumentării, ci şi de factori extralogici: lingvistici, ritorici, psihologici. ş.a.
În calitate de teză pot să apară principii ale ştiinţelor teoretice, teoreme matematice. În
cercetările empirice drept teză pot să apară rezultatele generalizării datelor factuale concrete. În
101
calitate de teză poate să apară judecăţi despre calităţile, cauzele apariţiei sau dispariţiei unor obiecte,
unor fenomene.
În calitate de argumente se pot utiliza: generalizări empirice sau teoretice, afirmaţii despre
fapte, adevărul cărora a fost deja stabilit, axiome, definiţii, legi, reguli, norme juridice.
Axiomele sunt afirmaţii evidente şi de aceea nedemonstrabile. De exemplu: „partea este mai
mică decât întregul”. Repetarea de un număr foarte mare de ori în practică a unor adevăruri contribuie
la fixarea acestora în conştiinţă în calitate de axiome. Argumentele (а1, а2,..., аn) sunt fundamente
logice, iar teza (Т) este concluzia logică: (а1 & a2 &…& an) → Т.
Trecerea logică de la argumente la teză se petrece sub formă de raţionament. Poate să fie un
raţionament aparte sau un lanţ de raţionamente. Premisele sunt argumentele, iar teza reprezintă
concluzia. De fapt, a demonstra echivalează cu a arăta că teza urmează logic din argumentele adoptate
după regulile raţionamentelor concrete.
Necesitatea de a demonstra se determină, în primul rând de natura socială a cunoaşterii
umane. Găsind adevăriri noi, oamenii tind să le împărtăşească altora. Dar pentru ca acestea să fie
acceptate, ei trebuie să îi convingă.
Demonstraţia directă a tezei se poate realiza prin confirmarea deductivă a tezei şi prin
confirmarea inductivă, utilizând inducţia completă.
Juriştii nu doar expun semnificaţia normelor şi faptelor, ci şi şi să propună şi să apere
soluţionarea proprie a problemelor din aria dreptului: probleme de elaborare a normelor, a schimbării
sau utilizării acestora. Pentru aceasta el trebuie să convingă, să demonstreze, deci, să argumenteze. O
face pentru cei care creează legile, pentru cei care trebuie să le respecte.
Argumentarea juridică poate să fie una raţională, corectă, care se bazează pe norme, pe fapte
incontestabile. Dar argumentarea juridică poate să fie şi mai puţin raţională, folosind factori intuitivi
sau emoţionali. Moduri de argumentare care nu sunt strâns legate de logică pot să fie folosite de
avocaţi care îşi apără clienţii, de parlamentari care îndreptăţesc un articol de lege. Deci, există
argumentări neraţionale juridice. Deci, raţionările juridice nu sunt întotdeauna raţionale, ci pot să
devină instrumente ale sentimentelor, emoţiilor, şireteniei. În acest caz juriştii apelează la argumente
psihologice: la dreptate sau nedreptate socială, voinţă bună sau rea, egoism sau altruism, solidaritate,
milă. Se ţine cont în acest caz şi de stereotipuri sociale, de valorile apreciate într-o societate, de
ierarhia socială.

6. Specificul argumentării juridice.

În sfera dreptului este important ca concluziile să fie bine argumentate. De obicei,
argumentarea juridică se construieşte pe un fundament deductiv strict, cu ajutorul raţionamentelor
deductive standard. Specificul argumentării juridice se condiţionează de specificul judecăţilor
folosite.

102
 În argumentarea juridică avem întotdeauna cel puţin două părţi care se confruntă, cea care
afirmă şi cea care neagă.
Pentru a căuta argumente în cadrul argumentării juridice trebuie să se respecte mai multe
reguli, printre acestea: în cazul culegerii argumentelor trebuie să se folosească doar acele modalităţi
care sunt prevăzute de lege; trebuie să existe obiectivitate în căutarea de argumente; trebuie să se
caute toate argumentele posibile; trebuie să se realizeze la timp, rapid acţiunile de culegere a
argumentelor; de obţinut garanţii ale veridicităţii informaţiei.
Argumentarea juridică are, printre altele, sarcina de a unifica faptele cu normele juridice.

Întrebări pentru verificare.

1. Ce este argumentarea?
2. Care este structura argumentării?
3. Ce este demonstraţia?
4. Care este structura demonstraţiei?
5. Enumeraţi tipurile de demonstraţie.
6. Ce tipuri de demonstraţie cunoaşteţi?
7. Ce este combaterea?
8. Ce tipuri de combatere cunoaşteţi?
9. Ce înseamnă critica tezei, cum se realizează aceasta?
10. Ce este critica argumentelor? Se poate combate teza oponentului prin critica argumentelor?
11. Care sunt principalele reguli cu referire la teză?
12. Numiţi greşelile posibile în cazul când se încalcă regulile cu privire la teză?
13. Care sunt principalele reguli cu referire la argumente?
14. Ce greşeli sunt posibile la încălcarea regulilor cu referire la argumente?
15. Căror reguli trebuie să li se supună procesul de demonstraţie?
16. Care sunt regulile cu referire la procesul de demonstraţie?
17. Ce greşeli legate de încălcarea regulilor cu referire la procesul de demonstraţie?

Exerciţii şi probleme.
1. Analizaţi următoarele demonstraţii, determinând teza, argumentele şi evaluaţi argumentele din
punct de vedere al argumentării lor şi a legăturii lor cu teza:
2. Respingeţi următoarea argumentare: Ion nu este bolnav, deoarece nu are febră.
3. Găsiţi în culegerile de legi 10 judecăţi, de determinat tipul şi de scris formulele acestor
judecăţi.
4. Găsiţi în literatura juridică 10 raţionamente şi de stabilit tipul acestora.
5. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de demonstraţii şi combateri.
6. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de înaintare a ipotezelor, a
versiunilor juridice.
7. Găsiţi în literatura juridică şi în literatura artistică exemple de raţionamente deductive,
inductive şi prin analogie.
8. Găsiţi în publicitate exemple de argumentare incorectă.
9. În următoarele raţionamente arătaţi teza, argumentele, determinaţi modul de legătură dintre
teză şi argumente:
10. Demonstraţi adevărul tezei: „Judecata Unii dintre studenţi au înţeles bine tema este judecată
particular-afirmativă”.
11. Realizaţi combaterea tezei:
12. Formulaţi o teză şi argumentaţi-o.
13. Construiţi un discurs argumentativ cu genericul:
a. De ce am ales această specialitate?
103
 b. Cursul de logică juridică o să îmi fie util în practicarea specialităţii de jurist.
14. Găsiţi argumente pentru a demonstra următoarele teze:
a. Republica Moldova este un stat democratic;
b. Ionela este şefa grupei;
c. Toate lucrurile se schimbă permanent;
d. Adrian a susţinut cu succes toate examenele din sesiunea de iarnă.
15. Determinaţi de ce sunt incorecte următoarea argumentări:
a. Toţi medicii sunt oameni buni pentru că ei ajută oamenii, iar cei ce ajută oamenii sunt
oameni buni;
b. Svetlana este bolnavă pentru că am văzut-o cum ieşea din policlinică;
c. Soarele răsare dimineaţa din cauza că cântă cocoşul. Or, se observă că după ce cântă
cocoşul, răsare soarele;
d. Judecata dată este adevărată pentru că în ea se enunţă despre regulile gândirii;
e. Toţi parlamentarii au studii superioare, pentru că poţi să devii parlamentar doar dacă ai
studii superioare;
f. Aceste valori sociale sunt bune pentru că sunt fixate în lege, iar în lege sunt fixate pentru că
sunt bune;
g. Stelu Julian a poate să acorde o consultaţie calificată în materie juridică, pentru că este
jurist, iar toţi juriştii cunosc bine legile.

104
 Tema 8. IPOTEZA.
Noţiuni: ipoteză, ipoteză singulară, ipoteză particulară, ipoteză universală, ipoteze concurente,
versiune, verificarea ipotezei.
1. Noţiune de ipoteză.
2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza.
3. Versiunea juridică.

1. Noţiune de ipoteză.
Ipoteza este o formă de cunoaştere ipotetică. În lanţul cunoaşterii, ipoteza reprezintă o verigă
importantă, care asigură constituirea cunoaşterii noi.
Ipoteza este o formă metodologică de cunoaştere ştiinţifică şi de interacţiune intelectuală
socioculturală, care este o presupunere parţial fundamentată relativ la explicarea sau soluţionarea unei
probleme.
Termenul „ipoteză” se utilizează cu semnificaţie dublă. Prin ipoteză înţelegem şi însăşi
presupunerea, care explică fenomenul, dar
În teoria şi practica juridică ipoteza se foloseşte atunci când faptele nu sunt de ajuns pentru a
explica cauzele dependenţei cauzale a fenomenului juridic, dar există necesitatea de al explica; când
faptele sunt complexe iar ipoteza poate să aducă foloase ca o generalizare a cunoştinţelor juridice de
moment, ca un prim pas pentru a le explica; când cauzele apariţiei faptelor legate de procesele juridice
nu sunt accesibile pentru experienţă, dar acţiunea lor sau consecinţele pot fi studiate. În practica de
anchetă pentru a se clarifica cauzele şi conţinutul faptei ilicite pot fi înaintate mai multe ipoteze, dar
doar una este adevărată şi demonstrabilă. Dar, se poate întâmpla ca în anumite circumstanţe, crima să
fie clasată, să nu fie descoperită şi atunci toate versiunile vor rămâne nedemonstrate.
Logica formală studiază atât formele gândirii cât şi formele de dezvoltare a cunoaşterii
ştiinţifice. Una dintre aceste forme este ipoteza. Ipoteza este o presupunere probabilistică despre
cauzele unor fenomene, care oferă anumite explicaţii, care nu sunt posibile fără această ipoteză.
Ipoteza oferă posibilitatea nu doar de a explica faptele prezente, ci şi de a găsi fapte noi, la care
nimeni nu a atras atenţie. Uneori, cuvântul ipoteză se foloseşte în domeniul dreptului în calitate de
sinonim pentru cuvântul opinie. Ipoteza este un adevăr posibil, însă, unul care nu a fost încă
demonstrat. Ipoteza este o presupunere, dar ea se deosebeşte de alte presupuneri – priceperi, fantezii,
admiteri, fantezii, preziceri. Nu orice presupunere este o ipoteză. Pentru a deveni ipoteză,
presupunerea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
• să nu fie logic contradictorie,
• să fie în principiu, verificabilă. Se disting două tipuri de verificabilitate: practică şi
principială. Presupunerea este practic verificabilă dacă ea poate să fie verificată acum sau într-un
viitor apropiat. Şi presupunerea este în principiu verificabilă dacă ea poate să fie în general verificată,
dacă nu acum, atunci în viitor.

105
 • presupunerea nu trebuie să contrazică fapte dinainte stabilite pentru explicare cărora ea
este predestinată. Dacă deja la această etapă de formulare a ipotezei faptele întră în contradicţie cu
presupunerea atunci trebuie căutată o altă formulare.
• presupunerea trebuie să explice un cerc cât mai mare de fenomene. Din aceste
considerente, din două ipoteze, care explică unul şi acelaşi cerc de fenomene, se alege cea optimă.
Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor care este generală şi necesară pentru orice
proces de dezvoltare a cunoştinţelor. Cunoaşterea se începe prin a se culege şi a se cumula faptele,
care ţin de un anumit fenomen studiat. Faptele pe care le avem la începutul cercetării nici odată nu
sunt de ajuns pentru a explica un fenomen şi a face o concluzie justă despre ce înseamnă acest
fenomen, care sunt cauzele apariţiei, legităţile dezvoltării acestuia. Ipoteza are un rol central printre
celelalte forme de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, anume de la ea se începe etapa teoretică a
cunoaşterii ştiinţifice. Ipoteza nu apare de la sine. Ea se iniţiază de către anumite dificultăţi ale
activităţii practice vitale, dezvoltării ştiinţei sau procesului de gândire.
Construirea unei ipoteze întotdeauna se însoţeşte de înaintarea unei presupuneri despre natura
obiectelor cercetate, care constituie mijlocul logic al ipotezei şi se formulează ca o singură judecată sau
un sistem de judecăţi care sunt legate între ele.
Presupunerile apar în rezultatul analizei materialului faptic, în baza generalizării multor
observaţii. Orice ipoteză are un fundament şi un rezultat final – presupunerea.
De aceea cunoaşterea obiectelor şi a fenomenelor se produce deseori cu utilizarea ipotezei.
Fără a se aştepta până când se vor aduna destule fapte pentru ca să se facă o concluzie finală despre
caracterul şi cauzele dezvoltării fenomenului cercetat. De aceea se dă o explicaţie prealabilă, apoi
această presupunere se dezvoltă şi se demonstrează.
Orice ipoteză conţine în sine cunoştinţe verosimile care trebuie să fie controlate. Iar dacă ea este
demonstrată, atunci nu mai este ipoteză, deoarece conţine cunoştinţe demonstrate. Pentru a deveni
cunoaştere veridică, ipoteza trebuie să fie controlată în plan ştiinţific şi în plan practic. În calitate de
cunoaştere probabilistică, care încă nu este demonstrată şi nu este încă într-atâta demonstrată de practică,
ca să fie veridică, ipoteza nu este nici adevărată, nici falsă. Ea este nedeterminată, adică se află între
adevăr şi falsitate.
Orice dificultate în sfera cunoaşterii sau sferele activităţii practice se conturează într-o
problemă. Dacă a apărut sau există o anumită problemă, atunci se formulează una sau mai multe
ipoteze pentru soluţionarea acesteia.
Ipoteza reflectă lumea obiectivă. Prin aceasta ea este asemănătore cu alte forme ale gândirii.
Dar, ipoteze se şi deosebeşte de ele. Specificul ei este nu în aceea ce reflectă ea din lume, ci cum
anume reflectă, adică verosimil, probabil şi nu veridic, categoric. Însuşi termenul „ipoteză” din limba
greacă înseamnă presupunere.

106
 Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a gândiri logice ştiinţifice.
Construirea ipotezelor permite să se treacă de la fapte ştiinţifice aparte, care ţin de fenomen la
generalizare şi cunoaşterea legilor dezvoltării acestui fenomen.
Ipoteza reprezintă o presupunere fundamentată, care se bazează pe fapte concrete. Astfel,
ipoteza nu apare spontan, ci reprezintă un proces legic, logic, care duce oamenii la obţinerea
cunoştinţelor noi despre realitatea obiectivă. Construirea ipotezei este însoţită permanent de înaintarea
presupunerii, care este legată de explicaţia teoretică a fenomenelor cercetate. Ipoteza apare sub forma
unei judecăţi aparte sau a unui sistem de judecăţi. În aceste judecăţi se exprimă o cunoaştere teoretică
probabilistică.
Ipoteza înaintată în baza unor cunoştinţe determinate despre o sferă de fenomene are un rol de
principiu conducător, care orientează şi corectează observaţiile şi experimentele de mai departe.
Ipoteza îşi întrerupe existenţa în două cazuri: când ea primeşte confirmare şi se transformă în
cunoştinţe veridice şi devine parte a unei teorii şi în ale doilea caz, atunci când ipoteza este respinsă şi
devine cunoştinţe falsă.
Ipoteza reprezintă un sistem de noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Spre deosebire de fiecare
formă de gândire abstractă ea are un caracter complex, sintetic. O judecată aparte, noţiune sau
raţionament nu constituie încă o ipoteză, ci doar o parte a ei.
În structura logică a ipotezelor se evidenţiază următoarele elemente:
- fundamentul ipotezei – ansamblul de fapte sau afirmaţii fundamentate pe care de bazează
presupunerea;
- forma ipotezei – ansamblul de raţionamente, care duce de la fundamentul ipotezei la
presupunerea principală;
- presupunerea, sau ipoteza în sensul îngust al cuvântului – concluziile din faptele şi
afirmaţiile, care exprimă conţinutul ipotezei.
Ipotezele se deosebesc după conţinut şi funcţiile îndeplinite. În funcţie de complexitatea
obiectul cercetat ipotezele se împart în universale şi particulare.
Ipotezele universale sunt acele ipoteze care explică cauzele unui fenomen sau grup de
fenomene. De exemplu, ipoteza Kant-Laplass. Dacă aceste ipoteze sunt confirmate, atunci ele devin
teorii ştiinţifice. Ipotezele particulare sunt acele ipoteze care explică o latură aparte a unui fenomen
sau eveniment, sunt presupuneri fundamentate despre apariţia şi despre caracteristicile unor fapte şi
fenomene.
De exemplu, în ancheta judecătorească presupunerea despre fapta ilicită, în general, este o
ipoteză generală, iar ipoteza despre laturile aparte ale faptei ilicite, de exemplu, despre faptul cum
anume a fost deschis safeul, este o ipoteză particulară.
În sfera dreptului se înaintează, de obicei, ipoteze particulare, mai ales în domeniul
judecătoresc şi cel de anchetă, pentru că în el se raţionează despre fapte singulare, acţiunile diferitor
oameni, fapte, care se află în legături cauzale cu acţiunile ilegale.
107
 În funcţie de gradul de verosimilitate ipotezele se clasifică în ipoteze ştiinţifice şi ipoteze de
lucru. Ipoteza ştiinţifică este ipoteza care explică legităţile dezvoltării fenomenelor naturii, societăţii
şi gândirii. Pentru a fi una ştiinţifică, ipoteza trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie singurul
analog al procesului sau fenomenului dat, să ofere explicaţii pentru un număr cât mai mare de
circumstanţe, legate de acest fenomen, să fie în stare să prezică fenomene noi, care nu întră în
numărul acelor, în baza căror ea a fost construită.
Ipoteza de lucru este o ipoteză provizorie, sau o admitere, de care ne folosim în construirea
unei ipoteze. Ipoteza de lucru se înaintează, de obicei, la etapele iniţiale ale cercetării. Ea nu are
nemijlocit scopul de a dezvălui cauzele autentice a fenomenelor studiate, ci servesc doar drept o
admitere condiţională care permite să se grupeze şi să se sistematizeze rezultatele observaţiilor şi să
dea descrierea fenomenelor care corespund observaţiilor. Se utilizează şi termenul ipoteză de lucru.
Ipoteza de lucru este o presupunere care se înaintează la primele etape ale cercetării şi care este o
admitere convenţională ce permite să se grupeze rezultatele observaţiilor şi să li se de explicaţii
pentru început. Ce deosebeşte ipoteza de lucru, este anume acest convenţionalism al ei şi adoptarea ei
temporară. În baza acesteia se sistematizează la începutul cercetării faptele concrete, se prelucrează şi
se trasează căi de căutare pe viitor. Ipoteza de lucru poate să rămâne în calitate de ipoteză principală
sau în calitate de ipoteză concurentă. Dar dacă ea va fi incompatibilă cu noile date descoperite, atunci
ea va fi înlăturată. Trebuie de avut în vedere că împărţirea ipotezelor în generale şi particulare are
sens doar atunci când se compară ipotezele. Această divizare nu este una absolută. Ipoteza poate să fie
particulară faţă de o anumită ipoteză şi universală faţă de alte ipoteze. Astfel, ipoteza universală
despre cauzele unei infracţiuni poate să apară ca fiind una particulară faţă de ipoteza privind cauzele
infracţiunii în general într-o anumită ţară.
În dependenţă de funcţia în procesul de cunoaştere se deosebesc ipoteze descriptive şi
explicative. Cele descriptive constituie o presupunere despre calităţile proprii obiectului şi răspunde la
întrebările „Ce este obiectul dat?”, „Ce calităţi are obiectul dat?”. Ipotezele descriptive se înaintează
în scopul de a dezvălui componenţa sau structura obiectului, dezvăluirea mecanismului acţionării sale,
determinarea caracteristicilor funcţionale ale obiectului.
Din ipotezele descriptive fac part şi ipotezele despre existenţa obiectelor – ipoteze
existenţiale. De exemplu, despre existenţa Atlantidei.
Ipotezele explicative sunt nişte presupuneri despre cauzele apariţiei obiectului cercetat. În ele
se clarifică de ce a avut loc un eveniment, care sunt cauzele apariţiei unui obiect. De exemplu,
ipotezele despre apariţia Universului, despre apariţia omului.
În istoria ştiinţei ipotezele existenţiale de obicei le precedă pe cele descriptive, iar cele descriptive –
pe cele explicative.
În funcţie de conţinut se deosebesc ipoteze descriptive şi explicative. Ipoteza descriptivă este
o presupunere despre existenţa unui sau altui fenomen sau legături. Astfel, presupunerea despre
creşterea pericolului social al criminalităţii în ţară pe o anumită perioadă este o ipoteză descriptivă.
108
 Ipoteza explicativă este o presupunere despre legăturile cauzale în obiectul studiat. De
exemplu, despre interdependenţa educaţiei copiilor în familie şi nivelul criminalităţii în rândurile
adolescenţilor.
Ipoteza este un proces al dezvoltării gândirii. Desigur, de oferit un model concret de construire
a ipotezelor pentru orice întâmplare nu este posibil. Aceasta este legat de faptul că condiţiile
elaborării unei ipoteze depind de particularităţile activităţii practice dar şi de specificul unei probleme
date. Totuşi, pot fi conturate nişte hotare generale ale etapelor, pe care le parcurge procesul de gândire
în cadrul ipotezei. Principalele etape ale dezvoltării ipotezei sunt: înaintarea ipotezei; dezvoltarea
ipotezei; verificarea ipotezei.
Pentru a înainta o ipoteză, trebuie să existe un anumit ansamblu de fapte, care se referă la
fenomenul observat, care ar fundamenta probabilitatea unei anumite presupuneri, ar explica
necunoscutul. De aceea construcţia ipotezei este legată, în primul rând, de culegerea faptelor, care se
referă la acel fenomen pe care noi îl explicăm şi care nu coincid cu explicaţia care există acum.
În baza faptelor colectate se înaintează presupunerea despre aceea ce reprezintă fenomenul
cercetat, adică se formulează ipoteza în sensul îngust al cuvântului. Presupunerea se înaintează în
rezultatul prelucrării logice a faptelor culese. Faptele, în baza cărora se înaintează ipoteza pot fi
înţelese, percepute logic sub formă de deducţie, inducţie sau analogie. Înaintarea presupunerii
constituie conţinutul principal al ipotezei.
Presupunerea constituie un răspuns la întrebarea privind esenţa, cauza, legăturile fenomenului
cercetat. În presupunere se conţin acele cunoştinţe, care sunt obţinute în rezultatul generalizării
faptelor. Ea constituie nucleul ipotezei, în jurul căruia se învârte întreaga activitate practică şi
cognitivă. Presupunerea în ipoteză este, pe de o parte, rezultat al cunoaşterii precedente, principalul la
ce se ajunge în rezultatul observaţiei şi generalizării faptelor, iar, pe de altă parte, este un punct iniţial,
de la care se porneşte studierea fenomenului dat, indicarea căii de cunoaştere, determinarea orientării,
pe care trebuie să meargă cercetarea.
Dezvoltarea ipotezei este legată de conchiderea din aceasta a concluziilor logice. Considerând
presupunerea înaintată adevărată, din ea în mod deductiv se scot mai multe concluzii, care trebuie să
existe dacă există cauza presupusă.
Concluziile logice obţinute din ipoteză nu trebuie să fie identificate cu consecinţele – verigi
ale lanţului cauzal, care întotdeauna urmează cronologic după cauza care le-a produs.
Prin consecinţă logică se înţeleg gândurile nu doar despre circumstanţele cauzate de
fenomenul studiat, ci şi despre circumstanţele care le preced în timp, despre cele care le însoţesc şi
cele care urmează şi de asemenea, despre circumstanţele, care este cauzată de alte cauze, dar ce se
află cu fenomenul cercetat într-o anumită legătură.
Confruntarea consecinţelor care ies din presupuneri cu faptele din realitate dă posibilitatea sau
să confirme sau să combată ipoteza. Aceasta se realizează în procesul verificării ipotezei.

109
 Controlul ipotezei se realizează, de obicei, prin practică. Ipoteza se naşte de necesităţile
practicii şi în mare parte anume practica hotărăşte întrebarea despre aceea dacă ipoteza este adevărată
sau falsă. Pe parcursul verificării ipotezei, de asemenea, se folosesc şi mijloace logice. Verificarea
ipotezei, transformarea acesteia în cunoştinţe veridice constituie un proces complex şi de durată. De
aceea el nu poate fi redus la o singură operaţie logică. La verificarea ipotezei se utilizează diferite
forme şi moduri de confirmare sau combatere ale ipotezei.
Confirmare/combatere nemijlocită a ipotezei. Esenţa acestei modalităţi constă în aceea că
anumite fapte sau fenomene presupuse în procesul cunoaşterii posterioare se confirmă prin practica de
observare asupra fenomenelor.
Confirmarea/combaterea nemijlocită a ipotezei se produce prin confirmarea sau infirmarea
concluziilor logice din fapte noi descoperite.
Procesul logic a scoaterii concluziilor din presupunerea înaintată şi a fundamentării adevărului
sau falsităţii ipotezei, se realizează foarte des sub formă de raţionament implicativ-categoric. De
exemplu, din posibila cauză A se obţine concluzia B. Logic, aceasta se exprimă în următoarea
judecată: „Dacă A, atunci B”. După aceea consecinţa B se controlează în practică, dacă într-adevăr
există. Dacă consecinţa B în realitate nu există, şi nu poate să existe, atunci după regulile
raţionamentului implicativ-categoric din lipsa consecinţei se ajunge la concluzia că presupusa cauză
A la fel nu există, adică la concluzia veridică despre falsitatea ipotezei înaintate. Pe lângă
raţionamentul implicativ-categoric se mai foloseşte silogismul categoric şi alte tipuri de raţionament.
Un alt tip de demonstraţie logică a ipotezei este confirmarea sau combaterea indirectă a
acesteia. Se foloseşte atunci când există câteva ipoteze care explică unul şi acelaşi fenomen.
Demonstraţia indirectă se petrece prin combaterea (confirmarea) şi excluderea tuturor
presupunerilor false (adevărate), în baza la care se afirmă despre adevărul (falsitatea) unicei
presupuneri rămase.
Concluzia în acest caz se petrece sub formă de modus disjunctiv-categoric al raţionamentului.
Concluzia în acest caz se va considera veridică, dacă: în primul rând, este construit un şir de
presupuneri care explică fenomenul studiat, în al doilea rând, în procesul de verificare al ipotezei sunt
combătute (confirmate) toate presupunerile false (adevărate). Presupunerea care va indica la cauza
rămasă, în acest caz va fi unica, iar cunoştinţele exprimate în ea va fi de acum considerată nu
problematică, ci veridică.
Ipoteza se demonstrează, de obicei, prin practică, dar, de asemenea, ipoteza poate fi
fundamentată şi pe căi logice, în baza stabilirii legăturilor logice a judecăţilor şi a raţionamentelor.
În dependenţă de funcţia din procesul de cunoaştere există ipoteze descriptive şi explicative. Cele
descriptive sunt presupuneri despre apartenenţa la obiectul cercetat a unor semne. Se pot înainta în
scopul de a dezvălui componenţa sau structura obiectului, dezvăluirea mecanismului sau
particularităţilor procedurale ale activităţii sale, determinarea caracteristicilor funcţionale ale
obiectului. Ipoteza explicativă este presupunerea despre cauzele apariţiei obiectului cercetării.
110
 2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza.
Ipoteza este un proces de dezvoltare a gândirii. Etapele principale de elaborare a ipotezei sunt
următoarele: înaintarea ipotezei; dezvoltarea ipotezei; controlul ipotezei.
La etapa înaintării ipotezei trebuie să ne fundamentăm pe un ansamblu de fapte, care au
atitudine la fenomenul observat. Aceste fapte trebuie să fundamenteze verosimilitatea unei anumite
presupuneri, dând o explicaţie necunoscutului. De aceea la începutul, înainte de a înainta o ipoteză, se
colectează faptele, care au o anumită atitudine faţă de evenimentele, fenomenele, pe care încercăm să
le explicăm.
În baza faptelor se enunţă o anumită presupunere despre aceea ce este fenomenul studiat, care
sunt cauzele sale, sau însuşi faptul dacă fenomenul există sau nu există.
Elaborarea unei ipoteze, controlul acesteia presupune existenţa mai multor etape. Mai întâi se
formulează nişte ipoteze de lucru, conform cu care se sistematizează mulţimea datelor. Mai departe se
prelucrează logic faptele şi se formulează versiuni, ipoteze concurente. Ipotezele concurente nu
trebuie să fie contradictorii şi trebuie să se excludă între ele.

3. Versiunea juridică.
Un tip aparte de ipoteză este versiunea, una dintre posibilele, deosebită de altele explicaţii sau
interpretări ale unui fapt, fenomen, eveniment. Versiunea este ipoteza în cercetarea judecătorească.
Dar acest termen se foloseşte şi în alte domenii ale cunoaşterii. În sfera dreptului versiunea este una
dintre ipotezele care explică apariţia sau calităţile unor circumstanţe sau a acţiunilor în întregime. Pe
parcursul investigaţiei juridice se înaintează mai multe versiuni. Ca şi orice ipoteză şi versiunile sunt
generale şi particulare.
Câte odată termenul „versiune” se utilizează în domeniul juridic pentru a desemna opiniile,
punctele de vedere ale participanţilor la procesul judecătoresc, de exemplu, „versiunea apărării”.
Structura logică a versiunii este aceeaşi ca şi structura logică a ipotezei. Dar, în acelaşi timp,
versiunea are unele caracteristici specifice – obiectul ipotezei ştiinţifice îl reprezintă legităţile
dezvoltării naturii şi societăţii. Ipotezele se creează pentru a explica evenimente şi fenomene
importante, se fundamentează pe observaţii de durată. Iar obiectul versiunilor îl constituie fapte şi
fenomene aparte, uneori nesemnificative. La construirea versiunilor nu se pune ca scop de a se
descoperi legităţi, prin ea se urmăreşte de a explica fapte şi evenimente aparte. De asemenea,
versiunea se fundamentează pe o sferă de observaţii mai îngustă. Ipotezele ştiinţifice pot să existe şi
să se verifice o perioadă îndelungată de timp, chiar zeci de ani. Versiunile, însă, se înaintează şi se
controlează într-un timp mult mai scurt. Ipoteze ştiinţifice care explică un careva fenomen, se pot
înainta câteva sau doar una. Iar versiuni în cadrul anchetei nu poate să existe. Pentru fiecare caz,
pentru fiecare circumstanţă trebuie să fie înaintate câteva versiuni. Nu e voie să se înainteze doar una,
dar mai ales să se cerceteze doar una, fie chiar şi cea mai verosimilă. Versiunea în domeniul cercetării
111
juridice se deosebeşte de ipoteza ştiinţifică şi prin aceea că în înaintarea şi demonstraţia versiunii
trebuie de condus nu doar de principiile logice, ci şi de legile juridice. Faptele, în baza cărora se
demonstrează adevărul uneia sau falsitatea celorlalte versiuni, trebuie să fie dezvăluite, culese şi
fixate cu respectarea legilor juridice.
Acolo unde se caută noi idei şi fapte, legături şi dependenţe cauzale, acolo există ipoteza. Ipoteza
realizează o legătură între cunoştinţele existente şi noi adevăruri. În acelaşi timp, ipoteza este o legătură
între cunoştinţele deja obţinute şi adevăruri noi şi, în acelaşi timp, mijloc de cunoaştere care
reglementează trecerea logică de la cunoaşterea incompletă la o cunoaştere mai completă.

Întrebări pentru verificare.

1. Care este mecanismul logic al construcţiei unei ipoteze?
2. Care sunt etapele verificării ipotezei?
3. Ce este ipoteza de lucru?
4. Cum aţi defini ipoteza universală?
5. Cum aţi defini ipoteza particulară?

Exerciţii şi probleme.

112
BIBLIOGRAFIE:
1. Codul vamal al Republicii Moldova, nr. 1149-XIV din 20.07.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova
ediţie specială din 01.01.2007, pag.103; Monitorul Oficial al R.Moldova nr.160-162/1201 din
23.12.2000.

2. Aman, Alexandru, Logică judecătorească sau tratat de argumente legale urmată de logica conştiinţei.
Craiova: Sim Art, 2007.
3. Avornic, Gh., Armă E., et.al., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004
4. Botezatu, Petre. Introducere în logică, Iaşi: Polirom, 1997.
5. Enescu,Gheorghe, Dicţionar de logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985.
6. Enescu, Gheorghe, Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, 1998.
7. Dobrinescu, Ion. Introducere în logica juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996.
8. Ionescu, Nae, Istoria Logicei, Bucureşti: Semne, 2009.
9. Logica şi dreptul: culegere de traduceri. Bucureşti: Paideia, 2006.
10. Logică şi educaţie. (coordonator Petru Ioan). Editura Junimea, Iaşi, 1994.
11. Mateuţ Gheorghe. Elemente de logică juridică, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.
12. Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Artur. Logica juridică, Bucureşti, Ed „Lumina Lex”, 1998.
13. Mohorea, Efim. Introducere în logică: Manual pentru facultăţile umanistice, Chişinău: Arc, 2003.
14. Mohorea, Efim. Logica juridică, Chişinău, 2001.
15. Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării. Iaşi: Polirom, 2003.
16. Săvulescu, Silvia. Retorică şi teoria argumentării. Note de curs. Editura SNSPA – Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001.
17. Stoianovici, Drăgan. Lecţii de logică pentru jurişti, Bucureşti, Ed. „Paideia”, 1992.
18. Войшвилло Е.К., Дегтярёв М.Г., Логика: Учебник для студентов высших учебных заведений,
Москва: ВЛАДОС-ПРЕСС, 2001.
19. Жоль К.К. Логика для юристов. М.: Юнити, 2004.
20. Иванов Е.А. Логика: Учебник. 2-е изд., переработ. и доп., Москва: Издательство БЕК, 2001.
21. Ивин А.А. Логика для юристов: Учебное пособие. М.: Гардарики, 2004.
22. Ивин А.А. Логика: Учебник для гуманитарных факультетов. Москва: ФАИР-ПРЕСС, 2002.
23. Ивин А.А. Практическая логика: Учебное пособие. Москва: ФАИР-ПРЕСС, 2002.
24. Ивлев Ю.В., Логика: Учебник для вузов. 2-е изд., переработ. и доп., Москва: Логос, 2001.
25. Кириллов В.Н., Старченко А.А. Логика: Учебник для юридических вузов, 5-е изд., переработ. и
доп., Москва, Юристъ, 2003.
26. Литвинов А.Н., Тагаев Н.Н., Лапта С.П., Логика в следственной и экспертной деятельности:
проблемы применения и оценки. Учебное пособие. – Москва: ЮРКНИГА, 2005.
27. Светлов В. А. Практическая логика: Учебное пособие. Изд. 3-е, испр. и доп., СПб: ООО
«Издательство «Росток», 2003.
28. Тер-Акопов А.А. Юридическая логика. 2-у изд., стер., Москва: Омега-Л, 2006.
29. Толпыкин В.Е, Толпыкина Т.В., Логика: Учебное пособие. Москва: Издательство
Московского психолого-социального института; Воронеж: Издательство НПО «МОДЭК», 2004.

113