COLEGIUL NAŢIONAL DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R.

PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

SUPORT DE CURS

ORTOPEDIE I

Margareta Vîrlezanu profesor la disciplina

Chirurgie cu nursing specific,
grad didactic întîi

CHIŞINĂU
Plan:

1. Ortopedia. Definiţie. Metode de diagnostic şi tratament.

2. Torticolis. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principiile de diagnostic
şi tratament.
3. Scolioza. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principiile de diagnostic
şi tratament.
4. Diformităţile toracelui: stern în carenă, torace înfundat. Noţiuni generale.
Îngrijiri specifice.
5. Educaţia pentru sănătate în comunitate.

Ortopedia este ştiinţa care studiază diagnosticul, tratamentul şi profilaxia

diformităţilor oaselor, articulaţiilor şi dereglărilor funcţionale ale sistemului
osteomuscular, apărute în urma defectelor congenitale sau traumatice. Ortopedia
este tot aşa de veche ca şi medicina. Cu toate acestea în tratatele de medicină din
antichitate găsim numai modeste ştiri despre această disciplină. Este ceva logic,
dacă ne amintim că la egipteni, indieni şi chinezi, iar mai tîrziu la greci şi romani,
exista obiceiul crud de a omorî pruncii slabi şi pe cei cu deformaţii congenitale.
În tratatele lui Hipocrate sunt descrise deviaţiile coloanei vertebrale şi
picioarele strîmbe, precum şi tratamentul de recuperare în cazul lor: gimnastica,
masajul, exerciţiile la aparate. Hipocrate , în una dintre cărţile sale, dă indicaţii
asupra unor mijloace de extensie şi de fixare, descriind totodată unele aparate
ortopedice rudimentare. Hipocrate a întrebuinţat prima masă de extensiune cu
ajutorul căreia se putea face reducerea cap la cap a fragmentelor osoase în caz de
fracturi. Celsus este continuatorul ideii de gimnastică activă şi pasivă împotriva
diformităţilor. Soranus mustra femeile romanilor, care obligau copii prea devreme
să şadă şi să meargă. Prin aceasta el explica numărul mare de copii cu picioare
strîmbe şi rahitici în Roma.
Galenus a întrodus termeni pe care îi folosim şi astăzi: lordoza, cifoza,
scolioza. El s-a preocupat mult de cercetarea diformităţilor şi a încercat tratamentul
lor prin bandaje de corecţie şi prin exerciţii de gimnastică metodică.
Dar aceasta a fost numai începutul. Pe parcursul a multor decenii ortopedia sa
dezvoltat împreună cu toată medicina şi în aceasta au contribuit învăţaţii din toată
lumea. În anul 1961 a fost înfiinţată societatea ştiinţifică de traumatologie şi
ortopedie din Moldova. Iar în 1962 în cadrul Institutului de medicină a fost
deschisă o catedră de traumatologie şi ortopedie. Cei ce şi-au adus aportul în
dezvoltarea traumatologiei şi ortopediei la noi în Moldova sunt: S.I.Stamatin,
V.B.Remizov, C.N.Cozub, L.N.Iachinin, M.A.Corlăteanu, P.V.Pulbere,
P.F.Moroz, I.M.Marin ş.a.
În ortopedie se aplică două metode principale de tratament: conservator şi
ortopedo – chirurgical.
Metodele conservatoare
Metodele conservatoare includ: terapia manuală; repunerea închisă a
fracturilor, folosirea bandajului de fixare şi imobilizare cu aparate şi atele ghipsate,
mase plastice, masajul, gimnastica curativă, electro -, radio - , magnetoterapia,
balneoterapia, aparatele ortopedice şi protezarea.
Metode chirurgicale
Intervenţiile chirurgicale se aplică asupra tegumentelor, tendoanelor, fasciilor,
nervilor şi muşchilor, oaselor.
Intervenţii asupra ţesuturilor moi: plastii cutanate, tenodeză, transpoziţia
tendoanelor, fasciotomia, sindesmotomia, capsulotomia, neuroliza, neurorafia,
neurotomia, neuroectomia, miorafia, mioliză, miotomia, tenotomia.
Intervenţii pe os. Forajele osoase, osteotomia, osteoclazia, osteosinteza,
trepanarea, osteoplastia.
Intervenţii asupra articulaţiilor: puncţia, artrotomia, sinovectomia, plastia
ligamentocapsulară, rezecţie osteocartilaginoasă, artroplastia, artrodeza, artrotiza,
transplantarea capetelor articulare, endoprotezarea, amputarea şi reamputarea.

Recuperarea în traumatologie şi ortopedie.

Conform unei decizii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, recuperarea
prevede coordonarea măsurilor medicale, sociale, profesionale cu scopul de a
însuşi sau a restabili şi perfecţiona maximal nivelul funcţional al invalizilor.
Recuperarea este o problema socială şi prevede reîncadrarea bolnavului în
viaţa social activă.
Reuşita acestui proces depinde de următorii factori:
 Aplicarea cît se poate mai devreme, paralel cu tratamentul bolnavului, a
măsurilor curative adecvate;
 Efectuarea fără întreruperi a acestor măsuri;
 Procesul de recuperare să fie condus de medic şi să includă măsuri
suplimentare medicofuncţionale şi sociale, cu participarea activă a
specialiştilor corespunzători;
 Programul de recuperare să fie individual cu luarea în considerare a
caracterului leziunii şi folosirea capacităţii rămase de muncă şi socială,
 Înfăptuirea măsurilor de recuperare individuală trebuie îndeplinită în
colectiv, avînd în vedere că scopul recuperării este reîntoarcerea
bolnavului în colectiv.
Deosebim trei feluri de recuperare:medicală, socială şi profesională.
Recuperarea medicală include masuri curative îndreptate spre însănătoşire. În
perioada aceasta, paralel cu tratamentul dinamic medical, se face pregătire
psihologică de adaptare, readaptare sau recalificare a bolnavului.
Organizarea secţiilor de recuperare în componenţa spitalelor orăşeneşti şi
raionale sporeşte eficacitatea tratamentului, contribuie la micşorarea numărului de
zile neproductive ale pacientului, iar tratamentul medical şi de recuperare devine
mai economicos.
Una din condiţiile de bază pentru tratamentul efectiv ale diformităţilor
congenitale este diagnosticul precoce. Aceasta poate fi efectuat prin organizarea
examinării, începînd de la maternitate, strînsa legătură cu policlinica şi secţiile
raionale, orăşeneşti şi republicane de ortopedie.
 Torticolis sau gît strîmb este poziţia incorectă a capului produsă de
contractura muşchiului sternocleidomastoideus şi ţesuturilor moi învecinate. Fascia
gîtului şi a sternocleidomastoideusului este cicatrizată şi cu aderenţe în regiunea
distală care limitează mobilitatea. Torticolisul este de 3 ori mai frecvent la fete
decît la băieţi.
Semnele clinice : scurtarea sternocleidomastoideusului din partea afectată,
înclinarea capului în partea muşchiului contractat cu rotaţia anterioară. La nou –
născuţi se înregistrează atrofia acestui muşchi. După vîrsta de 1 an se observă
contractura evidentă subcutanată a muşchiului. Cu vîrsta, dacă nu sa aplicat
tratamentul cuvenit, diformitatea progresează, contractura se măreşte, creşte
asimetria feţei şi a cutiei craniene. Din partea patologiei umărul este ridicat în sus.
Cu timpul se dezvoltă scolioză secundară.
Tratamentul. În primele luni după naştere, este de ajuns gimnastica de
corecţie, masajul fixarea gîtului în poziţie de hipercorecţie cu guler de carton
căptuşit cu vată şi tifon. După vîrsta de 2 ani, dacă tratamentul este ineficient se
recomandă intervenţie chirurgicală. Operaţia prevede secţionarea peduncilor
sternali şi claviculari a sternocleidomastoideusului, a fasciei şi a aderenţelor din
această regiune. În poziţie de hipercorecţie se imobilizează cu aparat ghipsat capul,
gîtul şi cutia toracică timp de 3 – 4 săptămîni. Tratamentul fizioterapeutic,
gimnastică medicală de corecţie şi reabilitare.

Scolioza sau boala scoliotică se înţelege incurbarea laterală stabilă a

coloanei vertebrale în plan frontal, însoţită de rotaţia vertebrelor.
Scolioza poate să apară la orice vîrstă între 1 şi 16 ani, şi este de 5 – 6 ori mai
frecventă la fetiţe decît la băieţi.
Cauza principală a dezvoltării scoliozei este deformaţia cuneiformă a
corpurilor vertebrelor în porţiunea anterioară şi laterală, rotaţia lor în jurul axei
verticale, provocînd torsiunea coloanei vertebrale. În proces sunt incluse şi
discurile intervertebrale, aparatul ligamentar şi muscular, sistemul nervos, oasele
bazinului, membrele inferioare, organele interne. Are loc deplasarea mediastinului,
se dereglează volumul de respiraţie vitală a plămînilor, se tulbură funcţia
sistemului cardiovascular ş.a.
Clasificarea. Scoliozele pot fi congenitale şi dobîndite.
La baza celei congenitale stau defecte fizice congenitale: tulburările
segmentării coloanei vertebrale cu variaţia numărului de vertebre, deshiscenţa
corpurilor sau arcurilor vertebrale ş.a.
Scoliozele dobîndite se împart în următoarele grupe: rahitice, statice,
paralitice, profesionale, traumatice, cicatriciale, idiopatice, antalgice, şcolare.
Indiferent de factorul etiologic, scolioza se poate localiza primar în regiunea
cervico – toracală, toracală, lombară şi lombaro – sacrală.
Scolioza poate fi localizată în una din zonele coloanei vertebrale – scolioză
parţială, uneori poate cuprinde toată coloana vertebrală – scolioză totală. După
caracterul incurbării se deosebeşte scolioză unilaterală, în formă de S şi triplă.
Deformaţiile în scolioză pot fi de 4 grade.
 Gradul întîi – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este neînsemnată şi ea
dispare în poziţie culcată. Torsiunea vertebrelor este abia vizibilă.
Gradul doi – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este vizibilă, dar nu
fixată. Torsiunea vertebrelor este mai pronunţată, în regiunea deviaţiei laterale apar
curburi de compensare. Deformaţia laterală se corectează parţial în poziţie
orizontală şi după cîteva cursuri de gimnastică medicală, masaj.
Gradul trei – deviaţia laterală este pronunţată cu curburi de compensare.
Deformaţia este deja fixată, are loc torsiunea vertebrelor în jurul axei lor verticale,
în partea convexă a coloanei vertebrale; din cauza deformaţiei coastelor apare un
gheb costal destul de pronunţat.
Radiologic – apar vertebre cuneiforme.
Gradul patru – deformaţia este fixată, foarte pronunţată, torsiunea
vertebrelor, ghebul costal nu se corijează. Trunchiul este foarte deformat printr-o
răsucire şi deviaţie. Ghebul costal foarte pronunţat este situat posterior şi anterior.
Se observă o deformaţie a bazinului pelvian, membrele inferioare sunt asimetrice.

Radiologic se determină vertebre cuneiforme care au o torsiune foarte

pronunţată, spaţiile intervertebrale neregulate, cu manifestări de spondiloartroză
deformantă.
Semnele clinice. Bolnavii acuză oboseală în muşchii spinării, asimetria
umerilor şi omoplaţilor, deformaţia coloanei vertebrale.
Regiunea umărului din partea incurbării e mai scurtă, omoplaţii sunt
asimetrici, triunghiul taliei este mai pronunţat de partea concavă a coloanei
vertebrale.
Radiografia constată curbura laterală a coloanei vertebrale, asimetria
apofizelor spinoase şi transversale ale vertebrelor şi a articulaţiilor şi spaţiilor
intervertebrale.
La înclinarea trunchiului anterior sau prin tracţiune de cap în sus deformaţia
nu se corectează sau se corectează numai parţial. Mobilitatea coloanei vertebrale în
toate direcţiile este considerabil micşorată. De menţionat că pentru diagnosticul
timpuriu al scoliozei are o mare însemnătate examinarea în masă a tuturor
contingentelor de copii completată de microradiografie şi de radiografia coloanei
vertebrale.
Tratamentul scoliozei este una dintre cele mai dificile sarcini ale ortopediei.
În faza incipientă masurile de profilaxie poartă caracter curativ. Toate mijloacele
de tratament au drept scop formare „corsetului muscular propriu”, care să menţină
stabil coloana vertebrală în poziţie corectă.
În scolioză de gradul întîi este indicată gimnastică medicală, masaj, regim la
pat în poziţie pe spate, înotul. Exerciţiile de gimnastică trebuie alese în mod
individual. Efect curativ au asemenea jocuri sportive ca voleiul, patinajul şi schi. În
caz de deformaţii mai pronunţate se indică paturi de corecţie, corsete ortopedice,
extensia pe un plan înclinat cu ajutorul căpăstrului Glisson şi al unei chingi laterale
de corecţie.
 Diformităţile grave ale coloanei vertebrale şi toracelui sunt tratate chirurgical.
Intervenţia constă în reducerea deformaţiei şi fixarea după aceea a coloanei
vertebrale.

Torace în formă de piept de pasăre sau carenă. Se caracterizează prin

mărirea diametrului posterio-anterior al cutiei toracice. Sternul şi xifoidul sunt
pronunţate anterior în timp ce manubriul este încovoiat posterior, iar coastele se
află sub unghi ascuţit. Bilateral şi în partea inferioară cutia toracică are diformitate
prin înfundare.
Această diformitate poate fi congenitală, dar mai frecvent e de caracter rahitic
sau o urmare a condrodistrofiei. Se întîlneşte mai des la băieţi. Foarte rar pot fi
observate dereglări funcţionale cardiovasculare, care sunt înlăturate prin tratament
chirurgical.
Tratamentul. Fizioterapia, masaj, gimnastică medicală de corecţie cu mărirea
amplitudinii de respiraţie, călirea organismului ăi întărirea aparatului muscular.
Torace în formă de pîlnie.
Poate fi congenital sau dobîndit, din care cauză se mai numea şi pieptul
cizmarului. Cu vîrsta diformitatea creşte şi poate compresa cordul şi vasele
magistrale, provoca devierea coloanei vertebrale cu dislocarea laterală a cordului.
Copiii devin palizi, anemici, rămîn în dezvoltarea fizică. Apare insuficienţa
cardiopulmonară. După evoluţia clinică se deosebesc trei grade ale diformităţii:1)
compensatoare; 2) subcompensatoare; 3)decompensatoare.
Tratamentul. Poate fi conservator şi chirurgical. La copiii mici (2-3 ani) în
cazul cu diformitate puţin manifestă se pot obţine rezultate satisfăcătoare folosind
aparate ortopedice cu apăsare laterală costală şi tracţiune sternală din regiunea
înfundării.
Tratamentul chirurgical prevede rezecţii de corectare a sternului şi cartilajelor
costale, osteoplastii.

Plan:
1. Malformaţie luxantă a şoldului. Etiopatogenie, manifestările clinice.
2. Principiile de diagnostic şi tratament. Managementul pacienţilor conform
PCN.
3. Picior plat. Cauzele, manifestările clinice. Principiile de diagnostic şi
tratament.
4. Picior strîmb, congenital. Cauzele, manifestările clinice. Principiile de
diagnostic şi tratament. Îngrijiri specifice acordate pacientului cu diformităţi
ale membrelor.
5. Educaţia pentru sănătate în comunitate.

Luxaţie congenitală a şoldului este una din cele mai complicate diformităţi
congenitale şi se întîlneşte în 0,5% de cazuri, fiind mai frecvent la fete (de 5 – 6
ori). Mai rar se întîlneşte luxaţie bilaterală. S – a constatat că luxaţia apare la copii
născuţi în poziţie gluteeană.
Luxaţia congenitală a şoldului, dacă nu este tratată la timp, cît se poate mai
precoce, din primele zile după naştere, provoacă complicaţii nu numai din partea
articulaţiei coxofemurale, dar şi a coloanei vertebrale, bazinului, membrului
inferior din partea corespunzătoare şi alte schimbări locale şi generale.
Se presupune că cauza acestei diformităţi este dereglarea primară a
embrionului cu tulburări în aparatul cromozomic însoţite de displazii în celulele
ovulare.
Semnele clinice. La nou – născuţi luxaţia congenitală a femurului este greu de
diagnosticat. Pot fi observate numai displazia articulaţiei coxofemurale, cu
diformitate prin înclinare sau lipsa completă a sprîncenii supracotiloidei, hipoplazia
capului femural, întinderea aparatului capsuloligamentar. Capul femural poate fi
deplasat în poziţie laterală.
Se observa asimetria plicelor cutanate pe partea anterio – medială a coapsei,
abducţia limitată a coapsei. Are importanţă prezenţa semnului Putti-Marx – luxaţia
şi reducerea ei. Pentru aprecierea acestui simptom membrul inferior este flexat în
articulaţiile coxofemurală şi a genunchiului sub unghi drept. Deplasarea coapsei în
poziţie de abducţie contribuie la reducerea luxaţiei, iar adducţia – la reluxaţie. În
timpul acestor manevre se poate simţi şi auzi o clonţare caracteristică. În cazul
depistării tardive, la vîrsta de 6 – 8 luni a semnului Putti-Marx, în poziţia orizontală
se observă rotarea externă a membrului inferior care se apreciază după poziţia
rotulei şi a riciorului.
Prin palpare se apreciază dislocarea laterală a marelui trohanter. Abducţia
femurului este limitată.
O importanţă deosebită are examenul radiografic. Pînă la vîrsta de un an
diagnosticul este determinat de pe baza semnelor comune care direct şi indirect ne
ajută să determinăm displazia coxofemurală care contribuie la dezvoltarea luxaţiei.
După vîrsta de un an diagnosticul devine mai uşor. Luxaţia congenitală
unilaterală a şoldului are la această vîrstă semne mai concrete. Copii încep să
meargă cu 6 – 9 luni mai tîrziu decît cei sănătoşi, ei şchiopătează înclinînd corpul în
partea piciorului bolnav. În poziţie verticală se observă înclinarea bazinului în
partea articulaţiei bolnave, membrul inferior corespunzător este mai scurt. Este
caracteristic semnul Trendelenburg – în poziţia verticală cu sprijin in piciorul
articulaţiei bolnave devierea marelui trohanter este şi mai pronunţată, corpul este
înclinat în partea sănătoasă, plica gluteană devine strîmbă şi ridicată mai sus decît
cea din partea articulaţiei normale. Dacă în poziţie orizontală piciorul va fi tras pe
axă, el revine în poziţia opusă, lunecînd în partea distală – semnul alunecării
capului femural.
În caz de luxaţie bilaterală a femurului semnul Trendelenburg este poziriv din
ambele părţi. Bazinul este înclinat anterior şi foarte evidenţiată este lordoza. Mersul
acestor bolnavi este tipic şi seamănă cu mersul raţei – „semnul raţei”. Abducţia este
considerabil limitată, sunt evidente contracturile în flexie.
 Examenul radiografic la aceşti copii constată dislocarea supracotiloidiană a
capului femural. Groapa cotiloidă este superficială, deformată. La copii de vîrstă
şcolară, radiografia constată deformarea bazinului pelvian, cu asimetria lui.
Tratamentul. Luxaţia congenitală a femurului trebuie tratată din primele zile
după naştere. Tratamentul se realizează ambulatoriu cu ajutorul atelelor de corecţie,
pernei de abducţie Freic, dispozitivului- scăriţă Pavlic. Principiul de bază al acestor
metode este fixarea membrelor inferioare în poziţie de abducţie şi menţinerea
capului femural în corecţie. În această poziţie se aplică şi tratament funcţional –
masaj, gimnastică medicală. Tratamentul durează 6 – 8 luni şi este suficient pentru
refacerea cavităţii şi capsulei articulare, regiunii supracotiloidiene, articulaţiei
coxofemurale.
Pentru menţinerea picioarelor în poziţie de abducţie se folosesc pantalonaşii
profilactici speciali, care completează cu succes înfăşarea liberă, garantează
abducerea şi flexia picioarelor, uşurează îngrijirea igienică a copiilor. Păstrarea
aceluiaş principiu de abducţie se poate face şi cu o riglă-dispozitiv cu două manşete
de flanelă.
Înfăşarea liberă a nou-născuţilor în combinare cu folosirea pantalonaşilor se
recomandă pînă la vîrsta de 7 – 8 luni. Prin această metodă se reduce numărul
copiilor cu displazie şi luxaţie congenitală a femurului, care au nevoie de tratament
ortopedic.
La vîrsta de 1 – 3 ani este indicat procedeul funcţional al lui M.V.Volcov.
procedeul prevede fixarea membrului inferior după reducerea luxaţiei, timp de 6
luni, cu o atelă-aparat compusă din două jumătăţi ale aparatului din polietilenă.
După 6 luni jumătatea superioară este scoasă şi se începe activ tratamentul
funcţional, datorită căruia refacerea completă a articulaţiei se produce mai repede.
După vîrsta de 3 ani tratamentul conservator este deosebit de dificil, iar rezultatele
nu sunt pre bune. De aceea, este recomandat tratamentul chirurgical.
Piciorul strîmb prezintă contracturi congenitale ale articulaţiilor cu
deformare în răsucire internă şi plantară.
Această patologie ocupă primul loc printre bolile congenitale ale aparatului
locomotor şi alcătuieşte 35,8%. După alţi autori alcătuieşte 83,3%.
Semnele clinice sunt: poziţia ecvină-flexie plantară, supinare – rotarea internă
a tălpii cu coborîre marginii laterale a piciorului, adducţia – aducerea părţii
anterioare a piciorului şi mărirea bolţii dorsale a lui – picior escavat.
Piciorul strîmb are două forme: tipică şi atipică. Formele tipicela rîndul lor se
împart în uşoare, cu limitarea mobilităţii cutanate şi grave cu proeminenţă osoasă şi
varietate, în care părţile moi şi ţesutul adipos sunt bine dezvoltate cu pielea mobilă
şi componentul osos nu se evidenţiază.
La forma atipică aparţin diformităţile piciorului cu structuri amniotice, însoţite
de artrogripoză şi defecte osoase mai frecvent ale tibiei.
La copii cu picior strîmb se mai observă răsucirea internă a gambei şi
limitarea mişcărilor în articulaţia talocrurală. Diformitatea creşte cu vîrsta. Pe
marginea exterioară a tălpii se formează bătături, muşchii gambei se atrofiază,
piciorul şi gamba rămîn în dezvoltare, mersul – cu înclinarea corpului şi sprijin pe
muchia externă şi partea dorsală a piciorului.
 Tratamentul trebuie început cît mai devreme. Procedeele pot fi conservatoare
şi chirurgicale. Cel conservator începe din primele zile de viaţă şi constă în
corectarea prin manevre manuale a diformităţii supinare, adducţie în flexie plantară.
Manevrele încep cu acţiuni fine de corecţie şi imobilizare ulterioară cu pansament
moale de flanelă. După vîrsta de 6 luni imobilizarea se poate aplica cu aparat
ghipsat sau din masă plastică care se schimbă la fiecare 2 săptămîni pînă la vîrsta
de 1 an. Tratamentul funcţional poate fi aplicat pînă la vîrsta de 5 – 6 ani. După
aceasta se preferă dfolosirea încălţămintei ortopedice. Dacă tratamentul conservator
nu a dat rezultat pozitiv se recomandă intervenţie chirurgicală.

Picior plat se numeşte diformitatea caracterizată prin prăbuşirea bolţilor,

valgizare posterioară şi abducţie anterioară a piciorului. Ea poate fi congenitală şi
dobîndită. Cauzele sunt: mersul precoce, tulburări de creştere, rahitizm,
toxicoinfecţii, poliomielită, tulburări de statică şi efort profesional, obezitate.
După aspectul şi gravitatea schimbărilor piciorul plat se împarte în 3 grade.
Gradul I – se caracterizează mai mult cu schimbări subiective: oboseală şi
creşterea durerilor în regiunea muşchilor gambei după mers îndelungat.
Gradul II – se adaugă diformităţi ale piciorului.
Gradul III – diformitatea plată devine evidentă ca urmare a prăbuşirii bolţii,
măririi lăţimii anterioare şi pronaţiei posterioare a piciorului.
Semnele clinice: durerea care iradiază în muşchii gambei şi coapsei, în
genunchi şi regiunea lombară. Mersul îşi pierde elasticitatea şi bolnavul „dă
impresia omului care are cuie în pantofi”. În gradul II şi III pacienţii urcă cu greu
scările şi acomodează cu atenţie partea anterioară a piciorului. În, schimb bolnavii
sigur şi îndesat coboară pe scări, călcînd în călcîie. Bolnavul simte oboseală şi
tumefierea regiunii maleolare care apar la sfîrşitul zilei.
Diagnosticul se precizează cu ajutorul plantografiei, pedometiei şi
radiografiei. Plantograma se poate obţine prin presiunea piciorului pe un strat
moale de parafină, ceară sau ghips. Mai practic este de a căpăta imaginea plantară
pe o foaie de hîrtie, care rămîme ca document juridic. Pentru aceasta se poate folosi
soluţie alcoolică de tanină, cerneală, tuş. Pe plantograma obţinută pe hîrtie se
împarte suprafaţa plantară cu o linie dreaptă în două părţi egale. Linia trebuie să
treacă prin centrul călcîiului şi spaţiul III interdigital al degetelor III şi IV. La
piciorul normal vopseaua de pe plantogramă nu trece linia medie a piciorului. Un
alt tablou al piciorului poate fi căpătat cu ajutorul pedometriei. Măsurăm înălţimea
bolţii: distanţa de la podea pînă la suprafaţa superioară a osului navicular; lungimea
piciorului – de la vîrful degetului pînă la punctul posterior de mijloc al călcîiului.
Cifra înălţimii piciorului o înmulţim cu 100, iar rezultatul căpătat îl împărţim la
cifra lungimii piciorului. Indicii piciorului normal sunt: 31 – 29, la piciorul plat: 29
– 27 şi mai mici.
Radiograma făcută ortostatic în profil ne permite să determinăm gradul de
deformare a piciorului plat.
Tratamentul trebuie început cu profilaxia piciorului plat din copilărie şi
include un sistem de exerciţii de gimnastică medicală, folosirea încălţămintei cu
supinatoare.
 Piciorul plat de gradul I va trebuii tratat conservator cu băi calde, gimnastică
specială pentru corecţie şi întărirea aparatului ligamentoarticular, masaj,
încălţăminte liberă cu supinatoare de corecţie. Sunt cunoscute cazuri cînd astfel de
tratament a preîntîmpinat evoluţia deformaţiei pînă la adînci bătrîneţe.
la piciorul plat de gradul II corectarea diformităţii se obţine cu ajutorul
aparatelor ghipsate bine modelate după corecţia poziţiei piciorului. Imobilizarea
durează 3 – 4 săptămîni. Mai apoi se continuă cu gimnastică medicală.
Tratamentul piciorului de gradul III prevede încălţăminte ortopedică,
intervenţii chirurgicale.