Sunteți pe pagina 1din 29

AMBALAREA SI ETICHETAREA

PRODUSELOR ALIMENTARE
Pentru asigurarea protecţiei şi înlesnirea distribuţiei, produsele alimentare sunt ambalate
individual (ambalajul de prezentare şi desfacere) şi în ambalaje de transport.

Ambalarea reprezintă procesul prin care produsul de ambalat este introdus în ambalaj,
venind în contact cu acesta.

Material de ambalaj

Ambalaj confecţionat Accesorii de ambalaj

Ambalaj

Produs de ambalat

Proces de ambalare

Produs ambalat

În anumite cazuri, ambalajul contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor, ca de


exemplu, la vinuri, rachiuri naturale şi industriale, brânzeturi.

Principalele funcţii ale ambalajului sunt:

- funcţia de conservare şi protecţie a produselor;

- funcţii în relaţie cu manipularea, păstrarea şi transportul produselor;

- funcţii de informare şi promovare a vânzărilor de mărfuri la intern şi export.

Pentru realizarea acestor funcţii ambalajele trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe


generale sau diferenţiate în funcţie de utilizator.

Cerinţele generale sunt:


- să aibă masă şi volum propriu cât mai redus;

- să nu fie toxic;

- să fie compatibil cu produsul;

- să nu prezinte miros şi gust propriu;

- să fie impermeabil la gaze şi vapori de apă;

- să fie transparent sau după caz intransparent;

- să aibă formă şi grafică atractivă.

Cerinţele consumatorului faţă de ambalaje sunt următoarele:

- ambalajul să fie funcţional şi atractiv;

- să permită o deschidere şi după caz, închidere uşoară, fără utilizarea unor elemente
auxiliare greoaie;

- să fie uşor de manipulat şi să aibă stabilitate;

- dimensiunile şi forma să permită păstrarea în frigidere;

- să conţină informaţii privind întrebuinţarea, consumarea şi păstrarea produsului;

- să poată fi îndepărtat cu uşurinţă după utilizarea produsului.

Din motive economice se recomandă ca produsul să se vândă împreună cu ambalajul şi


numai în cazuri excepţionale să se cadă de acord la returnarea ambalajului. În asemenea
situaţii se fixează în contractul de export-import termenul de restituire şi partea care
suportă cheltuielile de transport ocazionate de returnare.

Termenii consacraţi privitori la folosirea unor ambalaje care să corespundă mijloacelor de


transport sunt:

Nr. Termenul Explicaţii


crt.
1. S.W.P. ambalaj pentru transportul mărfurilor pe mare;
acest ambalaj trebuie să fie rezistent şi executat
(Seaworthy packing) din materiale adecvate transportului maritim;
2. C.P. ambalaj pentru transportul terestru; acest ambalaj
trebuie să corespundă transportului terestru şi
(Continental packing) condiţiilor climatice ale principalelor zone
geografice pe care le parcurge marfa de la
expeditor la cumpărător;
3. M.P. ambalaj executat cu maşini speciale, care
pregătesc cutii, saci, baloturi, uniforme, ca masă,
(Machine packing) marcare, etc.;
4. F.P. ambalaj mutat după forma şi mărimea
produsului;
(Fit packing)
5. S.P.P. ambalaj special, superior, mai scump, executat la
cererea cumpărătorului;
(Special packing paid)
6. R.C. ambalaj căruia i se controlează rezistenţa, iar
rezultatele se concretizează într-o diafragmă pe
(Resistence controlled) baza normelor internaţionale de control al
ambalajelor;
7. S.C.P. ambalaj strict confidenţial, folosit de cumpărător
pentru reexport; marcarea coletelor se face
(Strict confidenţial numai cu numere.

packing)

Problema nout 13313l112n 59;ţii în domeniul ambalării produselor alimentare comportă


multiple aspecte. Creaţia de ambalaje reprezintă un domeniu deosebit de dinamic, atât
sub aspectul conceperii de ambalaje noi, cât şi sub aspectul îmbunătăţirii materialelor şi
ambalajelor existente.

În ultimii ani se remarcă apariţia şi dezvoltarea unei noi dimensiuni în ambalarea


produselor alimentare; aceasta are la bază crearea de ambalaje cu rol activ asupra
mediului de ambalare sau produselor alimentare. Acţiunea pozitivă constă în prelungirea
prospeţimii şi stabilităţii produselor ambalate.

Ambalajele de această concepţie pot fi împărţite în două categorii:

- pungi ce se introduc în interiorul ambalajelor;

- pelicule la care principiile active sunt încorporate în structura unui singur film (filme
active).

O categorie aparte este reprezentată de capsulele (sistemele de închidere) cu rol activ.

Pungi active

Există mai multe tipuri de principii active ce se incorporează în structura pungilor cu rol
activ care se introduc în interiorul ambalajelor şi care vor fi prezentate în continuare.

- Absorbţia de oxigen – punga acţionează asupra mediului intern prin permeabilitatea la


gaze şi încorporarea în structură a unei pulberi feroase sau de oţel cu rol absorbant.
Absorbantul reduce conţinutul în oxigen în interiorul ambalajului până la cel mult
0,0001% şi este de tip feros sau de tip “C” la care elementul activ este acidul ascorbic.

- Absorbanţi/degajanţi de anhidridă carbonică

Maxwell House Coffee, în ambalajele tip cărămidă (Brick), utilizează pungi “Fresh
Lock” ce au ca elemente active hidroxidul de calciu şi un compus feros. În prezenţa unui
înalt nivel de umiditate interioară, agentul eliminator reacţionează cu CO2 producându-se
carbonatul de calciu.

Un alt sistem degajă CO2 şi absoarbe oxigenul prin intermediul unui carbonat feros şi al
unei halogenuri metalice pe post de catalizator. În Franţa, sistemul “Verifrais” al firmei
Codimer este constituit dintr-un plic permeabil la substanţele chimice, aflat la baza unei
tăviţe, deasupra fixându-se un grătar din material plastic. În condiţiile de umiditate se
activează stratul de dedesubt care emite CO2.

Degajare de agenţi conservanţi

Metoda se bazează pe degajarea de conservant în atmosfera internă a ambalajului.


Această tehnică este utilizată la cereale unde antioxidanţii BHA şi BHT sunt încorporaţi
într-un strat de ceară. Antioxidanţii îşi exercită acţiunea protectoare împrăştiindu-se uşor
în cereale.

În supermagazine se utilizează în mod curent o peliculă antibiotică prezentată sub formă


de foi sau de suluri. Se utilizează pentru înfăşurarea brânzeturilor, peştelui, cărnii, pâinii.
Pelicula posedfă zeoliţi fixaţi prin legături metalice pe suprafaţa internă care, în contact
cu aerul, intră în ambalaj distrugând orice formă microbiană.

Dintre alte sisteme de conservare se mai pot aminti hârtia acoperită cu sorbanţi şi hârtia
de pergament ce conţine compuşi ai mercurului şi este tratată ulterior cu glucoză oxidată.

Degajanţi de etanol, absorbitorii de etilenă, izolarea termică

Emiţătorii de etanol sunt închişi în capsule ce conţin alcool etilic pentru alimente 55%.
Metoda are la bază emisia controlată de etanol în formă gazoasă în interiorul ambalajului,
care ulterior se depune pe suprafaţa alimentului.

Etilena se regăseşte în mod natural în produse, în special în verdeţuri şi fructe,


contribuind la învechirea produselor ambalate. Unul din sistemele utilizate pentru
eliminarea acesteia se bazează pe o pungă ce conţine permanganat de potasiu încorporat
într-un gel silicat. Gelul absoarbe etilena iar permanganatul îl oxidează în acetat şi etanol.

Izolarea termică protejează alimentele de efectele distructive ale temperaturii, mărind


astfel durata de prospeţime. Dintre metodele cunoscute, cele mai reprezentative sunt
materialele plastice neţesute prevăzute cu buzunare de aer, ambalajele din poliester cu un
strat de gel şi pungile de spumă special destinate pentru acest scop.
Absorbanţi de umiditate

O serie de ambalaje noi au proprietatea de a diminua activitatea apei la suprafaţa


alimentelor. Unul din aceste sisteme, este format din trei straturi: un strat de propilen-
glicol şi două folii de alcool polivinilic sigilat la extremităţi care îl încadrează. Când
peştele sau carnea sunt ambalate, apa în exces este cedată datorită presiunii osmotice
producând şi o inhibiţie microbiologică la suprafaţa produsului.

Filme active

Sistemul se bazează pe eliminarea pungii intermediare şi încorporarea proprietăţilor


specifice în filmul ambalajului. Filmele active cunosc în prezent o anumită dezvoltare în
Australia şi Japonia.

Sisteme de închidere active

“Smart Cap” din SUA este un sistem de închidere care poate reduce conţinutul de oxigen
la băuturile îmbuteliate. Principiile active sunt conţinute de materialele utilizate în
îmbrăcarea închizătorii. Sistemul împiedică intrarea oxigenului în ambalaj şi asigură
absorbirea lui când rămâne în atmosfera dintre lichid şi dop.

Progrese în domeniul ambalării vinurilor

Materialul de ambalare este un laminat polistratificat format din carton, polietilenă şi


aluminiu. Înainte de umplere se practică sterilizarea ambalajului într-o baie de peroxid de
hidrogen care apoi este îndepărtat cu ajutorul apei calde sterilizate.

În vederea asigurării conservabilităţii produsului, sistemul de ambalaj aseptic a fost


combinat cu un proces de umplere adaptat special pentru acest produs şi cu utilizarea unei
metode de conservare adecvate. Se pot aplica metode de filtrare sterilă prin intermediul
unui filtru de hârtie sau filtru autoregenerator ori tratamentul termic prin pasteurizare.

Pentru adaptarea ambalajului la imaginea pe care o are consumatorul asupra formei


ambalajului pentru vinuri s-a conceput un nou format alungit cu o capacitate de 75 de
centilitri care este în acelaşi timp mai elegant şi mai uşor de mânuit.

Punctele forte ale ambalajelor de acest tip sunt considerate a fi următoarele:

- posibilitatea de imprimare integrală a ambalajului;

- valorificarea completă a spaţiilor de depozitare şi transport;

- conservarea foarte bună a conţinutului datorită ambalajului aseptic şi unei bune protecţii
la lumină şi aer;

- greutate foarte redusă.


Ambalajul din carton şi ambalajul de transport reprezintă 5 – 14% din greutatea totală a
lotului, în condiţiile în care utilizarea sticlei (ambalaj clasic) ar conduce la creşterea
acestui procent până la 40%.

În cadrul Comisiei Codex Alimentaris funcţionează Comitetul pentru etichetarea


bunurilor alimentare, care a elaborat: “Codul de etichetare a bunurilor alimentare”,
“Norme generale internaţionale pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate” şi
“Norme privind etichetarea nutriţională”.

Potrivit acestor norme, etichetarea cuprinde “totalitatea fişelor, mărcilor, imaginilor”,


implicate în metabolismul organismului omenesc.

Cercetarea privind raportul biologico-nutritiv al surselor agroalimentare, semifabricatelor


şi produselor finite este direcţionată spre determinarea şi exprimarea valorii nutritive ca
raport între potenţialul existent în 100 g sau o porţie de produs (cu masa prestabilită) şi
necesarul fiziologic zilnic pentru fiecare substanţă în parte, astfel încât să poată fi
reprezentată atât cifric, cât şi grafic.

Se consideră că valoarea nutritivă înglobează valoarea psiho-senzorială, valoarea


energetică, valoarea biologică, valoarea igienică şi tinde să adopte şi o a cincea latură:
valoarea fiziologică, care favorizează, în anumite limite, procesele fiziologice ce se
desfăşoară în organismul omenesc.

Etichetarea cuprinde eticheta şi toate materialele scrise sau imprimate având legătură cu
produsul alimentar sau însoţindu-l. Eticheta aplicată pe produsul preambalat nu va trebui
să descrie sau să prezinte produsul într-un mod fals sau susceptibil să creeze o impresie
eronată cu privire la caracteristicile produsului.

În concepţia acestor norme, preambalat înseamnă “ambalat sau preparat dinainte pentru
vânzarea cu amănuntul într-un ambalaj”; iar ambalajul reprezintă “totalitatea
ambalajelor produsului alimentar care va fi vândut ca articol unic, acest ambalaj
acoperind complet sau parţial produsul alimentar şi cuprinde hârtia ambalaj şi benzile de
legătură”.

Etichetele tuturor produselor alimentare preambalate trebuie să conţină următoarele


informaţii:

1. Numele produselor alimentare (denumirea). Se recomandă ca numele să indice


natura produsului alimentar, să aibă o denumire specifică şi una generică.

2. Lista de ingrediente. Ingredientele reprezintă toate substanţele, adaosurile


alimentare, utilizate în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar şi prezente în
produsul finit. Etichetele trebuie să cuprindă o listă a ingredientelor enumerate în ordinea
descrescătoare a proporţiei lor. În cazul produselor deshidratate, enumerarea se poate
face după ordinea proporţiei în produsul reconstituit. Adăugarea apei trebuie menţionată
în lista de ingrediente dacă aceasta menţiune permite consumatorului să înţeleagă mai
bine compoziţia produsului.

3. Conţinutul net. El trebuie menţionat după sistemul metric sau sistemul după
greutate sau după cele două sisteme dacă reglementările din ţara beneficiară le impune.

4. Numele şi adresa. Se menţionează numele şi adresa fabricantului, a ambalatorului,


a distribuitorului, a importatorului, a exportatorului sau vânzătorului produsului
alimentar.

5. Ţara de origine. Numele ţării de origine al unui produs trebuie menţionat în cazul
în care omisiunea lui ar putea fi susceptibilă să înşele consumatorul. dacă un produs
alimentar suferă (într-o a doua ţară) o transformare care îi schimbă natura, ţara ultimă
trebuie să fie considerată ca fiind ţara de origine a etichetării.

Prezentarea menţiunilor obligatorii. Menţiunile obligatorii trebuie să fie notate în


termeni clari, găsindu-se la vedere pe etichetă. Consumatorul trebuie să le poată vedea
foarte uşor în condiţii normale de cumpărare şi utilizare. Culoarea lor trebuie să fie în
contrast cu fondul. Numele producătorului trebuie să fie imprimat cu caractere de o
mărime rezonabilă în raport cu celelalte indicaţii ce figurează pe etichetă.

Dacă recipientul este acoperit, informaţiile necesare trebuie să figureze pe acesta sau
chiar pe eticheta recipientului, care trebuie să fie uşor vizibilă prin învelişul exterior sau
să fie mascată de acesta.

Numele şi conţinutul net al produsului alimentar trebuie să figureze pe partea


etichetei cu care consumatorul ia contact. Toate informaţiile trebuie redactate în limba
naţională sau într-o limbă accesibilă ţării unde produsul se vinde. Pentru produsele
alimentare care au fost iradiate, trebuie menţionat pe etichetă dacă au fost cu raze
ionizante.

Prezentarea informaţiilor suplimentare. Etichetajul poate


cuprinde inscripţii sau imagini prevăzute care să nu vină în
contradicţie cu menţiunile obligatorii şi să nu inducă în eroare
consumatorul.

Centrul Internaţional Comercial CNUCED/GATT, pe baza


reglementărilor naţionale, din mai multe ţări, recomandă ca pe
etichetele unor grupe de bunuri alimentare să figureze următoarele
menţiuni:

- numele şi adresa fabricantului;

- descrierea produsului (eventual însoţită de o ilustraţie);


- lista ingredienţilor;

- ţara de origine;

- clasa de calitate;

- instrucţiuni de manipulare, păstrare şi utilizare;

- data de fabricaţie.

Există preocuparea de a imprima pe ambalaj data fabricaţiei,


data de expirare a consumabilităţii produsului sau de a face
menţiunile exprese: ”a se consuma de preferinţă până la data de…”
sau “ a se consuma de preferinţă în intervalul…”.

Etapa următoare a activităţii de constituire şi elaborare a


etichetei nutritive, a reprezentat-o recomandarea declarării valorii
nutritive (exprimată în kilocalorii sau kilojouli) şi a conţinutului în
principalii nutrienţi: proteine, glucide, lipide (exprimate în grame la
100 grame de aliment sau la o porţie) precum şi declararea fiecărei
vitamine şi a sărurilor minerale. În unele cazuri se fac precizări chiar
la valoarea biologică a protidelor şi lipidelor.

Declararea valorii nutritive a apărut la produsele destinate


sugarilor şi copiilor de vârstă mică dar s-a extins destul de repede la
o gamă tot mai largă de produse alimentare.

Modalităţi de declarare a valorii nutritive

Urmărind să asigure declararea valorii nutritive într-o manieră


accesibilă şi utilă pentru consumatori, firma Albert Heinj – cea mai
mare societate de comerţ cu alimente din Olanda a realizat o etichetă
nutriţională deosebită, astfel:

- în partea dreaptă a figurii este prezentat conţinutul efectiv (în


grame) de protide, lipide, glucide şi valoarea energetică (kcal, kj)
pentru o porţie;

- în partea stângă a imaginii se prezintă valoarea biologică prin


proporţia în care se acoperă necesarul zilnic de vitamine, săruri
minerale şi proteine pentru un adult.
Se folosesc patru cercuri care prin divizare în sferturi pot oferi
în mod sugestiv grade de acoperire, cuprinse între 6,25% şi 100%.
Acest tip de etichetă asigură (într-o manieră accesibilă şi utilă pentru
consumator) prezentarea conţinutului nutriţional al produsului, dar
adresează şi apelul “a se mânca variat”, contribuind la educarea
consumatorilor. Se pot folosi tabele care include conţinutul de protide,
lipide şi glucide (exprimat în g/100g produs sau g/porţie) şi valoarea
energetică exprimată în kcal sau kj (de asemenea raportată la 100 g
produs sau la o porţie)

Fig 1

Eticheta nutriţională a firmei A. Heijn

Declararea valorii nutritive se poate face în cifre şi litere


unicolore pe fondul culorii ambalajului sau se pot utiliza benzi de
culori diferite, codificate şi acceptate pe plan tot mai larg: pentru
proteine se foloseşte culoarea roşie, roşu-portocaliu sau roz; pentru
lipide se foloseşte culoarea galbenă; pentru glucide culoarea verde şi
pentru valoarea energetică se menţine fondul alb.

INFORMATIONI NUTRIZIONALI
TARALLUCCI per 100 g per pezzo

(6,6 g)
kcal 476 31
1999 132
ENERGIA kj
PROTEINE g 8,5 0,6
CARBOIDRATI g 71,0 4,7
LIPIDI g 17,5 1,2

Eticheta nutriţională cu benzi colorate pentru biscuiţii TRALLUCCI

O altă etapă în evoluţia modalităţii de declarare a valorii


nutritive a reprezentat-o asocierea tabelului ce indică valoarea
nutritivă cu o figură geometrică cu patru casete având atât în tabel,
cât şi pe figură, imprimate cele patru culori codificate.
Unele firme pe lângă menţiunile ce indică valoarea energetică
şi principalii nutrienţi, înscriu şi cantităţile recomandate din proteine,
vitamine şi substanţe minerale, pe zi sau pe meniu.

COMPOZIŢIA MEDIE PER 30 g PER 100 g

(1 oz) 1 porţie (1 oz) 1 porţie


ENERGIE 413 KJ 1376 KJ

(99 KCAL) (329 KCAL)


GRĂSIMI 0.9 g 2.0 g
PROTEINE 2.8 g 9.3 g
GLUCIDE 21.5 g 71.5 g
FIBRE 4.5 g 15.0 g
SARE adăugată 0.6 g 1.9 g
ZAHĂR adăugat 5.1 g 17.0 g
MINERALE/ % din cantit.

VITAMINE recomandată zilnic


TIAMINA (B1) 28% 1.1 mg
RIBOFLAVINA (B2) 28% 1.5 mg
NIACINA 27% 16.0 mg
VITAMINA D 34% 2.8 ug
FIER 50% 20.8 mg

Eticheta firmei TESCO-ANGLIA

Atunci când produsul este destinat unui anumit segment de


populaţie, nominalizat în norme de nutriţie, este posibil ca valoarea
nutritivă, exprimată prin nutrienţi sau energie, să nu mai fie declarată
în unităţi fizice, pe o unitate de masă, ci declarat numai potenţialul
nutritiv – respectiv gradul de satisfacere zilnică a necesarului
respectiv, de către constituenţii existenţi într-o unitate de masă a
produsului, într-o formă accesibilă consumatorilor respectivi, prin
modalităţi variate. În acest caz, modelul presupune menţionarea pe
ambalaj a segmentului căruia îi este destinat produsul.

Fig 2

Propuneri pentru model de declarare a valorii nutritive.


Fig 3

Aplicarea modelului pentru produsul: SPAGHETTI, MEAT


SAUCE, GRATED PARMESAN

În unele ţări, corespunzător legislaţiilor naţionale sanitaro-


igienice, se procedează la declararea şi a aditivilor utilizaţi, chiar şi a
aditivilor de sinteză. Declararea se face nominal şi numai rareori
cantitativ.

Etichetele nutriţionale contribuie la formarea unui


comportament alimentar corect al consumatorilor.

Tot în scopul educării consumatorilor şi formării unui


comportament alimentar corect Departamentul U.S.A. al Agriculturii şi
Alimentaţiei a elaborat “piramida nutriţiei sănătoase” care încearcă
să evidenţieze structura şi ponderea pe care trebuie să o deţină
produsele alimentare într-o alimentaţie corectă.
GRĂSIMI

ŞI

GLUCIDE
CARNE
LAPTE
PASĂRE
IAURT
PEŞTE
BRÂNZĂ
OUĂ
LEGUME FRUCTE

PÂINE, CEREALE ŞI PASTE

Descifrarea mesajului transmis prin intermediul piramidei


nutriţiei constă în:

1. cunoaşterea ponderii pe care trebuie să o ocupe fiecare


aliment în funcţie de importanţa (valoarea nutritivă) a acestuia;
2. necesitatea alcătuirii unei alimentaţii diversificate pentru
satisfacerea întregului necesar de trofine necesare organismului;

3. posibilitatea combinării alimentelor aflate pe trepte diferite,


precum şi posibilitatea substituirii alimentelor aflate pe aceiaşi
treaptă.

Directiva 496/90/ C.E.E. specifică că eticheta nutriţională


trebuie să conţină informaţii în primul rând despre valoarea
energetică a alimentelor (calculată în kcal sau kj) şi în al doilea rând
informaţiile despre protide, glucide, grăsimi, fibre alimentare, sodiu,
vitamine şi săruri minerale. Această directivă prevede două grupe de
substanţe nutritive obligatorii pentru eticheta nutriţională:

Grupa 1 Grupa 2
Valoarea Energetică Valoarea Energetică

Protide Protide

Glucide Glucide

Lipide Lipide

Acizi graşi saturaţi

Fibre alimentare

Sodiu

Aceeaşi directivă mai face referire la:

- substanţe facultative ce pot fi declarate în cadrul nutriţional:

Amidon

Polialcooli

Acizi graşi mononesaturaţi

Acizi graşi polinesaturaţi


Colesterol

Vitamine şi săruri minerale

- declararea tipurilor de glucide:

Glucide (g) din care: zaharuri (g)

polialcooli (g)

amidon (g)

- declararea diferitelor tipuri de lipide:

Lipide (g) din care: saturate (g)

mononesaturate (g)

polinesaturate (g)

colesterol (g)

- prezentarea unităţii de măsură pentru valoarea calorică şi a substanţelor nutritive:

Valoare calorică kcal sau kJ

Protide g

Glucide g

Lipide (excep. colesterol) g

Fibre alimentare g

Sodiu g

Colesterol mg

Vitamine şi săruri minerale unit. de măsură specificate în document

Cantităţile prezentate trebuie să fie cele prezente în aliment în momentul vânzării.


informaţiile prevăzute trebuie prezentate într-un spaţiu bine delimitat, să iasă în evidenţă,
să fie scrise în limba naţională sau alte limbi admise, cifrele să fie încolonate sau dacă
spaţiul nu permite să fie dispuse pe unul sau mai multe rânduri.
ETICHETAREA NUTRIŢIONALĂ

În prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru


îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale şi nutritive ale unor produse
alimentare, cu influenţe directe în formarea caracteristicilor curative
ale acestora, cum sunt:

- metode chimice şi enzimatice – de modificare a proteinelor


alimentare (care urmăresc – blocarea reacţiilor deteriorative de tip
Maillard sau cele de formare a unor compuşi nedoriţi în faza de
tratament alcalin – îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale
proteinelor – îmbunătăţirea valorii nutritive prin încorporarea unor
aminoacizi esenţiali – creşterea digestibilităţii proteinelor);

- metode de reducere a conţinutului de acizi nucleici din drojdii;

- metode de germinare pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a unor


cereale şi leguminoase (acesta fiind de fapt singurul proces efectiv
din industria alimentară prin care se realizează o creştere importantă
a conţinutului de vitamine şi a biodisponibilităţii componentelor
nutritive);

- interestificarea grăsimilor (care reprezintă un mijloc de


îmbunătăţire a proprietăţilor funcţionale ale acestora, dar necesită
măsuri obligatorii de vitaminizare);

- îmbogăţirea unor produse alimentare cu aminoacizi, săruri


minerale, vitamine.

Rafinarea uleiului asigură o mai bună valorificare comercială


prin eliminarea substanţelor care afectează stabilitatea (fosfolipide,
acizi graşi, săpunuri, urme de metale grele, ceruri, pigmenţi,
substanţe odorizante), iar cercetările recente au arătat că prin
dezodorizare se poate influenţa favorabil protecţia consumatorilor.
Rafinarea presupune însă tratamente alcaline de dezodorizare, care
pot exercita efecte negative asupra valorii nutritive. În plus,
dezodorizarea afectează în acelaşi timp inocuitatea, în principal prin
reducerea conţinutului de vitamina E, antioxidant natural.

De asemenea, hidrogenarea grăsimilor prezintă avantajul


transformării uleiurilor de calitate inferioară, cu miros neplăcut, în
grăsimi de calitate superioară, cu proprietăţi de panificaţie şi
tehnologico-culinare deosebite. Prin acest procedeu se pierde însă o
mare parte din activitatea vitaminică (vitaminele liposolubile), iar
formarea de grăsimi “trans” are efecte negative asupra funcţionării
celulei.

O tendinţă nouă care se manifestă este tipul nou de etichetă


pentru produsele alimentare, denumită şi eticheta nutriţională (care
poate face corp comun cu eticheta sau apare ca o etichetă separată),
şi care asigură declararea valorii nutritive într-o manieră accesibilă şi
utilă pentru cumpărători. Acest lucru este determinat de specificul
utilităţii mărfurilor alimentare, implicate în starea de sănătate a
oamenilor, de asigurare a stării lor fizice şi psihice la un moment dat.

Se remarcă tendinţa ca eticheta şi etichetarea mărfurilor


alimentare să constituie obiect special de reglementări apropiate ca
exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice (din punct de vedere
al conţinutului şi amploarei informaţiilor privind utilitatea, modul de
întrebuinţare şi păstrare).

În societatea noastră, eticheta mărfii reprezintă un instrument


principal al declanşării actului de vânzare cumpărare, fiind în acelaşi
timp un mijloc de informare simplă şi rapidă. Creşterea gradului de
prelucrare a produselor, diversificarea sortimentului de mărfuri,
evoluţia ambalării şi nevoia de reclamă, au sporit rolul etichetei. Din
aceste motive treptat au început să apară reglementări privind
eticheta şi etichetarea mărfurilor în codurile comerciale, în standarde
şi ulterior în actele legislative din diferite ţări, iar recent, pe plan
internaţional.

Pentru mărfurile alimentare, eticheta şi etichetarea formează


obiect de preocupări asidue de recomandări şi reglementări speciale
atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional.

Fără să prejudicieze dispoziţiile referitoare la controlul


metodologic, etichetarea produselor alimentare presupune, cu unele
excepţii care vor fi menţionate ulterior, următoarele menţiuni
obligatorii:

1. denumirea produsului supus vânzării;


2. lista ingredientelor;

3. masa netă;

4. data până la care produsul îşi păstrează neschimbate


proprietăţile specifice, inclusiv indicatorii privind condiţii particulare de
conservare;

5. numele şi adresa producătorului, a celui care s-a ocupat de


condiţionarea acestuia sau vânzare indicat în interiorul Comunităţii;

6. locul de origine sau de provenienţă, în situaţii în care omiterea


acestor menţiuni ar putea crea confuzie în imaginea consumatorului
despre originea sau provenienţa reală a produsului alimentar
respectiv;

7. modul de întrebuinţare, în situaţiile în care omiterea ar putea


implica utilizarea deplină a produsului sau în care există precauţii
necesare în utilizare;

8. alte menţiuni obligatorii prevăzute prin reglementări referitoare


la anumite produse alimentare;

9. titlul alcoolmetric (în procente de volum) al băuturilor alcoolice


cu mai mult de 1,2% alcool etilic.

10. indicarea costului de fabricaţie.

Pentru produsele preambalate toate menţiunile ulterior


prezentate trebuie să fie uşor de reţinut, redactate fără alte abrevieri
decât cele reglementate sau stabilite prin convenţii internaţionale;
orice menţiune trebuie înscrisă la loc vizibil, să fie clară, vizibilă şi nu
să se şteargă uşor; menţiunile nu trebuie disimulate, voalate sau
separate prin alte indicaţii sau imagini. Prin reglementări specifice, se
prevede înscrierea unor litere precum “UHT” pentru lapte sterilizat,
“EMB” sau “KG”. De asemenea, siglele utilizate pentru desemnarea
ţării de origine se admit în măsura în care sunt uşor de înţeles
(“USA”).

Menţiunile referitoare la: denumirea produsului, cantitatea netă,


termenele de valabilitate, alte indicaţii suplimentare privind
conservarea, titrul alcoolmetric pentru băuturi cu peste 1,2% alcool
etilic se regrupează în acelaşi câmp vizual.

În cazul ambalajelor mici şi recipientelor din sticlă, sistemul de


preambalare are cea mai mare suprafaţă sub 10 cm., precum şi
recipiente din sticlă care urmează să fie reutilizate, care sunt marcate
într-o modalitate în care nu se mai pot şterge, nu trebuie să se refere
decât la:

- denumirea produsului;

- cantitatea netă;

- data până la care produsul îşi conservă proprietăţile specifice,


precum şi condiţii specifice de conservare.

În cazul vânzării prin corespondenţă, cataloagele, broşurile,


prospectele, trebuie să conţină următoarele menţiuni:

- denumirea comercială a produsului;

- lista ingredientelor;

- locul de origine sau provenienţă, ori de câte ori omiterea acestei


menţiuni ar putea crea confuzii în spiritul consumatorului privind
provenienţa reală a respectivului produs alimentar;

- alte menţiuni obligatorii prevăzute prin dispoziţii, reglementări


referitoare la anumite produse alimentare.

Utilizarea calificativului “uşor” (lejer) este admisă în denumirea


unui produs alimentar destinat unor alimentaţii curente, cu condiţia ca
această “uşurare” să nu schimbe natura produsului în mod
fundamental şi nici să-l introducă în categoria produselor destinate
unei alimentaţii particulare.

Calificativul “uşor” poate fi utilizat în raport cu un produs definit


fie printr-o reglementare, fie prin utilizare. Acest calificativ nu se poate
folosi în afara unei referinţe la o denumire existentă (produs de
referinţă).
Noţiunea de produs “artizanal” şi “de casă” trebuie delimitată şi
definită cu foarte mare atenţie.

Orice informaţie care apare pe etichetă, conform dispoziţiilor


referitoare la etichetare se referă la:

- Valoare energetică;

- Nutrienţii următori: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare,


sodiu, vitamine, săruri minerale.

Se pot menţiona, prin sistemul de etichetare, alegaţii


nutriţionale referitoare la:

- Valoarea energetică;

- Nutrienţii enumeraţi.

Etichetarea referitoare la caracteristicile nutritive şi alegaţiile


nutriţionale în accepţiunea dată, poate cuprinde vitamine, săruri
minerale, cu respectarea următoarelor două condiţii:

- Vitaminele şi sărurile minerale sunt cele la care se face referinţă.

- Vitaminele şi sărurile minerale la care se face referire trebuie să


acopere cel puţin 15% din necesarul zilnic recomandat specific,
pentru 100 g sau 100 mg din produsul alimentar considerat sau pe un
ambalaj, dacă acesta conţine o singură porţie.

Tipuri de clasificări şi codificări ale mărfurilor

Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă


diversificare, a determinat intensificarea preocupărilor pentru
elaborarea unor sisteme de clasificare, potrivit cerinţelor specifice ale
unui domeniu sau altul de activitate.

Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, creşterii nivelului


şi importanţei schimburilor internaţionale, introducerii pe scară largă a
informaticii în practica economică, aceste sisteme de clasificare au
fost continuu perfecţionate, în direcţia asigurării unei mai bune
corelări cu structura producţiei şi a comerţului, cu cerinţele statistice,
vamale şi de altă natură.

În prezent, în practica economică se utilizează o mare


diversitate de clasificări ale produselor. Pentru facilitarea analizei lor
le putem grupa în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.

Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe


categorii relativ omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un
sistem de relaţii între categoriile constituite. Majoritatea clasificărilor
sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu structură
arborescentă, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare), între care
există relaţii de subordonare: treptele superioare se obţin prin
agregarea celor inferioare, derivate din ele.

Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor


trepte au o mare diversitate de denumiri (diviziune, secţiune, grupă,
clasă). Conţinutul lor diferă, de asemenea, semnificativ pentru acelaşi
nivel de agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleaşi produse.

În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în


ordinea apariţiei lor, fără să se ţină seama, deci, de categorii înrudite
de produse.

Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un


anumit număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează,
în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor componente.

Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu


sisteme de codificare specifice.

Codul este o combinaţie de 4 elemente simbolice prin care se


reprezintă o informaţie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic),
cifre (cod numeric) sau litere şi cifre (cod alfanumeric).

Codificarea reprezintă operaţiunea de transformare în cod a


elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.

Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de


interdependenţă sau de suprapunere a acestora.
Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de
bază, este identificarea. În cazul în care preia şi semnificaţii ale
relaţiilor existente între elementele mulţimii, el îndeplineşte şi funcţia
de reprezentare a clasificării.

În cazul clasificării sistematice, utilizate în practica economică,


codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe
categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu funcţia
sa de reprezentare a clasificării.

Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare


presupune o structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea
unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un
cod de lungime mare.

În cazul clasificării nesistematice, produsele se identifică, printr-


un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia
prezintă avantajul unui cod de lungimea mică, datorită utilizării tuturor
combinaţiilor posibile ale caracterelor numerice.

Prezintă, însă, dezavantajul că reprezentarea codificată nu


poate sugera nici o informaţie asupra categoriei din care face parte
produsul.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare


ierarhizat – secvenţial, codul având o zonă de ordonare
corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială.
Deci, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu
funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât
clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. În
această variantă se urmăreşte găsirea unui raport optim între zona
de clasificare şi zona secvenţială a codului.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de


acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor
pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul
universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul
european al articolelor (European Article Numbering – EAN).

Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.


Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a
caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de
culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.

Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea


acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente
informatice specializate. Acest proces a fost facilitat de modernizarea
rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de
progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul
electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu
cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în
final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate
de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea,
sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale la mărfuri s-a
extins cu rapiditate. Scanner-ul este un echipament informatic cu
ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate
şi simbolizate prin codul cu bare.

Elementele de bază ale sistemului de codificare cu bare sunt:


simbolizarea (tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de
imprimare, cititul optic şi decodificatorul.

a) Tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele


române se utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice
fiecărei simbolizări au, denumirea standardizată de specificaţii de
simbolizare.

Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de


Comitetul Euripean de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări
(tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de
simbolizare.Au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de
coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi
Codabar. Toate acestea au fost preluate ca standarde române, de
Comitetul Tehnic CT 300 Coduri cu bare.

Ţinând cont de sistemul de codificare a informaţiilor, există


două categorii de coduri cu bare:

• coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o


singură direcţie, de regulă pe orizontală;
• coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este
codificată atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de


cuprindere, comparativ cu cele liniare.

Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare.


În funcţie de caracteristicile şirului de caractere pe care-l codifică,
deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:

• coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de exemplu


codurile EAN şi UPC);

• coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere


(de exemplu codul 128 şi codul 39);

• coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr


fix de elemente (de exemplu codul EAN, care poate reprezenta
numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);

• coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri


conţinând un număr variabil de elemente (de exemplu codul 128 şi
codul 39).

Indiferent de varianta lor, codurile liniare au aceeaşi structură


generală, caracterizată prin următoarele elemente:

Fig 4

Structura generală a codului cu bare

* dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului


cel mai îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării,
de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire şi, uneori,
înălţimea codului;

* zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la


majoritatea tipurilor de coduri având o lăţime de minimum 10 x
dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu
bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor
semne grafice aflate în vecinătatea codului;
* elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii
specifice de bare şi spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul
cu bare. Acestea permit echipamentului de citire-decodare să
identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;

* codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul


codului cu bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui,
alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite
introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului
produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea
automată;

* caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru


depistarea eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific
fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate
reconstrui codul deteriorat.

b) Metoda de imprimare a codului cu bare. Metoda de


imprimare este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor
codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate sau
depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde
europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare
a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt
confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu
bare pot fi aplicate:

* pe ambalajul produsului;

* pe etichete, care se aplică pe ambalaj;

* prin etichetare la locul ambalării produsului.

c) Metode de citire a codului cu bare. Citirea codului cu bare


se realizează cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite
măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor
informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se
utilizează două tipuri de cititoare:

* creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul


codului;
* cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională,
independentă de viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a
codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la
casele de marcat, în punctele de vânzare.

Codul universal al produselor (UPC)

În anul 1970, în SUA, a fost înfiinţat Consiliul pentru codificarea


produselor. În 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem
unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor (Universal
Product Code – UPC).

Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice;


prima cifră reprezintă o cheie a clasificării (“key number”), cinci cifre
identice identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi
ultima este cifra de control.

Fig 5

Structura codului UPC

Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 –


produse de cerere neuniformă; 3 – produse cosmetice şi
farmaceutice; 4 – produse nealimentare, solduri.

Codul european al articolelor (EAN)

În anul 1974 au fost examinate sistemele existente la acea dată


(UPC, Gencod – francez, BAN-L – german), elaborându-se un sistem
de clasificare şi codificare, denumit Codul european al articolelor
(European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel
conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele
folosite în Franţa şi Germania.

Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice,


cu următoarea semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine
(de exemplu: Belgia = 54, Franţa = 30-37, Germania = 40-42,
Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87, etc.), cinci cifre
identifică producătorul, cinci cifre produsul şi ultima este cifra de
control.
Fig 6

Structura codului EAN

Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a


fost înfiinţată “Asociaţia europeană a codificării articolelor”,
cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai producătorilor şi comercianţilor din
Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania,
Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această asociaţie
denumită începând cu anul 1981 “International Article Numbering
Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în
vederea asigurării compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a
produselor.

Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul


EAN este deosebit de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (circa
10 miliarde de produse).

Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale


întreprinderilor comerciale, prin folosirea codului adaptat lecturii
scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne, fără
modificarea sistemului EAN. Printr-o convenţie internaţională, o parte
din cifrele rezervate pentru codificarea ţărilor – intervalul 20-29 – au
fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru
necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se
utilizează pentru codificarea produselor proprii sau a celor
necodificate de către producători. Lungimea totală a codului este, în
acest caz, de 8 cifre, existând, posibilitatea adoptării unui cod de
lungime mai mare, fără a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN
13. Codul de identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod
semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor
respective.

Fig 7

Transpunerea unui cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod


cu bare

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât


pentru producători cât şi pentru comercianţi şi consumatori, prin
facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor pe întregul lanţ
de distribuţie.

Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa


operativ în legătură cu modificările care apar în desfacerea
produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la
cerinţele pieţei.

Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai


eficientă a stocurilor, existând posibilitatea cunoaşterii, în orice
moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi,
astfel, reînnoit operativ.

Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult


timpul de aşteptare la casele de marcat. Prin citirea automată a
codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea
exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă
posibilitatea apariţiei unor erori.

În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte


domenii, printre care cel administrativ, bancar. În varianta EAN-13
este utilizat pentru codificarea publicaţiilor, fiind acceptat ca
alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN
pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii.

Alte tipuri de coduri cu bare

Pe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se


utilizează şi alte tipuri de coduri cu bare, care permit codificarea
informaţiilor numerice sau a celor alfanumerice.

Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi


discontinue.

l Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică,


discontinuu, în care fiecare caracter este compus din nouă elemente
(bare şi spaţii), dintre care trei sunt mai late.

Fig 8

Codul 39 (alfanumeric)
Acest cod este utilizat pe scară largă în industrie, de către
asociaţii profesionale, pentru satisfacerea unor necesităţi specifice.

l Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care


fiecare caracter este reprezentat prin nouă module, repartizate pe trei
bare şi spaţii. Are două cifre de control (C şi K), asigurând obţinerea
unei densităţi mari de caractere. Acest cod permite reprezentarea
celor 128 de caractere ale normei ASCII.

l Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat


pentru reprezentarea caracterelor ASCII. Fiecare caracter este
simbolizat printr-un ansamblu de 11 module, repartizate pe trei bare
şi trei spaţii. Are o cifră de control, asigurând obţinerea unei densităţi
mari de caractere.

l CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu,


care permite reprezentarea a 16 caractere (zece caractere numerice
şi şase caractere speciale). Fiecare caracter este simbolizat cu
ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii).

Sistemul japonez de codificare Calra

În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, optic


descifrabil, denumit “codul Calra” cu capacitate mai mare de
cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai ieftin.

Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind


divizat în alte patru pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4
sau 8.

Fig 9

Structura codului CALRA pentru lectura scanning

Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în


anumite variante, pătratele albe cu cele negre. Un grup de zece
pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii numerice, mult
mai multe decât codul cu bare EAN.

Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner.


Codul poate fi aplicat şi pe etichete speciale, direct la locul de
vânzare. Tipărirea lui este mult mai ieftină comparativ cu codul cu
bare.