INTRODUCERE

Implantologia orală este un domeniu care a acumulat în ultimul timp

enorm de multe date fundamentale şi clinice.
Implantologia orală, un amestec de chirurgie protetică şi gnatologie, a
revoluţionat stomatologia în general şi protetica dentară în special.
Reconstituirile protetice pe implante s-au extins mult în ultimul deceniu,
nu numai peste ocean ci şi în Europa. Până în 1986 erau deja inserate
aproximativ 100.000 de implante tip Bränemark la 25.000 de pacienţi din
întraga lume. În 1994 doar în Franţa au fost inserate 30.000 de implante iar
în 1995 se preconiza inserarea unui număr de peste 100.000. Peste 15.000 de
medici stomatologi din S.U.A. iserau implante în 1990, iar în Germania mai
mult de 6.000 de stomatologi practică reconstituiri protetice pe implante.
Desigur, recordul îl bat S.U.A. unde în 1992 au fost raportate aproximativ
300.000 de implante dentare.
Este demn de reţinut că implantologia orală oferă posibilitatea
transformării edentaţiilor terminale unilaterale sau termino-terminale în
edentaţii intercalate precum şi terapia edentaţiilor parţiale întinse sau totale
cu punţi mobilizabile sau alte suprastructuri pe implante.
Concepţia şi realizarea unei punţi pe implante sau mai exact
reconstituirea protetică a unei edentaţii prin punte pe implante, presupune
însuşirea unor noţiuni precise, atât despre inserarea implantului (timpul
chirurgical) şi realizarea suprastructurii protetice (puntea popriu-zisă), cât
mai ales despre integrarea gnatologică a acesteia.
Cei care cred că o punte pe implante poate fi realizată de către orice
medic sau tehnician dentar fără o pregătire temeinică prealabilă în domeniu,
se înşeală amarnic. Din păcate, eşecurile înregistrate prejudiciază sănătatea
pacienţilor şi compromit implantologia orală.
În continuare voi aborda acest capitol interesant al reconstituirilor
protetice pe implante, referindu-mă doar la refacerile protetice prin punţi.
 NOŢIUNI TEORETICE ŞI PRACTICE
PRIVIND CONFECŢIONAREA PUNŢILOR PE
IMPLANT

Puntea pe implante este o piesă protetică fixă sau mobilizabilă. Câmpul

protetic este constituit doar din implante, sau din implante şi dinţi naturali,
breşe edentate precum şi alte ţesuturi moi care au o continuitate cu piesa
protetică.
Puntea pe implante este doar una din posibilităţile de reconstituire
protetică cu ajutorul implantelor.
Ce sunt implanturile dentare?
Implantul dentar este o rădăcină artificială amplasată în maxilar folosind
la ancorarea unei coroniţe sau punţi dentare.
În medicina generală, după Körber, prin implante se înţeleg diferite
dispozitive sau aparare din materiale aloplastice care se introduc în organism
unde rămân temporar sau permanent în scopuri terapeutice sau de protezare
(implante de cristal, valve cardiace, articulaţii. Materiale de osteosinteză).
În stomatologie, implantele constau în diferite dispozitive sau sisteme
din materiale aloplastice (organice, anorganice, sau compozite) care se
inseră în grosimea unor ţesuturi ale aparatului dento-maxilar, cu scopul de a
asigura retenţie unei piese protetice. Ele pot fi transdentare, submucoase,
subperiostale, intracorticale, intraosoase.
Implantarea este intervenţia chirurgicală prin care se inseră un implant
într-un sistem biologic, în cazul nostru sistemul stomatognat.
Replantarea (reimplantarea) reprezintă operaţiunea de reinserare a
unui dinte în alveola proprie din care a fost avulsat prin traumatisme sau prin
extracţie. Ea poate fi simplă sau asociaţă cu un implant de transfixaţie.
Transplantarea reprezintă operaţiunea de transferare a unui dinte într-o
alveolă naturală sau creată cirurgical, de pe o hemiarcadă pe aceeaşi
hemiarcadă sau pe alta, la acelaşi individ - proces numit autotransplantare,
sau la un alt individ - proces numit homotransplantare.
Cum vor fi amplasate implanturile?
Implantul, care seamănă cu un şurub sau cilindru, este introdus în
maxilar. În decurs de 2 până la 6 luni implantul şi osul au timp să se
“lipească” pentru a forma o ancoră pentru dintele artificial.
În acest timp poate fi purtată o lucrare temporară pentru înlociurea
dinţilor. De multe ori este necesr şi un al doilea pas pentru a descoperi

2
implanrul şi pentru a ataşa o extensie, bontul artificial. Gingia se va putea
vindeca în câteva săptămâni după această intervenţie. Un stâlp metalic,
denumit bont protetic, completează fundaţia pe care va fi amplasată noua
dantură. În final, medicul va confecţiona puntea şi o va ataşa pe bonturile
protetice. În scurt timp pacientul îşi va recăpăta zâmbetul şi abilitatea de a
mesteca şi de a vorbi.
În principiu, din evaluarea condiţiei pacientului nu trebuie omise
următoarele:
-edificarea pacientului despre utilitatea sau inutilitatea inserării implantelor
dar şi despre eventualele riscuri;
-anamneza minuţioasă medicală, stomatologică şi socială;
-consultul unui medic internist pentru aprecierea “condiţiei generale”;
-consultaţie stomatologică cu efectuarea unui examen exo- şi endobucal
rigurio;
-diferite aspecte sinoptice;
-evaluarea locarizării implantelor.
Contraindicaţiile sistematice se referă la:
-deficite imunitare majore;
-cardiopatii majore, hipertensiune arterială severă, endocardite, diabetici
insulino dependenţi;
-ciroze hepatice;
-afecţiuni pulmonare cronice obstructive;
-îmbolnăviri frecvente cu utilizare periodică sau ritmică de steroizi:
-bolnavi cu neoplasme care au făcut, fac sau vor face chimioterapie;
-maladii endocrine necontrolabile;
-afecţiuni psihotice;
-abuz de droguri.
Contraindicaţiile locare cuprind următoate le situaţii:
-igienă bucală deficitară;
-prezenţa unor resturi radiculare în grosimea oaselor alveolare;
-afecţiuni ale mucoasei bucale;
-procese inflamatorii locale;
-ofertă osoasă insuficientă;
-pat osos deficitar din punct de vedere calitativ;
-status cervico-oro-facial postradioterapie.
Dacă nu există contraindicaţii generale sau locale atunci trebuie efectuat
un examen exo- şi endobucal riguros dublat de o investigare radiologică.
Endobucal ne interesează prioritar aspectul mucoasei care acoperă
crestele alveolare, contururile osoase (formă, dimensiuni), fundurile de sac,
dispoziţia şanţului paralingual (la mandibulă). De asemenea, este foarte

3
important să se noteze curbura şi înclinarea crestelor alveolare, gradul
resorbţiei verticale şi orizontale cât şi tipul de resorbţie.
Investigarea radiologică constă de obicei într-o radiografie panoramică
ce poate fi completată cu o întegistrare intraorală cu film cu grilă, o
radiografie de profil şi cu un film muşcat. Tomografia şi tomografia
computerizată oferă date suplimentare de mare precizie.
Radiografia panoramică, pe lângă o serie de avantaje prezintă ca
dezavantaj eventualele modificări de poziţie ale pacientului din timpul
înregistrării, percum şi mărirea imaginii radiografice, proprie aparatului, faţă
de situaţia clinică. Decât situaţia clinică (factori de mărire 1/1,2 – 1,7). Se
presupune deci, că imaginea panoramică este mai mare cu 30 – 70% în
dimensiune verticală şi cu 20 – 30% în dimensine orizontală decât situaţia
clinică reală.

4
5
 CAPITOLUL 1.
Clasificarea edentaţiilor în restaurările protetice
pe implante

În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale edentaţiilor,

care însă nu pot fi utilizate în implantologia orală decât eventual corelate cu
aspectele calitative şi cantitative ale osului restant.
Condiţiile cantitative ale osului restant, indiferent de tipul de edentaţie,
se referă la înălţimea, lăţimea, lungimea şi angulaţia osului în care se
preconizează inserarea unui implant, precum şi la relaţia dintre implant şi
suprastructura protetică. Se admite că trebuie să existe minimum 2mm de os
în jurul oricărui implant.
Osul alveolar la edentaţi este supus în proporţie variabilă proceselor de
resorbţie şi atrofie. Pentru aprecierea gradului de atrofie a osului restant, în
ultimele decenii au fost propuse mai multe clasificări. Astfel, Atwood a
propus în 1979 următoarele categorii de resorbţie a osului mandibular
edentar:
1. Alveolă cu dinte;
2. Alveolă postextracţională;
3. Creastă alveolară înaltă;
4. Creastă alveolară înaltă şi subţire;
5. Creastă rotunjită, aplatizată;
6. Creastă concav-aplatizată.
O altă clasificare a atrofiei osoase la mandibulă este aceea a lui Wical şi
Swoope.
Ea a fost făcută pe baza ortopantomogramelor. Astfel, în funcţie de
poziţia găurii mentoniere şi de raportul dintre distanţa de la marginea
bazilară la gaura mentonieră şi distanţa de la marginea bazilară la creasta
edenată, autorii admit trei clase de atrofie:
1. Atrofie nulă
2. Atrofie medie
3. Atrofie accentuată
În 1985, Lekholm şi Zarb au clasificat posibilităţile de resorbţie a osului
edentat comparativ, la maxilar şi la mandibulă, în cinci grupe:
A – creste alveolare integre
B – resorbţie minimă a crestelor alveolare

6
 C – resorbţie accentuată, până la arcul bazal al maxilarelor
D – resorbţie incipientă a bazei maxilarelor
E – resorbţie extremă a bazei.
Un an mai târziu, Fallschussel a clasificat resorbţia osului maxilar
edentat astfel:
0. Os alveolar dentar
1. Creastă alveolară înaltă şi lată
2. Creastă alveolară înaltă şi îngustă
3. Creastă alveolară înaltă şi ascuţită
4. Creastă alveolară lată, redusă ca înălţime
5. Creastă alveolară resorbită complet.
În 1987, Misch şi Judy au combinat clasificarea Kennedy a edentaţiilor
cu diferite grade de atrofie a osului restant, făcându-o astfel utilizabilă în
reconstrucţiile protetice prin sau pe implante. Astfel, atât edentaţia totală, cât
şi cele patru clase ale edentaţiei parţiale enunţate de Kennedy, au fost
împărţite în patru diviziuni (A – D), în funcţie de înălţimea, lăţimea şi
lungimea crestei alveolare, parametri ce caracterizează oferta osoasă
cantitativă.
În cazul edentaţiei totale bimaxilare, funcţionează următoarele patru
diviziuni:
A – Osul restant, atât la maxilar, cât şi la mandibulă, se pretează pentru
inserarea oricărei forme de implant.
B – Atât la maxilar, cât şi la mandibulă pot fi inserate implante cilindrice
şi sub formă de şurub cu dimensiuni mai scăzute, prognosticul fiind ceva
mai rezervat decât în cazul diviziunii A. Se recomandă creşterea suprafeţei
de contact dintre implant şi os prin inserarea mai multor implante.
C – Oferta osoasă existentă face posibilă inserarea la mandibulă, în zona
frontală, a unor implante cilindrice sau şurub de dimensiuni scăzute. La
maxilar nu este posibilă inserarea implantelor endoosoase.
D – Situaţia existentă este contraindicată inserării implantelor. Ele se pot
totuşi insera doar în asociaţie cu intervenţii de adiţie osoasă.
O clasificare mai complexă a lui Misch are la bază împărţirea fiecărei
creste edentate în trei zone (două posterioare, dreapta şi stânga, şi una
anterioară) şi pe faptul că există posibilitatea ca în aceste zone, oferta osoasă
să nu fie identică. În funcţie de numărul diviziunilor osoase existente în total
pe cele două maxilare, se pot formula trei tipuri: tipul 1 (există o singură
diviziune în cele trei zone A, B, C sau D), tipul 2 (diviziunea ofertei osoase
este diferită în zonele posterioare faţă de zona anterioară) şi tipul 3
(diviziunile ofertei osoase sunt diferite în cele trei zone).
Pentru clasele I şi II Kennedy funcţioneză tot patru diviziuni.

7
 În cadrul diviziunii A, dimensiunea verticală a osului restant susceptibil
de a primi un implant este de peste 15mm, iar lăţimea (V – O) de peste 5mm.
În această diviziune se pot efectua refaceri protetice conjunte cu sprijin mixt
(atât pe dinţii restanţi, cât şi pe implante), dar şi cu sprijin exclusiv pe
implante.
Numărul implantelor care se inseră depinde de numărul dintilor absenţi
şi de topografia şi valoarea funcţională a arcadei antagoniste.
În cadrul diviziunii B ne aflăm în faţa unui pat osos ami atrofiat, cu
dimensiune verticală de peste 10mm şi cu o lăţime de aproximativ 5mm. În
această diviziune se pot insera implante tip şurub sau cilindrice cu o
dimensiune mai mică. Pentru a dispersa mai bine forţele este nevoie de un
număr mai mare de implante. Este diviziunea unde se bucură de mare succes
implantele lamă.
În cadrul diviziunii C, atrofia osoasă este accentuată, suportul osos
restant nefiind suficient pentru inserarea unor implante tip şurub sau
cilindrice. În cazuri de excepţie, în ultimii ani au fost inserate totuşi astfel de
implante după o intervenţie prealabilă de sinus lift (la maxilarul superior)
sau de permutare a nervului dentar inferior (la mandibulă), asociată cu un
implant de adiţie osoasă.
În cadrul grupei D ne aflăm într-un domeniu de atrofie osoasă extremă,
care interesează şi baza oaselor maxilare. La nivel mandibular atrofia poate
fi atât de avansată, încât canalul mandibular şi gaura mentonieră să se afle pe
creastă. În aceste cazuri devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă chiar şi
protezarea mobilizabilă.
În cazuri speciale, când apare riscul de fractură osoasă, se pot face
intervenţii ce au drept scop creşterea şi stabilizarea patului osos, cum ar fi
metodele de regenerare osoasă dirijată.
Pentru clasele III şi IV Kennedy sunt valabile următoarele diviziuni:
În cadrul diviziunii A, substratul osos restant la mandibulă are
următoarele dimensiuni: înălţime de peste 20mm şi lăţime peste 5mm. La
maxilar substratul osos este ceva mai redus în sens vertical: înălţimea de
peste 15mm şi lăţimea depăşeşte 5mm.
În această situaţie se pot insera implante şurub şi cilindrice, în funcţie de
lungimea breşei şi de suprastructura preconizată.
În cadrul diviziunii B, dimensiunea osului restant la clasa a III-a
Kennedy este, în sens vertical de peste 10mm şi în sens vestibulooral de
aproximativ 5mm. La clasa a IV-a Kennedy, la mandibulă, înălţimea
depăşeşte 15mm şi lăţimea este de aproximativ 5mm, iar la maxilar,
înălţimea depăşeşte 10mm şi lăţimea 5mm. Se pot insera implante cilindrice
de gabarit mic.

8
 Diviziunile C şi D prezintă un grad foarte avansat de atrofie osoasa,
inserarea unui implant nefiind posibilă, decât în cazuri excepţionale.
Pentru a putea efectua o refacere protetică pe implante trebuie avută în
vedere nu numai cantitatea ci şi calitatea osului restant.
La oasele maxilare, conform clasificării lui Lekholm şi Zarb din 1985,
se pot deosebi patru tipuri de calităţi osoase:
1. Os alcătuit predominant din substanţă compactă, omogenă;
2. Compactă lată care circumscrie o spongiosă densă;
3. Corticală subţire asociată cu spongiosă densă;
4. Corticală subţire cu spongioasă aerisită.
Ţinând cont de toate aceste condiţii calitative şi cantitative ale osului
restant, Carl E. Misch a descris cinci variante protetice posibile în
implantologie:
1. proteză fixă, care înlocuieşte doar coroana dentară, având aspectul unui
dinte natural;
2. proteză fixă, care înlocuieşte coroana dentară şi o porţiune din rădăcină:
contururile coronare apărând normele în jumătatea ocluzală, dar alungite sau
spraconturate în jumătatea gingivală (aspect de coroană clinică alungită);
3. proteză fixă, care înlocuieşte coroanele dentare şi ţesutul gingival din
zonele edentate, se confecţionează din polimeri, ceramică sau metal;
4. proteză mobilă, cu sprijin complet pe implante;
5. proteză mobilă, cu sprijin atât pe implante cât şi pe ţesuturile moi.

9
 CAPITOLUL 2.
Noţiuni generale privind punţile pe implante:
a) Elemente componente

Elementele componente ale unei punţi pe implante sau pe implante şi

dinţi naturali sunt reprezentate de infrastructură (implantele propriu-zise)
şi de suprastructură (puntea) cu multiple posibilităţi de agregare între ele.

2.1. Infrastructura

Prin infrastructură înţelegem implantele dentare (cu toate componentele lor),

când puntea se srijină exclusiv pe implante sau implantele şi dinţii naturali
când puntea se agregă mixt.
Între infrastructură şi suprastructură există mai multe posibilităţi de
agregare: fircţiune + cimentare, înşurubare sau prin mijloace speciale de
menţinere si stabilizare (culise, magneţi, telescoape etc.).

2.1.1. Clasificarea implantelor

Clasificarea implantelor se poate face după mai multe criterii:

 în funcţie de raportul cu oferta osoasă deosebim:
-implante endoosoase (inserate în grosimea oaselor maxilare)
-implante juxtaosoase (submucoase, subperiostale, intracorticale)
Schroeder A. recunoaşte patru categorii de implante: transdentare,
submucoase, subperiostale şi endoosoase.
O clasificare americană mai recentă (St.C. Bayne) admite şase categorii
de implante: subperiostale, submucoase, intraosoase (aproximaiv 80% din
implantele actuale), endodontice (transdentare), transosoase, substitute de
rădăcini.
 după formă:
-implante –rădăcină (şurub, cilindru, combinate)
-implante –lamă
-implante –ac
 din punct de vedere al materialelor din care sunt confecţionate:
-metalice (oţeluri, Cr-Co, titan, aliaje de titan…)
-polimerice (P.M.M.A.)

10
-ceramice (hidroxiapatite)
-compozite
-alte materiale (carbonul, safirele, oxidul de zirconiu)

 din punct de vedere imunologic distingem materiale:

-autogene
-alogene
-xenogene
Indiferent de tipul implantelor, toate au o porţiune ce nu se observă în
cavitatea bucală (submucoasă, subperiostală, intracorticală sau intraosoasă)
şi o parte intrabucală vizibilă de examinator. Aceasta din urmă poate avea
forme diferite şi serveşte de obicei pentru agregarea suprastructurilor
protetice. Ea poartă numele de stâlp (abutment).
Se admite că implantele pot fi de stadiul I sau II. Spre deosebire de
primele (stadiul I), implantele de stadiul II, după inserarea în grosimea
oaselor maxilare, se acoperă cu un şurub de acoperire, apoi cu periost şi
mucoasă bucală. Această barieră naturală permite continuarea procesului
fiziologic de vindecare osoasă fără aport de celule străine ţesutului osos. Prin
activitatea osteoblaştilor se realizează o reacţie osteoreparatorie care
conduce la osteointrarea implantului (aproximativ 3-4 luni la mandibulă şi 4-
6 luni la maxilar).
După această perioada, zona în care au fost inserate implantele se
redeschide chirurgical şi se montează stâlpii (abutments), care sunt
dispozitive cilindrice sau tranconice pe care se va agrega suprastructura
protetică.
Stâlpi înlocuiesc de obicei şuruburile de acoperire. Există posibilitatea
(la unele sisteme de implante) ca şuruburile de acoperire să rămână deasupra
mucoasei bucale.
Practic, o suprastructură sub formă de punte dentară se poate agrega
aproape la orice tip de implante, atât juxtaosoase cât şi intraosoase.
Un implant osteointegrat răspunde la percuţie printr-un sunet care
seamănă cu lovirea unei stânci.

2.1.1.1.Implante rădăcină

Implantele sub formă de rădăcină sunt detinate inserării verticale în

grosimea oaselor alveolare. Suprafaţa lor poate fi netedă, cu filet, perforată,
cu porozităţi sau să prezinte diferite macroretenţii, fiind confecţionate dintr-

11
o varietate de materiale biocompatibile. Se descriu trei tipuri în funcţie de
designul lor:
-implantele rădăcină –cilindrice: prezintă retenţii microscopice şi o
suprafaţă poroasă cu posibilităţi de osteointegrare. Ele sunt introduse într-o
cavitate preparată în prealabil în grosimea osului cu ajutorul unui
instrumentar adecvat şi au o formă de cilindru, aşa după cum le spune şi
numele.
-implantele rădăcină –şurub: prezintă uneori retenţii macroscopice în care
pătrunde ţesutul osos, facilitând astfel o fixare rigidă. Aceste tipuri de
implante se înşurubează în grosimea osului, prezentând la suprafaţa lor un
filet.
-implantele rădăcină –combinate: cumulează trăsăturile ambelor tipuri
precedente de implante.

Componentele implantelor rădăcină:

 corpul implantului: reprezintă porţiunea implantului destinată inserării
(plasării chirurgicale) în grosimea osului maxilar. Poate fi extins uşor
deasupra crestei alveolare.
 şurubul de acoperire: după inserţie, se plasează în extremitatea dinspre
cavitatea bucală un dispozitiv de acoperire (şurubul de acoperire), pentru a
preveni invazia sau poluarea osoasă cu diferite secreţii, pe parcursul
osteointegrării.
 extensia permucozală (coletul implantului): după o perioadă de timp
suficientă care pemite dezvoltarea umei interfeţe de suport implant-structură
osoasă\tisulară se impune o a doua intervenţie chirurgicală când se
redescoperă implantul şi se ataşează acestuia un dispozitiv metalic, de obicei
cilindric, prevăzut cu un şurub. Acest dispozitiv trans-epitelial se numeşte
extensie permucozală pentru că el cotribuie la realizarea unei închideri
etanşe a fibromucoasei în jurul implantului. Extensia permucozală are o
importanţă deosebită deoarece menţine viitorul “şanţ gingival” al
implantului în vederea asamblării stâlpului. Acesta din urmă va înlocui
ulterior extensia permucozală.
 stâlpul sau abutment-ul implantului: este segmentul implantului
utilizat ca sprijin şi suprafaţă de retenţie pentru elementul de agregare al
suprastructurii. În funcţie de modalitatea de agregare se descriu 2 categorii
principale de implante-stâlpi:
-dispozitivele pentru punţile cu retenţie prin înşurubare: prezintă un filet
interor în vederea retenţiei pretezei sau suprastructurii.
-dispozitivele pentru punţile cimentate: utilizează cimenturile dentare pentru
retenţia suprastructurii.

12
 şurubul de acoperire: un stâlp destinat înşurubării utilizează un “capac”
igienic pentru a prevenii invazia ţesuturilor nevindecate încă, la nivelul ariei
delimitate de corpul implantului.
 dispozitivul (capa) de transfer: serveşte la poziţionarea analogă a
implantelor în amprentă, fiind definit prin porţiunea corpului sau stâlpului
implantului care se transferă în amprentă iar ulterior în modelul de gips.
Distingem două tipuri fundamentale de dispozitive de transfer:
-dispozitivul de transfer indirect (DTI) se înşurubează în stâlp sau în corpul
implantului el rămânând pe câmpul protetic la îndepărtarea amprentei din
cavitatea bucală. Acest dispozitiv necesită utilizarea materialelor de
amprentă elastice.
-dispozitivul de transfer direct (DTD) constă de obicei dintr-o componentă
cu orificii, adesea pătrată şi un şurub lung care o asigură la stâlpul sau corpul
implantului.
 stâlpul analog: este un stâlp identic cu cel fixat în implant şi care se
substituie pe modelul stâlpului adevărat aflat în cavitatea bucală.
 capa: este o garnitură subţire, uzual destinată adaptării (etanşării) cu
stâlpul implantului, asigurând legătura între stâlp şi proteză sau
suprastructură. Capele pot fi prefabricate şi turnate.

2.1.1.2.Implante lamă

Implantele lamă reprezintă a doua mare categorie de implante

endoosoase. Lamele ţin cont de dimensiunea orizontală a patului osos, ele
fiind plate şi înguste în sens vestibulo-oral. Se pot insera, oriunde creasta
alveolară este îngustă şi nu permite inserarea unor implante şurub.
Un element caracteristic al lamelor este reprezentat de gâtul acestora
care conectează corpul implantului cu stâlpul permucozal. Corpul
implantului este prevăzut cu orificii sau fante.
Lamele constituie implantul de elecţie în edentaţiile terminale
mandibulare în cazul unei creste alveolare cu o lăţime de 2,5 – 5mm şi o
înălţime minimă de 10mm deasupra canalului mandibular.

2.1.1.3.Implante subperiostale şi intracorticale

Implantele subperiostale au avut o perioadă de glorie (1955 – 1965),
după care au fost oarecum pe nedrept abandonate datorită prejudiciilor pe
care le aduceau patului osos în principal liză osoasă).

13
 Ca derivate ale implantului subperiostal total se cunosc: implantul
subperiostal unilateral şi implantul tripodal al lui Linkow.

2.1.2. Implante endoosoase: generalităţi

Implantele endoosoase sunt dispozitive din materiale aloplastice care se

inseră chirurgical într-o creastă osoasă reziduală cu scopul de a deveni o
infrastructură protetică.
Prefixul endo –desemnează faptul că aceste implante se inseră în
grosimea oselor maxilare de obicei în poziţie verticală sau oblică.
Implantele endoosoase se prezintă sub diferite forme:
a) Implante sub formă de rădăcină (roat form implants) sunt concepute
pentru a fi introduse într-un suport osos vertical sub formă de coloană. Ele
pot fi netede, prevăzute cu depresiuni, orificii sau perforate şi pot fi sau nu
acoperite cu diferite materiale. Există două tipuri de bază: cilindrice –cu
retenţie şi legare microscopică de os care se introduc prin presare sau prin
lovituri repetate cu ciocanul şi sub formă de şurub, care se infiletează în
patul osos şi sunt prevăzute cu retenţii macroscopice care asigură fixarea
osoasă primară. Există şi forme hibride între cele două forme descrise care
împrumută –elemente de la ambele tipuri.
Toate aceste implante pot fi de stadiu I sau de stadiul II.

b) Implantele lamă (blade) necesită prezenţa unei dimensiuni orizontale a

osului fiind plate şi înguste în sens vestibulo-oral. Lama se uneşte cu stâlpul
(abutement) printr-un gât (col). Este tipul de implant endoosos cu cea mai
veche utilizare, referindu-ne la epoca modernă. Promotorul acestui tip de
implant, Leonard Linkow, a acumulat experienţă de peste 30 de ani şi a
dezvoltat implantul atât pe plan tehnologic (design şi biomateriale) cât şi din
punct de vedere chirurgical şi protetic.
Iniţial lamele au fost concepute ca implante de stadiul I, azi existând în
plus şi implante de stadiul II: Sub Vent –Intra –“Submerged” şi Sub Vent –
Extra –“Semisubmerged”. Tot ca o variantă a lamelor iniţiale există tipul
lamelor de reinserţie utilizate atunci când o lamă oarecare a fost îndepărtaă
datorită procesrlor osteitice periimplantare.

14
 2.1.2.1. Metode de transfixaţie a dinţilor frontali.

În general, autorii fiecărui sistem de transfixaţie îşi prezintă metoda

proprie de inserare a fiecărui tip de implant. Totuşi, la baza tuturor acestor
procedee stau două tipuri de intervenţii:
 transfixaţia dentară, fără realizarea concomitentă a unei rezecţii
apicale, metodă ce a fost descrisă şi recomandată de Wirz în 1970 şi
 transfixaţia dentară asociată cu rezecţie apicală, metoda fiind
descrisă de Pruin, care a denumit-o “fixaţie transdentară”.
La ora actuală, aceste procedee au fost modificate şi/sau completae,
ifecărui sistem existent pe piaţă corespunzăndu-I un procedeu mai mult sau
mai puţin specific de inserare a implantului endodontic. De asemenea, au
fost descrise şi metode de replantare şi/sau transplantare a dinţilor naturali,
asociate cu transfixaţia-replantare şi/sau transplantarea armată.

2.1.2.1.1. Transfixaţia fără rezecţie apicală, după Wirz

După o perioadă de cercetare de doi ani, Universitatea din Zürich, Wirz
recomandă transfixarea dinţilor frontali inferiori cu parodontoliză marginală.
În 1970, în lucrarea “Transfixarea dinţilor stâlpi mandibulari”, autorul
prezintă metoda de inserare a unui implant edodontic şi endoosos la nivelul
caninilor mandibulari restanţi pe arcadă, asociată cu solidarizarea lor cu bară
Dolder şiurmată de supraprotezare.
Stabilizarea dintilor cu mobilitate crescută şi cu retracţie parodontală
până la nivelul trimii apicale a rădăcinii este frecvent utilizată, cu rezultate
bune, mai ales în asociere cu o protezare mobilizabilă.
Metoda lui Wirz are indicaţie limitată la dinţii frontali mandibulari,
eventual şi la primul premolar, cu afectare parodontală. Dar care să prezinte
minimum 2 – 3mm de parodonţiul marginal ataşat de dinte, care trebuie să
realizeze închiderea etanşă a spaţiului periodontal. De asemenea, ca şi
condiţie obligatorie, este necesară prezenţa unui parodonţiu apical sănătos la
nivelul acestor dinţi.
Etape de lucru:
 Înainte de inserarea propriu-zisă a implantului, trebuie efectuat un
tratament parodontal corect al dinţilor respectivi, care să cuprindă şi
eventualele intervenţii chirurgicale necesare.
 Atunci când rezultatele tratamentului parodontal sunt benefice, boala
fiind stopată, se evaluează din nou condiţiile locale, în vederea realizării
transfixaţiei dentare.

15
 După efectuarea unei anestezii locale, urmează devitalizarea
dintelui şi tratamentul mecanic al canalului radicular. Acesta se face cu
instrumente standardizate, având grijă să se elimine toate resturile de pulpă
şi să se evite contaminarea cu salivă sau conţinut din punga parodontală.
 Canalul radicular va fi spălat iniţial cu soluţii antiseptice şi se va
determina lungimea exactă până la nivelul apexului, apoi se usucă foarte
bine, de preferat cu conuri de hârtie.
 Următoarea etapă o reprezintă realizarea preparaţiei osoase, cu
ajutorul unei freze calibrate la aceeleaşi dimensiuni (lungime şi grosime) cu
ale viitorului implan. Se forează cu grijă, fără presiune, răcirea făcându-se
cu ser fiziologic. După extragerea frezei din canal, se spală prepara ţia cu ser
fiziologic steril şi canalul radicular se usucă (până la apex).
 Cu un ac Lentullo calibrat exact pe lungimea canalului radicular, se va
aplica până la apex o pastă rezorbabilă de obturat canale, de tipul pastelor
Walkhoff, Asphalin A, Spad fără întăritor etc.
 În continuare se va aplica implantul de transfixaţie, cu ajutorul cheii
prevăzute în trusă. Înşurubarea se face cu grijă, pentru a evita apariţia stres-
ului la acest nivel.
Tija de transfixaţie se introduce până la lungimea calibrată, după care se
secţionează la nivel coronar. Dacă este necesar, reconstituirea radiculară se
va face cu o răşină compozită.
După o perioadă de vindecare variabilă, se va prepară bontul radicular,
în vederea, realizării unui dispozitiv Dolder sau a unui element de agregare.
Această metodă s-a dovedit a fi o soluţie de succes, permiţând
prelungirea duratei de viaţaă a dinţilor afectaţi parodontal şi realizarea unei
proteze mobilizabile cu sprijin mixt a unei punţi dentare (în realitate o punte
pe implant).
Există dovezi că, după 20 luni de purtare a unei proteze mobilizabile cu
sprijin pe dinţi transfixaţi, stabilitatea acestora a rămas aceeaşi ca cea
obţinută imediat după integrarea implantului endodontic.

2.1.2.1.2. Transfixaţia cu rezecţie apicală

În toate celelalte situaţii clinice care se pretează la transfixaţie dentaă,
decât cle expuse în capitolul precedent, este de dorit dacă nu chiar
obligatoriu, efectuarea unei rezecţii apicale în aceeaşi şedinţă cu inserarea
implantului endodontic. Astfel se poate avea un control direct asupra
ancorării transpicale până în os sănătos şi se pot îndepărta toate resturile de
ciment care refluează din canalul radicular.

16
 În continuare vom prezenta două sisteme dintre cele mai uzuale, care
apelează la acest procedeu de inserarea a implantului de transfixaţie.

2.1.2.1.2.1. Transfixaţia cu implante din ceranică aluminoasă (Bioceram)

Una dintre cele mai utilizate metode de fixare transradiculară utilizează

implante conice (trapered pins) din ceramică aluminoasă.
Sistemul de tije Bioceram destinate transfixaţiei dentare are următoarele
caracteristici:
 formă conică şi suprafaţă foarte netedă;
 sunt alcătuite din ceramică monocristalină de oxid de aluminiu
(Al2O3);
 au o lungime de 40mm şiun diametru de 1,7mm, care scade treptat
spre porţiunea apicală (ultimii 16mm) la 1,6mm.
Implantul necesar inserării acestui tip de implant de transfixaţie este
alcătuit din:
 două freze de canal , cu diametrul părţii active de 1,3, respectiv
1,7mm;
 două ace de canal tip burgiu (Reamer);
 un dispozitiv de măsurare a preparaţiei;
Lungimea de lucru poate fi fixată (marcată) în fiecare etapă cu ajutorul
unor stopere din silicon.
Etape de lucru
 Trepanarea şi prepararea iniţială a canalului radicular se realizează
preoperator, prin mijloace endodontice.
 Urmează rezecţia apicală şi prepararea canalului cu freza de canal
până la nivelul noului apex. Lungimea canalului se marchează cu un stopper
din silicon.
 În etapa următoare se prepară canalul cu freza mai scurtă, diametrul
de 1,7mm, aceasta oprindu-se la o distanţă de 3mm de noul apex.
 Cu primul instrument, mai lung (cu diametrul de 1,3mm) se depăşeşte
noul apex cu 13mm, pătrunzând până în os sănătos.
 Treapta formată în treimea apicală a rădăcinii se reduce cu ajutorul
acelor de canal. Se va obţine astfel o preparaţie conică la acest nivel.
 Pe toate instrumentele care se utilizează se stabileşte lungimea de
lucru cu ajutorul unui stopper din silicon.
 Preparaţia realizată se controlează cu o sondă gradată.

17
 După spălarea, uscarea şi sterilizarea canalului, acesta se obturează cu
un ciment de canal (de exmplu, Diaket) şi se introduce implantul conic de
transfixaţie până când vârful este vizibil în geoda osoasă realizată după
rezecţie.
 Vârful ştifului se curăţă de materialul de obturare cu o buletă de vată
şi, în continuare pinul va fi introdus printr-un dop din silicon până la limita
preparaţiei osoase. Dopul se va îndepărta prin secţionare cu un bisturiu.
Implantul astfel introdus va avea o suprafaţă foarte netedă şi curată, fără
resturi de ciment de canal.
 Toaleta finală a implantului se face prin irigarea cu soluţie sterilă de
ser fiziologic.
 Suturarea plăgii se face cu fir steril neresorbabil.
După priza finală a cimentului radicular şi închiderea plăgii, porţiunea
coronară a ştifului se va tăia cu ajutorul unui disc siamantat.
Postoperator este necesară o radiografie de control, cu rol de martor în
evoluţia implantului. După o fixare transradiculară, porţiunea coronară a
ştifului poate servi şi la reconstituirea bontului. În caz de distrucţii coronare
întinse se indică sistemul Dildei, care prezintă şi un dispozitiv coronar ce se
va înşuruba pe ştiful radicular.

2.1.2.1.2.2. Transfixaţia cu implante din titan (sistemul ZWK, după

Dildei)

Sistemul ZWK (Zweiteiliges Wurzelstift –Kronenaufbau-System),

elaborat de Dildei în 1985, este un sistem biocomponent –dispozitiv
radicular şi dispozitiv coronar care se înşurubează pe ştiftul radicular,
ambele componente fiind alcătuite din titan. Procedeul elaborat de Dildei
prezintă avantaje în cazul unor dinţi cu distrucţii coronare sau mobilitate
dentară crescută. Într-un singur timp de lucru se poate stabiliza rădăcina
dentară şi reconstitui coroana.
Caracteristicile acestor implante de transfixaţie sunt:
 au formă conică, cu convergenţă de 3º;
 sunt alcătuite dintr-un aliaj de titan –TiAl6V4;
 sunt livrate în două dimensiuni –co diametru de 1,8mm, respectiv
2,3mm;
 porţiunea coronară a ştifului are formă de şurub pe care se va fixa
dispozitivul coronar.

18
 Instrumentele necesare pentru realizarea preparăţiei dentare şi osoase
sunt:
 două freze de canal conice, calibrate, cu răcire internă;
 o freză plană pentru realizarea preparaţiei coronare exacte;
 chei pentru aplicarea ştifului radicular şi a dispozitivului coronar din
titan. Frezele de canal sunt calibrate în funcţie de ştiful utilizat.
Sistemul este prezentat în mai mute variante, având o lungime (ştift
radicular +dispozitiv coronar) între 14 şi 28mm, în funcţie de cazul clinic.
Etape de lucru
 Înainte de a realiza rezecţia apicală se secţionează coroana la 2mm
supragingival şi se prepară bontul radicular;
 Urmează etapa chirurgicală de rezecţie apicală;
 Prepararea canalului radicular se face cu freza calibrată cu răcire
internă;
 În continuare, se prepară o suprafaţă de sprijin plană, circulară, în
unghi de 90º cu canalul radicular preparat, la nivelul de “acces” în canalul
radicular.
 Urmează vidarea canalului şi verificarea tijei;
 Se face dezinfecţia şi uscarea canalului şi apoi se obturează cu un
sealer de canal;
 În timpul următor se introduce mplanul de titan cu ajutorul unei chei,
până proemină prin noul apex, se curăţă porţiunea respectivă de ciment şi se
introduce în continuare printr-un dop de silicon, până în poziţia finală;
 După priza primară a cimentului de canal şi , implicit, imobilizarea
ştifului radicular, se înşurubează dispozitivul coronar, cu presiune moderată,
pentru a evita scoaterea, mobilizarea implantului;
 Se îndepărtează dopul de silicon, se curătă implantul cu un fir de
mătase, se spală cu ser fiziologic şi apoi se face controlul geodei osoase;
 Sutura plăgii şi prepararea bontului radicular sunt fazele de lucru
finale din şedinţa respectivă.
Postoperator se face obligatoriu un control radiologic.
Avantajele acestui sistem constau în :
-biocompatibilitatea materialului;
-variante multiple;
-reconstituire coronară intraoperatorie;
-manipulare uşoară;
-prin forma conică se realizează o închidere marginală bună, la nivel apical;
-risc scăzut de fractură radiculară.

19
 2.1.3. Implante imediate

Tendinţa de vindecare a unei plăgi postextracţionale şi de regenerare

osoasă endoalveolară a determinat o serie de cercetători să folosească aceste
procese dirijate natural, de către organism în implantologia orală. Au apărut
astfel o categorie aparte de implante cele imediate –care se inseră
postextracţional (spre deosebire de implantele tardive care necesită un pat
osos structurat şi consolidat).
Iată câteva sisteme de implantare imediate, care se utilizează mai
frecvent în Europa.

2.1.3.1.Implantul Friolit (tip Tübingen)

Avantajele acestui implant descrise încă din 1976 de Schulte şi Heimke
sunt:
-inserare uşoară postextracţională
-realizare uşoară a suprastructurii protetice;
-preţuri de cost acceptabile şi posibilităţi largi de producţie în vederea unei
asistenţe de masă.
Caracteristicile constructive ale implantului s-au orientat în funcţie de
particularităţile morfo-funcţionale şi biomecanice ale alveolei devenită liberă.
Autorii au pornit de le următoarele ipoteze:
a)protecţie epitelială (circatrizantă) optimă postextracţională
b)utilizarea potenţialului de contracţie a ligamentelor lui Kölliger menajate
în cursul extracţiei
c)prin mărirea suprafeţei implantului forţele de presiune ce se aplică pe
pereţii alveolei scad
d)vârful implantului trebuie să fie rotunjit pentru a diminua efectul de pană
e)pe suprafaţa implantului există arii perpendiculare care transmit forţele atât
orizontal cât şi vertical.
Soltesz a demonstrat că suprafeţele în trepte ale implantului sunt mai
favorabile (din punctul de vedere al transmiterii forţelor) decât un cilindru
sau un şurub simplu.
Implantul cu suprafaţa în trepte, sub formă de trunchi de con sau
cilindric se produce cu dametre de 4, 5, 6 sau 7mm.

20
 Prin realizarea la suprafaţă a unor microorificii de aproximativ 200µm
se obţine o mărire a suprafeţei cu aproximativ 50 – 80%. Implantul are un
gât cu o suprafaţă netedă care ajută recolarea viitoarei inserţii epiteliale.

2.1.3.2. Implantul Frialit 2

Implantul Frialit 2 a fost dezvoltat între anii 1988 -1990, ca o variantă a

implantului Frialit 1. Acest implant este confecţionat din titan pur acoperit
cu hidroxiapatită. Se prezintă sub formă de cilindru sau şurub, ambele în
trepte.
Bontul coronar sau stâlpul este cilindric sau cilindro-conic, prelungirea
laturilor conului formând un unghide 15º.
Frialit 2 are o stabilitate primară bună, de aceea, el se recomandă când
nu există o congruenţă perfectă între patul osos şi implant (situaţie de altfel
frecvent întâlnită la implantele imediate).
Implantele se livrează în ambalaje sterile putându-se insera ca atare fără
a mai fi sterilizate.
Frialit 2 este un implant de stadiul doi a cărui încercare se face abia
după o perioadă de osteointegrare.

2.1.3.3.Implantul Bioceram tip E (Mröchen)

Implantul Bioceram al lui Mröchen este un şurub din ceramică

monocristalină de Al2O3 care a fost elaborat atât ca implant imediat cât şi ca
implant tardiv şi are o răspândire largă în Japonia. El se prezintă în trei
variante de lungimi (short =19mm, medium =22mm, long =25mm) şi cu 2
tipuri de spire, cu diametrul de 3mm şi 4mm.
Filetul este ascuţit şi se termină cu o porţiune netedă mai îngustă spre
colet(umăr). Distanţele dintre vârful implantului şi marginea superioară a
umărului măsoară 9mm la implantele scurte şi medii şi 11mm la implantele
lungi.
Corpul implantului (fără filet) are o lăţime de 3mm, ca şi stâlpul, care
prezintă o faţetă pe o parte oferind o retenţie bună cheii de inserare o
implantului şi a suprastructurii coronare.

2.1.3.4. Sistemul Reimplant

21
 Acest sistem permite (după principiul frezării computerizate) şi
inserarea unui implant rădăcină din titan la câteva ore de la extracţia sau
avulsia unui dinte, în general monoradicular.
Dintele extras este repus apoi în alveolă, pentru măsurarea cu un
instrument special a spaţiului periodontal. De asemenea, se marcheză cu o
freză pe rădăcină nivelul marginii alveolei, după care urmează separarea
coroanei de rădăcină.
Urmează răcirea şi dezinfectarea canalului radicular, în vederea fixării
în adaptorul aparatului Reimplant – C.N.C.-Center, unde rădăcina este
scanată cu un fascicol laser, informaţiile fiind transmise unui compiuter.
Datele sunt corectate ţinând cont de lărgimea spaţiului periodontal măsurat
anterior, aspect indinspensabil pentru obţinerea unei stabilităţi primare.
Suprafaţa implantului este apoi sablată cu Al2O3. Urmează apoi
realizarea stâlpului implantului.
După sterilizare, implantul este reilserat în alveolă, în prealabil evidată
de cheagul sanguin, ţesuturile de granulaţie şi debriuri. Stâlpul este inlocuit
cu şurub de acoperire. Odată osteintegrarea realizată, şurubul de acoperire se
schimbă cu un stâlp cu cap hexagonal, urmărind a se derula apoi fazele
clinico-tehnice de realizarea a suprastructurii.

2.1.3.5. Aprecieri critice asupra implantelor imediate

Avantajul major al implantelor imediate este că ele nu necesită o

intervenţie chirurgicală suplimentară extracţiei dentare, inserarea lor
făcându-se în aceiaşi şedinţă cu îndepărtarea dintelui respectiv. De asemenea,
un alt avantaj e reprezentat de faptul că atunci când se îndepărtează un
implant imediat, defectul osos este identic cu cel de după o extracţie dentară
obijnuită, vindecarea făcându-se în acelaşi mod şi fiind relativ puţin
traumatizantă pentru pacient.
Cu toate avantajele pe care le prezintă implantele imediate, este de
preferat menţinerea pe arcadă a dinţilor naturali, chiar şi devitali, deşi
Schroder (1983) preferă în anumite cazuri implantul unui tratament
endodontic dificil sau insuficient.
Contraindicaţiile şi indicaţiile limită ale implantelor imediate mai
trebuie încă verificate clinic. Cert este că în casul parodontitelor apicale
acute sau aubacute prezente la nivelul dintelui extras este total contraindicată
inserarea unui implant imediat.
Un alt avantaj al implantelor imediate este reprezentat de stabilitatea
primară bună a acestora. Atunci când structura osului este deficitară (de

22
exemplu după o rezecţie apicală executată anterior de extracţia dintelui
respectiv) sau în cazul unui spaţiu redus pănă la planşeul foselor nazale,
respectiv al sinusului maxilar, este contraindicată inserarea implantelor
imediate Bioceram.
Rezumând aceste date, rezultă că implantele imediate sunt tot mai rar
utilizate în prezent.

2.1.4. Implantele tardive

De un implant tardiv se vorbeşte atunci când inserarea acestuia are loc

după regenerarea osoasă a unei alveole, de regulă după 9 -12 luni de la o
extracţie dentară. În cazul dinţilor parodontici, cu implantare precară,
vindecarea osului alveolar dupa extracţia acestora se face mult mai rapid,
deoarece cantitatea de os ce trebuie să se formeze este mult mai mică decât
la o alveolă normală, deci un “implant tardiv” se poate insera ceva mai
repede (6 -9 luni).
Cercetări clinice au demonstrat că implantele tardive dau rezultate mult
mai bune decât implantele imediate. La aceasta contribuie faptul că în
situaţia inserării implantelor tardive nu se intervine în zone afectate
traumatic sau infecţioase, patul osos preparat trebuie să fie perfect congruent
cu dimensiunile implantului ales.
După forma lor, implantele endoosoase tardive se împart în trei grupe:
 implante cilindrice
 implante şurub
 implante lamă.
Alegerea tipului de implant se face în funcţie de situaţia clinică,
experienţa personală a medicului şi de şansa de succes pe care o prezintă
fiecare sistem, adaptat la cazul clinic dat.

2.1.4.1. Implante cilindrice

Implantele cilindrice sunt implante tridimensionale încadrate de atuorii
americani alături de implantele şurub în categoria “implantelor rădăcină”
deoarece din punct de vedere al formei şi dimensiunii lor sunt oarecum
asemănătoare cu rădăcina naturală a unui dinte. Aceste implante sunt de cele
mai multe ori utilizate în zona anterioară mandibulară la pacienţi edentaţi
total. Ca şi caracteristici generale, implantele sub formă de rădăcină dentară
prezintă un diametru în medie de 3,75mm fiind însă implantele de 10 -
16mm.

23
 Implantele cilindrice prezintă premise deosebit de favorabile în vederea
preluării şi distribuirii forţelor ocluzale către ţesutul osos înconjurător.
Pe piaţă există o multitudine de sisteme de implante cilindrice, elaborate
de diferite firme, cum ar fi: sistemul IMZ, implantele Biovent ale
sistemului Corevent, implantele TCP, integral, cilindrul Steri-oss
(Impla-med), cilindrul Nexed, implantele Apaceram şi Novoplant etc.
Toate aceste tipuri de implante sunt realizate din titan, aliaje de titan sau
hidroxiapatită, pe suprafaţa lor avânddiferite straturi depuse: TPFS.
Hidroxipatită, fosfat tricalcic etc.
Dezvoltarea sistemelor de implante este în continuare evoluţie, apărând
mereu variante noi de acoperire a suprafeţelor (în mai multe straturi).
Rezultatele de până acum ale implantelor acoperite cu aşazisele materiale
bioreactive nu relevă diferenţe esenţiale faţă de implantele clasice din titan
neacoperite.

2.1.4.2. Implante şurub

În concepţia autorilor americani, implantele şurub fac parte din

categoria “implantelor sub formă de rădăcină dentară”. Deci, principiul
lor este asemănător implnatelor cilindrice, acela de a substitui o rădăcină
în sens tridimensional, căt mai aproape de dimensiunile şi forma naturală
a acesteia.
Există o mutitudine de variante de implante şurub care se deosebesc
din punct de vedere al formei, al designului, a astructurii de suprafaţă căt
şi din punct de vedere al materialului din care sunt confecţonate (tantal,
titan ceramică aluminoasă, mono- sau policristalină) şi al materialului de
acoperire (plasmă de titan, hidroxiapatită, pelicule extracelulare).
Diferitele tipuri de şuruburi se deosebesc şi ca posibilităţi de
osteointegrare şi ca răspuns la solicitările protetice ulterioare.
Dintre sistemele de implante şurub cele mai cunoscute în Europa
amintim:
-Biocortical (Grafalmann);
-Bio-Ceram (Kyocera);
-Biolox (Brinkmann);
-Bonefit –ITI (Buser);
-Bränemark;
-HA-TI (Ledermann);
-Pitt –Easy –Bio –Oss (Grafelmann);
-Steri-Oss Implant System (Denar Corporation);

24
 -Tramonte;
-TPS (Ledermann).
Toate acestea sunt acceptate fie provizoriu fie definitiv de către ADA.

2.1.5. Metode de transfixaţie a dinţilor frontali.

În general, autorii fiecărui sistem de transfixaţie îşi prezintă metoda

proprie de inserare a fiecărui tip de implant. Totuşi, la baza tuturor acestor
procedee stau două tipuri de intervenţii:
 transfixaţia dentară, fără realizarea concomitentă a unei rezecţii
apicale, metodă ce a fost descrisă şi recomandată de Wirz în 1970 şi
 transfixaţia dentară asociată cu rezecţie apicală, metoda fiind
descrisă de Pruin, care a denumit-o “fixaţie transdentară”.
La ora actuală, aceste procedee au fost modificate şi/sau completae,
ifecărui sistem existent pe piaţă corespunzăndu-I un procedeu mai mult sau
mai puţin specific de inserare a implantului endodontic. De asemenea, au
fost descrise şi metode de replantare şi/sau transplantare a dinţilor naturali,
asociate cu transfixaţia-replantare şi/sau transplantarea armată.

2.1.5.1. Transfixaţia fără rezecţie apicală, după Wirz

După o perioadă de cercetare de doi ani, Universitatea din Zürich, Wirz

recomandă transfixarea dinţilor frontali inferiori cu parodontoliză marginală.
În 1970, în lucrarea “Transfixarea dinţilor stâlpi mandibulari”, autorul
prezintă metoda de inserare a unui implant edodontic şi endoosos la nivelul
caninilor mandibulari restanţi pe arcadă, asociată cu solidarizarea lor cu bară
Dolder şiurmată de supraprotezare.
Stabilizarea dintilor cu mobilitate crescută şi cu retracţie parodontală
până la nivelul trimii apicale a rădăcinii este frecvent utilizată, cu rezultate
bune, mai ales în asociere cu o protezare mobilizabilă.
Metoda lui Wirz are indicaţie limitată la dinţii frontali mandibulari,
eventual şi la primul premolar, cu afectare parodontală. Dar care să prezinte
minimum 2 – 3mm de parodonţiul marginal ataşat de dinte, care trebuie să
realizeze închiderea etanşă a spaţiului periodontal. De asemenea, ca şi
condiţie obligatorie, este necesară prezenţa unui parodonţiu apical sănătos la
nivelul acestor dinţi.
Etape de lucru:

25
 Înainte de inserarea propriu-zisă a implantului, trebuie efectuat un
tratament parodontal corect al dinţilor respectivi, care să cuprindă şi
eventualele intervenţii chirurgicale necesare.
 Atunci când rezultatele tratamentului parodontal sunt benefice, boala
fiind stopată, se evaluează din nou condiţiile locale, în vederea realizării
transfixaţiei dentare.
 După efectuarea unei anestezii locale, urmează devitalizarea
dintelui şi tratamentul mecanic al canalului radicular. Acesta se face cu
instrumente standardizate, având grijă să se elimine toate resturile de pulpă
şi să se evite contaminarea cu salivă sau conţinut din punga parodontală.
 Canalul radicular va fi spălat iniţial cu soluţii antiseptice şi se va
determina lungimea exactă până la nivelul apexului, apoi se usucă foarte
bine, de preferat cu conuri de hârtie.
 Următoarea etapă o reprezintă realizarea preparaţiei osoase, cu
ajutorul unei freze calibrate la aceeleaşi dimensiuni (lungime şi grosime) cu
ale viitorului implan. Se forează cu grijă, fără presiune, răcirea făcându-se
cu ser fiziologic. După extragerea frezei din canal, se spală prepara ţia cu ser
fiziologic steril şi canalul radicular se usucă (până la apex).
 Cu un ac Lentullo calibrat exact pe lungimea canalului radicular, se va
aplica până la apex o pastă rezorbabilă de obturat canale, de tipul pastelor
Walkhoff, Asphalin A, Spad fără întăritor etc.
 În continuare se va aplica implantul de transfixaţie, cu ajutorul cheii
prevăzute în trusă. Înşurubarea se face cu grijă, pentru a evita apariţia stres-
ului la acest nivel.
Tija de transfixaţie se introduce până la lungimea calibrată, după care se
secţionează la nivel coronar. Dacă este necesar, reconstituirea radiculară se
va face cu o răşină compozită.
După o perioadă de vindecare variabilă, se va prepară bontul radicular,
în vederea, realizării unui dispozitiv Dolder sau a unui element de agregare.
Această metodă s-a dovedit a fi o soluţie de succes, permiţând
prelungirea duratei de viaţaă a dinţilor afectaţi parodontal şi realizarea unei
proteze mobilizabile cu sprijin mixt a unei punţi dentare (în realitate o punte
pe implant).
Există dovezi că, după 20 luni de purtare a unei proteze mobilizabile cu
sprijin pe dinţi transfixaţi, stabilitatea acestora a rămas aceeaşi ca cea
obţinută imediat după integrarea implantului endodontic.

26
 2.1.5.2. Transfixaţia cu rezecţie apicală

În toate celelalte situaţii clinice care se pretează la transfixaţie dentaă,

decât cle expuse în capitolul precedent, este de dorit dacă nu chiar
obligatoriu, efectuarea unei rezecţii apicale în aceeaşi şedinţă cu inserarea
implantului endodontic. Astfel se poate avea un control direct asupra
ancorării transpicale până în os sănătos şi se pot îndepărta toate resturile de
ciment care refluează din canalul radicular.
În continuare vom prezenta două sisteme dintre cele mai uzuale, care
apelează la acest procedeu de inserarea a implantului de transfixaţie.

2.1.5.2.1. Transfixaţia cu implante din ceranică aluminoasă (Bioceram)

Una dintre cele mai utilizate metode de fixare transradiculară utilizează

implante conice (trapered pins) din ceramică aluminoasă.
Sistemul de tije Bioceram destinate transfixaţiei dentare are următoarele
caracteristici:
 formă conică şi suprafaţă foarte netedă;
 sunt alcătuite din ceramică monocristalină de oxid de aluminiu
(Al2O3);
 au o lungime de 40mm şiun diametru de 1,7mm, care scade treptat
spre porţiunea apicală (ultimii 16mm) la 1,6mm.
Implantul necesar inserării acestui tip de implant de transfixaţie este
alcătuit din:
 două freze de canal , cu diametrul părţii active de 1,3, respectiv
1,7mm;
 două ace de canal tip burgiu (Reamer);
 un dispozitiv de măsurare a preparaţiei;
Lungimea de lucru poate fi fixată (marcată) în fiecare etapă cu ajutorul
unor stopere din silicon.
Etape de lucru
 Trepanarea şi prepararea iniţială a canalului radicular se realizează
preoperator, prin mijloace endodontice.
 Urmează rezecţia apicală şi prepararea canalului cu freza de canal
până la nivelul noului apex. Lungimea canalului se marchează cu un stopper
din silicon.
 În etapa următoare se prepară canalul cu freza mai scurtă, diametrul
de 1,7mm, aceasta oprindu-se la o distanţă de 3mm de noul apex.

27
 Cu primul instrument, mai lung (cu diametrul de 1,3mm) se depăşeşte
noul apex cu 13mm, pătrunzând până în os sănătos.
 Treapta formată în treimea apicală a rădăcinii se reduce cu ajutorul
acelor de canal. Se va obţine astfel o preparaţie conică la acest nivel.
 Pe toate instrumentele care se utilizează se stabileşte lungimea de
lucru cu ajutorul unui stopper din silicon.
 Preparaţia realizată se controlează cu o sondă gradată.
 După spălarea, uscarea şi sterilizarea canalului, acesta se obturează cu
un ciment de canal (de exmplu, Diaket) şi se introduce implantul conic de
transfixaţie până când vârful este vizibil în geoda osoasă realizată după
rezecţie.
 Vârful ştifului se curăţă de materialul de obturare cu o buletă de vată
şi, în continuare pinul va fi introdus printr-un dop din silicon până la limita
preparaţiei osoase. Dopul se va îndepărta prin secţionare cu un bisturiu.
Implantul astfel introdus va avea o suprafaţă foarte netedă şi curată, fără
resturi de ciment de canal.
 Toaleta finală a implantului se face prin irigarea cu soluţie sterilă de
ser fiziologic.
 Suturarea plăgii se face cu fir steril neresorbabil.
După priza finală a cimentului radicular şi închiderea plăgii, porţiunea
coronară a ştifului se va tăia cu ajutorul unui disc siamantat.
Postoperator este necesară o radiografie de control, cu rol de martor în
evoluţia implantului. După o fixare transradiculară, porţiunea coronară a
ştifului poate servi şi la reconstituirea bontului. În caz de distrucţii coronare
întinse se indică sistemul Dildei, care prezintă şi un dispozitiv coronar ce se
va înşuruba pe ştiful radicular.

2.1.5.2.2. Transfixaţia cu implante din titan (sistemul ZWK, după Dildei)

Sistemul ZWK (Zweiteiliges Wurzelstift –Kronenaufbau-System),

elaborat de Dildei în 1985, este un sistem biocomponent –dispozitiv
radicular şi dispozitiv coronar care se înşurubează pe ştiftul radicular,
ambele componente fiind alcătuite din titan. Procedeul elaborat de Dildei
prezintă avantaje în cazul unor dinţi cu distrucţii coronare sau mobilitate
dentară crescută. Într-un singur timp de lucru se poate stabiliza rădăcina
dentară şi reconstitui coroana.
Caracteristicile acestor implante de transfixaţie sunt:
 au formă conică, cu convergenţă de 3º;

28
 sunt alcătuite dintr-un aliaj de titan –TiAl6V4;
 sunt livrate în două dimensiuni –co diametru de 1,8mm, respectiv
2,3mm;
 porţiunea coronară a ştifului are formă de şurub pe care se va fixa
dispozitivul coronar.
Instrumentele necesare pentru realizarea preparăţiei dentare şi osoase
sunt:
 două freze de canal conice, calibrate, cu răcire internă;
 o freză plană pentru realizarea preparaţiei coronare exacte;
 chei pentru aplicarea ştifului radicular şi a dispozitivului coronar din
titan. Frezele de canal sunt calibrate în funcţie de ştiful utilizat.
Sistemul este prezentat în mai mute variante, având o lungime (ştift
radicular +dispozitiv coronar) între 14 şi 28mm, în funcţie de cazul clinic.
Etape de lucru
 Înainte de a realiza rezecţia apicală se secţionează coroana la 2mm
supragingival şi se prepară bontul radicular;
 Urmează etapa chirurgicală de rezecţie apicală;
 Prepararea canalului radicular se face cu freza calibrată cu răcire
internă;
 În continuare, se prepară o suprafaţă de sprijin plană, circulară, în
unghi de 90º cu canalul radicular preparat, la nivelul de “acces” în canalul
radicular.
 Urmează vidarea canalului şi verificarea tijei;
 Se face dezinfecţia şi uscarea canalului şi apoi se obturează cu un
sealer de canal;
 În timpul următor se introduce mplanul de titan cu ajutorul unei chei,
până proemină prin noul apex, se curăţă porţiunea respectivă de ciment şi se
introduce în continuare printr-un dop de silicon, până în poziţia finală;
 După priza primară a cimentului de canal şi , implicit, imobilizarea
ştifului radicular, se înşurubează dispozitivul coronar, cu presiune moderată,
pentru a evita scoaterea, mobilizarea implantului;
 Se îndepărtează dopul de silicon, se curătă implantul cu un fir de
mătase, se spală cu ser fiziologic şi apoi se face controlul geodei osoase;
 Sutura plăgii şi prepararea bontului radicular sunt fazele de lucru
finale din şedinţa respectivă.
Postoperator se face obligatoriu un control radiologic.
Avantajele acestui sistem constau în :
-biocompatibilitatea materialului;
-variante multiple;

29
-reconstituire coronară intraoperatorie;
-manipulare uşoară;
-prin forma conică se realizează o închidere marginală bună, la nivel apical;
-risc scăzut de fractură radiculară.

Câteva aprecieri asupra implantelor endoosoase

După descrierea câtorva sisteme de implante endoosoase, se consideră

necesar sistematizarea unor criterii generale impuse acestora, în vederea
obţinerii unui succes al refacerii protetice pe termen cât mai lung. Pentru
aceasta, trebuie să ţinem cont de câteva aspecte chirurgicale, protetice,
parodontale, precum şi de momentul optim de inserare al implantului.
Astfel, este recomandabil ca orice sistem de implante, să fie trecut peste
o anumită perioadă de testare experimentală şi clinică înainte de a fi introdus
în practica curentă.
Dimensiunile implantului trebuie să-i confere acestuia rezistenţa
mecanică, materialul din care este confecţionat trebuie să fie biocompatibil,
iar configuraţia acestuia trebuie să permită agregarea unei suprastructuri
protetice corespunzătoare şi să transmită cât mai fiziologic forţele ocluzale
substratului osos.
Implantul trebuie să ofere posibilitatea unei inserări cât mai puţin
traumatizante. Nu în ultimul rând, unui sistem de implant i se impune să fie
economic, adică costul implantului în sine, al instrumentarului şi al
accesoriilor să fie accesibil unui cabinet stomatologic de tip mediu.
Cu privire la aspectele chirurgicale, fiecare sistem de implant trebuie să
prezinte un instrumentar adecvat calibrat, pentru a oferi posibilitatea
realizării unei preparaţii osoase congruente cu dimensiunile implantului. De
asemenea în cursul frezăriii osului trebuie asigurată o răcire permanentă cu
ser fiziologic steril, de preferat find instrumentarul cu răcire internă
preconizat de Kirschner şi colaboratorii sai încă din 1975.
Intervenţia chirurgicală în sine, trebuie să fie cât mai puţin traumatizantă,
iar în timpul manoperelor trebuie evitată neapărat contaminarea suprafeţei
implantului. În acest sens, este de preferat ca implantele din titan să fie
manipulate doar cu instrumente a căror parte activă are suprafaţa din titan.
După inserarea implantului, acestuia trebuie să i se asigure o perioadă de
vindecare fără ca el să suporte solicitări, pentru a permite desfăşurarea
procentului de osteointegrare, determinat pentru succesul implantului.

30
 Aspectele protetice trebuie luate în considerare de la început, înainte de
planificarea inserării unui implant. Ele sunt determinate pentru alegerea
sistemului de implant, a numărului implantelor care vor fi inserate, poziţiei
acestora, precum şi a axului lor de inserţie. În realizarea supra-sructurii
protetice, trebuie respectate principiile biofuncţionale, gnatologice şi estetice.
Din punct de vedere parodontal, un anumit sistem de implant trebuie să
permită o igienizare optimă. În acest sens, coletul implantului trebuie să aibă
o lăţime suficientă, o secţiune rotundă sau ovală şi o suprafaţă netedă şi
lucioasă. Prin determinări ale indiciilor gingival şi sulcular şi prin sondarea
adâncimii pungilor gingivale, s-a demonstrat că cele mai bune rezultate s-au
obţinut cu implantele din ceramica aluminoasă.
Cu privire la momentul inserării, deosebim implante imediate şi tardive.
În 1994, Spiekerman a propus următoarele “criterii de succes” pentru un
implant inserat:
-implantul solitar să fie imobil
-să nu apară radiotransparenţă periimplantără
-atrofia verticală a osului să nu depăşească 4mm, la două controale succesive;
-să nu lezeze nervul dentar inferior şi să nu pătrundă în sinusul maxilar sau
fosele nazale;
-adâncimea şanţului gingival să nu depăşească 5mm, mezial, distal,
vestibular sau oral la două controale succesive;
-rata de succes după 5 şi 10 ani să fie de 85% respectiv 80%.

2.2. Suprastructura

În succesul unei reconstituiri protetice pe implante nu este suficient

bilanţul dento-parodontal al stâlpilor naturali restanţi şi vindecarea
ţesuturilor din jurul implantului recent inserat. La fel de importante sau chiar
mai importante sunt designul, biostatica şi biodinamica refacerii protetice
finale.
Nici un dinte, oricât de sănătos ar fi şi nici un implant oricât de
osteointegrat ar fi nu rezistă sub o refacere protetică concepută greşit.
Implantele se inseră pentru a fi ulterior încărcate. Încărcarea lor se face
prin intermediul pieselor protetice. Pe unul sau mai multe implante se pot
confecţiona diferite categorii dde proteze dentare: punţi cimentate, punţi
mobilizabile, punţi demontabile, proteze mobile. Toate aceste proteze se
constituie în ceea ce se numeşte suprastrucură.
În cazul realizării unei suprastructuri mobilizabile, în special atunci când
ancorarea se face prinintermediul barelor cu călăreţi, protezarea propriu-zisă

31
a infrastructurii se compune din două părţi, mezostructura care este fixată de
infrastructură prin cimentare sau şuruburi şi suprastructura propriu-zisă
ancorată de mezostructură prin călăreţi sau alte elemente speciale.
Din punctul de vedere al sprijinului pe infrastructură deosebim o
agregare exclusiv pe implante şi o agregare mixtă (pe implante şi pe dinţii
naturali).
Agregarea punţilor fixe se completează prin cimentare sau înşurubare.
Cimentarea se poate face atât pe stâlpii naturali cât şi pe cei artificiali, în
timp ce înşurubarea se practică aproape în exclusivitate pe stâlpii artificiali
ai implantelor.

2.2.1. Principii de realizare

Odată cu pierderea dinţilor naturali, la nivelul crestei edentate apar

procese ireversibile de atrofie şi rezorbţie osoasă. Procesul de rezorbţie
debutează postextracţional şi avansează ulterior constant.
De remarcat că resorbţia verticală este de 4 ori mai mare la mandibulă
decât la maxilar.
Chiar dacă resorbţia osoasă este minimă, întotdeauna înălţimea spaţiului
protetic oferit de creasta alveolară va fi mai mare decât spaţiul protetic al
aceleiaşi zone populată anterior cu dinţi naturali. Aşadar, orice coroană
clinică corespunzătoare elementelor de agregare sau corpului de punte pe
implante va apărea mai mare decât coroana clinică a dintelui natural.
În confecţionarea suprastructurilor protetice trebuie sa ţinem seama de:
-forţele pe care le dezvoltă muşchii ridicători ai mandibulei la cazul
respectiv.
-diferenţele de mobilitate existente între dinţii naturali şi implante în cadrul
agregărilor mixte;
-cantitatea şi calitatea ofertei osoase.
Toţi acesti factori vor influenţa designul suprastructurii.
Designul protetic al suprastructurii trebuie să fie cât mai apropiat de
morfologia dinţilor naturali (când aceştia există) şi să respecte schema
ocluzală în funcţie de conceptul gnatologic adoptat.
Dimensiunea vestibulo-orală a suprafeţei oclizale va fi de regulă mai
mică decât a dinţilor naturali sau a unei punţi pe dinţii naturali, dar reducera
suprafeţei ocluzale nu se va efectual niciodată în detrimentul stopurilor
ocluzale.
Tehnicianul dentar va asigura (începând cu modelarea machetei)
posibilităţile reale de integrare a suprastructurii în funcţionalitatea aparatului

32
dento-maxilar, de la caz la caz. Nerespectarea morfologiei ocluzale va
genera în final un stres major la interfaţa os – implant.
În confectionarea unei suprastructuri din cadrul unei restaurări protetice
pe implante trebuie respectete câteva principii şi reguli:
a) pasivitatea suprastructurii.
Este absolut necesară obţinerea unei relaţii pasive între suprastructură şi
infrastructură, ceea ce va permite distribuţia adecvată şi uniformă a forţelor
ocluzale spre interfaţa os –implant.
b) lăţimea suprafeţei ocluzale în sens vestibulo-oral
S-a demonstrat că lăţimea mai mică a suprafeţelor ocluzale a punţilor pe
implant determină creşterea eficienţei masticaţiei la aceşti pacienţi.
c) limita cervicală
În majoritatea cazurilor se preferă o topografie supragingivală a
marginilor suprastructurii. Designul suprastructurii trebuie sa faciliteze, prin
prezenţa ambrazurilor, posibilitatea unei igienizări perfecte şi a unei
stimulări gingivale. Pacienţii trebuie instruiţi asupra necesităţii imperioase
de menţinere în perfectă stare a igienei regiunii de joncţiune implant-ţesuturi
moi. Unele dintre sistemele noi de implante lansate în vederea satisfacerii
exigenţelor estetice, permit plasarea juxtagingivală sau chiar intratisulară a
marginilor gingivale ale protezei.
d) mărimea coroanelor
elementele de agregare şi componentele corpului de punte vor apărea de
dimensiuni mai mari decât dinţii naturali preexistenţi, datorită fenomenului
de resorbţie osoasă, adeseori cu implicaţii nefaste asupra fizionomiei. Acest
dezavantaj poate fi remediat printr-o serie de artificii.
În concluzie, puntea propriu-zisă formată din elemente de agregare şi
corpul de punte alcătuieşte suprastructura care se agregă la infrastructură
(implante dentare, sau implante şi dinţi naturali).
Ea restabileşte parametrii optini ai morfologiei şi funcţionalităţii unui
segment de arcadă sau a unei arcade dentare întregi, integrându-se perfect în
cadrul unui aparat dento-maxilar.
Puntea mobilizabilă şi supraprotezele sunt alte alternative utilizate
frecvent în protezarea pe implante.

33
 b) Modalităţi de agregare a punţilor la infrastructură

La ora actuală în implantologie, se descriu trei mari posibilităţi de

agregare ale suprastructurii protetice la infrastructură:
a) agregare prin cimentare;
b) agregare prin înşurubare;
c) agregare prin mijloace speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare
(MSMSS);
Agregarea între suprastructura protetică şi implantul propriu-zis se face
prin intermediul stâlpului implantului. Acesta se poate fixa la corpul
implantului prin trei modalităţi: înşurubare, cimentare sau înşurubare şi
cimentare.
Stâlpii implantelor la care suprastructura se agregă prin înşurubare sunt
prevăzuţi cu un filet interior. Stâlpii adaptaţi pentru agregarea prin cimentare
au, de obicei, o formă tronconică şi sunt prevăzuţi cu macroretenţii pentru a
facilita această modalitate de agregare.
Adeseori, în restaurările protetice pe implante se apelează la agregări
speciale, prin telescoape, culisare, magneţi etc. Aceste construcţii protetice
sunt mobilizabile.
Mijloacele speciale de menţinere, sprijin şi stabilitate se folosesc
frecvent în cazul protezărilor hibride.

b.1. Agregarea prin cimentare

Fixarea unei punţi pe implante la infrastructură (la stâlpii implantelor)

se poate face prin cimentare sau înşurubare.
Cimentarea punţilor pe implante, ca procedeu de fixare, se practică mai
ales în situaţii cu stâlpi paraleli, când elementele de agregare prezintă
delimitări clare ale terminaţiei în zona cervicală şi cu precădere în agregările
pur implantare. În agregările de tip mixt există riscuri mai mari de
decimentare decât în cele prin implantare datorită diferenţelor de mobilitate
a stâlpilor.
În fixarea punţilor pe implante se utilizează atât procedeul de cimentare
cât şi cel de lipire. Se pot utiliza cimenturi clasice (care au o adezivitate mai
redusă), care asigură retenţia doar prin reducerea deplasării paralele a două

34
suprafeţe învecinate. Pentru obţinerea unei retenţii optime este necesară
existenţa unui anumit grad de rugozitate a suprafeţelor.
Stâlpii artificiali ai implantelor prezintă de obicei pe suprafaţa lor
diferite sisteme de macroretenţii, înainte de cimentare ei putând fi sablaţi.
Fixarea unei punţi pe implante se poate face cu cimenturi fosfat oxid de
Zn (FOZ), cimenturi pe bază de răşini precum şi cu cimenturi
polielectrolitice de tip policarboxilat de Zn (PCZ) sau ionomer de sticlă
(CIS), care realizează de fapt o lipire.
În cazul cimentării unei punţi pe implante trebuie să ţinem cont de faptul
că cimenturile (cele clasice) nu aderă la suprafaţa metalică a unui implant
aşa cum aderă la suprafaţa smalţului sau dentinei dinţilor naturali (datorită
structurii chimice diferite). La ora actuală există tipuri de stâlpi de implante
destinaţi cimentării, a căror caracteristici constă în existenţa unor şanţuri
circulare şi/sau verticale cu adâncimea de 1mm. Principalul rol al acestor
şanţuri este antirotaţional, împiedicând eventualele mişcări de rotaţie la
nivelul zonei de agregare a suprastructurii cu infrastructura. Un alt rol este
cel de retenţie adiţională, în vederea îmbunătăţirii cimentării. Alte mijloace
de retenţie adiţională sunt reprezentate de microretenţii obţinute prin gradaj
acid al intradosului scheletului metalic.
O altă caracteristică a punţii cimentate pe implant constă în fapul că
între stâlpul infrastructurii şi suprastructură există un spaţiu de aproximativ
40 µm, destinat cimentului şi care poate fi extins până la marginea
restaurării, deoarece în cazul implantelor nu se pune problema cariilor
secundare. Datorită acestui spaţiu, suprastructura protetică este pasivă, adică
amortizează şi distribuie uniform spre ţesutul osos stresul ocluzal. Acest fapt
constitue un avantaj considerabil pentru o punte cimentată pe implante,
deoarece o distribuţie inadecvată a forţelor constitue cauza primară a
rezorbţiei osoase, fracturii şi mobilităţii implantului.
Indiferent de cimentul utilizat, ca de altfel şi în protetica tradiţionala, pot
apare în timp complicaţii de tipul descimentărilor. Acestea sunt neplăcute,
deoarece nu întotdeauna descimentarea interesează toţi stâlpii, uneori fiind
necesară ablaţia punţii.
Protocolul operaţiunii de cimentare se desfăşoară la fel ca şi în protetica
tradiţională, prepararea cimenturilor şi manipularea lor efectuându-se
conform indicaţiilor din prospectele acestor materiale dentare.

35
 b.2. Agregarea prin înşurubare

Dacă din raţiuni estetice este necesară supraconturarea componentei

fizionomice şi/sau asocierea cu o proteză gingivală atunci puntea pe implant
va fi întotdeauna demontabilă. Una din modalitaţile de agregare a punţilor
demontabile este aceea prin înşurubare.
Punţile condiţionat mobilizabile fixate prin înşurubare la infrastructură
oferă o siguranţă în plus faţă de cimentare şi datorită faptului că permit
oricând accesul la implant. Această modalitate de agregare permite şi
efectuarea unor reoptimizări sau repartiţii, precum şi unele extinderi
ulterioare.
Agregarea prin înşurubare presupune existenţa unor şuruburi de fixare a
suprastructurii la infrastructura protetică. Aceste şuruburi se înfiletează în
nişte orificii speciale situate pe faţa ocluzală a stâlpilor implantelor.
Deoarece ele sunt vizibile pe faţa ocluzală a suprastructurii, în cazul
unor cerinţe estetice deosebite, se pot acoperi (placa) cu diferite materiale
fizionomice, de obicei cu răşini diacrilice compozite.
Acoperirea (placare) se va face în aşa fel încât să nu fie afectată ocluzia.
Spaţiul care urmează a fi placat este cunoscut sub numele de “trapă
ocluzală”.
Existenţa unor forţe de torsiune supraliminare la nivel ocluzal poate
produce deplasări ale şurubului de fixare ceea ce antrenează implicit
resorbţii osoase, mobilizarea implantului sau/şi fracturarea lui.
Deoarece stresul functional la nivelul suprafeţelor ocluzale ale
suprastructurilor este maxim fracturile răşinilor diacrilice compozite de la
nivelul trapelor ocluzale sunt destul de frecvente.
În cazul acestor fracturi, corecţia este dificilă, necesitând etape
suplimentare de laborator sau manopere clinice de detaliu.
În multe cazuri, pentru o redare cât mai fidelă a esteticii în regiunea
anterioară, se impune fie utilizarea unor implante angulate fie a unei
suprastructuri speciale, extrem de costisitoare care necesită de asemenea
efort şi etape clinico-tehnice suplimentare.

36
 b.3.Agregarea prin mijloace speciale de menţinere
sprijin şi stabilizare

Utilizarea acestui tip de agregare între infrastructură şi suprastructură s-

a impus în protetica implantologică datorită faptului că permite o igienizare
perfectă a regiunii joncţionale implant-ţesuturi moi şi totodată reduce şi
amortizează o parte din forţele ocluzale.
Unele din suprastructurile fixate cu ajutorul mijloacelor speciale de
menţinere, sprijin şi stabilizare (MSMSS), pot fi dezinserate numai de către
medicul stomatolog, pentru efectuarea unei igienizări şi stimulări gingivale
corecte în regiunea crestei alveolare din jurul implantelor.
Principalele avantaje ale agregării prin MSMSS sunt:
->realizează o bună menţinere şi stabilitate a punţilor pe implant
->asigură solidarizarea punţii la stâlpul implantului sau bontul dintelui
natural, realizând o legătură stabilă şi inofensivă pentru ţesuturile
parodontale şi osul de la interfaţa implantului
->amortizează şi transmit uniform forţele ocluzale spre joncţiunea implant-
ţesut osos
->asigură o igienă şi o stimulare gingivală corespunzătoare.

b.3.1. AGREGAREA PRIN TELESCOAPE

Acest tip de agregare presupune utilizarea unei cape clinice

confecţiunată din metal, care se cimentează pe stâlpul implantului. Peste
capă se aplică suprastructura restaurării protetice.
Menţinerea şi stabilitatea punţii pe implante se ralizează prin ficţiunea
dintre capă şi suprastructură.
Capa poate fi realizată manufacturier prin turnare în laboratorul de
tehnică dentară dar există şi sisteme de telescoape prefabricate.
Agregarea telescopată asigură:
->sprijin la nivelul feţei ocluzale
->încercuirea stâlpului implantului pe toată circumferinţa coronară.
->menţinerea restaurării protetice prin intermediul fricţiunii între capă şi
suprastructura protetică.
->distribuţia adecvata a forţelor masticatorii suportului parodontal (la dinţii
naturali) şi suportului osos (la stâlpii implantelor).

37
b.3.2. AGREGAREA PRIN INTERMEDIUL MAGNEŢILOR.

Pentru realizarea unei agregări magnetice, este necesar ca în porţiunea

endoosoasă a implantului să fie introduse elemente din aliaj feromagnetic,
iar în intradosul suprastructurii să fie poziţionat magnetul, cu ajutorul unei
răşini acrilice autopolimerizabile.
Deşi agregarea prin intermediul magneţilor asigură o retenţie bună,
această modalitate de agregare prezintă şi unele dezavantaje unul din acestea
vizând în special rezistenţa scăzută la coroziune a aliajelor feromagnetice.
La acest tip de agregare se apelează în special la cazurile unde se practică
supraprotezarea.

b.3.3. AGREGAREA PRIN SISTEME SPECIALE DE TIP CULISĂ

Sistemul culisă este un sistem alcătuit din două componente, gen

matrice-patrice. Una din cele două componente va fi fixată în elementul de
agregare a suprastructurii (patricea) iar cealaltă va fi solidarizată la corpul de
punte (matricea).
În protetica implantologică patricea este ataşată elementului de agregare,
reprezentat din una sau mai multe coroane cimentate pe stâlpii implantelor,
iar matricea este realizată sub forma unei cavităţi retentive în corpul de
punte al suprastructurii.
Stabilitatea restaurării protetice se realizează prin fricţiunea care apare
între cele două suprafeţe aflete în contact. Acest tip de agregare este
recomandat cu precădere atunci când există o infrastructură mixtă (dinţi
naturali şi implante).
De exemplu, absenta primului şi al celui de-al doilea molar mandibular
sau maxilar, când arcada antagonistă este reprezentată de dinţi naturali,
poate fi rezolvată protetic printr-o punte sprijinită pe două implante cu o
lungime de cel putin 12mm.
Culisele folosite în implantologie pot fi prefabricate (Conex cu şurub,
culisa lui Fletecher, Degussa şi altele) sau de semiprecizie (confecţionate în
laborator).

38
b.3.4. AGREGAREA PRIN INTERMEDIUL UNOR BARE CU
CALĂREŢI.

Ancorarea pe implante prin intermediul unor bare cu rol de

mezostructură şi cu călăreţi în suprastructură este unul din sistemele de
ancorare foarte cunoscut şi frecvent utilizat în protetica implantologică.
Bara cu călăreţi reprezintă elementul de ancorarea predilect în toate
cazurile când este indicată supraprotezarea, dar şi pentru punţile care din
diferite motive trebuie să fie mobilizabile.
Bara, ca mezostructură, cimentată sau fixată prin şuruburi de implante,
are rolul re solidarizare a acestora şi de retenţie pentru suprastructură.
Bara cu călăreţi de tip Dolder (bara ovală) sau bara rotundă sunt folosite
în special în protezări pe implante în regiunea interforaminală, deoarece
permit o rotaţie a protezei în jurul axei barei.
În cadrul punţilor mobilizabile se folosesc sisteme bară – călăreţi
culisabile care pot fi prefabricate sau confectionate individual de tehnician.
Suprastructura, având călăreţul integrat, poate fi confecţionată şi
demontabilă, prin integrarea unuia sau mai multor şuruburi plasate vertical
(înşurubare ocluzală) sau orizontal (înşurubare orală). Şurubul traversează
suprastructura şi călăreţul, înşurubarea făcându-se în bară (în mezostructură).

b.3.5. AGREGAREA PRIN COMBINAREA MAI MULTOR MIJLOACE

SPECIALE DE MENŢINERE, SPRIJIN ŞI STABILIZARE.

Agregarea unei punţi demontabile pe implante şi dinţi naturali este

posibilă prin folosirea unui singur tip de sisteme speciale (de exemplu culisă)
al căror număr variază în funcţie de numărul dinţilor naturali (sau de
grupurile de dinţi solidarizate prin coroane). Acesta presupune ca agregarea
la nivelul implantelor sa fie prin înşurubare.
Atunci când suntem puşi în situaţia de a executa o punte demontabilă
(care poate fi îndepărtată numai de clinician) pe dinţii naturali şi pe
implantele monocorp (de exemplu şurub Bauer sau şurub bicortical) care nu
prezintă un stâlp cu filet interior (pentru şurubul ocluzal), trebuie să
recurgem în general la mai multe sisteme. Alegerea sistemelor care urmează
să fie combinate trebuie făcute atât după critrii care satisfac cerinţele
mecanice de asigurarea a stabilităţii cât şi după retenţia oferită.
Totodată trebuie ţinut cont ca un element de ancorare special să nu
influenţeze negativ fizionomia lucrării.
Punţile mobilizabile pe dinţi naturali şi implante necesită combinarea
mai multor elemente speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare.

39
 În reuşita acestor lucrări, relativ complicate din punct de vedere tehnic,
ingeniozitate, precizia şi priceperea tehnicianului joacă un rol hotărâtor.

40
 c) Noţiuni de biomecanică a punţilor pe implante

Totalitatea procedeelor de analiză şi determinare a solicitărilor şi

deformărilor osoase fac obiectul de studiu al biomecanicii.
În restaurările protetice pe implante cunoştinţele de biodinamică sunt
importante deoarece dinţii şi implantele prezintă diferenţe majore de
implante. Nici la ora actuală nu ştim cu certitudine dacă implantele trebuie
sau nu să imite mobilitatea fiziologică dentară.
Există multe studii care au determinat că implantele nu trebuie să
dispună de sisteme speciale de amortizare, substratul osos în care se inseră
putând să suporte aceste forţe.
Diferenţa mare de mobilitate între unii dinţi naturali şi implante
reprezintă unul din principalii factori care stau la baza eşecurilor
biomecanice din cadrul restaurărilor protetice pe implante cu agregări mixte
(dinţii naturali şi implante).
Menţinerea prin intermediul implantelor a unei suprafeţe de sprijin
asemănătoare cu cea a dinţilor naturali prexeistenţi are o importanţă majoră
la direcţionarea fiziologică, în ax, a forţelor masticatorii, scăzând rata
eşecurilor biomecanice ale restaurărilor protetice pe implante.
Dintre mijloacele de optimizare a ariei de sprijin amintim:
 utilizarea pe cât posibil a implantelor cu suprafeţe acoperite (de
exemplu cu hidroxioapatită), considerate mai puţin expuse eşecului
traumatic comparativ cu cele din titan pur sau din aliaje de titan cu suprafeţe
neacoperite;
 creşterea rezistenţei la stres a substratului osos prin aplicarea gradată a
unor forţe de intensitate progresivă asupra implantelor;
 conectarea implantelor la dinţii naturali devitalizaţi în prealabil dacă
situaţia clinică o impune;
 adaptarea suprafeţei ocluzale a suprastructurii la suprafaţa de sprijin a
infrastructurii, prin:
-reducerea dimensiunii vestibulo-orale a tablei ocluzale, în vederea stabilirii
unui ghidaj de grup redus dar balansat.
-evitarea atât a suprastructurilor cu relief ocluzal aplatizat (care contribuie la
reducerea eficienţilor cu relief ocluzal aplatizat (care contribuie la reducerea
eficienţei masticatorii) cât şi a celor cu relief ocluzal foarte accentuat
(predispuse la concentrarea stresului la nivelul infrastructurii şi implicit la
interfaţa os implant).

41
-ghidajul protetic trebuie să fie în concordanţă cu cel existent la dinţii
naturali, prevenind astfel disfuncţiile temporo-mandibulare.
-menţinerea în ocluzie doar a molarilor (când situaţia clinică o permite)
entităţi odontale suficiente asigurării unei bune eficienţe masticatorii.
 controlul transmiterii fortelor masticatorii printr-o examinare atentă a
masticaţiei şi deglutiţiei. În cazul când se depistează prezenţa unor
parafuncţii (bruxism) se recomandă utilizarea gutierelor.
Factorii care oferă cele mai utile informaţii pentru stabilirea ariei de
sprijin optime a unui implant sunt reprezentaţi de :
a) suprafaţa de sprijin a dintelui/dinţilor existenţi anterior
b) calitatea ofertei osoase
c) suprafaţa ocluzală a suprastructurii.
O apreciere corectă a ariei de sprijin şi o bună cunoaştere a reperelor
anatomice de la nivelul crestelor alveolare, constituie veritabile repere care
facilitează ulterior alegerea dimensiunilor corecte ale implantului.
S-a stabilit că durabilitatea unei punţi fixe pe implante la un edentat
parţial este egală sau chiar superioară unei restaurări conjunctive tradiţionale
pe dintii stâlpi naturali.

c.1. Infrastructura

Implantologia orală oferă o serie de avantaje comparativ cu protetica

clasică prin posibilitatea alegerii numărului, topografiei, implantelor cât şi
prin posibilitatea de a conferi stâlpilor un număr, o înălţime, conicitate,
angulaţie, ruguzitate, retenţie şi rezistenţă adecvate.
Topografia unui implant trebuie să ţină seama de câteva principii
generale privind direcţia forţelor exercitate asupra corpului implantului.
Astfel:
-forţele axiale aplicate pe corpul implantului reduc stresul compresiv şi pe
cel tensional, contribuind la stabilizarea punţii pe implante.
-forţele orizontale produc o creştere a stresului compresiv cât şi a celui
tensional, destabilizând puntea.
-forţele oblice se descompun într-o componentă axială (favorabilă) şi una
orizontală (nocivă).
Cu cât unghiul sub care se alică forţa este mai mare, cu atât stresurile
tensionale, torsionale şi compresive cresc, chiar dacă intensitatea forţei este
aceeaşi.
Se recomandă o topografie şi o poziţionare a implantelor care să permită
recepţionarea maximă a forţelor axiale, stabilizatoare.

42
 Topografia ideală a implantului se consideră a fi la jumătatea lăţimii
osului restant în direcţie vestibulo-orală, sau chiar uşor înspre zona osoasă
mai densă.
Numărul implantelor trebuie să fie în concordanţă atât cu
întinderea restaurării protetice cât şi cu particularităţile câmpului protetic.
Atunci când se remarcă o creştere în intensitatea şi durata de aplicare a
componentelor orizontale ale forţelor asupra restaurării protetice sprijinite pe
implante, numarul acestora trebuie să crească în vederea distribuirii stresului
pe un număr mai mare de implante.
Lăţimea implantului constituie de asemenea un mijloc
important de diminuare a stresului funcţional la interfafaţa implant-os.
Implantele late prezintă o arie de contact osos mult mai mare la nivelul
crestei edentate comparativ cu implantele înguste. Acest fapt contribuie în
final la reducerea stresului compresiv şi tensional.
Prin urmare, cu cât diametrul cervical al implantelor este ami mare, cu
atât aria de contact osos creşte şi stresul funcţional de la nivelul crestei
edentare scade.
Retenţia şi rezistenţa stâlpilor
Retenţia unei restaurări protetice turnate se opune îndepărtării acesteia
de-a lungul axei de inserţie. Rezistenţa este forţa care se opune mobilizării
dinţilor sub acţiunea forţelor ocluzale de diferite orientări.
În general cimenturile au o rezistenţă mai mare la compresiune decât la
tracţiune şi o mai bună retenţie decât rezistenţă. Configuraţia stâlpilor
implantelor trebuie să se realizeze astfel încât să prevină descimentarea.
Înălţimea preparaţiei este un factor esenţial în ceea ce priveşte
eficacitatea retenţiei. Creşterea înălţimii preparaţiei nu duce doar la creşterea
suprafeţei de retenţie ci şi la o dispoziţie mai axială a pereţilor faţă de
acţiunea stresului tensional. Creşterea înălţimii stâlpului duce la creşterea
rezistenţei cimentului sub acţiunea forţelor orizontale dar şi la scăderea
forţelor de torsiune la nivelul zonelor cimentate.
Rugozitatea.
Suprafeţele rugoase cresc gradul reteţiei datorită pătrunderii cimentului
în macro- şi microretenţiile componentei metalice. În cazul cimentării unei
punţi pe implante trebuie să ţinem cont de faptul că aderenţa unor cimenturi
la aliaje nu este identică cu cea existentă la nivelul dentinei bonturilor
dinţilor naturali.
Axa de inserţie a unei restaurări protetice conjuncte pe implante
nu este (de cele mai multe ori) identică cu direcţia forţelor funcţionale
exercitate în timpul masticaţiei. Dacă acestea sunt însă similare, are loc o
diminuare dramatica a retenţiei. De aceea, pentru a îmbunătăţi rezistenţa

43
punţilor necimentate se recomandă o diferenţă de 15º între axa de inserţie a
piesei protetice şi axa forţelor axiale.

c.2. Suprastructura

O dată cu pierderea dinţilor naturali, osul suferă procese de atrofie şi

rezorbţie, prin urmare, coroana clinică a suprastructurii va apărea aproape
constant mai mare decât coroana anatomică a dintelui natural, chiar dacă
resorbţia osoasă este minimă.
Deşi se remarcă unele deosebiri în principiile de realizare a
suprastrcturilor cimentate faţă de cele retenţionate prin şurub, există anumite
reguli obligatorii la care se supun ambele tipuri de restaurări.
a) Lăţimea tablei ocluzale în sens vestibulo-oral. S-a demonstrat că o lăţime
scăzută a tablei ocluzale în această direcţie duce la creşterea eficienţei
masticatorii.
b) Limita cervicală.
În majoritatea cazurilor se preferă o topografie supragingivală a
marginilor cervicale ale suprastructurii. Designul suprastructurii protetice
trebuie să faciliteze, prin prezenţa ambrazurilor, posibilitatea unei igienizări
perfecte şi a unei bune stimulări gingivale.
c) Constanta suprastructurii (CS), este un parametru deosebit de util în
vederea comparării cantităţilor de os resorbite ca urmarea a existenţei
diferitelor tipuri de suprastructuri.
Matematic, constanta suprastructurii se defineşte prin ipotenuza
trunghiului determinat de lungimea suprastructurii: CS = (L2+H2)1/2
Unde L este lungimea suprastructurii măsurată între centrele implantelor
(sau între centrul implantului şi axul central al dintelui), iar H înălţimea
măsurată de la nivelul limitei cervicale a interfeţei os-implant până la cel
mai înalt punct al suprastructurii.
Valoarea constantei suprastructurii diferă de la un tip de suprastructură
la altul şi este în funcţie şi de infrastructura utilizată.

44
 CAPITOLUL 3.
Tehnologia de realizare a unei punţi
pe implante endoosoase

 Etape clinice:
1. Examenul clinic pentru evaluarea stării generale a pacientului şi al
statusului dento-parodontal. Evacuarea clinică şi radiologică a ofertei dento-
osoase.
3. Diagnosticul final; indicaţia de tratament stabilirea planului terapeutic,
alterntive protetice.
4. Etapa prechirurgicală; condiţionarea structurilor dure şi moi ale câmpului
protetic; confecţionarea plăcii de orientare chirurgicală (dacă a cazul).
5. Etapa chirurgicală: -Etapa I ->inserarea infrastructurii la nivelul ofertei
osoase existente
-Etapa II ->descoperirea corpurilor implantelor (La
unele implante de stadiul II).
6. Inserarea stâlpilor reali sau analogi, eventual prepararea bonturilor dentare
ce vor purta viitoarea suprastructură protetică.
7. Amprentarea câmpului protetic; amprenta preliminară.
9. Amprentarea finală a câmpului protetic.
12. Verificarea poziţiei plăcii de contenţie şi înregistrarea în cavitatea bucală,
pentru prevenirea posibilităţilor de modificare a poziţiei stâlpilor.
16. Verificarea adaptării scheletului metalic al suprastructurii în cavitatea
bucală.
21. Verificarea adaptării protezei pe câmpul protetic a integrării ei în
funcţionalitatea ADM, prin fixare temporară (24 -28 ore). Fixarea nu are loc
la suprastructurile mobilizabile.
22. Agregarea definitivă prin unul din procedeele de fixare (nu este cazul la
suprastructurile mobilizabile).
23. Controlul periodic al pacientului (dispensarizarea pacientului)..
obligatoriu la un anumit tip de infra şi suprasructuri.

 Etape de laborator:
2. Realizarea modelului de studiu şi diagnostic.
8. Confecţionarea modelului preliminar şi a lingurii individuale.
10. Confecţionarea modelului de lucru, de obicei cu bonturi mobile.
11. Confecţionarea plăcii de contenţie şi înregistrare pe modelul de lucru.

45
13. Montarea modelului de lucru în articulator pe baza datelor înregistrate cu
şabloane de ocluzie sau arc facial.
14. Confecţionarea machetei viitoarei suprastructuri (ceară, răşini acrilice
autopolimerizabile sau materiale fotopolimerizabile).
15. Ambalarea, tiparul şi turnarea componentei metalice.
17. Dezamblarea, prelucrarea componentei metalice şi condiţionarea ei în
vederea aplicării componentei fizionomice
18. Aplicarea placajelor fizionomice: ceramică, răşină diacrilică compoztă.
19. Verificarea protezei pe model.
20. Prelucrarea finală a protezei.

1. EXAMENUL CLINIC pentru evaluarea stării generale a

pacientului şi al stratusului dento-parodontal în contextul diagnosticului
complex al sistemului stomatognat; evaluarea clinică şi radiologică a ofertei
dento-osoase.
2. REALIZAREA UNUI MODEL DE STUDIU ŞI
DIAGNOSTIC. Modelul va fi confecţionat dintr-un gips dur pe sistemul
monobloc. El va fi soclat corespunzător în conformatoare speciale, putând fi
chiar montat într-un ocluzor sau articulator.
Scopul realizării acestui model constă în evaluarea:
a) spaţiului protetic existent
b) relaţiilor ocluzale interarcadice (interdentare) existente
c) raportului crestei edentate cu dinţii adiacenţi şi antagonişti
d) topografia şi unele caracteristici (angulaţia rotaţia, extruzia, eventualele
incongruenţe dento-alveolare) ale dinţilor naturali potenţiali stâlpi
e) modulul de exercitarea a forţelor la nivelul viitoarelor sedii de plasare a
implantelor
f) prezenţei unei “scheme ocluzale adecvate”
g) particularităţilor ţesuturilor moi
h) curbelor ocluzala sagitală (von Spee) şi transversală (Wilson) şi tipului de
ocluzie existentă
i) caracteristicilor dinţilor antagonişti.

4. ETAPA PRECHIRURGICALĂ urmăreşte:

a) asanarea cavitătii bucale şi pregătirea pre şi proprotetică adecvată
b) corectarea şi/sau nivelarea planului de ocluzie
Unul dintre mijloacele de nivelare a planului de ocluzie la nivelul
hemiarcadei sau arcadei antagoniste unde au avut loc fenomene de egresie
şi/sau extruzie este AMELOPLASTIA dar de cele mai multe ori este
necesară o coronoplastie sau chiar o gingivo-alveolo-coronoplastie.

46
c) condiţionarea tisulară
d) amprentarea în vederea confecţionării plăcii de orientare chirurgicală
(placa de ghidaj chirurgical)
Placa de orientare chirurgicală serveşte la finalizarea designului final al
protezei, stabilirea unui număr, topografiei şi angulaţiei corespunzătoare a
implantelor precum şi la realizarea unei limite gingivale adecvate.
Ca metodă de realizare a acestei plăcii, deosebim:
-în cazul când pe arcadă mai există dinţi restanţi, placa trebuie să se
adapteze peste sau/şi în jurul acestora în vederea asigurării stabilităţii şi
repoziţionării;
-în cazul unei arcade edentate total, placa se va extinde până la limita cu
ţesuturile moi, cuprinzând palatul şi tuberozităţile la maxilar şi tuberculii
retromolari la mandibulă.
Deci, placa de orientare chirurgicală se utilizează doar după crearea
lăcaşurilor corespunzătoare corpurilor implantelor.

5. ETAPA CHIRURGICALĂ
În cadrul acestei etape distingem două faze:
 Faza întâi chirurgicală:
A) Inserarea corpurilor implantelor: inserarea implantelor are loc după
efectuarea unor lăcaşe în grosimea osului cu ajutorul unor instrumente
rotative adecvate, adaptate la un fiziodispenser (aparat care permite frezarea
osului la turaţii controlate şi sub irigaţie cu ser fiziologic la o temperatură
dată pentru a nu crea supraîncăzire sau leziuni în intimitatea ţesutului osos.
Se consideră că succesul fazei chirurgicale este asigurat de:
-cunoştinţe temeinice de morfologie a ADM, pentru a putea aprecia precis şi
corect topografia şi poziţia implantelor
-paralelismul implantelor (admiţându-se toleranţe până la 15º între ele sau
faţă de dinţii naturali existenţi, utilizaţi într-o agregare mixtă)
-perpendicularitatea implantelor pe planul de ocluzie
-evitarea desterilizării corpului implantului
-minimalizarea pe cât posibil a traumei ocluzale.

B) Vindecarea primară şi realizarea osteointegrării: perioada minimă

necesară în vederea obţinerii acestor deziderate este de 3-4 luni pentru
mandibulă şi 4-6 luni la maxilar. Implantele vor fi scoase în afara sferei de
acţiune a forţelor ocluzale.

47
 Faza a doua chirurgicală:
A) Redescoperirea implantelor, îndepărtarea şurubului de acoperire (de
protecţie), ataşarea extensiei permucozale şi ulterior a stâlpilor.
Aceste operaţiuni se vor face cu multă atenţie pentru a evita
traumatizarea ţesuturilor moi.
B) Vindecarea finală a ţesuturilor moi.
Procesul de vindecare finală a ţesuturilor moi după redescoperirea
implantului necesită o perioadă de timp de minim 2-3 săptămâni până la faza
de amprentare. În această perioadă se recomandă menţinerea unei igiene
riguroase care să protejeze de o eventuală poluare interfaţa os-implant; în
acest scop pacientul va fi învăţat să-şi clătească periodic cavitatea bucală cu
o soluţie de clorhexidină, în vederea reducerii bacteriemiei la nivelul
ţesuturilor moi care înconjoară implantele.

7. AMPRENTAREA CÂMPULUI PROTETIC; AMPRENTA

PRELIMINARĂ

Generalităţi
Etapa de amprentare a câmpului protetic machează debutul realizării
suprastructurii protetice. Tehnica de amprentare diferă în funcţie de
suprastructura pentru care se optează (mobilizabilă, demontabilă sau
cimentată), de sprijinul acesteia (numai pe implante sau de tip mixt, pe
implante şi dinţii naturali) precum şi de sistemul de implante folosit.
În protetica implantologică au devenit uzuale următoarele tehnici de
amprentare:
-amprenta indirectă, când modelul redă situaţia stâlpului protetic al
implantului sau situaţia implantului prin demontarea de pe model a
dispozitivului de transfer indirect tip capă sau stâlp de amprentare fixat în
prealabil pe implant
-amprenta directă, când pe model este redată direct situaţia implantului (a
capului transosos) sau a marginii supragingivale a extensiei permucozale
prin intermediul unui dispozitiv de tranfer înşurubat, fix care după
amprentare se îndepărtează o dată cu amprenta
-amprenta convenţională a stâlpului protetic definitiv

A) Tehnica indirectă: necesită dispozitive de transfer indirecte (DTI) de

tipul capelor metalice sau plastice care se ataşează pe stâlpul implantului (de
exemplu, şurub Bauer, şurub Bicortical). Caracteristica metodei indirecte
este aceea că dispozitivul de amprentare înşurubat în implant rămâne la locul

48
lui, pe câmpul protetic în momentul îndepărtării amprentei. Când se
foloseşte o capă de transfer aceasta rămâne în amprentă.
După îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală dispozitivul de
amprentare se deşurubează de pe implant, se ataşează la stâlpul analog şi se
repune în amprentă.
În cazul folosirii unei cape care a rămas fixată în amprentă se introduce
stâlpul analog în capă.
Amprenta se poate lua cu o lingură standard sau cu o lingură individuală
confecţionată pe modelul de studiu sau preliminar. Materialul de amprentă
trebuie să fie obligatoriu elastic: siliconi, polieteri sau hidrocoloizi
(reversibili sau ireversibili).
Avantajele tehnicii indirecte sunt:
a) este asemănătoare tehnicilor de amprente clasice (deoarece stâlpul
implantului –când se folosesc cape –şi dispozitivul de transfer rămâne pe loc)
b) prezintă posibilitatea verificării la vedere a repoziţionării ansamblului
DTI –stâlp analog.
Dezavantajele tehnicii indirecte sunt:
a) tehnica nu se aplică în cazul implantelor angulate
b) poate apare posibilitatea deformării materialului de amprentă la
dezinserţia lingurii de pe câmpul protetic;
c) există dificultăţi la repoziţionarea ansamblului DTI –stâlp analog.

B) Tehnica directă: se utilizează la ora actuală numai pentru

amprentarea finală. Necesită dispozitive de transfer directe (DTI). Forma
unanim acceptată a acestor dispozitive este paralelipipedică, ele fiind
prevăzute cu şuruburi lungi care le permite ataşarea la stâlpul implantului.
Amprentarea se face cu ajutorul lingurii individuale confecţionate în
prealabil pe modelul preliminar, realizat pe baza amprentei preliminare.
Lingura va fi perforată la nivelul şuruburilor de fixare a dispozitivului.
Şuruburile trebuie şă depăşească (să străpungă) lingura. Materialele folosite
în amprentare trebuie să fie de tipul siliconilor consistenţă chitoasă (cu
reacţie de adiţie sau de policondensare) sau a polieterilor. După priza
materialului de amprentare se deşurubează şuruburile de fixare a
dispozitivelor. Dezinfecţia amprentei se va face simultan cu dispozitivele de
transfer direct. Pe aceste dispozitive fixate în amprentă se fixează stâlpii
analogi prin intermediul şuruburilor de fixare. Această manoperă se va
executa cu mare grijă pentru a nu provoca deformări ale amprentei.
Întregul ansamblu este trimis în laborator în vederea turnării modelului
de lucru din gipsuri de clasa a IV-a (extradure).

49
 Avantajele tehnicii directe sunt:
a)risc scăzut de deformare a amprentei după îndepărtarea din cavitatea
bucală
b) tehnica se poate aplica şi in cazul implantelor angulate
c) obţinerea unui model de lucru mai fidel.
Dezavantajele tehnicii directe sunt:
a) posibilitatea de deformare a amprentei la montarea stâlpilor analogi
b) procedeul este greu de executat în regiunile laterale, mai ales dacă
pacientul prezintă o amplitudine mică de deschidere a cavităţii bucale
c) în cazul existenţei mai multor implante, în zonele laterale necesită timp
îndelungat pentru îndepărtarea şuruburilor de fixare înaintea dezinfecţiei
amprentei.

C) La amprentarea stâlpului protetic definitiv procedeul este acelaşi ca şi în

tehnica punţilor convenţionale. După amprentare se demontează stâlpul
protetic de pe implant (dacă este demontabil), se montează pe stâlpul analog
oferit de sistemul respeciv şi se repune în amprentă. Dacă stâlpul protetic nu
este demontabil şi sistemul nu oferă un stâlp analog, se confecţionează
modelul secţionat ca şi în protetica convenţională. Se recomandă ca partea
alveolară a modelului (care va fi secţionată) să fie confecţionată din gipsuri
extradure de clasa a IV-a (sau materiale speciale de tipul răşinilor epoxi). În
cazul unor modele cu bont mobil este necesar ca cel puţin bontul mobil (al
implantului) să fie din astfel de material.

50
51
52
 8. REALIZAREA MODELULUI PRELIMINAR ŞI A
LINGURII INDIVIDUALE

 Realizarea modelului preliminar: Amprenta preliminară în care se află

poziţionat ansamblul stâlp analog –dispozitiv de transfer indirect este aşezată
pe măsuţa vibratoare; în ea se toarnă gipsul de clasa a III-a (dur) sau clasa a
IV-a (extradur), vacuum –malaxat. Se recomandă marcarea unor repere pe
amprentă în vederea facilitării orientării. După priza completă a gipsului, se
demulează amprenta evidenţiindu-se astfel modelul preliminar. Dispozitivele
de transfer indirect se îndepărtează de pe stâlpii analogi pe care se ataşează
ulterior dispozitivele de transfer directe; modelul preliminar fiind astfel
pregătit în vederea realizării lingurii individuale.
 Confecţionarea lingurii individuale: după izolarea modelului prin
procedeele cunoscute, se trece la realizarea lingurii individuale în vederea
amprentării finale. Materialul de confecţionare a lingurii poate fi o răşină
acrilică termopolimerizabilă caz în care iniţial se realizează macheta acestei
linguri, dintr-un platou de ceară. Se pot utiliza şi materiale compozite
fotopolimerizabile. Macheta trebuie să fie astfel realizată încât între ea şi
dispozitivele de transfer directe să existe un spaţiu de 3mm iar până la
ţesuturile moi ale câmpului protetic să existe un spaţiu de minim 1mm. Se
recomandă ajustarea înălţimii lingurii astfel încât DTD să depăşească
înălţimea acesteia cu minim 5mm. Ceara se înlocuieşte cu răşină acrilică
termopolimerizabilă prin tehnicile clasice.
Lingura individuală se poate realiza şi direct din acrilat
autopolimerizabil cu menţinerea că, în acest caz, trebuie realizată cu un
minimum 24 h înainte de amprentarea finală pentru a elimina contracţiile la
polimerizare datorate evaporării monomerului. Când acest lucru nu este
posibil, avem la îndemână trei alternative:
-depunerea lingurii într-un recipient cu apă fierbinte timp de 15 minute;
astfel se elimină cantitatea de monomer rezidual, deci şi eventuale variaţii
dimensionale
-utilizarea unui material fotopolimerizabil
-realizarea lingurii individuale prin procedeul de barotermoformare a unor
plăci prefabricate.

53
 9. AMPRENTAREA FINALĂ A CÂMPULUI PROTETIC
PRIN TEHNICA DIRECTĂ

După obţinerea lingurii individuale, perforată la nivelul dispozitivelor

de transfer se face verificarea lingurii în cavitatea bucală. Pentru aceasta este
necesar ca în prealabil să se monteze dispozitivele de transfer pe implant.
Se recomandă ca înainte de amprentare să se adapteze peste orificiul din
lingură o placă de ceară, iar în timpul în care ceara mai este încă plastică să
se introducă din nou lingura în cavitatea bucală. Astfel şuruburile de fixare a
dispozitivelor vor perfora ceara. Aceasta are rolul de a comprima materialul
de amprentă şi permite totodată o centrare corectă a lingurii. Se recomandă
material de amprentare pe bază de polieter.
Lingura va fi pensulată cu un adeziv pentru retenţionarea materialului de
amprentă. Se amestecă materialul şi se aplică cu ajutorul unei seringi în jurul
dispozitivelor şi apoi se aplică lingura încărcată în cavitatea bucală. Lingura
se centrează astfel încât şuruburile de fixare să străpungă din ceara de pe
lingură.
După priza materialului de slăbeşte şuruburile de fixare a dispozitivelor
de transfer.
Urmează dezinserţia amprentei, dispozitivele de transfer rămânând în
amprentă.
În sfârşit, se trece la evaluarea amprentei, urmărindu-se redarea cu
fidelitate a tuturor particularităţilor câmpului protetic, se verifică dacă
dispozitivele sunt fixate corect şi nu există material de amprentă pe suprafaţa
de adaptarea a acestora cu implantul sau extensia transmucozală a
implantului.
Când amprenta este corectă, aceasta se dezinfectează, după care stâlpii
analogi se vor ataşa la dispozitivele de transfer; în acest moment amprenta
este aptă pentru trimitere în laborator în vederea realizării modelului de lucru.

54
 10. CONFECŢIONAREA MODELULUI DE LUCRU

În amprenta finală se toarnă un anumit tip de gips vacuum –malaxat,

obţinându-se astefl modului de lucru. Amprenta finală nu se recomandă a fi
vibrată pe măsuţa vibratoare datorită posibilelor deformări ce pot surveni.
Deoarece toate materialele de amprentă prezintă contracţii la priză se
recomandă utilizarea preferenţială a gipsului de clasa a IV-a a cărui triplă
expansiune compensează parţial aceste contracţii de priză.
Mai mult, modificarea raportului dintre pulbere şi apa distilată necesară
în favoarea pulberii creşte expansiunea de priză.
În trecut, modelele de lucru se confecţionau numai cu bonturi fixe;
ulterior s-au impus din ce în ce mai mult modelele de bonturi mobile,
datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă.
Modelul de lucru pentru restaurările protetice pe implante agregate prin
cimentare diferă de cel al restaurărilor agregate prin înşurubare.
Astfel, în cazul punţilor pe implante agregate prin cimentare este
necesară menţinerea unui spaţiu de minimum 40 µm între stâlpul implantului
şi elementul de agregare din componenţa suprastructurii. Acest spaţiu va fi
ocupat de ciment.
În cazul punţilor pe implante agregate prin înşurubare se impune
utilizare unui material de model foarte dur.
După priza completă a gipsului, stâlpii sunt îndepărtaţi din dispozitivele
de transfer directe. Se demulează amprenta obţinându-se modelul de lucru.
Dispozitivele de transfer directe se pot ulterior steriliza şi reutiliza.

55
56
57
 11. CONFECŢIONAREA PLĂCII DE CONTENŢIE ŞI
ÎNREGISTRARE PE MODELUL DE LUCRU

Scopul confecţionării acestei plăcuţe, constă în contenţia componentelor

infrastructurii, menţinerea rapoartelor existente între acestea dar şi între
infrastructură şi câmpul protetic, până la turnarea scheletului metalic al
suprastructurii. Pentru aceasta, dispozitivele de transfer directe sunt
repoziţionate pe modelul de lucru. Dacă spaţiul vertical este limitat, capele
pot fi tăiate în jumătate. Utilizând un pulverizator de ceară, aria din jurul şi
dintre zonele de joncţiune dintre dispozitivele de transfer direct şi stâlpii
analogi sunt acoperite, rămânând vizibile doar cele două treimi superioare
ale fiecărui dispozitiv.
Modelul de lucru este apoi izolat, după care se aplică un rulou de pastă
acrilică care întărindu-se va încorpora dispozitivele. Ceara pulverizată
anterior va conferi vizibilitate asupra zonelor de joncţiune dispozitiv de
transfer direct – stâlp analog pe model, respectiv stâlp implant –corp implant
în cavitatea bucală.
Plăcuţa de contenţie şi înregistrare este îndepărtată iar marginile acesteia
vor fi ulterior finisate şi lustruite.
După aproximativ o săptămână, se verifică adaptarea plăcuţei în
cavitatea bucală şi prin aceasta şi înşurubarea stâlpilor, deoarece pelicula
subţire de ciment utilizată în vederea îmbunătăţirii înşurubării (aderenţa
metal-metal fiind redusă) dintre corpul implantului şi stâlpul acestuia poate
fi redusă sau chiar absentă în unele porţiuni. Discrepanţele depistate –chiar
minore – între situaţia existentă în cavitatea bucală şi cea preexistentă pe
modelul de lucru, relevă de obicei o deşurubare a stâlpilor implantelor, fapt
ce impune corectarea acesteia.
Următoarele etape clinico-tehnice de realizarea a unei punţi pe implante
(12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 şi 22) nu prezintă diferenţe esenţiale
faţă de cele impuse în cazul confecţionării punţilor tradiţionale.

58
59
60
 23. CONTROLUL PERIODIC AL PACIENTULUI
(DISPENSARIZAREA PACIENTULUI)

Prima verificare a pacientului se impune după o săptămână, când i se va

face un scurt instructaj cu privire la regulile de igienă pe care trebuie să le
adopte şi să le respecte (modalităţi de igienizare, instrumentarul necesar).
Verificările ulterioare se reaizează la una, trei şi şapte luni de la inserţia
protezei, apoi anual.

UTILIZAREA ŞABLOANELOR DE OCLUZIE ŞI A

PLĂCILOR DE ÎNREGISTRARE

Determinarea relaţiilor intermediare în cazul reabilitărilor protetice pe

implante (edentaţii întinse sau totale) se face cu şabloane de ocluzie şi cu
plăci pentru înregistrare grafică. În şabloanele de ocluzie sau plăcile de
înregistrare se montează cel puţin cape sau cilindri prefabricaţi care vor fi
ancoraţi cu şuruburi pe implante în timpul înregistrării, oferind plăcilor
stabilirea necesară pentru manevrele de înregistrare.
Primul pas după montarea modelelor în articulator, pe baza unor plăci
sau şabloane de înregistrare, este montarea dinţilor pe placa de înregistrare
(baza acrilică în care sunt fixaţi cilindri prefabricaţi). În articulator se
verifică releţiile ocluzale statice şi dinamice, după care urmează verificarea
în cavitatea bucală. Pentru aceasta se îndepărtează capele de vindecare şi se
montează macheta pe infrastructură. Se verifică adaptarea cilindrilor, după
care se strâng şuruburile. Sunt verificate contactele dentare în PIM şi în
cursul diferitelor mişcări funcţionale, aspectul fizionomic şi fonaţia. Dacă
este necesar, se fac corecturile de rigoare totodată verificându-se şi spaţiul
de sub baza punţii, care asigură accesul pentru igiena zonelor periimplantare.
Macheta retrimisă în laborator va fi definitivată. Se ia o cheie de pozitie
vestibulară şi dinţii artificiali vor fi îndepărtaţi. Macheta scheletului metalic
se realizează pe o bază acrilică. Se vor aplica retenţii pentru acrilatul care va
avea rol de fixare a dinţilor artificiali, după care urmează ambalarea şi
turnarea scheletului metalic.
Adaptarea scheletului trebuie să fie pasivă.
Montarea modelelor în articulator se face pe baza unei înregistrări cu arc
facial de transfer şi a înregistrărilor grafice, sau cu şablare de ocluzie.

61
62
63
64
65
66
67
68
 CAPITOLUL 4.
Materiale folosite în confecţionerea
punţilor pe implante

Prin 1980 s-a demonstrat că implantele dentare au o longevitate

funcţională mai mare decât a multor alte implante din organism.
La ora actuală biomaterialele presupun anumite modificări în timp ale
suprafeţei lor –înveliş bioactiv –care influenţează pentru o perioadă mai
lungă sau mai scurtă reactivitatea ţesuturilor în care se inseră.
Dezvoltarea imlantelor edoosoase şi subperiostale ridică probleme
interesante cu privire la interrelaţiile dintre proprietăţile fizico-chimice ale
materialului şi forma implantului apărând astfel pe piaţă o multitudine de
sisteme.
Există multe criterii de clasificare a materialelor de implante, cea mai
convenţională fiind aceea imunologică, care împarte biomaterialele în patru
clase: materiale autologe, homologe, heterologe şi aloplastice.
Implantele endoosoase sunt confecţionate exclusiv din materiale
aloplastice: metale, materiale plastice sau de origine minerală (mase
ceramice).
Materialele plastice se folosesc azi în implantologia orală doar pentru
densificarea osoasă sau ca elemente (piese) mobile intermediare între corpul
şi stâlpul implantului, pentru a apropia dinamica implantului de cea a
dintelui natural.
Ca materiale aloplastice pentru implante, până la ora actuală s-au impus
în clinică ceramică aluminoasă mono- şi policristalină, ceramica pe bază de
oxid de zirconiu şi titanul.
Avantajele materialelor aloplastice sunt reprezentate de:
 disponibilitatea lor, practic nelimitată
 manipularea mai uşoară decât a celorlalte biomateriale
 posibilitatea de a le fi îmbunătăţite propietăţile fizice şi chimice
 prin standardizare, se pot obţine constante la nivele calitative ridicate.
Ca dezavantaj, materialele aloplastice prezintă riscul declanşării unei
reacţii de corpi străini, care în final duce invariabil la pierderea implantului.
Un alt dezavantaj major al materialelor aloplastice este reprezentat de
toxicitatea lor, carepe lângă reacţia tisulară locală, poate produce leziuni la
distanţă prin eliminarea şi transportul de ioni metalici. Materialele
aloplastice sunt atacate la rândul lor în şi de organism prin intermediul unor

69
mecanisme complexe, fiind parţial modificate sau chiar degradate. Distrucţia
care apare astfel la nivelul implantelor metalice este cunoscută sub
denumirea de coroziune, iar leziunile ţesuturilor periimplantare sunt cuprinse
în termenul de metaloză (pentru implantele metalice). În cazul ceramicilor
degradabile, cum ar fi, o parte din masele ceramice pe bază de fosfat de
calciu, poate avea loc biodegradarea sau chiar resorbţia lor.

4.1. TITANUL ŞI ALIAJELE SALE CA MATERIALE

PENTRU IMPLANTE

În timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje de Co-Cr-Mo şi tantal ca

materiale pentru implantele endoosoase, la ora actuală se preferă implantele
confecţionate din titan pur şi aliaje de titan, în lumina avantajelor legate de
biocompatibilitatea excelentă a acestor materiale. Rezultate experimentale
bune au fost raportate şi în cazul utilizării niobiului.
Utilizarea titanului în implantologie este justificată de rezistenţa
deosebită la coroziune a materialului şi de biocompatibilitatea sa
excepţională, cele două proprietăţi aflându-se în interdependenţă, prima
potenţând-o pe cea de-a doua.
În implantologie se utilizează titanul nealiat, cu o puritate de
aproximativ 99,75% şi un conţinut de fier de maximum 0,5% (de obicei
0,1%), cât şi diferite aliaje ale acestuia, în vederea ameliolării proprietăţilor
mecanice.
Proprietăţile chimice şi biologice ale titanului sunt determinate de stratul
superficia de oxizi. Stratul de oxizi se formează spontan în mediu biologic,
grosimea lui ajungând într-un minut la 100 Aº şi creşte până la 2000 Aº după
o perioadă mai mare de timp. În cazul lezării acestui strat de oxizi, el se
regenerează în câteva secunde. Uneori stratul de oxizi de la suprafaţa unui
implant de titan poate fi comparat cu stratul superficial al unui implant din
ceramica aluminoasă, fiind vorba în special de oxizi de aluminiu.
Pentru stabilizarea mecanică a stratului de oxizi de titan, unii autori
recomandă acoperirea implantului cu oxid de zirconiu. Pentru stsbilizarea
mecanică a suprafeţei implantului se recomandă acoperirea acestuia şi cu
nitrit de titan. Până la ora actuală s-au utilizat cu precădere implante din titan
nealiat, cu diferite modificări structurale superficiale (acoperite cu pulbere
de titan, HA, ceramică, structurate cu laser sau prin electroeroziune).
Implantele din titan şi aliajele acestuia sunt considerate materiale
bioinerte, pentru acestea fiind caacteristică inducerrea unei osteogeneze de
contact.

70
 Dintre diferite aliaje ale titanului cum ar fi TiAl6V4, TiAl5Fe2,5, NiTi,
TiTa30, cel mai utilizat este sistemul TiAl6V4, datorită proprietăţilor
mecanice superioare. S-a descoperit încă, după o anumită perioadă de
osteointegrare, prezenţa unei concentraţii variable de ioni de Al şi V în
ţesutul periimplantar, fapt care explică rezerva unor practicieni faţă de
implantele din titan aliat. De aceea, la ora actuală se preferă din nou
utilizarea implantelor din titan nealiat sau aliaje TiTa 30, care sunt considerate
“leneşe” din punct de vedere biologic. Dacă din considerente de rezistenţă
mecanică se preferă alte aliaje de titan, cu proprietăţi mecanice superioare
titanului pur, se recomandă acoperirea acestora cu un strat de pulbere de
titan, hidroxiapatică sau mase ceramice.
Stratul superficial de oxizi de la nivelul suprafeţei implantelor din titan
poate induce precipitarea fosfatului de calciu la interfaţa metal-os, fapt care
pare să joace un rol important în osteointegrare.
Stratul de oxizi de titan de la suprafaţa implantelor permite integrarea
biologică a acestuia prin încorporarea de ioni de Ca+ şi PO 4- din calusul
iniţial. Această biointegrare nu este posibilă decât în două condiţii:
a) atunci când elementele sanguine iau primul contact cu stratul de oxizi,
care trebuie să fie extrem de hidrofil, permitând apariţia rapidă a celulelor şi
creşterea lor.
b) dacă se evită contaminarea stratului de oxizi prin manipularea implantului
cu pense din oţel inxidabil, cu mănuşi sau prin pulverizarea cu ser fiziologic.
Drep urmare, ionii de metal din pense, talerul de pe mănuşi, sodiul sau clorul
din serul fiziologic reacţionează cu stratul de oxizi, substituindu-se ionilor de
Ca+ şi PO4-. Astfel această impurificare scade considerabil energia de
suprafaţă a implantului din titan.
Energia de suprafaţă a unui material determină umectabilitatea lui, ceea
ce înseamnă capacitatea sa de a se acoperi rapid de celulele sanguine şi de
către cele din calusul iniţial.
Practicianul nu poate influenţa energia de suprafaţă iniţială a
implantului, care este determinată exclusiv de fabricant (prelucrarea –
curăţirea adecvată, sterilizare controlată, ambalare corectă), dar poate să o
deterioreze printr-o manipulare incorectă (contactul implantului sau
manipularea sa cu un instrument comun, atingerea lui cu mâna sau cu
comprensa).

71
 4.2. TIPURI DE IMPLANTE DIN TITAN ŞI ALIAJE DE TITAN

După raportul pe care îl au cu ţesutul osos de susţinere, implantele din

titan pot fi:
-subperiostale;
-transdentare (implante de transfixaţie);
-intracorticale;
-intraosoase (endoosoase).
Implantele pot fi prefabricate (obţinute în condiţii industriale) şi livrate
într-o mare varietate tipo-dimensională (implantele transdentare şi
intraosoase) sau, realizate manufactural (individualizate) în laboratorul de
tehnică dentară, în funcţie de cerinţele clinice specifice, (implantele
subperiostale şi intracorticale, unele implante endoosoase –implantele
individuale inserate în alveole imediat după extracţia unor dinţi
irecuperabili).
Implantele endoosoase ocupă astăzi ponderea cea mai importantă în
cadrul implantologiei orale şi sunt în principal de două tipuri:
-implante rădăcină (cilindrice, cilindro-conice, cu sau fără filet) şi şuruburi.
-implante lamă.

72
73
74
75
 CONCLUZII

Treuie să recunoştem că abordrea unui subiect din cadrul implantologiei

orale cum este “puntea pe implante”, în România de azi, constituie un act
de curaj, dacă nu chiar o utopie.
Constituie curaj fiindcă subiectul abordat incumbă cunoştinţe în cel
puţin trei domenii ale specialităţii: chirurgie stomatologică, protetică
dentară, gnatologie, pe lângă o oarecare experienţă clinică. Este o utopie,
deoarece cu toate că tema a fost şi este dezbătută într-o serie de monografii
recente din străinătate, multe aspecte ale acestui domeniu rămân încă
învăluite într-un anumit grad de mister.
În concluzie, trebuie să reţinem că tehnicianul trebuie să cunoască o
serie de detalii clinice iar medicul trebuie să înţeleagă o serie de detalii
tehnice. Altmiteri nu se poate concepe şi finaliza o punte pe implante.
Protetica implantologică este altceva decât protetica tradiţională. Cine
nu înţelege acest lucru este bine să stea deoparte, şi să nu practice
reconstituiri protetice pe implante decât după o aprofundare a cunoştinţelor
în domeniu. Inserarea şi obţinerea osteointegrării unui implant nu înseamnă
mai nimic. Menţinerea lui încărcat cu o suprastructură funcţională este
adevărata artă.

76